Sunteți pe pagina 1din 353

DREPT PROCESUAL CIVIL

Curs universitar pentru studenţii de la forma de învăţîmânt I.D.

PARTEA I-A
Instituţii procesuale la instanţa de fond

REZUMAT:

Dreptul procesual este una din cele mai importante ramuri de drept, întrucât fără
cunoaşterea temeinică a instituţiilor pe care le reglementează nu este posibilă
valorificarea, pe calea constrângerii statale, a drepturilor subiective recunoscute de
ordinea juridică. Aşadar, procedura judiciară – dreptul procesual - este una din
componentele esenţiale ale oricărui sistem juridic, destinată să servească toate celelalte
ramuri de drept. Normele cuprinse în Codul de procedură civilă constituie dreptul comun
în materie procedurală.
Partea generală a cursului de drept procesual civil cuprinde o analiză asupra
instituţiilor şi principiilor generale ce sunt aplicabile în faţa instanţei de fond. Ele îşi
găsesc aplicaţiune şi în faza căilor legale de atac, în măsura în care în aceste materii nu
avem dispoziţii contrare.
În continuare vor fi analizate aceste instituţii generale, începând cu competenţa
instanţelor judecătoreşti, continuând cu problemele privitoare la participanţii la procesul
civil, cu sancţiunile procedurale, dezbaterea cauzei în şedinţă publică şi încheind cu
problemele consacrate hotărârii judecătoreşti.

Lucrări de control:
1.Efectele nulităţii şi ale decăderii în procesul civil.
2.Soluţiile epronunţate de instanţa de apel.

Tema I. Competenţa instanţelor judecătoreşti

Timp minim pentru însuşirea temei: cca. 10 ore

Întrebări de control:
1.Determinaţi cazurile de necompetenţă absolută.
2.Determinaţi cazurile de competenţă teritorială excepţională.
3.Care sunt instanţele competente să soluţioneze litigiile de contencios
administrativ ?
4.Cine are plenitudine de competenţă în materie civilă ?
5.Cine are plenitudine de competenţă în litigiile comerciale ?

1. Conceptul de competenţă
Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole,
la regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinem seama de
importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile
instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă
care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de a determina
instanţa competentă. Şi de aceea, în dreptul anglo-saxon, de pildă, problema determinării
competenţei este una dintre cele mai importante şi complexe, astfel că, în această materie,
doar avocaţii cei mai experimentaţi pot fi la adăpost de orice greşeală. Codurile moderne,
deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o
prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor
codurilor moderne, tendinţă care a început o dată cu adoptarea Codului civil german de la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Proiectul viitorului nostru cod de procedură civilă va trebui
să urmeze aceeaşi tendinţă .
Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a
unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă
utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual
civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona
anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.
Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a
soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă.
Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor
judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toate litigiile civile sunt de
competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de alte autorităţi
statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti.

2. Formele competenţei
O problemă de mare importanţă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ
de justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de
activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare
delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală. După ce se
stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti
este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona
cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează
prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională
prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa
teritorială.
În raport cu natura normelor de competenţă aceasta poate fi împărţită în competenţă
absolută şi competenţă relativă. Această clasificare, bogată în semnificaţii procedurale,
este o consecinţă firească a diviziunii legilor în imperative şi dispozitive. Analiza
concretă a textelor procedurale privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti ne obligă
la o cercetare preliminară a competenţei instanţelor judecătoreşti. Dispoziţiile legale
privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti nu se regăsesc însă în Codul
de procedură civilă.

Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti


Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de
jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de
excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor
dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul pe care-l
comentăm admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de jurisdicţie
menţionată mai sus. O primă excepţie se referă la cauzele „date prin lege în competenţa
altor instanţe”. În acest sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie o competenţă de
fond - excepţie - tribunalelor judeţene şi curţilor de apel. A doua categorie de excepţii are
ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege „autorităţilor administraţiei publice”
sau altor „organe”. Categoria de excepţii la care ne referim nu este prevăzută în mod
expres în partea finală a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Ea poate fi însă dedusă cu uşurinţă din
prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., text care atribuie judecătoriilor competenţa de a
soluţiona „plângerile împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate...”. Aceasta înseamnă că organele
menţionate au şi o competenţă de fond, care le este recunoscută prin dispoziţii legale
exprese. În paginile anterioare au fost indicate, cu titlu exemplificativ, organele care
realizează jurisdicţii speciale şi cărora legea le recunoaşte atribuţii jurisdicţionale.
Potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze şi
„plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”. Aceste dispoziţii procedurale
impun unele precizări particulare. În primul rând, remarcăm că actuala redactare a
textului nu se mai referă, în mod expres, la „organele obşteşti cu activitate
jurisdicţională”. Precizăm că în regimul anterior a fost instituită o jurisdicţie obştească ce
se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. În al doilea rând, constatăm că legea se
referă în mod expres la calea procedurală a plângerii. Prevederile legale cuprinse în art. 1
pct. 2 C. proc. civ. dau expresie controlului judecătoresc exercitat de judecătorii cu
privire la actele altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pe de altă parte, termenul de
„plângere” trebuie folosit într-un sens larg, adică în sensul că include în conţinutul său şi
orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte realizarea unui control judecătoresc,
exercitat în condiţiile legii . În acest context, precizăm că în legislaţia noastră diferite
dispoziţii legale, din unele legi speciale, deschid calea controlului judecătoresc şi prin
mijlocul procedural al contestaţiei. De asemenea, termenul de hotărâre, folosit în acelaşi
text, trebuie interpretat şi el într-un sens generic, anume în sensul că se referă la orice alt
act jurisdicţional, indiferent de denumirea sa (decizie, dispoziţie etc.).
Unele dispoziţii din legi speciale se referă la posibilitatea exercitării controlului
judecătoresc pe calea procedurală a plângerii sau contestaţiei. În continuare evocăm
câteva din situaţiile care se încadrează în dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.:
contestaţiile împotriva soluţiei date de primar în legătură cu înscrierile făcute în listele
electorale [art. 16 alin. (5) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a
contravenţiilor silvice [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 31/2000]; plângerile împotriva
proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor (art.31-32
din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001); plângerea împotriva refuzului executorului
judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită [art. 53 alin. (2) din
Legea nr. 188/2000].
Potrivit art. 1 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă şi „în orice alte materii date
prin lege în competenţa lor”. Această competenţă diversă este atrasă doar în temeiul unor
dispoziţii legale exprese. În această privinţă se poate constata că atare dispoziţiuni se
regăsesc chiar în Codul de procedură civilă, dar şi în unele reglementări speciale. Doar cu
titlu de exemplu indicăm unele situaţii expres consacrate în Codul de procedură civilă şi
care atrag competenţa judecătoriilor în temeiul textului menţionat: cererile pentru
asigurarea dovezilor (art. 236 C. proc. civ.); cererile de îndreptarea erorilor materiale
strecurate în propriile hotărâri (art. 281 C. proc. civ.); contestaţiile în anulare privind
propriile hotărâri [art. 318 alin. (2) şi art. 319 alin. (1) C. proc. civ.]; cererile de revizuire
privitoare la propriile hotărâri [art. 323 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile la executare,
în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă instanţă şi când, potrivit
legii, aceasta este instanţa de executare [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile
privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în
cazurile în care judecătoria a încuviinţat titlul [art. 400 alin. (2) C. proc. civ.].
Menţionăm, cu titlu exemplificativ, şi unele dispoziţii din legi speciale şi care
conferă judecătoriilor competenţa de a soluţiona următoarele cereri sau litigii:
soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notariale (art. 11 din Legea nr.
36/1995); soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile executorilor
judecătoreşti (art. 11 din Legea nr. 188/2000); litigiile prevăzute în legea locuinţei (art. 61
din Legea nr. 114/1996, republicată); cererile privitoare la anularea, rectificarea sau
completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (art. 57 din Legea
nr. 119/1996); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea asociaţiilor şi fundaţiilor;
cererile de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru (art. 18
din Legea nr. 146/1997, astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195 din 25
mai 2004 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003).

Competenţa tribunalelor.
Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, au o competenţă
de fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţă diversă.
Competenţa de fond sau în primă instanţă a tribunalelor, privită prin prisma tuturor
atribuţiilor lor, este o competenţă de excepţie. Privită în concret, regula enunţată
comportă însă şi unele circumstanţieri şi precizări extrem de importante şi aceasta mai cu
seamă după adoptarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
În primul rând, competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de
drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că
tribunalele au competenţa de a soluţiona toate cererile în materie comercială, cu excepţia
acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei. Acestea din urmă intră în
căderea judecătoriilor. În competenţa tribunalelor intră însă şi cererile comerciale care nu
au un caracter patrimonial.
Dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au prilejuit însă şi unele soluţii diferite,
ceea ce a determinat şi intervenţia instanţei supreme printr-o decizie pronunţată în
interesul legii. Totuşi chiar şi în perioada imediat următoare modificării Codului de
procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, instanţa supremă a decis că tribunalele sunt
instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie comercială, având competenţa de a
soluţiona atât cererile ce nu au caracter patrimonial, în cadrul procedurii necontencioase -
cum sunt autorizarea funcţionării societăţilor comerciale - sau în procedura contencioasă
- cum ar fi excluderea unor asociaţi, dizolvarea societăţii, declararea falimentului, - cât şi
procesele patrimoniale având ca obiect o valoare de până la 10 milioane lei.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa
tribunalelor şi în litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse
art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o
valoare de peste 100.000 de lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La această
excepţie, Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, a adăugat şi cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani,
precum şi cele privind materia fondului funciar. Drept urmare, în lumina actualei
reglementări, toate cererile de împărţeală judiciară, cele în materie succesorală şi a
fondului funciar, indiferent de plafonul lor valoric, sunt de competenţa în primă instanţă a
judecătoriilor. Unele din aceste excepţii exced raţiunile pentru care, în considerarea
criteriului valoric, se stabileşte, adeseori, de legiuitorul român, şi nu numai, o competenţă
de fond în favoarea unei instanţe superioare. Cel puţin din acest punct de vedere excepţia
ni se pare mai puţin justificată. Într-adevăr, împărţelile judiciare şi procesele succesorale
sunt adeseori acelea în cadrul cărora se induc valori patrimoniale importante (îndeosebi
atunci când masa partajabilă este formată din bunuri imobile) şi a căror valoare depăşeşte
plafonul valoric de 100.000 de lei. Dacă ar fi totuşi să căutăm o legitimare a excepţiilor la
care ne referim ea constă, după părerea noastră, în imperativul descongestionării instanţei
supreme de recursurile ce s-ar putea promova în această materie.
Excepţiile menţionate mai sus sunt importante şi relativ extinse. Pe de altă parte,
remarcăm că în competenţa judecătoriilor intră şi toate litigiile neevaluabile în bani. În
aceste condiţii, constatarea ce se impune din nou este aceea că judecătoriile se înfăţişează
în lumina actualei reglementări ca instanţe de drept comun în materie civilă.
Tribunalele au o competenţă de drept comun în materia conflictelor de muncă.
Soluţia legii se întemeiază îndeosebi pe necesitatea formării de secţii specializate în
cadrul tribunalelor, în scopul soluţionării acestei categorii de litigii. Este ceea ce rezultă
fără putinţă de tăgadă, chiar din dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b ), text introdus în Codul de
1

procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.


Tribunalele au plenitudine de competenţă în materie de apel. Soluţia nu face
îndoială şi ea poate fi dedusă şi din principiul potrivit căruia, în materie civilă,
plenitudinea de jurisdicţie este atribuită judecătoriilor.
Tribunalele au o competenţă de excepţie şi în materia căii extraordinare de atac a
recursului. Competenţa de soluţionare a recursurilor este limitată, cu titlu de principiu, la
hotărârile pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Prin
urmare, sfera hotărârilor judecătoreşti care nu sunt supuse apelului este relativ restrânsă,
astfel că şi competenţa tribunalelor în materie de recurs rămâne una de excepţie.
Determinarea concretă a hotărârilor ce pot forma obiect al recursului de competenţa
tribunalului trebuie să se facă în considerarea dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ. Potrivit
1

acestui text, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în
cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are
o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie
comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă
şi luarea măsurilor asigurătorii. Există şi alte situaţii în care calea de atac a apelului este
suprimată, cum este cazul hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare, cu
excepţia celor pronunţate în temeiul art. 400 şi 401 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea,
1
pot fi atacate numai pe calea recursului hotărârile prin care instanţa ia act de renunţarea la
drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], prin care se constată învoiala părţilor (art. 273 C.
proc. civ.), precum şi ordonanţele preşedinţiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.].
O altă categorie importantă de „hotărâri” ce pot fi cenzurate pe calea recursului de
competenţa tribunalului se referă la încheierile pronunţate de judecătorii în diferite
materii, cum sunt cele privitoare la: asigurarea dovezilor [art. 238 alin. (1) C. proc. civ.],
suspendarea judecăţii (art. 244 C. proc. civ.) şi renunţarea la judecată [art. 246 alin. (2)
1

C. proc. civ.].
În fine, tribunalelor le este recunoscută, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 4 C. proc.
civ., şi o competenţă diversă, adică „în orice alte materii date prin lege în competenţa
lor”. În această categorie intră în primul rând cauzele care au ca obiect soluţionarea unor
incidente privitoare la competenţa sau compunerea instanţei sesizate. Menţionăm în acest
sens competenţa tribunalelor de a soluţiona următoarele categorii de cauze: conflictele de
competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială (art. 22 C. proc. civ.); conflictele
de competenţă dintre o judecătorie şi un organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C.
proc. civ.); cererile de recuzare atunci când din cauza recuzării nu se poate forma
completul de judecată [art. 30 alin. (2) C. proc. civ.]; cererile de strămutare de la o
judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal pentru motive de rudenie sau de afinitate
[art. 39 alin. (1) C. proc. civ]. Tribunalele au, în baza aceleiaşi dispoziţii procedurale,
competenţa de a soluţiona şi căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva
propriilor lor hotărâri: contestaţia în anulare şi revizuirea [art. 319 alin. (1) şi art. 323
alin. (1) C. proc. civ.].
In finalul acestui comentariu trebuie să amintim că legea de organizare judiciară a
preconizat şi infiinţarea unor tribunale specializate. Ele pot fiinţa doar în domeniile
precizate de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „În cadrul tribunalelor
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale,
cauze comerciale, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în
raport cu numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii”.
La rândul său, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 dispune că: „În domeniile
prevăzute de art. 36 alin. 3) se pot înfiinţa tribunale specializate”. În legătură cu aceste
dispoziţii legale se impun unele precizări.
Enumerarea făcută de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. nu are un caracter limitativ.
Această împrejurare rezultă din faptul că însăşi partea finală a textului amintit se referă la
posibilitatea înfiinţării de secţii specializate şi „pentru alte materii”. Pe de altă parte, este
de observat că legea nu enumeră, în forma sa actuală, şi secţiile administrativ-fiscale
printre categoriile de secţii specializate. În realitate ele funcţionează, în prezent, la un
număr important de tribunale, iar posibilitatea organizării unor tribunale specializate nu
este exclusă în această materie.
Legea nr. 304/2004, în redactarea sa actuală, nu conţine prevederi speciale
privitoare la competenţa tribunalelor specializate. Ea se limitează la precizarea că:
„Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care
se înfiinţează”.
Este de remarcat, de asemenea, că datele la care vor începe să funcţioneze
tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc, în
mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior
al Magistraturii (art. 142 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).
Prin urmare dispoziţiile procedurale privitoare la competenţă se vor aplica în mod
corespunzător şi tribunalelor specializate.
Competenţa curţilor de apel
Competenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este stabilită în art. 3 C.
proc. civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o competenţă de
control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă instanţă, curţile de
apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele
autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că potrivit textului comentat curţile de
apel au o competenţă de excepţie în materia contenciosului administrativ.
Plenitudinea de competenţă în materia contenciosului administrativ revine
tribunalelor, curţile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanţe cu o competenţă
limitată. Într-adevăr, în prezent, curţile de apel au numai competenţa de a soluţiona
litigiile de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înţelege orice
organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere
publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a) din Legea nr.
554/2004 asimilează autorităţilor publice şi “persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un
serviciu public”.
Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005. Sublinierea este deosebit
de utilă pentru a sesiza şi o diferenţiere de formulare şi de conţinut în raport cu
prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei, se
soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de
500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.
Este însă de observat că plenitudinea de competenţă a curţilor de apel, în sensul
precizat mai sus, vizează doar litigiile de contencios administrativ propriu-zise, nu şi pe
cele cu caracter fiscal. În privinţa acestora din urmă, Legea nr. 554/2004 a realizat o
departajare de atribuţii ce nu ţine seama de calitatea sau ierarhia organului fiscal parte în
proces, ci de criteriul valoric. Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
actele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora,
mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ
şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Sub plafonul
valoric menţionat, competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii revine tribunalelor
administrative şi fiscale. Menţionăm, însa că, potrivit art. 30 din Legea nr. 554/2004,
până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluţionează de secţiile
de contencios administrativ ale tribunalelor.
Legea nr. 554/2004, prin art. 10, realizează o departajare de atribuţii între
tribunalele administrativ-fiscale şi curţile de apel în materia contenciosului administrativ.
Iar în acest scop, legiuitorul a recurs la criteriul valoric.
Pe de altă partea, mai este de remarcat şi faptul că legea specială se referă, din nou,
la competenţa de soluţionare a litigiilor privind „actele administrativ” ale autorităţilor
„publice centrale” (formulare ce se regăsea şi în art. 3 C. proc. civ., în redactarea
anterioară adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000).
Codul de procedură civilă le recunoaşte curţilor de apel şi o competenţă în materia
controlului judiciar. Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă de apel, curţile judecă
„apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”. Din
această prevedere legală rezultă caracterul limitativ al competenţei curţilor de apel în
materia la care ne referim, plenitudinea de competenţă revenind, aşa cum am remarcat
deja, tribunalelor.
Curţile de apel au şi competenţa de a exercita controlul judiciar prin intermediul
căii de atac a recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curţile de apel judecă
„recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse
apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”. Din aceste dispoziţii
procedurale se pot desprinde câteva concluzii importante privitoare la competenţa curţilor
de apel în materie de recurs. Simpla lectură a acestui text impune, mai întâi, concluzia
potrivit căreia, în această materie, curţile de apel se înfăţişează ca instanţe cu plenitudine
de jurisdicţie. O atare concluzie se întemeiază şi pe faptul că tribunalele sunt instanţe cu
plenitudine de jurisdicţie în materie de apel.
În al doilea rând, curţile de apel judecă şi recursurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale şi care, potrivi legii, nu sunt
susceptibile de apel. Numărul acestor hotărâri este relativ restrâns. Prin urmare, pentru
determinarea în concret a competenţei de recurs a curţilor de apel va trebui să ţinem
seama de toate acele situaţii în care, prin dispoziţiile Codului de procedură civilă sau a
unor legi speciale, calea de atac a apelului a fost suprimată.
Curţile de apel au şi o competenţă diversă, respectiv, astfel cum precizează în mod
expres art. 3 pct. 3 C. proc. civ. şi „în alte materii date prin lege în competenţa lor”. În
această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror rezolvare
se urmăreşte o bună administraţie a justiţiei. Pot fi incluse în această categorie cererile
privitoare la:
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din raza aceleiaşi
curţi de apel;
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o judecătorie şi un tribunal din raza
aceleiaşi curţi de apel;
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din raza aceleiaşi
curţi de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite;
- soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate;
De asemenea, curţile de apel au şi competenţa de a soluţiona căile extraordinare de
atac îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestaţia în anulare şi
revizuirea. Curţile de apel au competenţă şi în ceea ce priveşte contestaţiile la executare.
În primul rând, curţile de apel au competenţa de a soluţiona contestaţiile la executare în
legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în acele
cazuri în care ele au pronunţat hotărârea respectivă.
În fine, curţile de apel îşi extind competenţa şi asupra altor cauze expres date prin
lege în competenţa lor. Aşa este, de pildă, cazul recursurilor îndreptate împotriva
hotărârilor tribunalelor de acordare sau neacordare a personalităţii juridice a uniunilor de
sindicate [art. 45 din Legea nr. 54/2003]; recursurile îndreptate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorul sindic în cazurile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006
(art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea
birourilor notariale din raza teritorială a curţilor respective [art. 18 alin. (1) din Legea nr.
36/1995]; sesizările îndreptate împotriva deciziilor pronunţate de Colegiul Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în condiţiile art. 14 şi 16 din Legea nr.
187/1999; contestaţiile promovate de asistenţii judiciari împotriva sancţiunilor
disciplinare aplicate de ministrul justiţiei (art. 113 alin. 3 din Legea nr. 304/2004);
recursurile îndreptate împotriva hotărârilor adoptate de Comisia superioară de disciplină a
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie


Competenţa instanţei supreme este determinată de funcţiile speciale ale unei
instanţe aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru judiciar. Or, aşa cum este firesc, aceste
funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării instanţelor judecătoreşti pentru
aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a justiţiei. Acest lucru se
realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii.
Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 58/2003, confereau instanţei supreme plenitudine de jurisdicţie în materie
de recurs. Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a revenit
asupra acestei soluţii. Din acest punct de vedere, art. 4 pct. 1 C. proc. civ. se referă la
două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate de curţile de apel; soluţionarea recursurilor şi „în alte cauze
prevăzute de lege”. Anterior, art. 299 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost
modificat prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
58/2003, prevedea că „recursul se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
dacă prin lege nu se prevede altfel”. În aceste condiţii, arătam în prima ediţie a acestor
Comentarii că supraaglomerarea instanţei supreme va deveni inevitabilă şi aproape
insurmontabilă. Dar consecinţele unei atare soluţii au fost reduse în mod semnificativ
prin dispoziţiile Legii nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
58/2003 şi a Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Totuşi
nu credem că problema supraaglomerării instanţei supreme a fost soluţionată în mod
definitiv.
Prevederile art. 4 C. proc. civ. trebuie coroborate, în mod corespunzător, şi cu
dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Potrivit acestui text: „Secţia civilă şi de proprietate industrială, Secţia penală, Secţia
comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. De asemenea, art. 23 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară statuează că: „Secţiile Înaltei Curţii de Casaţie şi
Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a
actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul
judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are plenitudine de jurisdicţie şi în materia căii
extraordinare de atac a recursului în interesul legii. Instanţa supremă nu mai are însă
competenţa de a soluţiona şi calea de atac a recursului în anulare, art. 4 pct. 3 C. proc.
civ. fiind abrogat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.
Instanţa supremă are şi o competenţă diversă, care este recunoscută prin prevederile
art. 4 pct. 4 C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, instanţa supremă are
competenţa de a soluţiona unele cereri referitoare la realizarea unei bune administrări a
justiţiei. În această categorie pot fi incluse următoarele categorii de cereri:
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două curţi de
apel;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale
din raza teritorială a unor curţi de apel diferite;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre un tribunal şi o
curte de apel, dintre o judecătorie şi o curte de apel;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două
judecătorii din circumscripţia teritorială a unor tribunale şi curţi de apel diferite;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o curte de apel
şi un alt organ cu activitate jurisdicţională;
- cererile privitoare la strămutarea procesului civil de la o curte de apel la altă curte
de apel, pentru motive de rudenie sau afinitate;
- cererile de strămutare a procesului civil întemeiate pe motive de bănuială legitimă
şi de siguranţă publică;
- cererile pentru delegarea altei instanţe (art. 23 C. proc. civ.).
Există şi alte dispoziţii procedurale care atribuie instanţei supreme competenţa de a
soluţiona unele cereri sau căi de atac. Cu titlu exemplificativ enumerăm următoarele
cauze:
- cererile pentru îndreptarea propriilor hotărâri;
- contestaţiile la titlu, adică cele în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea
dispozitivului hotărârii ce se execută;
- soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi
revizuirea) exercitate împotriva propriilor lor hotărâri;
-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti
cu privire la deciziile Consiliului Concurenţei (art. 29 din Legea nr. 143/1999);
-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în temeiul art.
157 din Legea nr. 19/2000.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, în prezent, şi competenţa de a soluţiona unele
cereri în Secţii Unite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, competenţa Secţiilor Unite are ca obiect:
„a) judecarea recursurilor în interesul legii;
b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea
jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte
de promulgare”.

Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti

Pentru a cunoaşte instanţa căreia trebuie să ne adresăm pentru soluţionarea unei


cauze civile concrete nu este suficientă determinarea competenţei de atribuţiune a
instanţelor judecătoreşti. Este necesar să stabilim şi sub aspect teritorial care dintre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad are căderea de a soluţiona o cauză civilă.
În acest scop, trebuie să recurgem la normele de competenţă teritorială. Prin
intermediul normelor de competenţă teritorială se realizează o delimitare de atribuţii pe
linie orizontală între diferitele instanţe judecătoreşti de acelaşi grad. Iar, în raport de
criteriile folosite, distingem următoarele forme de competenţă teritorială: competenţa
teritorială generală, competenţa teritorială alternativă, competenţa teritorială excepţională
şi competenţa teritorială convenţională.
Textul pe care-l comentăm reglementează competenţa teritorială generală. Prin
competenţă teritorială generală se desemnează acea formă a competenţei care instituie
regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din
circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul. Ea îşi are originea încă în
dreptul roman, de unde a fost preluată ulterior şi de legislaţiile procesuale moderne,
jurisconsulţii români exprimând-o prin maxima: actor sequitur forum rei. Această regulă
se fundamentează, în primul rând, pe o idee de echitate, aceea că la iniţierea procesului
nu se ştie cine are dreptate, fapt pentru care este firesc ca reclamantul să se deplaseze la
instanţa de la domiciliul pârâtului. Pe de altă parte, pârâtul are de partea sa prezumţia că
nu datorează nimic reclamantului. Această prezumţie este aplicabilă în acţiunile
personale. Situaţia este similară şi în cazul acţiunilor reale (cu excepţia acţiunilor reale
imobiliare pentru care art. 13 C. proc. civ. stabileşte o competenţă teritorială exclusivă),
deţinătorul unui bun fiind prezumat că deţine acel bun cu titlu de proprietar.
Competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul pârâtului este atrasă numai dacă
pârâtul are domiciliul în ţară. În ipoteza în care domiciliul pârâtului se află în străinătate
sau domiciliul său din ţară nu este cunoscut, competentă va fi instanţa de la reşedinţa din
ţară a acestuia. Pentru ipoteza în care nici reşedinţa pârâtului din ţară nu este cunoscută
art. 5 C. proc. civ. stabileşte competenţa instanţei de la domiciliul sau reşedinţa
reclamantului. Norma juridică înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are valoarea unei norme de
drept comun în materia competenţei teritoriale. Toate celelalte forme ale competenţei
teritoriale nu constituie decât derogări de la principiul enunţat.
Competenţa teritorială generală este determinată de domiciliul pârâtului la data
intentării cererii de chemare în judecată. Schimbările ulterioare ale domiciliului sau
reşedinţei nu pot avea nici un efect asupra competenţei determinate iniţial. Noţiunea de
domiciliu, la care se referă art. 5 C. proc. civ., a primit în jurisprudenţă o interpretare
largă, în sensul că ea semnifică „domiciliul” pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt în
localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională.
Textul la care ne referim aici nu reprezintă altceva decât o aplicare, adaptată în mod
corespunzător, a principiului consacrat de art. 5 C. proc. civ. la situaţia acţiunilor
îndreptate împotriva persoanelor juridice. Potrivit primului alineat al acestui text cererea
împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.
Potrivit aceluiaşi text, cererea poate fi introdusă şi la instanţa locului unde persoana
juridică de drept privat are reprezentanţă, dar numai „pentru obligaţiile ce urmează a fi
executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte
săvârşite de acesta”.
O reglementare sumară este consacrată în Codul de procedură civilă şi în privinţa
acţiunilor îndreptate împotriva statului şi a unor instituţii de interes public. Normele
consacrate în art. 8 C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: de a determina competenţa
instanţelor judecătoreşti în cazul în care acţiunea este îndreptată împotriva statului sau a
altor instituţii de interes public şi de a consacra în aceste împrejurări şi posibilitatea de a
alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Altfel spus, în
împrejurările analizate, ne aflăm şi în prezenţa unor veritabile norme de competenţă
alternativă.
Textul comentat are un caracter general, în sensul că vizează toate acţiunile
îndreptate împotriva statului şi a unor instituţii de interes public, indiferent de natura
litigiului. În privinţa litigiilor din domeniul contenciosului administrativ va trebui să
ţinem seama însa de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui
text, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul
pârâtului. Şi de data aceasta textul menţionat consacră o competenţă alternativă. El mai
precizează că dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se
poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale. Acestui text nu i se poate atribui însă
semnificaţia unei derogări de la dreptul comun în materie. Într-adevăr, o dată făcută
alegerea de competenţă, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.
Art. 9 C. proc. civ. reglementează situaţia în care acţiunea este exercitată împotriva
mai multor pârâţi. În acest caz, legea instituie regula potrivit căreia acţiunea poate fi
introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre pârâţi. Soluţia legiuitorului nu
reprezintă totuşi cea mai eficientă formulă, întrucât este adeseori posibil ca mai mulţi
pârâţi să aibă domiciliul în raza teritorială a aceleiaşi instanţe; determinarea alegerii
competenţei de la instanţa corespunzătoare domiciliului unuia singur dintre pârâţi nu ni se
pare, într-o asemenea împrejurare, o soluţie echitabilă.
Este posibil însă, în cazul unei coparticipării procesuale pasive, ca printre pârâţi să
fie atât obligaţi principali, cât şi obligaţi accesorii. Care va fi, în acest caz, instanţa
competentă? Soluţia este prevăzută în mod expres în art. 9 C. proc. civ., iar, potrivit
acestui text, competenţa revine, aşa cum este şi firesc, instanţei competente pentru oricare
dintre debitorii principali.
Competenţa teritorială statornicită în art. 10 C. proc. civ. are justificări multiple. În
principal, legiuitorul a urmărit să asigure şi prin stabilirea unor norme de competenţă
alternativă condiţii pentru o mai bună administrare a justiţiei. Iar acest lucru se realizează
adeseori prin faptul că în circumscripţia teritorială a anumitor instanţe se pot asigura
condiţii mai bune pentru administrarea tuturor probatoriilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Cazurile de competenţă teritorială alternativă reglementate de art. 11 C. proc. civ.
nu exclud competenţa teritorială generală determinată de domiciliul pârâtului.
Astfel, în materie de asigurare, reclamantul poate introduce acţiunea pentru plata
despăgubirilor, ori după dreptul comun la instanţa de la domiciliul pârâtului, ori la una
din instanţele expres indicate în art. 11 C. proc. civ. Justificarea competenţei teritoriale în
cazurile prevăzute în art. 11 C. proc. civ. rezidă în necesitatea asigurării unei protecţii
eficiente a persoanelor asigurate. Considerentele de natură probatorii sunt şi ele
importante, căci administrarea dovezilor poate fi mai lesnicioasă la unele din instanţele
precizate în art. 11 C. proc. civ. Dispoziţiile de competenţă stabilite în art. 11 C. proc. civ.
sunt aplicabile însă numai în materie de asigurare terestră. De altfel, art. 11 alin. (3) C.
proc. civ. statuează în mod expres că dispoziţiile sale nu se aplică în materie de asigurări
maritime şi fluviale.
Primul caz de competenţă teritorială excepţională vizează acţiunile imobiliare.
Competenţa teritorială prevăzută în art. 13 C. proc. civ. îşi are justificarea în ideea că la
locul unde este situat imobilul se pot administra cu mai multă uşurinţă probele necesare
pentru soluţionarea justă a acestor categorii de cauze civile (în special dovezile legate de
publicitatea imobiliară). Datorită acestui fapt, o atare regulă de competenţă este prevăzută
şi în alte legislaţii.
Este posibil însă ca un imobil să fie situat în circumscripţia teritorială a mai multor
instanţe judecătoreşti. Care este instanţa competentă într-o asemenea situaţie de excepţie?
În acest sens, art. 13 alin. (2) C. proc. civ. statuează că, într-o asemenea împrejurare,
cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în
vreuna din aceste circumscripţii. În cazul în care imobilul este situat în raza teritorială a
unor circumscripţii teritoriale diferite, cererea se va face la oricare din instanţele în
circumscripţiile cărora se află imobilul. Legea nu reglementează şi situaţia în care
acţiunea civilă are ca obiect o universalitate de bunuri imobile, situate unele dintre ele în
circumscripţiile teritoriale ale unor instanţe deosebite. În lipsa unei dispoziţii procedurale
exprese în acest sens şi ţinând seama şi de conţinutul art. 13 alin. (2) C. proc. civ.
apreciem că, mutatis mutandis, acţiunea va putea fi introdusă de reclamant la oricare din
instanţele în care sunt situate bunurile imobile. Totuşi, de lege ferenda, socotim că şi în
legislaţia noastră s-ar impune o regulă mai raţională, cum ar fi aceea a determinării
instanţei competente în funcţie de locul situării bunurilor celor mai importante sau a
bunului care are cea mai ridicată valoare.
Raţiunea principală a competenţei teritoriale excepţionale, statornicite în art. 14 C.
proc. civ., constă în faptul că toate operaţiile legate de procedura succesorală se
îndeplinesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al defunctului. În această
circumscripţie este situat şi locul deschiderii succesiunii, cel mai adesea aici se află şi
principalele bunuri ale defunctului, iar competenţa de realizare a procedurii succesorale
notariale aparţine biroului notarial din circumscripţia teritorială corespunzătoare ultimului
domiciliu al defunctului. Prin urmare şi în cazul apariţiei unui litigiu succesoral aici se
vor putea administra cu mai multă uşurinţă probatoriile necesare.
Din modul de redactare a art. 14 C. proc. civ. se poate desprinde concluzia că acesta
include în sfera sa de aplicare imensa majoritate a acţiunilor civile privitoare la o
moştenire. Astfel, în primul rând, formează obiectul acţiunilor prevăzute de art. 14 C.
proc. civ. toate acele acţiuni care se referă la valabilitatea dispoziţiilor testamentare,
indiferent de motivele invocate, precum şi acelea privitoare la executarea unor asemenea
dispoziţiuni. O a doua categorie de acţiuni, determinate de art. 14 C. proc. civ., vizează
pretenţiile dintre moştenitori privitoare la succesiune, precum şi cele pe care unul dintre
moştenitori le-ar avea împotriva altuia. Aşa este cazul soluţionării neînţelegerilor
privitoare la acceptarea moştenirii, componenţa masei succesorale, reducţiunea
liberalităţilor, sistarea stării de indiviziune etc. În fine, a treia categorie de acţiuni se
referă la cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. au ridicat totuşi unele probleme de interpretare atât
în doctrină, cât şi în practica noastră judiciară, împrejurare care ne obligă la unele
precizări. În primul rând, observăm că legea se referă şi la cererile „creditorilor
defunctului” împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului
testamentar. O interpretare strict literală ar conduce la concluzia că este vorba doar de
posibilitatea valorificării acelor pretenţii pe care terţii le-au avut faţă de defunct, nu şi faţă
de moştenire. Cu toate acestea, în mod firesc, a prevalat interpretarea, bazată pe identitate
de raţiune, anume aceea că textul are în vedere şi pretenţiile pe care terţii le pot invoca
faţă de moştenire, cum ar fi cele ocazionate de înmormântarea defunctului sau de
conservarea bunurilor succesorale. Soluţia este diferită în ipoteza în care moştenitorii
urmăresc valorificarea unor creanţe culese din moştenire împotriva unor terţi. Într-o
asemenea împrejurare, se vor aplica regulile dreptului comun în materie de competenţă,
iar nu cele statornicite în art. 14 C. proc. civ.
Legea nu cuprinde nici o limitare în timp cu privire la incidenţa normei de
competenţă înscrise în art. 14 C. proc. civ., respectiv dacă aceasta durează numai până la
lichidarea succesiunii sau poate viza şi acţiunile promovate ulterior. Problema s-a pus în
doctrină întrucât în trecut exista o normă procedurală care consacra o atare limitare.
Totuşi norma de competenţă prevăzută de art. 14 C. proc. civ. îşi are justificare doar atâta
timp cât între moştenitori subzistă starea de indiviziune. Chiar formularea art. 14 C. proc.
civ., care se referă la cererile „în materie de moştenire” îndreptăţesc o asemenea
concluzie.
Prin urmare, după lichidarea moştenirii, adică după desăvârşirea împărţelii între
moştenitori, nu mai subzistă motivele care să justifice o competenţă teritorială exclusivă.
Orice pretenţii ulterioare desăvârşirii împărţelii trebuie să fie valorificate pe calea unei
acţiuni civile de competenţa instanţei de drept comun. Totuşi în literatura de specialitate
se admit şi unele excepţii de la rigoarea principiului enunţat. Aşa este cazul acţiunii în
garanţie exercitate de unul dintre moştenitori, împotriva celorlalţi, în temeiul art. 787 C.
civ. Potrivit acestui text, coerezii sunt datori garanţi unul către altul numai despre
tulburările şi evicţiunile ce preced dintr-o cauză anterioară împărţelii. Soluţia se justifică
şi după părerea noastră datorită faptului că o asemenea acţiune este strâns legată de
moştenire şi repune practic în discuţie raporturile dintre moştenitori. Situaţia este similară
şi în cazul acţiunii în anularea împărţelii, în ipoteza în care aceasta este întemeiată pe dol
sau violenţă. Atât acţiunea în anularea împărţelii, cât şi noua acţiune de împărţeală vor fi
de competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Regulile de drept comun în materie de competenţă se vor aplica şi în cazul în care
succesiunea revine unui singur moştenitor. Şi o atare soluţie rezultă după părerea noastră
din chiar modul de redactare a art. 14 C. proc. civ., text care are în vedere existenţa unor
litigii succesorale şi care implică, în principiu, existenţa a doi sau mai mulţi moştenitori.
Pe de altă parte, în această situaţie nu se pune problema realizării unei împărţeli
succesorale.
Soluţia este însă diferită în situaţia în care moştenitorul a acceptat succesiunea sub
beneficiu de inventar. Într-o atare împrejurare nu mai are loc o confuziune de patrimonii,
iar un eventual creditor al moştenirii va trebui să introducă acţiunea la instanţa
corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului.
Al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă se referă la acţiunile în materie de
societate. Dispoziţiile cuprinse în art. 15 C. proc. civ. îşi au raţiunea în necesitatea
soluţionării unitare a tuturor acţiunilor care izvorăsc din contractul de societate. La
instanţa în circumscripţia căreia societatea îşi are principalul său sediu se pot soluţiona cu
mai multă uşurinţă toate problemele care vizează existenţa şi funcţionarea societăţii .
Regula consacrată în art. 15 C. proc. civ. îşi găseşte aplicaţiune numai până la
lichidarea în fapt a societăţii. Faţă de redactarea clară a textului citat urmează că
lichidarea în drept a societăţii, respectiv pronunţarea unei hotărâri irevocabile de
lichidare, nu conduce la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 15 C. proc. civ. Aceasta
înseamnă că toate operaţiunile legate de lichidarea efectivă a societăţii sunt de
competenţa instanţei prevăzute de art. 15 C. proc. civ.
Competenţa instanţei de la sediul principal al societăţii este incidentă în toate
acţiunile care izvorăsc din contractul de societate. Pe de altă parte, s-a apreciat pe bună
dreptate, faţă de formularea generică a dispoziţiilor art. 15 C. proc. civ., că acest text se
aplică tuturor societăţilor, fie ele civile, fie comerciale.
Ultimul caz de competenţă teritorială exclusivă, reglementat în Codul de procedură
civilă, se referă la cererile în materie de insolvenţă. Potrivit art. 16 C. proc. civ., cererile
în materie de faliment1 sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia comerciantul
îşi are principala aşezare comercială. În prezent, dispoziţiile din Codul comercial
privitoare la faliment sunt abrogate.
În schimb, prin Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenţei s-a
instituit o procedură specială în această materie. Potrivit art. 6 din actul normativ
menţionat: „toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut
la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi sediul debitorul,
astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor
agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un judecător
sindic”. Dispoziţiile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 85/2006, diferă de cele prevăzute de
art. 16 C. proc. civ.
Legea nr. 85/2006 nu se mai referă in terminis la sediul principal al debitorului,
astfel cum o făcea Legea nr. 64/1995, ci pur şi simplu la „sediul” acestuia. Constatăm
însă că şi actualele dispoziţii ale art. 6 din Legea nr. 85/2006 sunt explicite, în sensul că
ele condiţionează determinarea competenţei de înscrierea „debitorului” în registrul
comerţului sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi de exercitarea procedurilor la care
se referă textul de judecătorul sindic.

Conflictele de competenţă
Necompetenţa este o situaţie anormală în desfăşurarea procedurii judiciare, fapt
pentru care ea trebuie înlăturată din iniţiativa părţilor sau a instanţei de judecată, în
anumite situaţii. Înlăturarea stării de necompetenţă nu se poate produce decât prin
mijloacele procedurale expres organizate de lege în acest scop. Două sunt mijloacele
procedurale instituite în Codul de procedură civilă pentru înlăturarea situaţiilor de
necompetenţă: excepţia de necompetenţă şi regulatorul de competenţă. Textul pe care-l
comentăm aici reglementează doar unul din aceste mijloace procedurale, anume
regulatorul de competenţă.
Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau
dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză civilă concretă generează un conflict de
competenţă. Conflicte de competenţă pot fi pozitive sau negative. Există conflict pozitiv
de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se declară concomitent sau
succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză, refuzând să-şi decline competenţa în
1
Menţionăm că potrivit art. 153 din Legea nr. 85/2006, în toate actele normative în care figurează
termenul de insolvabilitate, în contextul procedurilor de reorganizare şi de faliment, cu sau fără referire la
Legea nr. 64/1995, se înlocuieşte cu termenul de insolvenţă.
favoarea altei instanţe sau unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Conflictul negativ de
competenţă apare, dimpotrivă, în acele cazuri în care două sau mai multe instanţe se
declară necompetente să soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa.
Conflictele de competenţă impietează asupra desfăşurării normale a procedurii de
soluţionare a cauzelor civile. Ele dăunează atât interesului general, cât şi interesului
părţilor litigante. Într-adevăr, în cazul conflictului pozitiv de competenţă sunt sesizate în
mod nejustificat două organe de jurisdicţie, împrejurare care determină o suprasolicitare a
magistraţilor, produce cheltuieli inutile pentru părţi, dar şi pentru societate şi poate
determina pronunţarea unor soluţii contradictorii. De asemenea, conflictele negative de
competenţă determină şi ele efecte negative: tergiversare în soluţionarea cauzelor civile,
pierdere de timp şi de cheltuieli şi mai cu seamă o întrerupere nejustificată a cursului
judecăţii, împrejurare care dăunează atât părţilor, cât şi prestigiului justiţiei.
Datorită inconvenientelor semnalate, legiuitorul a reglementat un mijloc -
regulatorul de competenţă - şi o procedură destinată a soluţiona conflictele de
competenţă.
Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict de competenţă sunt necesare a fi întrunite
în mod cumulativ următoarele cerinţe:
- două sau mai multe instanţe să fie sesizate simultan sau succesiv cu aceeaşi
pricină; în privinţa litigiului trebuie să existe o identitate de părţi, obiect şi cauză;
- cauza să fie pendinte în faţa instanţelor sesizate, în sensul ca părţile să nu se fi
desesizat de la judecată în faţa vreuneia din aceste instanţe;
- părţile să fi invocat în faţa instanţelor sesizate, fie excepţia de litispendenţă, fie
excepţia de necompetenţă;
- rezolvând aceste excepţii instanţele să se fi declarat competente sau dimpotrivă
necompetente să soluţioneze acea cauză civilă;
- pentru existenţa conflictului negativ de competenţă mai este necesar ca hotărârea
de declinare a competenţei să fi rămas definitivă; aceasta deoarece atâta timp cât
hotărârea de declinare nu a rămas definitivă cursul justiţiei este neîntrerupt.
Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este una destinată a rezolva
cu rapiditate o situaţie dăunătoare unei opere de administrare optimă a justiţiei. De aceea,
textul pe care-l analizăm impune instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul obligaţia de a
dispune din oficiu suspendarea oricărei proceduri. În acelaşi timp, instanţa este îndatorată
să înainteze dosarul instanţei îndreptăţite a statua asupra conflictului.
Competenţa de soluţionare a conflictului este statornicită pe baza principiului
potrivit căruia ea aparţine instanţei ierarhic superioare şi comune instanţelor aflate în
conflict. Legea noastră procesuală nu enunţă în mod expres un atare principiu, dar face o
aplicaţiune concretă a acestuia în art. 22 alin. (1)-(3) C. proc. civ.
Astfel, potrivit textului enunţat, conflictul dintre două judecătorii din circumscripţia
aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal; dacă cele două judecătorii nu sunt situate în
raza teritorială a acelui tribunal sau în cazul în care conflictul s-a ivit între o judecătorie şi
un tribunal sau între două tribunale, competenţa de soluţionare a conflictelor aparţine
curţii de apel respective; dacă cele două instanţe nu se află în raza teritorială a aceleiaşi
curţi de apel sau atunci când conflictul apare între două curţi de apel, el se soluţionează
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Observăm că dispoziţiile la care ne-am referit nu
acoperă toate conflictele ce pot să apară în practică. Dar potrivit aceluiaşi principiu, pe
care l-am menţionat anterior, se vor soluţiona şi conflictele de competenţă dintre un
tribunal şi o curte de apel sau dintre o judecătorie şi o curte de apel. Un atare conflict se
va soluţiona de instanţa ierarhic superioară şi comună instanţelor în conflict, respectiv de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conflictul dintre o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate
jurisdicţională, indiferent de ierarhia acestuia din urmă, se soluţionează întotdeauna de
către instanţa ierarhic superioară instanţei în conflict. Regula este statornicită în mod
imperativ prin dispoziţiile art. 22 alin. (4) teza finală C. proc. civ. În acest fel se dă
prioritate instanţelor judecătoreşti în soluţionarea conflictelor de competenţă dintre ele şi
alte organe cu atribuţii jurisdicţionale, prioritate firească, de vreme ce în activitatea de
administrare a actului de justiţie instanţele sunt organe specializate şi cu plenitudine de
jurisdicţie.
Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este comună tuturor
categoriilor de conflicte şi ea este reglementată în art. 21-22 C. proc. civ. Pentru
pronunţarea unui regulator de competenţă legea a organizat o procedură suplă şi urgentă.
În acest sens, art. 22 alin. (5) C. proc. civ. precizează că instanţa competentă a soluţiona
conflictul va hotărî în camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Soluţionarea de urgenţă a
conflictului este necesară şi posibilă, întrucât instanţa nu statuează asupra fondului
cauzei; ea realizează doar un simplu act de administrare a justiţiei. Sesizarea instanţei
competente a statua asupra conflictului de competenţă constituie un atribut exclusiv al
instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul; părţile nu sunt îndreptăţite să sesizeze direct
instanţa competentă a statua asupra conflictului.
Hotărârea prin care se decide asupra conflictului de competenţă poartă denumirea
de regulator de competenţă. Legea deschide calea de atac a recursului împotriva
regulatorului de competenţă. Particularitatea consacrată expres de lege constă în faptul că
termenul de recurs derogă de la dreptul comun în materie, în sensul că durata acestuia
este de 5 zile. Rezolvarea prevăzută expres de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. se explică prin
necesitatea restabilirii grabnice a cursului firesc al justiţiei şi soluţionarea cauzei în fond.
În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de recurs trebuie să precizăm
că instanţa constituţională a decis că art. 22 alin. (5) C. proc. civ. este neconstituţional
(Decizia nr. 11/1999). În concordanţă cu această soluţie, art. 22 alin. (5) C. proc. civ, în
forma consacrată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prevede că
termenul curge de la comunicare.
Dosarul va fi trimis instanţei competente spre soluţionare numai după rămânerea
irevocabilă a regulatorului de competenţă. Această opţiune procedurală nu face îndoială,
căci trimiterea cauzei la instanţa desemnată a o soluţiona în fond înainte ca regulatorul de
competenţă să fi rămas irevocabil ar putea crea dificultăţi nejustificate în cazul casării
hotărârii care a statuat asupra conflictului.
Recursul împotriva regulatorului de competenţă urmează să se soluţioneze potrivit
principiilor de drept comun, întrucât sub acest aspect legea nu a instituit norme
derogatorii. Prin urmare, recursul se va soluţiona cu citarea părţilor şi cu respectarea
tuturor celorlalte condiţii privitoare la depunerea şi comunicarea recursului faţă de partea
potrivnică. Fiind vorba de un act de administrare a justiţiei instanţa va putea acorda o
anumită prioritate în soluţionarea cu celeritate a cauzei, deşi legea nu prevede că recursul
se soluţionează de urgenţă.
Hotărârea irevocabilă prin care se statuează asupra conflictului de competenţă este
obligatorie pentru instanţa desemnată. Aceasta nu mai are posibilitatea de a-şi verifica
propria competenţă, căci ne aflăm în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti care a statuat, cu
putere de lucru judecat, asupra competenţei.
O problemă delicată care s-a ridicat în doctrină este aceea de a cunoaşte dacă poate
exista conflict negativ de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă
instanţă judecătorească. Jurisprudenţa noastră mai veche şi mai recentă a înclinat înspre
soluţia inadmisibilităţii unui conflict de competenţă, motivat de împrejurarea că
soluţionarea unui asemenea conflict este oferită chiar prin decizia instanţei supreme. O
parte a doctrinei a achiesat şi ea la această soluţie jurisprudenţială, subliniindu-se
deopotrivă că în împrejurarea analizată hotărârea instanţei supreme are o dublă funcţie:
hotărâre declinatorie de competenţă (în cazul conflictului negativ de competenţă) şi
regulator de competenţă.

Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor


Titlul V din prima Carte a Codului de procedură civilă reglementează trei incidente
procedurale privitoare la compunerea completului de judecată.
Activitatea de înfăptuire a justiţiei într-un stat de drept trebuie să se întemeieze pe
un ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului şi respectarea legii în
toate cauzele supuse judecăţii. Înfăptuirea unor asemenea obiective implică şi cerinţa ca,
în exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii să fie imparţiali, spre a se exclude astfel orice
influenţă sau ingerinţă asupra actului de justiţie. De aceea, se poate afirma, fără teama
celei mai mici exagerări, că prima şi cea mai importantă calitate a judecătorilor este
imparţialitatea.
Majoritatea codurilor de procedură civilă instituie mijloace juridice destinate a
asigura imparţialitatea magistraţilor. O asemenea preocupare este întru totul legitimă.
Într-adevăr, în justiţie sunt deduse adeseori interese materiale şi morale cu totul
deosebite, iar dorinţa părţilor de a „triumfa” în duelul judiciar le îndeamnă adesea la
presiuni de tot felul, care implică uneori chiar şi factori politici importanţi. Or, ce poate fi
mai grav într-un stat de drept decât actele de presiune asupra magistraţilor sau chiar
tentativele de corupere a acestora.
Existe însă şi alţi factori, subiectivi sau obiectivi, care pot dăuna asupra calităţii
actului de justiţie. Datorită împrejurărilor relevate mai sus legiuitorul a determinat
condiţiile în care un judecător poate fi recuzat sau trebuie să se abţină de la soluţionarea
unei cauze civile, precum şi acele situaţii în care judecătorului îi este interzis să participe
la judecată. Alteori, situaţiile care pot periclita calitatea actului de justiţie sunt mai grave.
În aceste împrejurări, legiuitorul a determinat condiţiile şi cazurile în care o cauză poate
fi transferată spre soluţionare la o altă instanţă de judecată decât cea principial
competentă. Aceste din urmă împrejurări sunt reglementate însă în Titlul VI, denumit
„Strămutarea pricinilor”.
Primul incident reglementat în textul pe care-l analizăm este incompatibilitatea.
Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres
determinate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete. Cazurile de
incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art. 24 C. proc. civ.
Pentru a ne afla în prezenţa incompatibilităţii este necesar, în primele două situaţii -
când judecătorul a luat parte la judecarea aceleiaşi cereri în apel sau recurs şi respectiv în
caz de rejudecare după casare - ca judecătorul să fi pronunţat o hotărâre de fond în cauza
respectivă. Judecătorul care a pronunţat numai unele încheieri pregătitoare nu devine
incompatibil să judece aceeaşi cauză în apel sau recurs ori în caz de rejudecare după
casare. Dacă judecătorul a rezolvat însă, printr-o încheiere, unele aspecte litigioase ale
cauzei, care prejudecă fondul, cum este cazul încheierii de admitere a acţiunii de partaj, el
devine incompatibil să mai judece acea cauză în apel, recurs sau în caz de rejudecare
după casare.
În toate aceste situaţii, se presupune că judecătorul care şi-a exprimat părerea
asupra cauzei, printr-o hotărâre judecătorească, va fi tentat să-şi menţină aceeaşi opinie şi
în cazul în care este chemat să se pronunţe într-o instanţă superioară - apel sau recurs ori
în caz de rejudecare după casare. Aceeaşi presupunere de lipsă de obiectivitate a
judecătorului subzistă şi în acele împrejurări în care el a fost martor, expert sau arbitru în
aceeaşi cauză. Prin urmare, toate cazurile de incompatibilitate se întemeiază pe o
prezumţie juris et de jure de parţialitate a judecătorului.
Prin edictarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitate sunt vizate nu doar
ocrotirea intereselor părţilor litigante, ci şi realizarea unei optime administrări a justiţiei,
prin pronunţarea unor hotărâri bazate pe adevăr şi pe o deplină imparţialitate a
judecătorilor. Datorită acestui fapt normele procedurale privitoare la incompatibilitate
sunt de natură imperativă. O atare împrejurare are importante consecinţe sub aspectul
condiţiilor de invocare a excepţiei de incompatibilitate. Astfel, excepţia de
incompatibilitate poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din
oficiu, în orice stare a procesului civil; ea poate constitui şi temeiul exercitării căii de atac
a apelului şi recursului.
În considerarea naturii imperative a normelor procedurale care o reglementează, se
consideră că incompatibilitatea este strict limitată la cazurile determinate de lege. Aşa
fiind, judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze în recurs nu devine
incompatibil să judece aceeaşi cauză în fond în caz de casare cu reţinere. De asemenea,
judecătorul care a judecat cauza în recurs nu devine incompatibil de a judeca un al doilea
recurs, în aceeaşi cauză, îndreptat împotriva hotărârii pronunţate în fond ca urmare a
casării cu trimitere.
Situaţia este similară şi în acele cazuri în care judecătorul care a pronunţat o
hotărâre este chemat să judece aceeaşi pricină în caz de revizuire sau contestaţie în
anulare. Într-adevăr, în asemenea împrejurări incompatibilitatea nu funcţionează nu
numai pentru faptul că nu este prevăzută de lege, ci şi pentru că judecătorul este chemat
să se pronunţe asupra unor acte şi fapte noi pe care nu le-a cunoscut, de regulă, cu prilejul
primei judecăţi; în atare condiţii, judecătorul nu este pus în situaţia de a-şi critica propria
hotărâre, având posibilitatea efectivă de a judeca cu toată imparţialitatea necesară
înfăptuirii în bune condiţii a actului de justiţie. De asemenea, judecătorul delegat la
Biroul de Carte funciară nu devine incompatibil pentru a rezolva o cerere de înscriere în
cartea funciară, atunci când tot el a pronunţat hotărârea judecătorească prin care s-a
dispus intabularea. Aceasta deoarece, în faza înscrierii dreptului în cartea funciară,
judecătorul nu se mai află în postura de a soluţiona o cauză, ci de a executa o hotărâre
definitivă şi irevocabilă.
Cazurile de incompatibilitate reglementate în art. 24 C. proc. civ. sunt diferite de
cele reglementate în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Incompatibilităţile reglementate în Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară
vizează calitatea de judecător, iar nu aptitudinea sa de a soluţiona o cauză civilă concretă.
Or, incompatibilităţile prevăzute de art. 24 C. proc. civ. nu au un caracter de generalitate
şi nu afectează calitatea de magistrat, ci doar aptitudinea de a soluţiona o cauză civilă
concretă. Pe de altă parte, trebuie să subliniem totuşi că incompatibilităţile şi interdicţiile
reglementate în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt
destinate să contribuie şi ele la realizarea cu maximă principialitate a actului de justiţie.
La cazurile de incompatibilitate reglementate în textul comentat trebuie să le
adăugăm şi pe cele prevăzute în Legea nr. 161/2003. Astfel, potrivit art. 105 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003, magistraţilor le este interzis să participe la judecarea unei cauze, în
calitate de judecător sau procuror: dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între
ei; dacă ei, soţii sau rudele lor până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză. De
asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, dispoziţiile anterior reproduse se aplică „şi
magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze
în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a
participat ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze”.
Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a solicita, în
cazurile expres determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la
soluţionarea unei cauze civile. Abţinerea se înfăţişează, astfel cum am arătat, ca o
îndatorire a judecătorului. Aşadar, deosebirea dintre cele două instituţii constă în faptul că
în timp ce recuzarea emană de la părţile din proces, fiind un drept al acestora, abţinerea
constituie o îndatorire a judecătorului.
Recuzarea şi abţinerea funcţionează doar în cazul în care judecătorul se află în una
din situaţiile expres determinate în art. 27 C. proc. civ.
În literatura de specialitate s-a încercat gruparea motivelor prevăzute în art. 27 C.
proc. civ. din raţiuni mai mult didactice decât ştiinţifice. Toate motivele de recuzare se
întemeiază pe o prezumţie de parţialitate a judecătorului în soluţionarea unei cauze civile
concrete. Dacă este să încercăm totuşi o atare sistematizare, constatăm că marea
majoritate a motivelor de recuzare se întemeiază pe relaţiile de rudenie sau afinitate care
există între judecător, pe de o parte, şi una din persoanele indicate în art. 27 C. proc. civ.,
pe de altă parte.
O a doua grupă de motive se referă la interesul pe care-l poate avea judecătorul,
soţul, ascendenţii sau descendenţii acestuia în soluţionarea cauzei. Legea nu cuprinde
elemente suficiente privitoare la sfera conceptului de interes. Este evident că interesul
judecătorului sau al persoanelor la care se referă textul menţionat poate fi atât de natură
materială, cât şi morală. Adeseori, interesul judecătorului poate fi concretizat în anumite
raporturi juridice ce s-au stabilit anterior între el sau una din părţi, cum ar fi existenţa
unor raporturi de creanţă.
O a treia grupă de motive se referă la existenţa unor raporturi de duşmănie între
judecător şi una din părţi sau persoanele desemnate în art. 27 C. proc. civ. Legiuitorul a
reţinut, sub acest aspect, astfel cum se poate constata din simpla lectură a art. 27 C. proc.
civ. atât existenţa unei judecăţi penale în ultimii cinci ani înaintea recuzării, cât şi relaţiile
de „vrăjmăşie” ce pot fi determinate de cele mai diverse împrejurări (injurii, neînţelegeri
provocate de conflicte de ordin economic, ameninţări, agresiuni fizice, formularea unei
plângeri penale etc.). În privinţa acestor relaţii de duşmănie legea nu impune condiţii
privitoare la gravitatea actelor care au determinat deteriorarea raporturilor dintre
judecător şi persoanele menţionate în art. 27 pct. 9 C. proc. civ., astfel că instanţa care
judecă cererea de recuzare va avea o mare putere de apreciere. Criteriul principal rămâne
însă acelaşi: existenţa sau inexistenţa unei situaţii care poate prezuma lipsa de
imparţialitate a judecătorului în soluţionarea cauzei.
Ultima categorie de motive se referă la orgoliul profesional al judecătorului, situaţie
care se concretizează în faptul că şi-a spus „părerea cu privire la pricina ce se judecă”.
Din chiar modul de formulare a textului incident - art. 27 pct. 7 C. proc. civ. - rezultă fără
echivoc că legiuitorul a avut în vedere exprimarea unei opinii de către judecător în
legătură cu litigiul care formează obiectul judecăţii. Iar din acest punct de vedere nu
prezintă interes dacă opinia judecătorului a fost exprimată de acesta înainte sau în cursul
judecăţii. Acest motiv de recuzare nu poate funcţiona în cazul în care judecătorul a
exprimat o părere de principiu, în legătură cu modul de interpretare a unei dispoziţii
legale, în cadrul unei lucrări cu caracter ştiinţific. În acest caz, recuzarea nu funcţionează
chiar dacă judecătorul, în cadrul demersului său ştiinţific, ar fi prezentat fapte similare cu
cele care formează obiectul judecăţii. Recuzarea este incidentă ori de câte ori ea se referă
la obiectul concret al cauzei deduse judecăţii, iar din acest punct de vedere credem că
sunt relevante chiar şi acele sfaturi care au fost date uneia dintre părţile litigante în
legătură cu avantajele sau riscurile pe care le comportă exercitarea acţiunii civile în cazul
concret supus judecăţii. O asemenea atitudine a judecătorului se raportează nemijlocit la
raporturile litigioase deduse judecăţii şi angajează orgoliul său profesional, ceea ce face
să se prezume o certă lipsă de imparţialitate.
Cererea de recuzare trebuie să cuprindă elementele oricărei cereri care se adresează
unei instanţe judecătoreşti şi, în mod deosebit, trebuie să indice motivele de recuzare,
precum şi mijloacele de dovadă. Propunerea de recuzare se poate face şi verbal în faţa
instanţei. Recuzarea trebuie solicitată pentru fiecare judecător în parte şi înainte de
începerea oricărei dezbateri. Dacă motivele de recuzare s-au ivit după începerea
dezbaterilor, partea interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt
cunoscute [art. 29 alin. (2) C. proc. civ.]. Neinvocarea excepţiei de recuzare în condiţiile
menţionate atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a o mai invoca. Judecătorul
împotriva căruia a fost formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine.
Prin urmare, dispoziţiile legale privitoare la recuzare au pentru părţile din proces un
caracter dispozitiv; ele pot aprecia dacă este sau nu cazul să solicite îndepărtarea unuia
sau mai multor judecători din completul de judecată. Dacă părţile au încredere în
obiectivitatea şi imparţialitatea unui judecător, faţă de care există motive de recuzare, pot
renunţa la invocarea recuzării.
Dispoziţiile art. 30 C. proc. civ. determină competenţa de soluţionare a cererilor de
recuzare. Legea porneşte de la constatarea că recuzarea şi abţinerea sunt incidente care
intervin în desfăşurarea normală a procesului civil. De aceea, în mod firesc recuzarea şi
abţinerea se soluţionează de instanţa sesizată cu acţiunea principală. Principiul este
consacrat în mod expres în chiar primul alineat al art. 30 C. proc. civ.
În ipoteza când din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (de
pildă, unii judecători sunt în concediu sau sunt incompatibili) cererea de recuzare se va
soluţiona de instanţa ierarhic superioară .
Actul de dispoziţie al instanţei în cazul soluţionării cererilor de abţinere şi recuzare
este încheierea. Iar această soluţie este valabilă, în opinia noastră, şi în cazul în care
asupra recuzării decide instanţa superioară. Încheierea se pronunţă, ca o cerinţă
elementară a respectării principiului publicităţii, în şedinţă publică. Încheierea prin care s-
a admis recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează
să fie păstrate. Această dispoziţie procedurală nu este în deplină concordanţă cu
prevederile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., text care statuează, printr-o redactare imperativă,
că în timpul soluţionării cererii de recuzare „nu se face nici un act de procedură”.
Nerespectarea acestei cerinţe imperative ar trebui să atragă după sine nulitatea absolută a
actelor îndeplinite.
Din modul de redactare a textului asupra căruia insistăm aici mai rezultă că
legiuitorul are în vedere actele îndeplinite după formularea cererii de recuzare. Prin
urmare doar în acest caz se impune soluţia unei nulităţi iremediabile. Recuzarea poate
interveni însă, în condiţiile arătate mai sus, şi în cursul judecăţii, respectiv în cazul în care
motivele ce le fundamentează s-au ivit în cursul dezbaterilor publice şi uneori chiar după
administrarea de probatorii. Prin urmare, se pune întrebarea care este soarta actelor şi
probelor îndeplinite, respectiv administrate, înainte de formularea cererii de recuzare.
Socotim că art. 32 alin. (3) C. proc. civ. are în vedere cu deosebire această din urmă
situaţie. În această împrejurare, judecătorul va avea dreptul să aprecieze în ce măsură
actele de procedură au fost viciate prin faptul îndeplinirii lor în faţa unui judecător ce s-a
aflat în una din situaţiile prevăzute de art. 27 C. proc. civ.
Acelaşi drept de apreciere trebuie recunoscut instanţei care soluţionează cererea de
recuzare şi în privinţa probelor administrate. În acest caz trebuie respectat şi principiul
potrivit căruia probele sunt câştigate cauzei. Acest lucru presupune însă unele
circumstanţieri: este posibil ca o expertiză, un act cu valenţe tehnice şi ştiinţifice, să fie
realizată cu toate cerinţele legii, iar concluziile sale să nu fie viciate prin participarea la
judecată a judecătorului recuzat; uneori situaţia poate fi diferită în cazul administrării
probei prin declaraţiile martorilor, căci relatările acestora pot fi influenţate prin chiar
modul de administrare a dovezilor de către judecătorul recuzat. Iată de ce trebuie
recunoscut instanţei competente a judeca cererea de recuzare un drept larg de apreciere
asupra posibilităţilor de readministrare a probelor.
De asemenea, în mod firesc, legea precizează că în cazul admiterii cererii de
recuzare judecătorul în cauză se retrage şi nu poate participa la deliberare.
Încheierea de admitere sau respingere a cererii de abţinere, precum şi cea de
admitere a recuzării nu poate fi atacată prin nici o cale de atac. Soluţiile promovate de art.
34 alin. (1) C. proc. civ. au format şi obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Excepţia invocată a fost respinsă, cu argumente convingătoare, căci, fără îndoială,
derogarea de la exerciţiul căilor de atac este deplin justificată, fiind vorba de un act de
pură administraţie judiciară.
Regimul juridic al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este însă
diferit. De data aceasta încheierea poate fi atacată, dar numai o dată cu fondul cauzei. O
justificare deosebită a unor soluţii evident judicioase nu se impune. De aceea, ne limităm
să arătăm că doar în ipoteza respingerii cererii de recuzare partea căreia i s-a respins o
atare cerere are interes să exercite o cale de atac; în cazul admiterii cererii de recuzare un
atare interes nu poate fi justificat. De asemenea, judecătorul recuzat nu poate justifica un
interes în cauză, iar, pe de altă parte, el nu este parte în proces, ci un magistrat care face
parte din structura unui organ judiciar.
În urma controlului judiciar, instanţa superioară poate constata că cererea de
recuzare a fost pe nedrept respinsă. Care va fi soarta actelor de procedură şi a probelor
administrate într-o asemenea împrejurare? Răspunsul la această întrebare ne este oferit, în
termeni imperativi, de art. 34 alin. (3) C. proc. civ. Observăm că, de data aceasta, legea
consacră un caz obligatoriu de refacere a actelor de procedură şi a dovezilor administrate.

Strămutarea procesului

Titlul V din prima Carte a Codului de procedură civilă este consacrat strămutării
procesului civil. Strămutarea procesului civil este o instituţie necesară pentru a înlătura
suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea unei
instanţe de judecată. Prin strămutare se desemnează trecerea unei cauze, în situaţiile strict
determinate de lege, de la o instanţă competentă la o altă instanţă de acelaşi grad.
Motivele care stau la baza strămutării sunt, în principiu, diferite de cele prevăzute
de lege pentru recuzare şi abţinere, chiar dacă unele dintre ele sunt asemănătoare.
Motivele de strămutare au un caracter mult mai grav întrucât se repercutează asupra unei
întregi instanţe, iar nu doar asupra unuia sau mai multor judecători. Codul de procedură
civilă consacră în articolul pe care-l comentăm trei motive de strămutare a procesului
civil. Potrivit acestui text, strămutarea procesului civil poate fi solicitată:
a) pentru motive de rudenie sau afinitate;
b) pentru motive de bănuială legitimă;
c) pentru motive de siguranţă publică.
Primul motiv de strămutare se aseamănă cu recuzarea judecătorului pentru motive
de rudenie sau afinitate. Cu toate acestea, între cele două instituţii există deosebiri
esenţiale. În cazul recuzării, partea interesată poate cere îndepărtarea de la judecată a
unuia sau a mai multor judecători, în timp ce, în cazul strămutării, instanţa, deşi
competentă, nu va mai soluţiona acea cauză civilă, dacă evident motivele invocate au fost
găsite întemeiate. Prin urmare, nu este vorba doar de o deosebire de ordin cantitativ
privitoare la numărul judecătorilor aflaţi în una din situaţiile prevăzute de lege, ci şi de
ordin calitativ şi care se referă la efectele admiterii cererilor - îndepărtarea unuia sau a
mai multor judecători de la soluţionarea cauzei sau transferarea cauzei la o altă instanţă
de acelaşi grad. În legătură cu aspectul cantitativ menţionat anterior observăm că art. 37
alin. (1) C. proc. civ. se referă la situaţia în care una dintre părţi are două rude sau afini
până la gradul patru printre magistraţii acelei instanţe. Textul trebuie interpretat în
concordanţă cu finalitatea instituţiei sub următoarele aspecte: deşi legea se referă la
situaţia când partea are două rude sau afini printre magistraţii acelei instanţe, este evident
că aceeaşi raţiune există, cu atât mai mult, în cazul în care partea are mai multe rude sau
afini printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai acelei instanţe.
Noua redactare a art. 37 alin. 1 C. proc. civ. nu este, în opinia noastră, de natură a
înlătura întrutotul controversa privitoare la posibilitatea strămutării procesului civil şi în
ipoteza în care motivele invocate îi vizează pe procurori. Cu toate acestea, formula
folosită de legiuitor „magistraţii” instanţei ar putea conduce la acreditarea acestei teze. Şi
înainte de ultima modificare a Codului de procedură civilă, respectiv a textului la care ne
referim, s-a susţinut că faţă de formularea legii - „magistraţii sau asesorii populari ai
instanţei” - primul motiv de strămutare i-ar viza şi pe procurori. Motivele invocate de un
reputat autor păreau seducătoare, căci într-adevăr din corpul magistraţilor făceau parte şi
procurorii, iar, pe de altă parte, astfel cum se invoca cu persuasiune, primul motiv de
strămutare constituia şi un temei de recuzare a judecătorilor; or, recuzarea se aplica,
potrivit art. 36 C. proc. civ., şi procurorilor.
În pofida acestei riguroase argumentări, exprimam rezerve faţă de soluţia
promovată de autorul la care ne-am referit. În prima ediţie a Comentariilor am arătat că
procurorii, deşi incontestabil fac parte din corpul magistraţilor, ei nu sunt integraţi în
structura organizatorică a instanţei de judecată. Prin urmare, în opinia noastră, referirea
legii la „magistraţii instanţei” avea tocmai scopul de a circumstanţia primul motiv de
strămutare numai la judecători. În al doilea rând, am evocat şi faptul că dispoziţiile legale
privitoare la incidentele procedurale analizate în acest context, inclusiv cele privitoare la
incompatibilitate, abţinere şi recuzare, apar ca abateri de la regulile normale de
desfăşurare a procesului civil, fapt pentru care ele nu pot fi interpretate în sensul
conferirii unei vocaţii de a se aplica prin analogie şi la alte situaţii. De aceea, apreciam că
argumentul invocat în sensul că dispoziţiile privitoare la incompatibilitate, recuzare şi
abţinere se aplică şi procurorilor nu este pertinent, căci, astfel cum rezultă din prevederile
art. 36 C. proc. civ., acest text vizează doar instituţiile procesuale reglementate în Titlul al
V-lea din Cartea I. Or, dispoziţiile privitoare la strămutarea procesului civil sunt situate
într-un titlu distinct (Titlul VI). Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să extindă dispoziţiile
legale la care ne referim şi asupra procurorilor ar fi prevăzut acest lucru în mod expres,
astfel cum a procedat şi în legătură cu dispoziţiile consacrate în art. 36 C. proc. civ.
Situaţia nu este esenţial diferită nici în prezent, căci şi de data aceasta legea se
referă la „magistraţii” instanţei. Scopul legii credem că nu a fost acela de a soluţiona o
controversă doctrinară ci de a include în formula folosită de art. 37 alin. 1 C. proc. civ. şi
pe asistenţii judiciari ai instanţei. Din acest punct de vedere, „decizia” legiuitorului este
interesantă şi reprezintă un prim pas înspre apropierea statutului asistentului judiciar faţă
de acela al judecătorului.
Al doilea motiv de strămutare vizează cazurile de bănuială legitimă. Potrivit art. 37
alin. (2) C. proc. civ., bănuiala se consideră legitimă „ori de câte ori se poate presupune
că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţii
părţilor ori vrăjmăşiilor locale”. Circumstanţele la care se referă textul citat au un caracter
general. Totuşi din chiar formularea legii se poate deduce cu uşurinţă că legiuitorul are în
vedere împrejurări de o gravitate accentuată şi care periclitează obiectivitatea şi
imparţialitatea judecătorilor. Aceste circumstanţe deşi au un caracter general, astfel cum
se subliniază şi în literatura de specialitate, trebuie să se raporteze întotdeauna fie la
împrejurările pricinii, calitatea părţilor, fie la vrăjmăşiile locale. Prin urmare, judecătorul
competent a soluţiona cererea de strămutare va trebui să examineze în concret dacă
circumstanţele invocate de reclamant sunt de natură să afecteze obiectivitatea
judecătorilor şi dacă au gradul de gravitate avut în vedere de dispoziţiile art. 37 alin. (2)
C. proc. civ.
Ultimul motiv de strămutare - siguranţa publică - nu a fost definit de lege, până la
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, ci doar
menţionat în art. 37 alin. (2) C. proc. civ. Actuala reglementare face precizările necesare
în această privinţă. Într-adevăr, potrivit art. 37 alin. 2 C. proc. civ. constituie motive de
siguranţă publică „acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la
instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice”.
Prin urmare, este vorba de împrejurări care depăşesc simplele suspiciuni privitoare
la imparţialitatea judecătorilor în a căror competenţă intră soluţionarea cauzei civile
respective. Împrejurările trebuie să fi excepţionale şi să afecteze nu numai obiectivitatea
şi imparţialitatea judecătorilor, ci însuşi climatul de linişte şi ordine care trebuie să
domnească într-o localitate, adică în termenii legii să determine „tulburarea ordinii
publice”.
În considerarea necesităţii garantării unei judecăţi imparţiale, legea a reglementat în
mod detaliat şi riguros procedura strămutării procesului civil. Această procedură are, în
principiu, un caracter unitar cu diferenţieri fireşti, determinate tocmai de gradul de
gravitate diferit al cauzelor ce pot determina strămutarea procesului civil. Astfel, în
considerarea gravităţii motivelor de strămutare, art. 38 C. proc. civ. determină, expres sau
implicit, sfera persoanelor îndreptăţite să solicite strămutarea, precum şi momentul până
la care aceasta poate fi cerută. Strămutarea pentru motive de rudenie sau afinitate trebuie
cerută mai înainte de începerea oricăror dezbateri, iar cea bazată pe bănuială legitimă şi
siguranţă publică se poate invoca în orice stare a procesului civil. Pe de altă parte, în
principiu, cererea de strămutare se poate solicita de oricare dintre părţi, cu excepţia
strămutării pentru motive de siguranţă publică. Pentru acest din urmă motiv cererea de
strămutare poate fi formulată numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Art. 39 C. proc. civ. statorniceşte principiul potrivit căruia cererea de strămutare
întemeiată pe motive de rudenie sau afinitate „se depune la instanţa imediat superioară”,
iar cea bazată pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică „se depune la
Curtea Supremă de Justiţie”. În legătură cu modul de redactare a acestui text facem
următoarele precizări necesare.
Observăm mai întâi că pentru motive de rudenie sau afinitate cererea de strămutare
se judecă în toate cazurile de către instanţa imediat superioară, iar pentru celelalte două
motive - bănuială legitimă şi siguranţă publică - competenţa aparţine întotdeauna Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, semnificaţia expresiei „cererea de strămutare ...
se depune” este neîndoielnic aceea de a determina o regulă specială de competenţă. În al
doilea rând, observăm că legiuitorul a instituit şi o altă regulă particulară anume aceea că
cererea de strămutare se depune direct la instanţa competentă a o judeca, iar nu la instanţa
de la care urmează să se dispună strămutarea. Regula enunţată este destinată să evite
acele situaţii în care datorită unor împrejurări locale instanţa ar întârzia trimiterea cererii
de strămutare la instanţa competentă a o soluţiona.
Cererea de strămutare - indiferent de motivele invocate - se soluţionează în camera
de consiliu. În lipsa unei dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, cererea de strămutare
se va soluţiona cu citarea părţilor. Înainte de judecarea cererii de strămutare, instanţa
competentă va putea lua unele măsuri pregătitoare. Astfel, potrivit art. 40 alin. (2) C.
proc. civ., preşedintele instanţei va putea solicita dosarul cauzei şi va putea ordona, chiar
fără citarea părţilor, suspendarea pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei
sesizate cu acţiunea principală. Suspendarea dispusă este obligatorie pentru instanţa
sesizată cu cererea principală. Drept urmare, în faţa acestei instanţe nu se va mai putea
îndeplini nici un act de procedură; nerespectarea măsurii dispuse atrage după sine
nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite în cauză pe toată durata suspendării.
Instanţa competentă a soluţiona cererea va verifica, pe baza unor elemente
probatorii corespunzătoare, dacă subzistă vreunul din motivele care pot determina sau
chiar reclamă strămutarea procesului la o altă instanţă.
Asupra cererii de strămutare instanţa competentă se va pronunţa printr-o hotărâre,
care se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac. Aceste din urmă trăsături
sunt prevăzute în mod expres de art. 40 alin. (4) C. proc. civ. Totuşi în literatura de
specialitate s-a discutat asupra naturii actului prin care instanţa de judecată dispune
strămutarea procesului civil. În opinia noastră nu există nici o îndoială că actul de
dispoziţie al instanţei este o hotărâre, respectiv o sentinţă. Desigur că formularea generală
a legii - hotărâre - este de natură să sugereze anumite consideraţii privitoare la natura
actului de dispoziţie al instanţei - încheiere, sentinţă sau decizie. Fără a stărui în mod
deosebit asupra acestei probleme arătăm că legea se referă în mod expres la termenul de
hotărâre, iar o atare precizare nu este făcută spre a evoca necesitatea pronunţării unei
încheieri. Dimpotrivă, atunci când legiuitorul a dorit ca actul de dispoziţie al instanţei să
fie o încheiere a precizat acest lucru în mod expres, astfel cum a făcut-o în privinţa
recuzării şi abţinerii. Comparând dispoziţiile art. 34 C. proc. civ. - text care se referă in
terminis la încheiere - şi cele ale art. 40 alin. (4) C. proc. civ. - ce impun pronunţarea unei
hotărâri - rezultă în mod indubitabil o deosebire esenţială de reglementare. Pe de altă
parte, pronunţarea unor acte diferite în două situaţii distincte este cu totul naturală. Într-
adevăr, în cazul abţinerii şi recuzării ne aflăm în prezenţa unui incident procedural care se
soluţionează, în principiu, chiar de către instanţa sesizată cu cererea principală (excepţia
vizează doar situaţia analizată deja şi când din cauza recuzării completul de judecată nu
se poate forma); or, în cazul strămutării situaţia creată formează obiectul unei judecăţi
distincte, iar instanţa, soluţionând cauza, se desesizează în mod definitiv. Iată de ce în
cazul strămutării instanţa trebuie să pronunţe o hotărâre, respectiv o sentinţă
judecătorească.
Dispoziţiile cuprinse în art. 40 alin. (4) C. proc. civ. conferă sentinţei pronunţate
asupra cererii de strămutare două particularităţi care se cuvin a fi subliniate în mod
deosebit, căci ele se justifică prin însuşi faptul că soluţia pronunţată în materia analizată
este rezultatul unui act de simplă administrare a justiţiei, iar nu de soluţionare în fond a
unei cauze civile.
Prima particularitate rezidă în faptul că hotărârea pronunţată asupra strămutării se
dă fără motivare. În acest fel, sentinţa pronunţată asupra strămutării este una din puţinele
hotărâri judecătoreşti care nu trebuie motivate.
O a doua particularitate constă în faptul că hotărârea pronunţată „nu este supusă
nici unei căi de atac”. Ultima particularitate a atras, în ultima perioadă de timp, atenţia
deosebită a doctrinei procesuale. În acest sens, unii autori au apreciat că dispoziţiile art.
40 alin. (4) C. proc. civ. au în vedere doar imposibilitatea exercitării căilor ordinare de
atac şi că împotriva sentinţei pronunţate s-ar putea exercita calea de atac a contestaţiei în
anulare şi a revizuirii - pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce
ne priveşte, apreciem că de lege ferenda o atare reglementare ar putea fi promovată, însă
de lege lata ea nu are o motivare deplină. În pofida argumentelor invocate în doctrină, nu
se poate ignora redactarea categorică a art. 40 C. proc. civ. şi care conduce la o
interpretare univocă: hotărârea pronunţată asupra cererii de strămutare nu este supusă nici
unei căi de atac. Or, faţă de această redactare a textului amintit, argumentul potrivit
căruia necitarea părţilor la judecarea cererii de strămutare ar rămâne fără sancţiune dacă
nu s-ar admite calea contestaţiei în anulare are valoarea unei simple aserţiuni doctrinare.
De altfel, remarcăm şi o deosebire substanţială între redactarea la care ne referim şi
alte texte procedurale care limitează exerciţiul căilor legale de atac. Astfel, de pildă,
potrivit art. 247 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea pronunţată asupra renunţării la drept se
dă fără drept de apel. De asemenea, o soluţie identică este prevăzută de art. 273 C. proc.
civ. şi în privinţa hotărârilor care consfinţesc învoiala părţilor. Or, în cazul nostru
legiuitorul precizează, aşa cum am arătat, că hotărârea pronunţată nu poate fi supusă nici
unei căi de atac. Remarcăm că, după o anumită ezitare, şi instanţa supremă s-a pronunţat
în sensul inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.
Asupra cererii de strămutare, instanţa competentă poate pronunţa două soluţii: de
admitere sau de respingere a acesteia.
În cazul admiterii cererii de strămutare, cauza se va trimite spre soluţionare unei
alte instanţe de acelaşi grad. Trimiterea cauzei spre soluţionare la o instanţă de acelaşi
grad reprezintă o cerinţă elementară şi indispensabilă a respectării principiului celor două
grade de jurisdicţie. Dacă hotărârea a fost casată cu trimitere de către o curte sau un
tribunal, cauza se va soluţiona de una din instanţele din raza teritorială a acelui tribunal
sau a acelei curţi, dar nu de instanţa care a pronunţat hotărârea casată. Numai în acest fel
se asigură finalitatea hotărârii de strămutare; altminteri s-ar ajunge ca pricina să fie
trimisă tot la instanţa de la care pricina a fost strămutată, ceea ce nu poate fi admis.
Instanţa la care se trimite cauza spre soluţionare, ca urmare a strămutării, nu este însă
îndreptăţită să facă verificări cu privire la actualitatea motivelor ce au justificat adoptarea
deciziei de strămutare. Instanţa care a dispus strămutarea va arăta şi măsura în care actele
îndeplinite înainte de strămutare urmează să fie păstrate. Aceasta înseamnă că
strămutarea procesului civil nu atrage după sine în mod necondiţionat anularea tuturor
actelor de procedură, instanţa care a dispus strămutarea având dreptul de a aprecia în ce
măsură actele de procedură urmează să fie păstrate sau dimpotrivă trebuie refăcute.
Aşadar, soluţia este diferită de aceea creată în urma îndeplinirii unor acte de procedură
după ce s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 40 alin. (2) C. proc. civ.
Suspendarea judecăţii în temeiul art. 40 alin. (2) C. proc. civ. nu este, aşa cum am
arătat deja, obligatorie. În practică se poate întâmpla uneori ca instanţa sesizată cu
acţiunea principală să continue judecata şi să pronunţe o hotărâre înainte de a se fi dispus
suspendarea judecăţii. De aceea în literatura de specialitate s-a ridicat problema de a
cunoaşte ce se întâmplă cu hotărârea pronunţată în asemenea condiţii de instanţa sesizată
cu acţiunea principală şi care sunt efectele hotărârii de strămutare. Într-o elementară
logică juridică este dificil a se acredita ideea ineficienţei hotărârii pronunţate asupra
strămutării, motivat de pronunţarea unei soluţii asupra fondului cauzei. Legislaţia în
vigoare nu cuprinde o dispoziţie procedurală care să consacre o soluţie expresă în acest
sens. De aceea, s-a apreciat de unii autori că instanţa la care s-a dispus trimiterea cauzei,
ca urmare a strămutării, va trebui să considere hotărârea pronunţată asupra fondului ca
neavenită şi să procedeze în continuare la soluţionarea cauzei.
Recenta modificare a art. 40 alin. (5) C. proc. civ. a soluţionat în mod convingător
problema deja enunţată. Într-adevăr, potrivit acestui text (modificat prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000) instanţa sesizată cu cererea principală „va fi
înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul în care instanţa a
săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de
procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept
prin efectul admiterii cererii de strămutare”. Textul declară, aşadar, desfiinţate de drept
toate actele de procedură - inclusiv hotărârea dată între timp - aduse la îndeplinire după
pronunţarea hotărârii de strămutare. În acest fel, s-a adoptat şi în materie civilă o soluţie
similară celei prevăzute în art. 60 alin. (4) C. proc. pen.
A doua soluţie ce poate fi pronunţată de instanţa sesizată cu strămutarea cauzei
este, aşa cum am remarcat, respingerea cererii. Această soluţie nu ridică probleme
deosebite. În acest caz, instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii principale va continua
judecata potrivit regulilor obişnuite; în cazul în care cauza a fost suspendată, aceasta va fi
repusă pe rol.

TEMA A II-A PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

Timp minim pentru aprofundarea temei: 8 ore.


Intrebări de control:
1.În ce constă intervenţia principală ?
2.Determinaţi formele de participare a procurorului în procesul civil.
3.Precizaţi care sunt efectele particulare ale arătării titularului dreptului.
4.Până în ce fază procesuală se poate exercita intervenţia ?

Primul Titlu al celei de-a doua Cărţi a Codului de procedură civilă este consacrat
părţilor. Soluţionarea litigiilor civile implică, cu necesitate, participarea la activitatea
judiciară a unor autorităţi statale şi a unor persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care
participă la activitatea de judecată se numesc participanţi sau subiecţi procesuali.
În activitatea judiciară un rol central îl ocupă instanţa de judecată. Ea acţionează
în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de distribuire a justiţiei.
Soluţionarea procesului civil nu poate fi concepută fără participarea părţilor între
care s-a ivit litigiul: reclamantul şi pârâtul. În cadrul şi în cursul procedurii pot
interveni de asemenea alte persoane. Aşa este, în primul rând, cazul terţilor, care pot
participa la activitatea judiciară, fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor principale.
Odată introduse în proces, terţele persoane devin părţi.
Procesul civil parcurge adeseori şi ultima sa fază - executarea silită. În asemenea
situaţii participante la activitatea judiciară devin şi organele de executare.
Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi
procesuali principali, întrucât prin activitatea lor influenţează desfăşurarea şi soarta
procesului civil. Dintre aceşti participanţi instanţa, reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi
procesuali indispensabili, căci fără „prezenţa” lor nu este posibilă activitatea judiciară.
În procesul civil pot participa şi alte persoane, cum ar fi: martorii, experţii,
interpreţii etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari; rolul lor este subsidiar
şi vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei.
O poziţie aparte în procesul civil revine Ministerului Public. Acesta participă la
activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat
specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.

2. Instanţa de judecată
O înţelegere deplină a problematicii privitoare la părţile implicate într-un proces
civil nu poate face abstracţie de cadrul de desfăşurare al procedurii judiciare şi nici de
organizarea autorităţii chemate a realiza actul de justiţie. Iată de ce o sumară prezentare a
instanţei de judecată şi a principiilor sale de organizare ne apare ca fiind indispensabilă.
În orice stat de drept instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem propriu.
Totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un stat alcătuiesc autoritatea judecătorească.
Noua Constituţie a României consacră un capitol distinct (Capitolul VI) autorităţii
judecătoreşti (Capitolul VI este integrat în Titlul III consacrat Autorităţilor publice).
Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară activitatea pe baza unor principii
democratice menite a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale. Principiile
privitoare la organizarea instanţelor sunt studiate la o disciplină special consacrată acestei
materii. Pentru studiul dreptului procesual civil sunt totuşi de o importanţă aparte şi acele
reguli care se referă la autonomia justiţiei faţă de alte autorităţi publice, precum şi acelea
privitoare la compunerea instanţei. De aceea vom aborda succint problemele enunţate.
Autonomia autorităţii judecătoreşti decurge din însăşi autonomia funcţiei
jurisdicţionale. Legea nu foloseşte expressis verbis conceptul de autonomie a instanţelor
judecătoreşti. Legea nr. 92/1992 statua doar, în art. 1 alin. (2), că „puterea judecătorească
este separată de celelalte puteri ale statului... ”. De asemenea, art. 1 alin. (3) din Legea nr.
47/1992, republicată în 2004, declară că instanţa constituţională – Curtea Constituţională
- este „independentă faţă de orice altă autoritate publică...”. Actuala lege de organizare
judiciară nu mai reiterează prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 92/1992. Lipsa unei
asemenea precizări, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nu poate
conduce la concluzia existenţei vreunui raport de dependenţă funcţională între puterea
judecătorească, executiv şi legislativ. Independenţa sau autonomia justiţiei decurge din
caracterul unic şi imparţial al acesteia, din faptul că ea se înfăptuieşte în numele legii
[art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie], precum şi din celelalte dispoziţii ale legii
fundamentale.
Autonomia instanţelor judecătoreşti este garantată prin independenţa şi
inamovibilitatea judecătorilor, dar şi printr-o riguroasă delimitare a atribuţiilor ce revin
legislativului şi executivului. Toate aceste garanţii şi delimitări de atribuţii fac posibilă
realizarea funcţiei jurisdicţionale fără ingerinţe din partea altor persoane sau autorităţi
publice.
Pentru ca autonomia autorităţii judecătoreşti să fie reală şi efectivă ea trebuie să
beneficieze de structuri organizatorice funcţionale, inclusiv de organe proprii de
conducere administrativă, precum şi de un buget distinct. Autoritatea judecătorească
beneficiază, aşa cum vom arăta în continuare, de structuri administrative adecvate,
precum şi de o conducere proprie.
Paşi importanţi s-au făcut, în ultimul timp, şi în direcţia garantării autonomiei
bugetare a organelor de justiţie. Într-un sistem judiciar eficient, autonomia financiară
reprezintă o cerinţă esenţială a imparţialităţii justiţiei. Într-adevăr, bugetul justiţiei nu
trebuie să fie la discreţia executivului sau a legislativului, pentru că altminteri s-ar
produce, astfel cum remarca un jurist latino-american, o profundă distorsiune în
echilibrul ramurilor puterii de stat . O soluţie optimă ar putea-o constitui formarea unui
buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul naţional.
Problema autonomiei financiare a făcut şi obiectul unor abordări speciale la
anumite reuniuni internaţionale. Astfel, la Reuniunea Demnitarilor Curţilor Supreme de
Justiţie din ţările Iberoamericane, din Caraibe, Spania şi Portugalia, care a avut loc la
Caracas în anul 1993, s-a preconizat ca ţările respective să aloce un „procent din bugetele
naţionale” justiţiei.
Aşadar, autonomia financiară este şi trebuie să fie considerată ca o puternică
garanţie a unei justiţii democratice. Numai cu o autonomie financiară efectivă se poate
promova forţa dreptului şi înlătura tendinţele de ignorare a statului de drept. De aceea ni
se par deosebit de semnificative consideraţiile formulate în această privinţă de un fost
preşedinte sud-american. Iată mesajul fostului preşedinte sud-american: „O justiţie bună
este costisitoare pentru o Republică săracă cum este a noastră, dar îi dă acesteia mai
multă strălucire, mai multă grandoare, mai multă importanţă, mai mult prestigiu, o
corectă administrare a dreptăţii; îi conferă mai multă ordine, mai multă cultură şi mai
multă demnitate vieţii umane de cât orice altă acţiune de civilizaţie materială. Am putea
să nu avem nici o cale ferată, nici o autostradă, nici un palat, dar dacă am avea o
organizare judiciară model nimeni nu ar îndrăzni să spună: Iată un popor barbar”.
În prezent, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a conferit instanţelor
judecătoreşti atribuţii semnificative în legătură cu stabilirea bugetului necesar justiţiei.
Astfel, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este abilitat să propună
proiectul de buget al acestei instanţe. Aprobarea bugetului instanţei supreme este dată în
competenţa Adunării generale a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Bugetul
se aprobă însă cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice [art. 132 alin. (5)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
Curţile de apel elaborează proiectele de buget pentru instanţele din circumscripţia
lor teritorială, care se transmit apoi Ministerului Justiţiei. Proiectele de buget astfel
elaborate se supun avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii [art. 132 alin.
(1), (2) şi (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
În dreptul comparat se cunosc soluţii diverse cu privire la compunerea
instanţelor judecătoreşti. Acestea au evoluat în istoria dreptului de la judecătorul unic
la o instanţă colectivă. Chiar şi în dreptul nostru au fost repetate încercările de
introducere a sistemului judecătorului unic. Fiecare din cele două sisteme - judecător unic
şi pluralitate de judecători - oferă avantaje, dar prezintă şi inconveniente, uneori
semnificative. Prezentăm în continuare doar succint argumentele şi inconvenientele care
se pot invoca faţă de cele două sisteme.
Sistemul judecătorului unic oferă avantajul unei recrutări mult mai exigente a
personalului judecătoresc. Aceasta deoarece la un număr mai redus de judecători statul
poate oferi salarii substanţiale şi impune, pe cale de consecinţă, standarde profesionale
ridicate. În favoarea acestui sistem se mai poate invoca şi faptul că oferă supleţe în
adoptarea hotărârilor şi determină în acelaşi timp creşterea sentimentului de
responsabilitate al judecătorului. S-a reproşat acestui sistem că nu poate garanta o calitate
optimă a actului de justiţie. De asemenea s-a argumentat că un singur magistrat este
supus mult mai uşor unor influenţe străine.
În favoarea sistemului colegial, predominant în dreptul modern, pledează
următoarele argumente: calitatea superioară a lucrărilor realizate de doi sau mai mulţi
judecători; o mai bună formare a judecătorilor tineri; o mai redusă posibilitate de
influenţare din exterior a judecătorilor. Desigur că şi acest sistem a fost supus unor
analize critice. Printre argumentele potrivnice colegialităţii menţionăm: o mai slabă
calitate a actului de justiţie, căci judecătorii se pot ascunde în spatele anonimatului;
justiţie mai costisitoare datorită numărului mare de judecători, dificultăţi în recrutarea şi
formarea unor buni judecători.
Generalizarea unuia din sistemele enunţate nu reprezintă, în opinia noastră, soluţie
optimă în legătură cu modalitatea de compunere a instanţelor judecătoreşti. Sistemul
mixt, care combină soluţiile prezentate anterior, reprezintă în mod incontestabil o
rezolvare modernă şi eficientă. Problema esenţială rămâne însă aceea de a determina
cauzele ce se soluţionează de un singur judecător şi cele care intră în atribuţiile unui
complet de judecători. Natura şi complexitatea cauzelor supuse judecăţii ar trebui să
rămână unul din criteriile diriguitoare în această privinţă.
Legiuitorul român a promovat în mod constant în ultimele decenii sistemul mixt.
Fosta lege de organizare judecătorească a suferit modificări importante privitoare la
compunerea completului de judecată. Prin modificările adoptate ulterior s-a renunţat, în
mare măsură, la aplicarea principiului colegialităţii.
Actuala reglementare, cuprinsă în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
astfel cum a fost recent modificată prin legea nr. 71/2005, stabileşte în art. 54 următoarele
reguli privitoare la compunerea instanţelor judecătoreşti:
- cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,
tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia
cazurilor în care legea prevede altfel;
- apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în
complet format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Precizăm totuşi că, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, conflictele de muncă şi asigurări sociale se judecă în primă
instanţă de către un complet format din doi judecători şi doi asistenţi judiciari.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa să-şi judece cauzele în complet
format din trei judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar
formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători
de la celelalte secţii, desemnaţi de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară). Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară atribuie anumite cauze şi judecăţii în Secţii
Unite. Într-o atare împrejurare, la judecată trebuie să participe cel puţin două treimi din
numărul judecătorilor în funcţie (art. 34 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară).
Normele procedurale privitoare la compunerea instanţelor judecătoreşti sunt de
ordine publică; nerespectarea acestor norme determină casarea hotărârilor pronunţate.
3. Structura instanţelor judecătoreşti
Potrivit actualei legi privitoare la organizarea judiciară (art. 2), justiţia se realizează
prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e)tribunale militare
f) judecătorii.
Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică şi funcţionează în fiecare
judeţ şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Localităţile care fac parte din
circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui
judeţ şi al municipiului Bucureşti. Ele îşi au sediul, de regulă, în municipiul reşedinţă de
judeţ. În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze
de contencios administrativ şi fiscal, cauze pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale,
precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru
alte materii.
Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona
la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul
reşedinţă de judeţ.
Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora
funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel,
sediile lor, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile respective sunt prevăzute
într-o anexă la Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În prezent, în ţara
noastră funcţionează 15 curţi de apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează în conformitate cu dispoziţiile
Legii privind organizarea judiciară. Ea este organizată în patru secţii: civilă şi de
proprietate industrială; penală; comercială; de contencios administrativ şi fiscal. Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, patru
preşedinţi de secţii şi judecători. Actuala lege privind organizarea judiciară nu mai
determină numărul judecătorilor care alcătuiesc instanţa supremă.
Complexitatea şi diversitatea raporturilor juridice din societatea românească, bazată
pe o economie de piaţă în continuă dezvoltare, a determinat şi instituirea unui cadru
juridic adecvat pentru organizarea unor instanţe specializate. Reforma constituţională din
anul 2003 a anunţat deja o „revoluţie” în această materie. Într-adevăr, potrivit art. 126
alin. (5) din legea fundamentală, „prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate
în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii”. Noua lege privind organizarea judiciară a concretizat aceste dispoziţii
procedurale, astfel cum am precizat mai sus. Prin urmare, legiuitorul nostru se îndreaptă
pe un drum nou, acela al specializării instanţelor judecătoreşti.
Orientarea forului legislativ şi a autorităţilor guvernamentale a ţinut seama de
reglementările existente în cele mai multe ţări europene, fără să putem vorbi însă de o
exigenţă majoră şi de o soluţie uniformă în spaţiul judiciar al Uniunii Europene. O
reglementare interesantă, şi în mare măsură diferită, este şi cea din dreptul suedez, în care
instanţele specializate nu ocupă un loc privilegiat, iar tendinţa ce se manifestă în ultimul
timp merge înspre stăvilirea procesului de dezvoltare a unor asemenea jurisdicţii, spre
reducerea competenţei lor şi chiar spre trecerea unora din atribuţii în competenţa
instanţelor ordinare.
Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate se stabilesc, în
mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei [art. 142 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară]. Instanţele specializate pot contribui la o sporire
considerabilă a calităţii actului de justiţie. Ele vor determina însă şi o creştere simţitoare a
cheltuielilor ocazionate de procesul general de înfăptuire a justiţiei, efort financiar care
trebuie onorat prin creşterea responsabilităţii judecătorilor de la toate categoriile de
instanţe.

PĂRŢILE

Codul de procedură civilă foloseşte adeseori noţiunile de „parte”, „reclamant” şi


„pârât”, fără a le preciza conţinutul. În concepţia legiuitorului stabilirea conţinutului
noţiunii de parte revine literaturii de specialitate şi jurisprudenţei. O atare concepţie s-a
regăsit atât în legislaţiile procesuale adoptate în secolul trecut, cât şi în unele legislaţii
recente. Lipsa unei definiţii legale a constituit şi sursa unor controverse teoretice
privitoare la condiţiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acţiunii
civile.
Determinarea conţinutului noţiunii de parte prezintă un interes teoretic şi practic
evident. Cunoaşterea acestui concept prezintă interes pentru determinarea drepturilor şi
obligaţiilor participanţilor procesuali. Aceasta deoarece, în mod firesc, unele drepturi
şi obligaţii sunt prevăzute de lege numai pentru părţi. Pe de altă parte, hotărârea
judecătorească va produce efecte numai faţă de persoanele care au participat la activitatea
judiciară în calitate de părţi.
Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii de
procedură, cum sunt: excepţia lipsei de calitate, excepţia de litispendenţă, excepţia
puterii lucrului judecat. Or, soluţionarea unor atare excepţii implică cunoaşterea exactă a
conţinutului noţiunii de parte.
Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte definirea conceptului
de parte în procesul civil. Iar o atare controversă stăruie şi în prezent. Astfel, în
determinarea noţiunii de parte s-au avut în vedere uneori „interesele contrare” ale
persoanelor între care s-a ivit litigiul. În această concepţie devin părţi în procesul civil
persoanele care exprimă interese contrare, în sensul că cel puţin una dintre ele „...pretinde
că are de realizat un drept împotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest
drept”.
Într-o opinie diferită s-a remarcat că „interesele contrare” nu se pot afirma fără o
bază de drept material care să le justifice pe plan procesual. Aceasta înseamnă că pentru
determinarea conceptului de parte trebuie să avem în vedere şi existenţa raportului juridic
de drept material dedus în judecată. Prin urmare, într-o atare concepţie calitatea de
reclamant sau de pârât revine doar subiecţilor raportului juridic de drept material. Această
teză a fost reafirmată recent şi de prof. univ. dr. V.M. Ciobanu.
Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în accepţiuni diferite. Ea
trebuie cercetată în perspectiva a două accepţiuni: una materială şi alta de natură
procesuală. Prima are conotaţii evidente care ţin de resortul dreptului substanţial. Într-
adevăr, în procesul civil părţile litigante sunt în mod firesc şi subiecte ale raportului
juridic dedus judecăţii. Prin urmare, numai într-o atare accepţiune se poate afirma că au
calitatea de părţi în procesul civil titularii drepturilor şi obligaţiilor ce formează
conţinutul raportului juridic de drept substanţial. În această accepţiune conceptul de parte
este folosit frecvent şi în dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii etc.
Viaţa ne demonstrează că adeseori în procesul civil figurează şi persoane care nu au
calitatea de părţi ale raportului juridic de drept substanţial. Pentru a participa la activitatea
judiciară este necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntare cu o altă
persoană fizică sau juridică. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui
drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant. Persoana chemată să răspundă
pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pârât.
Aceasta din urmă accepţiune este singura importantă în domeniul supus atenţiei
noastre. Într-adevăr, aşa cum foarte sugestiv, remarca prof. univ. dr. Graţian Porumb:
„Pentru a determina cine este reclamant şi cine este pârât, nu trebuie cercetat fondul
dreptului, ci numai aspectul procesual”. Şi, adaugă acelaşi reputat procedurist
transilvănean, „problema dacă între părţi există într-adevăr un raport juridic civil litigios
sau dacă a fost sau nu încălcat ori contestat un drept al reclamantului de către pârât,
urmează a se stabili de instanţă, prin hotărâre judecătorească. Chiar dacă prin hotărâre
judecătorească se constată lipsa dreptului afirmat, persoanele participante în procesul
civil, în rolurile amintite, îşi păstrează calitatea de părţi ale acelui proces, care în realitate
a existat.
Opinia pe care o împărtăşim este promovată în mod constant şi în literatura de
specialitate din alte ţări. Astfel, în literatura franceză de specialitate unii autori afirmă
categoric că noţiunea de parte este o „noţiune procedurală”. Caracterizarea pe care
Gérard Cornu şi Jean Foyer o dau conceptului de parte este deosebit de semnificativă şi
ea este întru totul valabilă şi în dreptul nostru: „părţi trebuie să fie considerate numai
persoanele între care s-a legat procesul, părţile în proces, tot astfel cum alte persoane
sunt părţi într-un contract”.
Această concepţie este majoritară în prezent şi în doctrina italiană. Astfel, de pildă,
cunoscutul procedurist italian Piero Calamandrei remarca distincţia netă dintre raportul
de drept substanţial, care este considerat de către judecător ca „obiect al judecăţii” şi
dreptul procesual, acesta din urmă fiind o „normă de conduită pentru toţi subiecţii
procesului”. În acest fel, în final, autorul delimitează condiţiile raportului substanţial de
cele ale raportului procesual, ultimele denumite presupuestos procesales. Iar sub aspectul
care ne interesează aici autorul este şi mai categoric: „los presupuestos procesales sunt
condiţii ce trebuie să existe pentru obţinerea unei hotărâri oarecare, favorabile sau
nefavorabile, asupra cererii ... în timp ce condiţiile acţiunii se raportează la relaţia
procesuală care preexistă procesului; los presupuestos procesales sunt cerinţe referitoare
la constituirea şi dezvoltarea relaţiei procesuale, independente de fundamentul substanţial
al cererii”.
Opinia enunţată mai sus este afirmată azi de tot mai mulţi autori, printre care
menţionăm pe Chiovenda, Goldschmidt, Redenti, Rosenberg, Eduardo Carlos, Couture.
Chiar şi în îndepărtata Americă Latină un reputat procedurist columbian remarca într-o
recentă lucrare că „atributul de parte se dobândeşte prin simplul fapt al intervenţiei în
proces, fără considerare la faptul că persoana care o face este sau nu titular a relaţiei
materiale”.
Prin urmare, raporturile procesuale se pot stabili şi realiza independent de existenţa
vreunui raport de drept substanţial. Codul de procedură civilă utilizează conceptul de
parte, în art. 41, tocmai în această accepţiune strict procesuală. Or, acest text fundamental
în cercetarea noţiunii de parte nu impune cerinţa existenţei unui raport de drept
substanţial. A decide altfel ar însemna să adăugăm la lege, ceea ce desigur este
inadmisibil.
Teza pe care o împărtăşim are de partea sa şi alte argumente. Astfel noţiunea de
parte este utilizată în acelaşi sens strict procesual, deci cu un conţinut neîndoielnic
identic, şi în art. 274 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Partea care cade în pretenţii va fi
obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Or, în cazul obligării
reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, o atare soluţie se datorează, în mod firesc,
tocmai inexistenţei dreptului subiectiv afirmat în justiţie. Totuşi reclamantul a avut
calitatea de parte în procesul civil, iar această calitate nu poate fi contestată.
Aceleaşi argumente se regăsesc şi în cazul promovării unor acţiuni prin care se
solicită tocmai constatarea inexistenţei unui raport juridic de drept substanţial. Iar
exemplele noastre ar putea continua. Nu am insistat în lucrarea noastră consacrată părţilor
în procesul civil doar asupra unor exemple la care ne-au obligat atât raţiuni didactice, cât
şi ştiinţifice. Dar controversa pare a fi întreţinută în continuare cu aceeaşi fervoare, dar şi
cu un asiduu conservatorism. De aceea, noi credem că exemplele oferite nu sunt
singulare, fapt pentru care nu pot reprezenta nişte simple excepţii care confirmă regula.
Nu trebuie să uităm că multe procese sfârşesc printr-un eşec al reclamantului, iar uneori
acest fapt se produce după îndelungate dezbateri, purtate uneori chiar în faţa unor diferite
grade de jurisdicţii. Se poate decide că a avut loc totuşi o „judecată”, dar „fără părţi”?
Ne îndoim evident de acurateţea ştiinţifică a unei asemenea alegaţii. Dar ce se întâmplă în
cazul renunţării la judecată, al perimării procesului civil şi chiar al renunţării la dreptul
subiectiv? Iar exemplele ar putea continua în mod persuasiv. Distincţiile pe care le-am
evocat sunt simple şi decurg dintr-o elementară autonomie a raporturilor juridice de drept
substanţial faţă de cele de drept procesual.
Jurisprudenţa noastră a promovat şi ea punctul de vedere pe care-l apreciem
întemeiat. Astfel, fostul Tribunal Suprem a statuat că: „Prin parte se înţelege persoana
care a acţionat în justiţie şi cea împotriva căreia s-a acţionat, precum şi succesorii lor în
drepturi”. Această aserţiune a instanţei supreme este deosebit de pertinentă şi conformă
cu realitatea care nu poate fi transpusă în alte tipare doar din raţiuni de „tradiţie”, de
„rutină” sau dintr-un spirit „conservator”.
Cu toate acestea trebuie să recunoaştem complexitatea determinării conceptului
de parte în procesul civil, problemă a cărei corectă semnificaţie poate fi pătrunsă doar în
conexiunea sa cu instituţia acţiunii civile. Relaţia de interdependenţă dintre cele două
instituţii este de altfel în sens invers, anume în sensul că structura dreptului la acţiune
influenţează şi conţinutul altor instituţii procesuale, inclusiv a cerinţelor pentru ca o
persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. De aceea, vom reveni cu
unele explicaţii complementare cu prilejul cercetării acţiunii civile.
În forma sa cea mai simplă, procesul civil presupune participarea a cel puţin trei
părţi: instanţa, o persoană care formulează pretenţii şi una care se apără. Rolul părţilor în
cadrul procedurii judiciare este deosebit de important întrucât în jurul lor gravitează
întreaga activitate de soluţionare a unui litigiu. Am consacrat în paginile anterioare un
spaţiu distinct, dar deosebit de restrâns, instanţei de judecată, acesta fiind unul din
subiecţii indispensabili ai activităţii judiciare. Aceeaşi constatare se poate face şi în
legătură cu părţile principale: reclamantul şi pârâtul. Această realitate poate fi exprimată
foarte sugestiv în adagiul potrivit căruia „dacă procesul este necesar părţilor, părţile sunt
deopotrivă necesare procesului”.
Structura procesului civil şi principiile ce stau la temelia realizării actului de
justiţie determină însăşi poziţia părţilor în procesul civil. Între aceste principii
contradictorialitatea şi dreptul la apărare sunt elemente esenţiale ale activităţii
judiciare. O atare realitate determină şi poziţia esenţialmente contradictorie a părţilor în
procesul civil. Totuşi observăm că, în materie civilă, părţile se află într-o poziţie de
egalitate juridică; ele sunt tratate tot timpul de instanţă ca părţi aflate pe un picior de
egalitate. Situaţia este distinctă de aceea a părţilor în procesul penal. Aici, în materie
civilă, spre deosebire de procesul penal, pârâtul (acuzatul) nu se află, aşa cum s-a arătat,
în faţa unui acuzator.
Poziţia părţilor principale - reclamantul şi pârâtul - prezintă cu toate acestea
multiple particularităţi în procesul civil. Ele vor rezulta desigur din toate dezvoltările
ulterioare. Este suficient pentru început să amintim doar câteva atribuţii şi prerogative
procesuale ale părţilor principale.
În primul rând, constatăm rolul deosebit al reclamantului, în sensul că el
determină, în principiu, calitatea părţilor în proces. Într-adevăr, reclamantul este singurul
care poate aprecia împotriva cui se declanşează acţiunea. Aşadar, el este în poziţia unui
„războinic” care îşi alege nu numai adversarul, ci şi momentul considerat oportun pentru
declanşarea „ostilităţilor”. Şi tot reclamantul este cel care determină „terenul de luptă”
(obiectul procesului) şi „arsenalul” (mijloacele de apărare) de care înţelege să se
folosească.
Situaţia pârâtului este însă cu totul diferită sub unele aspecte. În primul rând, el
nu-şi poate alege calitatea, aceasta-i este impusă de reclamant sau rezultă dintr-o
circumstanţă a legii. În al doilea rând, pârâtul nu este obligat la o poziţie absolut pasivă.
El poate părăsi o poziţie pur pasivă determinând un „atac” chiar eficient împotriva
reclamantului, sens în care poate formula o acţiune reconvenţională.
Desigur cadrul procesual iniţial poate fi amplificat, astfel cum vom vedea în
continuare, şi prin atragerea în proces a unor terţe persoane.
Primul alineat al art. 41 C. proc. civ. instituie, aşadar, un principiu general cu
privire la capacitatea procesuală de folosinţă. Cel de-al doilea alineat al aceluiaşi text
se referă la o situaţie particulară, anume aceea a asociaţiilor şi societăţilor fără
personalitate juridică. Legea le conferă acestora legitimare procesuală pasivă, dar
numai dacă au organe proprii de conducere.
În literatura de specialitate din ţara noastră nu există un consens cu privire la
condiţiile necesare pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte în procesul
civil. Unii autori consideră că o persoană poate deveni parte în procesul civil doar dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii: capacitatea procesuală, calitatea procesuală,
afirmarea unui drept şi justificarea unui interes. Într-o altă opinie sunt enunţate doar
condiţiile privitoare la capacitate, calitate şi interes. O altă soluţie restrânge aceste cerinţe
doar la capacitate şi interes. Această diversitate de soluţii se datorează îndeosebi faptului
că legislaţia noastră procesuală se referă în mod expres la o singură condiţie, aceea a
capacităţii procesuale de folosinţă.
Soluţiile promovate în dreptul comparat sunt în mare măsură diferite de cele
promovate în ţara noastră. Soluţia pe care o considerăm justă se întemeiază pe situaţia
legislativă actuală, dar şi pe o realitate procesuală în continuă mişcare şi care nu mai
poate fi raportată la concepţiile procesuale ale deceniilor prerevoluţionare. În această
perspectivă, noi considerăm că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în
procesul civil dacă îndeplineşte unele condiţii privitoare la: capacitatea procesuală de
folosinţă, calitatea procesuală şi la justificarea unui interes. Afirmarea unui drept
constituie, aşa cum vom sublinia deja în continuare, doar o condiţie pentru exercitarea
acţiunii civile. Vom cerceta în continuare aceste condiţii.
În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii
procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosinţă.
La această condiţie se referă chiar textul pe care-l comentăm aici. Din acest text legal
rezultă, fără un echivoc oarecare, că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în
judecată în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc. Prin urmare, pentru a fi parte în
procesul civil legea nu pretinde şi condiţia capacităţii procesuale de exerciţiu .
Capacitatea procesuală de folosinţă nu este altceva decât un aspect al capacităţii civile, un
reflex pe plan procesual al capacităţii de folosinţă. Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. (2),
defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane: „...de a avea drepturi
şi obligaţii”. Iar o atare capacitate este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor
persoanelor fizice. Ea este o însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru
care se dobândeşte o dată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii
stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În privinţa persoanelor juridice
capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea pentru care au fost autorizate să
fiinţeze. Capacitatea procesuală de folosinţă este însă în toate cazurile mai redusă decât
cea civilă, ea fiind circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei
persoane.
Şi în finalul acestor scurte consideraţii se cuvine să subliniem distincţia netă dintre
capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu. Aceasta din
urmă constituie numai o cerinţă necesară pentru exercitarea acţiunii civile. În dreptul
comparat se face adeseori o distincţie netă între capacitatea de a fi parte în procesul
civil (în franceză capacité de jouissance, în italiană capacita di stare in giudicio, în
portugheză capacidade para ser parte şi în spaniolă capacidad para ser parte) şi
capacitatea de a sta în judecată (în limba franceză capacité d’exercise, în italiană
capacita di exercizio). Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres sancţiunea
lipsei capacităţii procesuale de folosinţă. Precizăm doar că art. 43 C. proc. civ. se referă la
lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de a fi
parte în procesul civil nu poate fi decât respingerea acţiunii, întrucât persoana în cauză
nu are folosinţa unui drept. Această soluţie este promovată atât în literatura de specialitate
din ţara noastră, cât şi în literatura de specialitate occidentală, care consideră lipsa
capacităţii ca o iregularitate de fond.
A doua condiţie pentru a fi parte în procesul civil este aceea a calităţii procesuale.
Problema esenţială privitoare la calitatea procesuală este aceea a determinării conţinutului
şi semnificaţiei acestui concept. Ea constituie şi în prezent una din instituţiile procesuale
cele mai disputate. Este şi firesc întrucât condiţiile de participare la proces sunt
influenţate în mod considerabil de concepţia pe care o afirmăm cu privire la natura
juridică a acţiunii civile.
Mai întâi se impun câteva precizări cu privire la accepţiunile conceptului de
calitate. În vorbirea curentă prin calitate se desemnează ansamblul însuşirilor în virtutea
cărora un lucru se particularizează faţă de celelalte. Noţiunea de calitate este frecvent
utilizată şi în limbajul juridic. Astfel, într-o accepţiune materială prin calitate se
determină poziţia părţilor într-un raport juridic; în acest sens, vorbim de calitatea de
proprietar, uzufructuar, creditor, comodatar etc.
Dar care sunt accepţiunile procesuale ale conceptului de calitate? Într-o primă
accepţiune prin calitate desemnăm modul de participare a părţilor în proces. Astfel, o
persoană poate participa la activitatea judiciară în nume propriu, atunci când acţiunea este
promovată de pretinsul titular al dreptului sau în calitate de reprezentant al altei persoane.
Calitatea astfel definită se află în legătură cu problema modului de reprezentare a părţilor
în faţa organelor judiciare.
Într-o altă accepţiune, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei
persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară. Tocmai acesta este
sensul care interesează aici. Determinarea calităţii procesuale este denumită în ştiinţa
dreptului procesual civil legitimare procesuală (legitimatio ad causam).
Legitimarea procesuală implică determinarea persoanelor fizice sau juridice care
au îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară. Cu privire la o atare determinare în
literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar.
După o parte a doctrinei calitatea procesuală se analizează în cerinţa existenţei unei
identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului
subiectiv dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi
persoana celui obligat în raportul de drept substanţial2. Într-o atare concepţie, pe care nu o
putem împărtăşi, deşi are de partea sa autori de prestigiu, îndreptăţirea de a fi parte în
proces ar aparţine numai titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul
raportului de drept material.
Concepţia enunţată a avut ecou uneori şi în jurisprudenţa română. Astfel, într-o
decizie de speţă, fosta instanţă supremă a decis că: „În orice acţiune în justiţie, instanţa
este obligată să verifice calitatea părţilor, întrucât raportul de drept procesual nu se poate
lega valabil decât între titularii dreptului care rezultă din raportul de drept material dedus
judecăţii”. În mod asemănător a statuat instanţa supremă şi într-o acţiune în constatare. Şi
precizările la care ne referim statuează că într-o acţiune în constatare, la fel ca în orice
altă acţiune, instanţa trebuie să verifice calitatea părţilor deoarece „raportul de drept
procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de
drept material dedus judecăţii”.
Considerente teoretice şi practice ne determină să reafirmăm poziţia noastră
categorică în sensul că opiniile exprimate mai sus nu sunt în concordanţă cu realităţile
procesuale. A admite o atare concepţie înseamnă a pune semnul egalităţii între cerinţa
calităţii procesuale şi aceea a existenţei unui drept care se valorifică prin acţiune şi,
respectiv, a unei obligaţii corelative.
În opinia noastră, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a
obligaţiei unei persoane de a participa - ca parte - în procesul civil. În acest sens, sugestiv
remarca şi cunoscutul procedurist D. Radu că: prin noţiunea de calitate juridică
procesuală urmează să înţelegem „atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama
în justiţie, cât şi obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate
împotriva sa”. Dintr-o asemenea definiţie, conformă realităţilor procesuale, rezultă că
legitimarea procesuală poate fi activă şi pasivă. Or, aceasta implică tocmai
determinarea concretă a persoanei care poate participa la activitatea judiciară ca
reclamant şi pârât. Întrebările esenţiale care decurg de aici sunt: cine trebuie să justifice
calitatea procesuală şi în ce constă o atare justificare ?
Sarcina justificării calităţii procesuale, active şi pasive, aparţine neîndoielnic
persoanei care sesizează instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului. În această privinţă
literatura de specialitate nu exprimă rezerve. În schimb, nu există un punct de vedere
unitar cu privire la conţinutul conceptului de legitimare procesuală. După opinia noastră
conţinutul calităţii procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care
conferă unei persoane dreptul de a participa la activitatea judiciară.
Justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui
drept subiectiv sau altfel spus a unui raport juridic de drept material. În mod similar,
justificarea calităţii procesuale pasive nu presupune existenţa unei obligaţii incluse în
conţinutul unui raport de drept material. O atare concepţie nu înseamnă o fetişizare a
dreptului procesual în raport cu dreptul material şi nici transformarea acestuia din urmă
2
într-o formă lipsită de conţinut. Dimpotrivă, nu facem altceva decât să promovăm o
concepţie conformă cu realităţile procesuale şi concordantă cu normele dreptului
contemporan.
Condiţia calităţii procesuale nu este reglementată expres în legislaţia noastră. Cu
toate acestea, ea constituie un principiu curent acceptat în doctrină, jurisprudenta şi chiar
în unele legislaţii occidentale. O atare condiţie este elementară şi se află în strânsă
legătură cu scopul procesului civil, acela de soluţionare a conflictelor sociale. În acest
mod este evidentă conexiunea calităţii procesuale cu accesul liber la justiţie.
Legitimarea procesuală reprezintă o condiţie ce trebuie să fie îndeplinită în orice
proces civil, indiferent de obiectul acestuia. Aceasta înseamnă că pentru a avea legitimare
procesuală activă nu trebuie să justificăm existenţa unui drept. De altfel, există şi acţiuni
civile în cadrul cărora nici nu se urmăreşte în finalul activităţii judiciare stabilirea
concretă a unui drept subiectiv: acţiuni în constatare negativă, cereri de ordonanţă
preşedinţială, acţiuni posesorii etc.
În consecinţă, putem afirma că legitimarea procesuală nu se raportează, cu
necesitate, la raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi
la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al
instanţei.
Legislaţiile moderne nu mai condiţionează primirea cererii de chemare în judecată
de existenţa dreptului subiectiv. Existenţa dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o
condiţie de admitere în fond a acţiunii.
Concepţia expusă mai sus este frecvent promovată şi în dreptul comparat. Câteva
referinţe în această privinţă ni se par deosebit de semnificative. Astfel, într-o manieră
extrem de sugestivă profesorii francezi Gérard Cornu şi Jean Foyer remarcă: „În privinţa
calităţii subiectelor active sau pasive ale acţiunii, calitatea de parte reclamantă sau pârâtă
în proces, apare deci ca o noţiune procedurală. Părţile trebuie să fie considerate numai
persoanele între care se creează raportul procesual, părţi în proces, cum altele sunt părţi
într-un contract”. Şi tot în Franţa profesorii francezi Jean Vincent şi Serge Guinchard
opinează că: „Pentru a acţiona în justiţie, nu este suficient să te prevalezi de un interes
pozitiv şi concret, legitim, născut şi actual. Mai trebuie să ai calitate, adică dreptul de a
solicita judecătorului examinarea propriei tale pretenţii”. Strânsa şi inerenta legătură
dintre interes şi calitate i-a determinat pe aceşti autori să aprecieze că, de fapt, „calitatea
nu este decât un aspect particular al interesului”. Dar şi în literatura italiană de drept
procesual civil autori de o autoritate renumită îmbrăţişează, în termeni similari, opinia
exprimată mai sus. Astfel, de pildă, ilustrul procedurist Piero Calamandrei notează că
pentru a înţelege conţinutul conceptului de parte trebuie pornit de la „o premiză
elementară: calitatea de parte se dobândeşte făcând abstracţie de orice referinţă la
dreptul substanţial, prin simplul fapt, că ne aflăm în prezenţa unei situaţii exclusiv
procesuale, aceea a promovării unei cereri în faţa judecătorului: persoana care propune
cererea, şi persoana împotriva căreia se promovează, dobândeşte fără altă condiţie, prin
acest singur fapt, calitatea de parte a procesului care se iniţiază astfel”. Acelaşi
procedurist italian mai remarcă că termenul de parte este folosit „întotdeauna, în sens
exclusiv procesual; şi este bine pentru a nu crea confuzii să-l folosim întotdeauna în
acest sens precis, evitând utilizarea sa pentru a indica concepte de natură, teoretică şi
practică, în întregime distincte”.
Desigur exemplele, în sensul opiniei noastre, ar putea continua. Credem că ele sunt
elocvente în a demonstra fără echivoc existenţa unor concepte distincte, respectiv în a
evidenţia caracterul strict procesual al conceptului de calitate procesuală.
Legitimarea procesuală nu trebuie confundată nici cu o altă condiţie, anume aceea a
capacităţii procesuale, deoarece, în timp ce prima se determină in concreto, în funcţie de
justificarea puterii de a fi parte în proces, cea de a doua capacitatea procesuală se
determină, în general, potrivit dreptului comun.
În concret, legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt şi de
drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Din acest
punct de vedere trebuie să facem distincţie între legitimarea procesuală ordinară şi cea
extraordinară. Justificarea legitimării procesuale prin acele împrejurări de fapt obişnuite
pe care reclamantul le expune în cererea de chemare în judecată şi prin care pretinde
nesocotirea unui drept sau interes poartă denumirea de legitimare procesuală ordinară.
Într-o asemenea împrejurare, reclamantul va arăta împrejurările de fapt din care rezultă
pretinsa încălcare a dreptului subiectiv, precum şi împrejurările din care rezultă
îndreptăţirea de a promova o acţiune împotriva pârâtului. Faptele indicate de reclamant,
în aceste condiţii, sunt doar ipotetice sau simple alegaţii ale reclamantului, suficiente însă
pentru a declanşa procedura judiciară.
Legitimarea procesuală este recunoscută în dreptul modern şi unor autorităţi
publice, instituţii sau chiar persoane fizice care nu pretind în justiţie proteguirea unui
drept propriu. Calitatea procesuală se numeşte în acest caz şi legitimare procesuală
extraordinară. O atare legitimare decurge adeseori din unele dispoziţii exprese ale legii.
Cazurile de legitimare procesuală activă şi pasivă sunt cunoscute de la alte discipline
juridice, iar altele vor rezulta din considerentele următoare ale lucrării de faţă. De aceea,
ne limităm în continuare doar la unele situaţii cu caracter exemplificativ. În primul rând,
observăm că legea acordă legitimare procesuală activă unor autorităţi publice. Aşa
este cazul procurorului care potrivit art. 45 C. proc. civ. poate promova o acţiune civilă
în vederea apărării unor valori sociale. Asupra acestei problematici vom reveni, desigur,
şi în paginile care urmează. De asemenea art. 17 din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004) conferă legitimare procesuală activă
şi minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cazuri de legitimare procesuală sunt
stabilite şi în Legea nr. 554/2004. Acest act normativ recunoaşte legitimarea procesuală
activă şi procurorului, Avocatului Poporului, prefectului şi Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor publici. În al doilea rând, remarcăm şi stabilirea în legislaţia noastră a unor
cazuri de legitimare procesuală extraordinară pasivă. Aşa este, de pildă, cazul
răspunderii pentru altul reglementată în art. 1000 alin. (2)-(4) C. civ.; prin aceste
dispoziţii legale se derogă practic de la principiul răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie; textul instituie răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, a
institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele ilicite ale elevilor respectiv ucenicilor aflaţi
sub paza lor, precum şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor.
Legitimarea procesuală extraordinară, atât activă, cât şi pasivă, reprezintă o situaţie
procesuală de excepţie, în sensul că ea este acordată cel mai adesea în vederea ocrotirii
unor interese sociale deosebite.
În literatura de specialitate se face referire adeseori şi la posibilitatea transmiterii
calităţii procesuale în cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea
decurge din facultatea părţilor de a dispune de drepturile lor. Într-adevăr, părţile pot
dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură cu
pretenţiile deduse judecăţii. În asemenea împrejurări, persoana care dobândeşte drepturi
sau care şi-a asumat obligaţii în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în
procesul civil. Ea va avea o poziţie procesuală corespunzătoare situaţiei nou create,
respectiv va dobândi, după caz, legitimare procesuală activă sau pasivă. Transmisiunea
calităţii procesuale poate avea loc în temeiul legii sau în baza acordului de voinţă al
părţilor.
Transmisiunea legală a calităţii procesuale, active sau pasive, poate avea loc în
cazul succesiunii şi al reorganizării persoanelor juridice. Astfel, moştenitorii care
acceptă moştenirea preiau toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale autorului lor,
inclusiv calitatea de reclamant sau pârât, după cum defunctul avea în proces legitimare
procesuală activă sau pasivă. Acest lucru se produce, cel mai adesea, în acţiunile cu
caracter patrimonial. Calitatea procesuală nu poate fi transmisă, în principiu, în
acţiunile cu caracter strict personal. Prin excepţie de la această regulă unele acţiuni pot
fi continuate de moştenitori, dacă acestea au fost promovate de autorul lor în timpul
vieţii. Aşa este cazul acţiunilor în tăgada paternităţii, cele în stabilirea filiaţiei, precum şi
al acţiunilor privind revocarea donaţiilor pentru ingratitudine. Posibilitatea transmiterii
calităţii procesuale este prevăzută de lege şi în cazul reorganizării persoanelor juridice.
În asemenea împrejurări drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate se preiau
de persoana juridică care dobândeşte bunurile. Această transmitere se realizează şi în
privinţa drepturilor şi obligaţiilor procesuale. O atare transmitere nu poate avea loc, în
principiu, în cazul falimentului persoanei juridice.
Transmiterea convenţională a calităţii procesuale poate interveni în următoarele
cazuri:
- cesiunea de creanţă, care conferă cesionarului calitate procesuală activă, faţă de
debitorul cedat;
- preluarea datoriilor, care atribuie celui către care s-au transmis calitate
procesuală pasivă;
- vânzarea bunului litigios, care conferă cumpărătorului, după caz, legitimare
procesuală activă sau pasivă.
Din punct de vedere al dreptului substanţial, transmiterea drepturilor sau
obligaţiilor poate avea un caracter universal, cu titlu universal ori cu titlu particular.
Aceste considerente prezintă importanţă şi pe plan procesual. Astfel, beneficiarul unei
transmisiuni universale poate deveni parte în orice proces al autorului său, în timp ce
beneficiarul unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar în procesul care
se referă la obiectul respectiv. Precizăm că, în unele legislaţii procesuale, transmiterea
calităţii procesuale pe cale convenţională este condiţionată de acordul părţii adverse.
Persoana care dobândeşte calitate procesuală ca urmare a transmiterii acesteia, în
condiţiile arătate mai sus, va prelua procedura în starea în care aceasta s-a aflat în
momentul introducerii sale în proces. Prin urmare, activitatea procesuală urmează să se
continue în contradictoriu cu noul titular al drepturilor sau obligaţiilor. Actele
procedurale îndeplinite anterior vor fi opozabile părţii introduse în proces ca urmare a
transmiterii calităţii procesuale.
Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond care poate fi invocată în
tot cursul procesului civil. Acţiunea va fi respinsă ca fiind făcută de către o persoană
lipsită de calitate. Din punct de vedere procesual această situaţie se poate ivi, cel mai
adesea, în cazul legitimării procesuale extraordinare. În cazul legitimării procesuale
ordinare îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară rezultă din împrejurările de
fapt sau de drept indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată, iar acestea sunt,
aşa cum am arătat deja, doar ipotetice.
Excepţia lipsei de calitate procesuală nu este reglementată în actualul Cod de
procedură civilă. Acesta reglementează, în art. 161, doar excepţia lipsei calităţii de
reprezentant al uneia dintre părţi. Cu toate acestea majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei
apreciază că admiterea excepţiei la care ne referim are ca urmare respingerea acţiunii.
Respingerea acţiunii nu împiedică însă promovarea unei noi cereri introductive de
instanţă de persoana fizică sau juridică care posedă legitimare procesuală activă. Această
aserţiune se referă la lipsa legitimării procesuale active. Situaţia este similară şi în cazul
lipsei calităţii procesuale pasive. De data aceasta acţiunea va trebui îndreptată însă
împotriva persoanei care are îndreptăţirea de a sta în proces în calitate de pârât.
În perspectiva unei viitoare reglementări procesuale apreciem că soluţia promovată
în prezent trebuie să fie reconsiderată. Observăm că în stadiul legislaţiei actuale lipsa
calităţii procesuale active sau pasive nu poate fi evitată prin înlocuirea persoanei lipsite
de calitate procesuală. Astfel cum am precizat şi cu un alt prilej o atare soluţie are un
caracter excesiv formal; ea poate ocaziona părţilor cheltuieli suplimentare şi poate
determina întârziere în soluţionarea procesului civil.
În aceste condiţii, apreciem că în viitorul Cod de procedură civilă s-ar impune o
soluţie mai raţională care să permită, în principiu, substituirea persoanei lipsite de calitate
procesuală cu persoana care are o atare calitate. Legislaţia procesuală actuală doar în mod
excepţional permite înlocuirea uneia din părţi cu o altă persoană. Această substituire
procesuală se poate realiza în cazul arătării titularului dreptului în cadrul unor acţiuni
reale (art. 66 C. proc. civ.).
Soluţia pe care o preconizăm de lege ferenda ar trebui să-şi găsească aplicare nu
doar în acţiunile reale, ci în cadrul oricărui proces civil. Legea va trebui să determine şi
condiţiile concrete ale substituirii procesuale.
Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes
din partea persoanei care solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri. Codul de
procedură civilă nu prevede, în mod expres, interesul ca o condiţie generală pentru ca o
persoană să poată deveni parte în procesul civil. Condiţia interesului este prevăzută de
lege doar în unele situaţii particulare: în cazul intervenţiei (art. 49 C. proc. civ.) şi al
acţiunii în constatare (art. 111 C. proc. civ.).
Astfel, de exemplu, potrivit art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să
facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept”. Totuşi această
cerinţă nu poate fi cantonată exclusiv la acţiunile în constatare sau la cererile de
intervenţie. Interesul se prezintă incontestabil ca o condiţie generală, sugestiv exprimată
şi în adagiile: „L’intérêt est la mesure des actions” sau „point d’intérêt, point d’action”.
Literatura de specialitate şi practica judiciară sunt unanime în a recunoaşte că
interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui
proces civil. Ea trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi în momentul
întocmirii altor acte procedurale.
Interesul reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în
persoana celui care acţionează în justiţie, cât şi în persoana adversarului acestuia. El nu
reprezintă altceva decât folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte cel care
promovează acţiunea. Semnificaţia interesului este aceeaşi şi în cazul oricărui alt act
procedural îndeplinit în cursul procedurii judiciare. Prin urmare, dacă activitatea judiciară
nu-i poate procura părţii un interes practic, cererea sa va fi respinsă pentru lipsa acestei
cerinţe. Astfel, de pildă, cel care a obţinut câştig de cauză în faţa instanţei de fond nu va
putea justifica un interes în promovarea apelului.
În ce priveşte conţinutul conceptului analizat în literatura de specialitate au fost
totuşi autori care au identificat condiţia interesului cu aceea a calităţii procesuale , iar alţi
autori nu fac distincţie netă între interesul de a acţiona şi dreptul subiectiv dedus
judecăţii . Mai mult, unii teoreticieni de prestigiu susţin că interesul este o noţiune
multiformă, generatoare de grave impreciziuni, neprezentând nici o importanţă practică.
După autorul italian F. Carnelutti interesul de a acţiona ar fi un concept mort, născut mort
sau în orice caz muribund.
Aceste teze nu au o bază ştiinţifică. Interesul de a acţiona în justiţie, calitatea
procesuală şi dreptul subiectiv sunt entităţi juridice distincte. Astfel cum remarca Eugen
Herovanu: „ceea ce caracterizează, din punct de vedere procedural, interesul de a uza de
acţiunea în justiţie, e principiul necesităţii practice a acţiunii, şi a autonomiei
dreptului de acţiune, adică ideea că dacă cel interesat n-ar recurge la oficiul organelor
jurisdicţionale, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil”.
Prin finalitatea sa, interesul de a acţiona se află într-o evidentă conexiune cu dreptul
subiectiv, fără a se confunda însă cu acesta”. Interesul de a acţiona presupune legitimare
procesuală activă, fără ca acesta din urmă să implice şi interesul de a promova o acţiune
civilă.
Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantului şi vizează, în principal,
momentul iniţial al procesului, în concret acela al promovării acţiunii. Interesul trebuie
justificat ulterior şi de către pârât, în legătură cu actele procedurale îndeplinite de către
acesta.
Dacă justificarea unui interes în cadrul procedurii judiciare este imperios necesară,
atunci în mod firesc acesta trebuie supus la anumite cerinţe, astfel că justificarea unui
interes oarecare devine insuficientă. Într-adevăr, interesul afirmat în justiţie trebuie să fie
legitim, personal, născut şi actual.
Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept şi cu
regulile de convieţuire socială. Interesul este, aşadar, legitim doar atunci când este în
concordanţă cu dreptul obiectiv, adică numai dacă pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un
raport juridic recunoscut de lege. De asemenea, mai este necesar ca dreptul subiectiv pe
care se întemeiază să fie exercitat potrivit cu destinaţia sa economică sau socială. Se
evidenţiază în acest context, legătura indisolubilă dintre interesul judiciar şi dreptul
afirmat în justiţie. Subliniem din nou că ne referim doar la afirmarea unui drept şi nu la
existenţa acestuia. De asemenea, trebuie reţinut că interesul judiciar trebuie afirmat şi în
cadrul acţiunilor în constatare negative, acţiunilor posesorii, cererilor de ordonanţă
preşedinţială şi al cererilor pentru asigurarea dovezilor.
Interesul afirmat în justiţie trebuie să fie personal, adică să fie propriu celui ce
promovează acţiunea sau celui care se apără în procesul civil. Această cerinţă nu poate fi
însă concepută în mod rigid în dreptul modern. În sistemul nostru juridic, ca şi acela al
altor state, acţiunea civilă poate fi promovată şi de alte persoane sau organe decât acelea
ce se pretind a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor acţiuni pentru
promovarea cărora legea admite o legitimare procesuală extraordinară.
Activitatea procesuală poate fi declanşată şi întreţinută numai pe baza unui interes
născut şi actual. În principiu, interesul judiciar se consideră că există şi a devenit actual
din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv. Totuşi se poate întâmpla uneori ca
interesul să fie actual, fără ca dreptul să aibă acest caracter. Este ceea ce se întâmplă în
situaţiile prevăzute de art. 110 C. proc. civ.
Activitatea judiciară nu poate fi întreţinută de persoane care nu se bucură de
capacitate de exerciţiu. De aceea art. 42 C. proc. civ. dispune că „persoanele care nu au
exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori
autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau
organizarea lor”. La rândul său, art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 defineşte
capacitatea de exerciţiu ca fiind „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Capacitatea de exerciţiu se întemeiază pe capacitatea de folosinţă, fiind
recunoscută tuturor persoanelor fizice care posedă o anumită maturitate, spre a-şi da
seama de semnificaţia şi consecinţele actelor pe care le încheie participând la viaţa
juridică. Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă numai o formă de manifestare a
capacităţii civile, respectiv într-un domeniu specific, acela al procesului civil.
În literatura juridică capacitatea procesuală de exerciţiu a fost definită ca fiind
„aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a şi-l putea apăra în proces,
personal sau prin mandatari aleşi”. Astfel cum am mai arătat, în prezent, în sistemul
nostru procesual înfăţişarea părţilor în procesul civil nu este obligatorie, ele putând fi
reprezentat în tot cursul litigiului.
Persoanele care nu se bucură de capacitate deplină de exerciţiu pot participa la
activitatea judiciară numai pe calea reprezentării, asistării sau a autorizării. Majoritatea
acestor probleme au fost analizate la disciplina Drept civil. Astfel fiind ne vom opri
succint doar asupra acelor aspecte cu accentuate conotaţii procesuale. Vom observa,
aşadar, care sunt persoanele reprezentate, asistate şi cele autorizate în procesul civil.
Pe calea reprezentării participă la activitatea judiciară persoanele lipsite total de
capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani, precum şi persoanele puse sub
interdicţie. În cazul minorilor funcţionează reprezentarea legală în conformitate cu
dispoziţiile Codului familiei. Astfel, potrivit art. 105 alin. (1) C. fam., minorii sunt
reprezentaţi prin părinţii lor, iar în lipsa acestora, astfel cum precizează art. 113 din
acelaşi Cod, prin tutore. Persoana pusă sub interdicţie va fi reprezentată de tutorele
desemnat de autoritatea competentă. Până la soluţionarea cererii de punere sub
interdicţie, conform procedurii prevăzute de lege, autoritatea tutelară poate numi un
curator pentru reprezentarea persoanei incapabile.
În privinţa persoanelor juridice, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 dispune că
„persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile, prin organele sale”,
iar „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, sunt actele persoanei juridice
însăşi”. Modul de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice este prevăzut de
lege. Astfel, de pildă, societăţile comerciale dobândesc personalitate juridică de la data
înmatriculării lor în Registrul comerţului [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997]. Personalitatea juridică
este o condiţie indispensabilă pentru ca o societate economică, fundaţie sau regie
autonomă să poată sta în judecată. De aceea, în practica instanţei supreme s-a decis
recent, pe bună dreptate, că „sucursala fiind o unitate fără personalitate juridică, nu poate
fi subiect distinct şi, în consecinţă, nu se poate adresa instanţei de judecată pentru
soluţionarea unui litigiu cu o altă sucursală aparţinând aceleiaşi regii autonome”.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este limitată în funcţie de principiul specialităţii
persoanelor juridice. În mod obişnuit persoanele juridice sunt reprezentate în faţa
organelor jurisdicţionale prin jurisconsulţi.
În dreptul nostru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani se bucură de
capacitate de exerciţiu restrânsă. Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 „minorul care
a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitate de exerciţiu restrânsă”, iar „actele
juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”.
Dispoziţiile de drept substanţial consacrate în textul citat sunt incidente şi în
materie procesuală. Aceasta înseamnă că minorul având capacitate de exerciţiu restrânsă
poate dobândi calitatea de parte şi poate îndeplini acte specifice activităţii judiciare.
Activitatea procesuală are însă un caracter complex, întrucât presupune realizarea unor
acte succesive, începând de la promovarea acţiunii civile şi până la desăvârşirea
executării silite. Tocmai de aceea în literatura juridică s-a ridicat problema de a cunoaşte
dacă în cazul minorului având capacitate de exerciţiu restrânsă este suficientă doar
încuviinţarea dată la intentarea acţiunii ori dacă mai este necesară şi asistarea minorului
de ocrotitorii săi legali.
Într-o primă opinie s-a considerat că minorul având capacitate de exerciţiu restrânsă
va trebui ca, pe lângă încuviinţarea prealabilă, dată pentru introducerea acţiunii, să fie
asistat în tot cursul procesului de către ocrotitorii săi legali. Instanţa supremă, în urmă cu
peste patru decenii, a statuat în acelaşi sens. În această opinie s-a remarcat că, spre
deosebire de încheierea actelor juridice obişnuite, care se realizează printr-o singură
operaţiune juridică, activitatea procesuală are un caracter complex şi reclamă realizarea
unor acte succesive. Majoritatea doctrinei a împărtăşit acelaşi punct de vedere. Astfel, s-a
susţinut că „în interesul minorului, încuviinţarea trebuie să se dea pentru fiecare act
procesual în parte, fiecare din aceste acte urmând a fi considerat un act juridic aparte, în
sensul art. 9 din Decretul nr. 31/1954”3. În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a
mai argumentat că „dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 31/1954 se întregesc cu dispoziţiile
art. 42 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru persoanele care nu au capacitate de exerciţiu
deplină, funcţionează instituţia asistării. În acest caz, partea care se găseşte în această
situaţie îndeplineşte actele de procedură şi este citată personal în proces, însă acele acte
vor fi semnate şi de persoana care, potrivit legii, îi întregeşte capacitatea”. Instanţa
supremă mai precizează, în aceeaşi decizie de îndrumare, că „art. 42 C. proc. civ. nu
poate fi considerat abrogat în partea referitoare la asistare, prin art. 9 al Decretului nr.
31/1954, deoarece acest din urmă text se ocupă numai de încheierea de către minor a
actelor juridice, deci a unor acte singulare, în privinţa cărora părinţii sau tutorul pot
determina cu anticipaţie natura şi întinderea obligaţiilor pe care şi le va asuma minorul,
apreciind astfel, de la caz la caz, utilitatea actului juridic şi fixându-i, eventual, limitele”.
Prin urmare, în această opinie, art. 9 din Decretul nr. 31/1954 nu ar putea fi extins şi la
actele procesuale pe care le îndeplinesc părţile în procesul civil, deoarece activitatea
judiciară implică o succesiune de acte, unele previzibile, iar altele imprevizibile. Aceasta
înseamnă că, în procesul civil, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie asistat

3
de către ocrotitorii săi legali, care vor fi citaţi alături de minor şi vor semna alături
de el toate actele adresate instanţei.
Opinia înfăţişată mai sus are de partea sa puternice argumente ce sunt deduse cu
deosebire din necesitatea realizării unei ocrotiri eficiente a minorului care a împlinit
vârsta de 14 ani. În literatura noastră de specialitate s-a exprimat însă şi un alt punct de
vedere, iar argumentele teoretice invocate ni se par deosebit de semnificative. Potrivit
acestei opinii, modul în care se determină capacitatea persoanelor fizice sau juridice este
reglementat prin normele dreptului material, respectiv prin dispoziţiile art. 9 din Decretul
nr. 31/1954 şi ale art. 105 C. fam. Prin urmare, în această concepţie dispoziţiile art. 42 C.
proc. civ. se întregesc cu prevederile de drept material anterior menţionate, iar nu invers,
cum greşit apreciază instanţa noastră supremă. Or, în privinţa minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, normele dreptului substanţial stabilesc că acesta îşi exercită singur
drepturile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor săi legali.
În ce ne priveşte ne alăturăm primei opinii, apreciind că într-adevăr minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă face parte din categoria persoanelor asistate, iar nu
a celor autorizate. Trebuie să recunoaştem însă că opinia contrară are, aşa cum am arătat
deja, de partea sa argumente solide deduse dintr-o riguroasă interpretare a dispoziţiilor
legale incidente în materie. Socotim totuşi că sunt hotărâtoare argumentele deduse din
necesitatea realizării unei ocrotirii eficiente a minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. Soluţia contrară ar avea totuşi semnificaţia unui formalism nejustificat, căci o
autorizare prealabilă ar echivala, în ultimă instanţă, cu o „încuviinţare în alb”, improprie
pentru asigurarea unei apărări eficiente a minorului. Pe de altă parte, aşa cum remarca I.
Stoenescu şi S. Zilberstein, în procesul în care minorul are poziţia de pârât, instituţia
autorizării nici n-ar avea aplicare, deoarece părintele sau tutorele nu pot împiedica
judecarea cauzei prin refuzul încuviinţării prealabile.
Există totuşi în sistemul legislaţiei actuale şi unele situaţii în care asistarea
minorului nu este necesară. Aşa este, în primul rând, cazul minorului care la împlinirea
vârstei de 16 ani încheie un contract de muncă. În acest caz minorul îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte singur obligaţiile ce decurg din contractul de muncă. Aceasta
înseamnă că pe plan procesual minorul va avea posibilitatea de a promova o acţiune şi de
a sta personal în proces, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare prealabilă sau de asistarea
sa de către alte persoane, în litigiile ce izvorăsc din raporturile juridice de muncă. Situaţia
este similară în cazul minorului care se căsătoreşte după împlinirea vârstei de 16 ani. De
data aceasta, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, dobândeşte prin căsătorie capacitate
deplină de exerciţiu cu toate consecinţele juridice care decurg de aici.
Autorizarea vizează acele împrejurări în care reprezentantul sau ocrotitorul legal al
unei persoane are nevoie, pentru îndeplinirea anumitor acte, de o autorizare specială dată
de organul competent. O atare autorizare este necesară adeseori pentru îndeplinirea unor
acte de dispoziţie, cum ar fi renunţarea la drept, tranzacţia, achiesarea la pretenţii
etc. Cel mai adesea autorizarea este necesară pentru îndeplinirea unor acte de dispoziţie
de reprezentanţii persoanelor juridice.
Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este reglementată în mod
expres în art. 43 C. proc. civ. Acest text precizează că actele procedurale ale persoanei
lipsite de capacitate pot fi ratificate de reprezentantul persoanei respective.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată în orice stare a
procesului. Totuşi legiuitorul conferă instanţei dreptul de a acorda un termen în
vederea ratificării de către ocrotitorul legal a actelor procedurale anulabile (art. 161 C.
proc. civ.).

Participarea procurorului în procesul civil


Ministerul Public constituie o instituţie destinată a apăra interesele generale ale
societăţii, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Datorită acestui
fapt el este organizat, în forme diferite, în imensa majoritate a statelor democratice. O
excepţie notabilă este aceea a sistemului englez care ignoră pur şi simplu instituţia
Ministerului Public, apărarea intereselor generale ale statului fiind încredinţată avocaţilor,
pe care statul îi retribuie în mod corespunzător, respectiv ca orice alt client.
Constituţia din anul 1991 a realizat un progres remarcabil în privinţa revenirii
Ministerului Public la atribuţiile sale tradiţionale şi universal recunoscute. Potrivit art.
130 alin. (2) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete. Organizarea Ministerului Public este stabilită prin dispoziţiile
Legii privind organizarea judiciară. În redactarea sa iniţială, Legea de organizare
judecătorească a menţinut o structură organizatorică asemănătoare cu cea anterioară
revoluţiei din decembrie 1989, respectiv Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie.
Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României: „Procurorii îşi desfăşoară
activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic,
sub autoritatea ministrului justiţiei”. În pofida dispoziţiilor clare ale legii fundamentale
Ministerul Public, prin organele sale de conducere, a acreditat tot mai mult ideea unei
independenţe a instituţiei şi mai cu seamă a procurorului general faţă de ministrul
justiţiei. Această împrejurare a determinat necesitatea soluţionării oricăror divergenţe şi
plasarea instituţiei, aşa cum este firesc şi cum a dispus şi Constituţia din anul 1991, sub
autoritatea ministrului justiţiei.
În acest fel s-a revenit la sistemul consacrat în legislaţia noastră antebelică, dar şi la
soluţiile consacrate în alte ţări democratice. Este cunoscut că în organizarea sistemului
judiciar legiuitorul român s-a inspirat şi din legislaţia franceză, dar fără a trage toate
consecinţele fireşti şi pe plan organizatoric. Actuala reglementare a realizat o structură
organizatorică conformă cu tradiţionalele principii în materie. Există şi alte opţiuni în
ceea ce priveşte organizarea acestei importante magistraturi. Esenţială este însă
activitatea pe care o desfăşoară autorităţile publice. Totuşi în noile democraţii apărute în
Europa Centrală şi de Est la sfârşitul acestui mileniu nu era admisibilă menţinerea unor
structuri, într-un domeniu atât de important, moştenite de la vechiul regim dictatorial.
Tendinţele conservatoare manifestate în perioada postrevoluţionară au marcat din
păcate, într-o anumită măsură, şi modul de organizare a instanţelor judecătoreşti.
Modificarea recentă a legii de organizare judecătorească a suplinit unele din lacunele
iniţiale ale reglementării în materie. În forma actuală, Ministerul Public este plasat în
sfera autorităţii judecătoreşti. Dispoziţiile iniţiale ale Legii de organizare judecătorească,
unele dintre ele lipsite de consecvenţă juridică, au prilejuit formularea unor opinii diverse
cu privire la natura juridică a Ministerului Public. Una dintre aceste tendinţe a inclus
Ministerul Public în sfera puterii judecătoreşti, teză pe care nu am împărtăşit-o, întrucât
magistraţii parchetului nu au dreptul de a pronunţa hotărâri cu valoarea caracteristică
puterii lucrului judecat.
Modificările aduse Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 nu au spulberat
posibilele controverse asupra naturii juridice a Ministerului Public. Această împrejurare
se recunoaşte de altfel în mod expres chiar şi în considerentele deciziei nr. 339 din 18
iulie 1997 a Curţii Constituţionale, prin care s-au soluţionat cererile privitoare la
constituţionalitatea Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească. Totuşi ultimele modificări ale Legii nr. 92/1992 nu au mai
generat îndoieli asupra nonapartenenţei Ministerului Public la puterea judecătorească.
Legiuitorul a integrat Ministerul Public în autoritatea judecătorească. O atare disociere
între autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească ni se parte totuşi discutabilă. Ea
nu a soluţionat însă problema naturii juridice a Ministerului Public, confirmând mai
degrabă existenţa unui organ cu o structură particulară şi care desfăşoară o activitate
specifică şi conexă cu activitatea judiciară4 şi administrativă.
Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie: „În activitatea judiciară, Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile
şi libertăţile cetăţenilor”. În legătură cu acest important text din legea fundamentală
observăm mai întâi că el se referă doar la activitatea Ministerului Public în cadrul
activităţii judiciare. Ministerul Public are însă, în mod incontestabil, şi atribuţii având
un caracter extrajudiciar, împrejurare care rezultă şi din dispoziţiile Legii de organizare
judecătorească.
Pe de altă parte, atribuţiile Ministerului Public diferă în materie civilă de cele
determinate de lege în materie penală. În raportul dintre aceste atribuţii ponderea
covârşitoare revine celor conferite de lege procurorului în materie penală. De aceea, se
recunoaşte unanim că, în materie civilă, „jurisdicţia” Ministerului Public este una de
excepţie. Apărarea intereselor generale ale societăţii şi a ordinii de drept se realizează
îndeosebi prin rolul pe care procurorul îl exercită în procesul penal. Într-adevăr, în marea
majoritate a cazurilor procurorul este titularul acţiunii penale şi în această calitate apare
ca un reprezentant general al societăţii.
Situaţia este fundamental diferită în materie civilă, domeniu în care atribuţiile
procurorului sunt, cum afirmă un reputat procedurist italian, „mult mai limitate şi
reprezintă, în toate manifestările sale, o figură excepţională”. Iar această caracterizare nu
este proprie unei anumite legislaţii. Este şi trebuie să fie o trăsătură a activităţii
Ministerului Public în cadrul procesului civil, unde în mod firesc se confruntă, în
principal, interese private divergente. Această observaţie trebuie avută în vedere, în
opinia noastră, şi în privinţa determinării rolului procurorului în procesul civil, dar şi în
interpretarea diferitelor dispoziţii legale care reglementează materia.
În dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este
determinat în art. 45 C. proc. civ. Acest text stabileşte atribuţiile procurorului în
materie civilă şi constituie în acelaşi timp temeiul determinării calităţii în care
participă Ministerul Public la activitatea judiciară.
Dispoziţiile cuprinse în art. 45 C. proc. civ. nu conţin precizări privitoare la
calitatea procesuală a procurorului. Datorită acestui fapt în literatura de specialitate din
ţara noastră, dar şi în dreptul comparat, s-au formulat opinii diferite cu privire la calitatea
procesuală a procurorului în procesul civil.
Într-o primă opinie, s-a susţinut că procurorul nu este altceva decât un
reprezentant sui generis al părţilor principale. Împotriva acestei opinii s-au formulat

4
I. Leş, Organizarea sistemului judiciar..., op. cit., p. 135..
obiecţiuni, pe deplin justificate, deduse din împrejurarea că procurorul nu apără interesele
uneia dintre părţi, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică. Pe de altă parte, s-a
remarcat că este de neconceput reprezentarea unor părţi cu interes contrare. Chiar dacă,
uneori, prin poziţia sa în proces, procurorul contribuie la apărarea intereselor uneia dintre
părţi, calitatea sa nu poate fi identificată în nici un caz cu aceea a unui reprezentant .
Alţi autori au considerat că procurorul participă în procesul civil în calitate de
reprezentant al societăţii. Aşa fiind, se consideră că procurorul nu dobândeşte calitatea
de parte, deşi îi sunt recunoscute de lege unele drepturi similare celor acordate părţilor.
Dacă în materie penală o atare poziţie ar avea o justificare temeinică, soluţia ni se pare că
trebuie să fie cu totul diferită în privinţa participării procurorului la o activitate judiciară
în care se confruntă prin excelenţă interese private. Aceasta este şi explicaţia pentru care
opinia dominantă este aceea care recunoaşte procurorului calitatea de parte în procesul
civil. Iar această calitate trebuie să-i fie recunoscută procurorului, indiferent de formele
de participare a acestuia la procesul civil.
În condiţiile actualei reglementări, calitatea de parte a procurorului ni se pare
neîndoielnică, iar această împrejurare rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii.
Astfel, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ.: „Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de
cazul când este parte principală sau recurent”.
Distincţia dintre calitatea de parte principală şi alăturată a procurorului în procesul
civil a fost făcută şi în legislaţia noastră antebelică. Calitatea de parte a procurorului este
recunoscută şi în legislaţia procesuală din alte ţări democratice. Edificatoare în acest sens
sunt dispoziţiile cuprinse în cel de-al XIII-lea Titlu al Codului francez de procedură
civilă, consacrate Ministerului Public. Potrivit art. 421 din acest Cod: „Ministerul Public
poate acţiona ca parte principală sau interveni ca parte alăturată”. Iar în continuare acelaşi
Cod reglementează, în secţiuni distincte, participarea Ministerului Public la activitatea
judiciară în calitate de parte principală şi de parte alăturată.
Doctrina occidentală este constantă şi ea în a recunoaşte calitatea de parte a
procurorului în procesul civil. Soluţia este firească în orice stat democratic, căci
Ministerul Public nu poate fi considerat ca o supraputere statală, supraordonată părţilor
din proces. Actuala legislaţie a reuşit să înlăture orice controversă în această materie,
renunţând la vechiul sistem de organizare a instituţiei care a îndreptăţit chiar considerarea
Ministerului Public ca „o mică dictatură”. În problema analizată sunt semnificative şi
consideraţiile formulate de preşedintele Senatului în legătură cu critica de
neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr. 142/1997, anume în sensul că „în
procesele la care participă, procurorii nu sunt decât parte în proces, iar, potrivit codurilor
de procedură, toate părţile din proces se află pe picior de egalitate, cei care urmează să
hotărască fiind numai judecătorii, constituiţi în complete de judecată”.
În literatura noastră de specialitate s-a făcut totuşi distincţie între calitatea de parte
în sens procesual şi în sens material spre a se sublinia că procurorul este parte în
procesul civil doar în prima accepţiune. Astfel cum am arătat deja noţiunea de parte în
procesul civil are un caracter unitar, ea având exclusiv conotaţii procesuale. Totuşi atunci
când se afirmă că procurorul este parte în proces doar în sens procesual, acest lucru se
face din dorinţa de a sublinia că el nu este subiect al raportului de drept substanţial dedus
judecăţii. Dar calitatea de parte în procesul civil reprezintă în mod firesc o entitate
juridică distinctă de aceea de subiect (parte) într-un raport de drept substanţial.
Considerarea procurorului ca parte în procesul civil nu poate conduce la concluzia
identificării poziţiei sale procesuale cu aceea a părţilor principale. Procurorul intervine în
activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societăţii. Interesul public
este prezent chiar şi atunci când procurorul intervine pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale cetăţenilor. Această împrejurare determină şi statutul său special
de parte în procesul civil. Iar un atare statut este configurat şi de întinderea prerogativelor
procesuale care-i sunt recunoscute procurorului în calitatea sa de parte în proces. Astfel,
de pildă, efectele hotărârii judecătoreşti nu se resfrâng în mod direct asupra procurorului;
el participă la activitatea judiciară în condiţiile şi cazurile determinate de art. 45 C. proc.
civ.; procurorul poate exercita căile ordinare de atac chiar dacă nu a fost parte în proces
în faţa instanţei de judecată etc.
În prezent, cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este
statornicit în art. 131 alin. (1) din Constituţie, în art. 45 C. proc. civ. şi în art. 62-69 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit art. 131 alin. (1) din
Constituţie: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţilor cetăţenilor”.
Textul constituţional citat este de o importanţă cardinală, căci el a constituit şi temeiul
obiecţiilor de neconstituţionalitate privitoare la conţinutul art. 45 C. proc. civ.
În analiza pe care o facem, de o importanţă particulară sunt şi prevederile art. 63
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Acest din urmă text determină
atribuţiile generale ale Ministerului Public. Textul are şi semnificaţia de a determina
atribuţiile şi modalităţile practice de participare ale procurorului în procesului civil.
Unele din atribuţiile prevăzute de art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară sunt comune procesului penal şi procesului civil.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate, atribuţiile Ministerului Public în procesul civil
se concretizează în următoarele modalităţi practice de acţiune ale procurorului :
- exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
- participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
- exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege;
- apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.
Modalităţile practice de acţiune ale procurorului constituie şi forme de participare a
acestuia în procesul civil. Ele pot fi definite ca forme de participare la activitatea
judiciară, întrucât aceste modalităţi ţin seama de faza procesuală în care intervine
acţiunea procurorului, dar şi de activitatea desfăşurată în concret de Ministerul Public în
calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii. Modalităţile enunţate sunt
sintetizate adeseori în literatura de specialitate şi aşa cum am văzut chiar de către
legiuitor în participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală şi ca
parte alăturată. Desigur că acestei distincţii îi pot fi aduse unele critici, mai ales de
ordin terminologic, dar trebuie să adăugăm că în dreptul nostru anterior epocii comuniste,
precum şi în dreptul comparat contemporan aceste forme au fost deja consacrate.
Participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală se concretizează în
promovarea acţiunii civile, iar calitatea de parte alăturată evocă intervenţia sa într-un
proces declanşat deja între părţile principale.
Din raţiuni didactice, vom analiza în continuare formele de participare a
procurorului în procesul civil în concordanţă cu modalităţile practice de acţiune prevăzute
în art. 63 din Legea privind organizarea judiciară.
Primul alineat al art. 45 C. proc. civ. acordă legitimare activă procurorului.
Dreptul la acţiune al procurorului se particularizează prin faptul că acesta nu are căderea
de a face tranzacţii sau de a renunţa la dreptul subiectiv dedus judecăţii, atare prerogative
fiind recunoscute de lege numai părţilor principale. Din dispoziţiile cuprinse în art. 45 C.
proc. civ. se poate desprinde concluzia că dreptul de a promova acţiunea civilă este
limitat doar la situaţiile în care se impune „apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege”.
O atare soluţie este în concordanţă cu rolul pe care legiuitorul trebuie să-l confere
judecătorului într-o societate democratică şi într-un proces civil în care se confruntă, prin
excelenţă, interese private. De notat doar că, recent, aceste dispoziţii procedurale au
format obiectul unui control de constituţionalitate. Instanţa constituţională nu a reţinut
însă, pe bună dreptate, argumentele aduse în favoarea excepţiei de neconstituţionalitate şi
a statuat că prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie se referă în mod generic la rolul
procurorului „în activitatea judiciară”, text ce „nu impune condiţii sau modalităţi exprese
ale participării procurorului în procesul civil”5.
Noua redactare a art. 45 C. proc. civ. este, într-o anumită măsură, diferită de cea
anterioară, şi aceasta cu deosebire în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii civile de
procuror. Iar deosebirile pot fi sesizate sub mai multe aspecte.
În primul rând, este de observat că legiuitorul nu mai exceptează acţiunile având
un caracter strict personal de la posibilitatea exercitării lor de către procuror. Limitarea
consacrată în fostul art. 45 C. proc. civ. se întemeia pe faptul că acţiunile „strict
personale” sunt intim legate de persoana titularului unui drept subiectiv. Datorită acestui
fapt asemenea acţiuni pot fi exercitate, în principiu, doar de titularul dreptului care
solicită protecţie judiciară.
Noua soluţie legislativă, consacrată în chiar primul alineat al art. 45 C. proc. civ.,
are o justificare deplină, întrucât, de data aceasta, exerciţiul dreptului la acţiune al
procurorului este în mod evident limitat la situaţiile expres determinate de acest text. Într-
adevăr, art. 45 alin. (1) C. proc. civ. limitează exerciţiul acţiunii civile de către procuror
la trei situaţii anume determinate, respectiv când promovarea ei este necesară pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor. Textul legitimează exerciţiul acţiunii civile de procuror şi
în anumite situaţii expres determinate de lege. De data aceasta, pentru promovarea
acţiunii civile de procuror este necesar un text expres care să legitimeze exerciţiul unei
atare acţiuni. În afara acestor situaţii, procurorul nu poate aprecia asupra necesităţii sau
oportunităţii exercitării acţiunii civile.
Dreptul la acţiune al procurorului poate fi exercitat şi pe cale incidentă. Este
adevărat că, din formularea art. 45 C. proc. civ., s-ar putea trage concluzia că procurorul
poate acţiona numai pe cale principală. Totuşi un atare drept trebuie să-i fie recunoscut
procurorului, după părerea noastră, şi în privinţa existenţei unui proces pendent între alte
părţi. Într-o asemenea împrejurare, procurorul ar putea acţiona pe calea intervenţiei
principale. Nici un motiv nu îndreptăţeşte interpretarea dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ.

5
C.C., dec. nr. 71/5.03.2002, în C.J. nr. 6/2002, p. 55.
într-un alt sens, intervenţia principală fiind şi ea o modalitate de exercitare a dreptului la
acţiune. Aceleaşi considerente justifică şi dreptul de acţiune al procurorului prin
intermediul altor cereri incidente care întrunesc condiţiile unor veritabile acţiuni civile,
cum sunt chemarea în garanţie şi chemarea în judecată a altor persoane.
În toate cazurile în care procurorul promovează acţiunea civilă este obligatorie
introducerea în cauză şi a titularului dreptului dedus judecăţii. Această cerinţă este
prevăzută de lege ca o garanţie esenţială a respectării principiului disponibilităţii şi al
relativităţii lucrului judecat. Promovarea acţiunii civile de către procuror nu restrânge
prerogativele procesuale inerente calităţii de parte principală. Tocmai de aceea art. 45
alin. (2) C. proc. civ. dispune că titularul dreptului se va putea folosi de dispoziţiile
prevăzute de art. 246, 247 şi urm. din acest Cod. Procurorul s-ar putea opune, în
condiţiile actualei reglementări, doar în mod excepţional la actele de dispoziţie ale
părţilor. O atare opunere s-ar justifica doar în cazul nesocotirii de către părţi, prin actele
lor de dispoziţie, a unor prevederi legale de ordine publică.
O altă formă de participare a Ministerului Public în procesul civil vizează punerea
de concluzii. Această formă de participare a procurorului la activitatea judiciară este
desemnată în literatura de specialitate şi prin termenul de „intervenţie”. Folosirea acestei
formule nu ne poate conduce însă la identificarea intervenţiei procurorului în procesul
civil cu intervenţia reglementată în art. 49 C. proc. civ. Dimpotrivă, de data aceasta
conceptul de intervenţie are un caracter convenţional fiind folosit de doctrină pentru a
exprima o formă concretă de participare a procurorului la activitatea judiciară.
Intervenţia procurorului în procesul civil este limitată în opinia noastră la
condiţiile impuse de art. 45 alin. (3) C. proc. civ. Dispoziţiile procedurale care formează
obiectul acestei forme de participare a procurorului în procesul civil au format şi obiectul
unui control de constituţionalitate, în perioada anterioară modificării sale prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Astfel, prin decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995
Curtea Constituţională a statuat că art. 45 C. proc. civ. „restrânge posibilitatea participării
procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la
alte cazuri prevăzute de lege”, iar o atare limitare „este neconstituţională, deoarece art.
130 alin. (1) din legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor
procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege”. În motivarea acestei soluţii
instanţa constituţională reţine că „art. 45 alin. (1), introdus în Codul de procedură civilă
prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu
prin asimilarea unor reglementări anterioare, edictate în momente în care legiuitorul nu
era constrâns de o dispoziţie constituţională similară celei înscrise în textul actual al art.
130 alin. (1)”. De asemenea, se reţine că legiuitorul constituţional a urmărit să-i confere
procurorului „un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii”, fără ca
prin aceasta să fie afectată independenţa justiţiei şi principiul disponibilităţii procesuale.
Pentru motivele expuse sumar în consideraţiile precedente instanţa constituţională
conchide că „art. 45 alin. (1) C. proc. civ. este neconstituţional în ce priveşte restrângerea
dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare fază a acestuia, şi, ca
atare, în privinţa acestei atribuţii, urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. (1)
din Constituţie”. Iar, în încheiere, aceeaşi instanţă constituţională conchide că „în afara
cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el
poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor”.
Soluţia pronunţată de Curtea Constituţională viza în mod concret doar o formă a
participării procurorului în procesul civil, respectiv intervenţia sa într-un proces pendent
între alte persoane. De altfel, instanţa constituţională a statuat în considerentele Deciziei
nr. 1/1995 că excepţiile invocate în faţa sa nu vizează şi ipoteza promovării acţiunii civile
de procuror, astfel încât Curtea nu este îndreptăţită să se pronunţe şi asupra acestui
aspect. Totuşi interpretarea dată de instanţa constituţională se putea aplica, mutatis
mutandis, şi în ipoteza promovării acţiunii civile de către procuror. De altfel, aşa cum s-a
remarcat, o atare interpretare a fost promovată deja de jurisprudenţă.
În trecut am criticat opinia instanţei noastre constituţionale în pofida subtilităţii
argumentelor invocate. Aceasta deoarece, în primul rând, legea fundamentală este un
cadru juridic general, iar în privinţa reglementării instituţiei Ministerului Public
legiuitorul nu a urmărit în nici un caz detalierea unor principii. Observăm, de altfel, că
art. 131 (fost art. 130) alin. (1) din Constituţie nu conţine decât o normă de maximă
generalitate privitoare la rolul instituţiei Ministerului Public „în activitatea judiciară”,
fără a distinge între procesul civil şi penal. Susţinerea potrivit căreia art. 131 alin. (1) din
Constituţie este incident în privinţa modalităţilor şi a condiţiilor de participare a
procurorului în procesul civil nu credem că poate fi reţinută. Dimpotrivă, sediul materiei
îl constituie art. 45 C. proc. civ., iar acest text a fost modificat ulterior intrării în vigoare a
Constituţiei şi în opinia noastră nu era în contradicţie cu prevederile legii fundamentale.
Asemenea considerente au fost avute în vedere de instanţa constituţională şi recent,
în privinţa respingerii excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile art. 45
alin. (1) C. proc. civ. Redactarea actuală a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. este
în concordanţă cu orientările promovate de instanţa constituţională în anul 1995, în
legătură doar cu această formă de participare a procurorului în procesul civil. O
elementară incursiune în dreptul comparat evidenţiază însă caracterul restrictiv al
participării procurorului în procesul civil contemporan din ţările europene cu tradiţii
democratice, dar chiar şi din ţări de pe alte continente. Cu titlu de exemplu, menţionăm
că, potrivit art. 69 C. proc. civ. italian: „Ministerul Public exercită acţiunea civilă în
cazurile determinate de lege”, iar art. 70 precizează situaţiile în care el poate interveni în
proces. Pentru considerentele expuse succint în cele ce au precedat, apreciem că soluţia
instanţei constituţionale apărea, înainte de actuala redactare a textului, cel puţin
discutabilă.
Distincţia dintre intervenţia facultativă şi obligatorie a procurorului la activitatea
judiciară este în continuare actuală. O atare distincţie este neîndoios determinată chiar de
art. 45 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. Cazurile de participare obligatorie a procurorului în
procesul civil sunt relativ reduse. Cu titlu de exemplu menţionăm: participarea în cauzele
privind încuviinţarea adopţiilor [art. 63 alin. (1) din Legea nr. 273/2004]; participarea la
punerea sau ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954); participarea la
judecarea cererilor privind declararea dispariţiei sau a morţii (art. 38 şi 40 din Decretul
nr. 32/1954); participarea la soluţionarea cererilor de expropriere [art. 23 alin. (1) din
Legea nr. 33/1994]; participarea la soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva
deciziilor adoptate de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii (art. 16 din Legea nr. 187/1999) etc.
În toate situaţiile în care procurorul participă la activitatea judiciară acesta
dobândeşte, aşa cum am arătat deja, calitatea de parte. El poate formula cereri, invoca
excepţii, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului şi, în finalul judecăţii, poate
prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii.
Procurorul trebuie să aibă un rol activ şi să contribuie la aflarea adevărului în procesul
civil.
Procurorul urmează să pună concluzii după părţile principale. Concluziile
procurorului se prezintă în mod obişnuit în formă orală. Dar, ca oricare dintre părţi,
procurorul poate uza şi de dreptul de a formula concluzii scrise. În acest context, se
impune şi precizarea că el nu poate uza de unele drepturi recunoscute numai părţilor
principale, cum ar fi modificarea cererii de chemare în judecată, renunţarea la judecată şi
renunţarea la dreptul subiectiv. Desigur că, în această privinţă, avem în vedere intervenţia
procurorului în procesul civil, iar nu exercitarea acţiunii civile de către acesta; în acest
din urmă caz procurorul ar putea să modifice cererea de chemare în judecată sau să
renunţe la judecată.
În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie
nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii
pronunţate de instanţă.
Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod
expres în art. 45 alin. (5) C. proc. civ., dar şi în art. 60 lit. f) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară. Din analiza acestor dispoziţii legale nu rezultă nici o
limitare în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac.
Formulările din cele două texte fac doar referire la exercitarea acestui drept „în condiţiile
legii”, respectiv „în condiţiile prevăzute de lege”. Or, aceste sintagme nu pot avea altă
semnificaţie decât aceea că şi procurorul este supus condiţiilor şi termenelor
prevăzute de Codul de procedură civilă pentru exercitarea căilor de atac. Prin
urmare, legea are în vedere dreptul procurorului de a exercita, la fel ca părţile principale,
căile de atac puse la dispoziţia lor.
Uneori însă legea noastră procesuală instituie condiţii speciale pentru exercitarea
căilor de atac pentru procuror. Aşa este cazul termenului de apel, care spre deosebire de
dreptul comun, pentru procuror curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile
în care a participat la soluţionarea cauzei, când termenul curge de la comunicare [art.
284 alin. (4) C. proc. civ.]. Procurorul poate exercita de asemenea şi căile extraordinare
de atac de retractare: revizuirea şi contestaţia în anulare.
Exercitarea căilor de atac de către procuror nu este condiţionată de exercitarea
acţiunii sau de intervenţia sa în proces. Apreciem, în acord şi cu alţi autori, că această
soluţie este conformă cu litera legii. De lege ferenda, apreciem însă că ar putea fi
preconizată o anumită restrângere a dreptului procurorului de a exercita căile de atac.
Totuşi dorim să subliniem că actuala reglementare privind exercitarea căilor legale de
către procuror are o justificare temeinică. Ea constă în necesitatea salvgardării ordinii
publice şi în consolidarea prestigiului justiţiei. O hotărâre judecătorească prin rezonanţele
sale sociale, umane şi etice nu constituie „o afacere” exclusivă a părţilor. Întreaga
societate este interesată în apărarea ordinii şi disciplinei sociale, iar exercitarea căilor de
atac de către procuror reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor
generale ale societăţii. Totuşi aceste considerente doctrinare nu pot fi absolutizate. O
reglementare care recunoaşte un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către
procuror ar putea conduce şi la un exerciţiu abuziv al dreptului. Aşa fiind, ne întrebăm
dacă într-o acţiune în stabilirea masei succesorale, într-o acţiune în pretenţii sau într-o
acţiune posesorie se justifică exercitarea căilor legale de atac de către procuror. De aceea,
apreciem că exerciţiul căilor de atac de către procuror ar trebui să fie restrânsă la acele
împrejurări în care se constată nesocotirea unor norme de ordine publică.
În finalul acestor consideraţii, precizăm că procurorului general îi este recunoscută
legitimare procesuală şi în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a
recursului în interesul legii.
Dreptul procurorului de a participa la executarea silită este statornicit tot în art.
45 alin. (5) C. proc. civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum s-
a observat deja, la opinii diferite. Într-adevăr, art. 45 se referă doar la posibilitatea de a
cere, în condiţiile legii, punerea în executare a hotărârii. De aici s-ar putea trage concluzia
că procurorul poate solicita doar declanşarea executării silite, dar nu poate participa la
alte activităţi procesuale specifice executării silite. O asemenea limitare nu rezultă din
nici o dispoziţie a legii.
În prima ediţie a Comentariilor, observam că art. 27 lit. g) din Legea nr. 92/1992
conţinea o formulare mai largă care justifica o altă concluzie. Potrivit acestui text,
Ministerul Public avea sarcina de a supraveghea respectarea legii „în activitatea de
punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii”. Actualul art. 63
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu reiterează aceste prevederi
legale. Cu toate acestea, noi considerăm că procurorul poate exercita şi contestaţia la
executare pentru a solicita instanţei competente să dispună măsuri concrete pentru
respectarea legii în activitatea execuţională. De asemenea, procurorul va putea pune
concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare declanşate prin formularea unor contestaţii la
executare de părţile principale.

Participarea terţelor persoane în procesul civil


Conceptul de terţe persoane este folosit frecvent în doctrină şi jurisprudenţă. În
mod evident semnificaţia acestui concept este diferită în dreptul procesual civil faţă de
dreptul substanţial. Codul de procedură civilă se referă la instituţia care formează obiectul
investigaţiei noastre în Cartea a II-a, Capitolul III din Titlul I „Alte persoane care pot lua
parte la judecată”.
În mod obişnuit, conceptul de terţe persoane are în vedere situaţia unor persoane
străine de un anumit raport juridic. De altfel, într-o primă accepţiune conceptul de terţe
persoane desemnează chiar poziţia unor subiecţi de drept până în momentul introducerii
lor în proces. Prin urmare, în sens restrâns, prin terţe persoane determinăm acei subiecţi
de drept care sunt străini de procesul civil dintre reclamant şi pârât. Într-o altă accepţiune,
prin terţe persoane se desemnează însăşi participarea la activitatea judiciară a acelor
persoane care au intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea iniţială a
actului de sesizare. Precizăm însă că, din momentul introducerii terţilor în proces, aceştia
dobândesc calitatea de părţi.
Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil prezintă o importanţă tot
mai accentuată în societatea contemporană, ea având aplicaţiune în cele mai diverse
materii. Într-adevăr, hotărârea judecătorească dobândeşte autoritate de lucru judecat
numai între părţile care au participat la soluţionarea litigiului. Faţă de alte persoane decât
cele care au participat la activitatea judiciară hotărârea este un res inter alios acta. Pentru
ca hotărârea să devină opozabilă şi altor persoane, este necesar ca acestea să fie introduse
în procesul civil. Această necesitate decurge din împrejurarea că, în absenţa terţilor,
drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau indirect, periclitate în substanţa sau întinderea
lor. Alteori, s-ar putea ca interesul uneia dintre părţi să reclame introducerea unui terţ în
proces.
În plan procesual, drepturile şi interesele legale ale terţilor sunt ocrotite nu doar
prin aplicarea principiului relativităţii lucrului judecat, ci şi printr-un mijloc
procedural cu caracter preventiv. Un atare mijloc procedural este reprezentat tocmai de
instituţia participării terţelor persoane în procesul civil.
Participarea terţelor persoane la activitatea judiciară contribuie în mod considerabil
şi la o mai bună administrare a justiţiei. Un atare deziderat se concretizează practic în
posibilitatea soluţionării, într-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice
conexe. În alţi termeni, pe lângă soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţile
principale, se pot soluţiona şi raporturile dintre una din părţile principale, pe de o parte, şi
terţele persoane, pe de altă parte. Soluţionarea unor raporturi litigioase într-un asemenea
cadru procesual prezintă şi alte avantaje: se evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii; se realizează o economie de cheltuieli şi de timp.
Dreptul de a participa într-un proces civil pendent între alte părţi nu poate fi
acordat în mod necondiţionat, ci în mod firesc trebuie să fie supus unor cerinţe de fond
şi de formă. În primul rând, şi în cazul participării terţelor persoane în procesul civil
trebuie să fie întrunite condiţiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare:
capacitate procesuală, calitate procesuală şi afirmarea unui interes. Aceste cerinţe au
fost analizate în paginile anterioare.
Caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul
civil impune şi respectarea unor condiţii specifice. Aceste condiţii specifice se referă la:
existenţa unui proces civil pendent şi existenţa unei legături de conexitate între
cererea principală şi cea de participare a terţului la activitatea judiciară. De asemenea,
afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare îmbracă unele aspecte specifice. De
aceea, în continuare vom examina aceste din urmă condiţii.
Condiţia existenţei unui proces civil în curs de judecată între alte persoane este
determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în
procesul civil. În cazul intervenţiei, condiţia enunţată poate fi desprinsă din chiar partea
finală a art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Aşa fiind, numai în cadrul unui proces civil în curs
de desfăşurare terţul poate promova o cerere de intervenţie. Aceasta presupune cerinţa ca
terţul să nu fi participat în calitate de reclamant sau de pârât în procesul civil respectiv.
Cu alte cuvinte, intervenientul trebuie să fie străin de proces până în momentul formulării
cererii de intervenţie. De aceea, în practica judiciară s-a statuat că persoana care a
participat ca reclamant într-un proces nu poate formula o cerere de intervenţie în interes
propriu în acel litigiu. Condiţia enunţată trebuie întrunită însă şi în cazul celorlalte forme
de participare a terţelor persoane în procesul civil. Aceasta deoarece celelalte forme de
participare a terţilor în proces reprezintă mijloace procedurale puse la dispoziţia părţilor
principale în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime în raport cu persoanele
iniţial străine de litigiul respectiv.
Legătura de conexitate implică existenţa unei anumite relaţii între cererea privind
participarea terţilor şi cererea principală, de aşa natură încât proteguirea unui interes al
terţului sau al uneia din părţile principale nu s-ar putea realiza fără soluţionarea conexă a
cererilor respective. Existenţa condiţiei analizate a fost menţionată sumar şi în literatura
de specialitate, deşi nici o dispoziţie procedurală nu o prevede în mod expres.
Condiţia legăturii de conexitate dintre cererea principală şi cererea de intervenţie
a terţului nu trebuie confundată cu excepţia de conexitate reglementată de art. 164 C.
proc. civ. În primul rând, instituţia reglementată de textul menţionat anterior implică
întrunirea a două sau mai multe acţiuni civile distincte, în curs de soluţionare, la aceeaşi
instanţă sau la instanţe deosebite, acţiuni cu care instanţele au fost sesizate separat. Prin
urmare, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa a două procese civile distincte, care
pentru o mai bună administrare a justiţiei se impun să fie reunite. Dimpotrivă, în cazul
participării terţilor în proces intervenţia lor vizează un litigiu deja declanşat între părţile
principale. Aşadar, într-o asemenea împrejurare nu se pune problema reunirii mai multor
procese în curs de soluţionare. În al doilea rând, în materia conexităţii mai este necesar ca
între cele două sau mai multe pricini civile să existe o strânsă legătură de obiect şi
cauză. Nici din acest punct de vedere nu există identitate între cele două instituţii. Astfel,
în cazul participării terţilor în proces, este necesar uneori ca cererea să se refere chiar la
acelaşi obiect la care se referă şi acţiunea principală. Se întâmplă astfel, de pildă, în
ipoteza în care terţul pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Alteori însă obiectul
cererii de intervenţie poate fi diferit de obiectul acţiunii principale.
Aşa fiind se poate concluziona că în materia participării terţelor persoane în
procesul civil condiţia legăturii de conexitate nu implică în mod necesar o identitate de
cauză sau o strânsă legătură între acţiunea principală şi cererea de intervenţie a terţului.
Interesul pe care trebuie să-l justifice cel care formulează o cerere de participare a
terţilor în proces poate fi determinat şi prin sintagma interesul de a interveni. Acest
interes reprezintă în concepţia noastră o noţiune convenţională pe care o folosim pentru
toate formele de participare a terţelor persoane în procesul civil. În sens restrâns, interesul
de a interveni vizează doar interesul pe care trebuie să-l justifice cel care formulează o
cerere de intervenţie în temeiul art. 49 C. proc. civ. Totuşi interesul de a interveni
reprezintă o condiţie ce se impune să fie respectată şi în acele împrejurări în care terţele
persoane sunt introduse în proces ca urmare a iniţiativei părţilor principale. În această
ipoteză interesul trebuie justificat de partea care a iniţiat introducerea terţului în proces.
Interesul de a interveni în procesul civil reprezintă un interes special în raport cu
interesul de a acţiona în justiţie. El presupune nu numai justificarea unui folos material
sau moral de pe urma activităţii judiciare. Mai este necesară justificarea interesului de a
participa la procesul declanşat între alte persoane. În ipoteza în care participarea unui terţ
în proces este solicitată de una dintre părţi, aceasta din urmă va trebui să justifice
interesul de a atrage şi alte persoane la activitatea judiciară. În consecinţă, şi în raport cu
cele precizate anterior putem afirma că interesul de a interveni este mai complex decât
interesul de a acţiona.
Legea nu poate protegui orice interes. De aceea este firesc ca şi interesul de a
interveni să fie supus unor cerinţe elementare. În primul rând, interesul afirmat trebuie să
fie un interes personal. În cazul intervenţiei principale, caracterul personal al
interesului rezultă chiar din dispoziţiile legale în materie. Potrivit art. 49 alin. (2) C.
proc. civ. „...intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al
său”. Interesul propriu al terţului trebuie să fie prezent însă şi în cazul intervenţiei
accesorii. În acest caz, interesul intervenientului poate fi determinat de faptul că
neimplicarea lui directă în proces ar putea provoca o acţiune ulterioară împotriva sa.
În literatura de specialitate antebelică s-a discutat şi asupra caracterului născut şi
actual al interesului. Opiniile exprimate în trecut s-au întemeiat şi pe un text lipsit de
echivoc, respectiv art. 247 C. proc. civ. care dispunea că poate interveni „...acela care are
un interes legitim, născut şi actual”. În urma modificării Codului de procedură civilă, în
anul 1948, legiuitorul nu a mai reiterat condiţia interesului născut şi actual în materia
intervenţiei. De notat că şi anterior s-au ridicat voci împotriva condiţiilor enunţate de art.
247 C. proc. civ.
Renunţarea legiuitorului la cerinţele menţionate nu este totuşi întâmplătoare.
Aceasta deoarece instituţia pe care o cercetăm a fost pusă la dispoziţia părţilor principale
şi a terţilor în scopul de a preveni producerea unei pagube ulterioare. Aşadar, ne aflăm în
prezenţa unei instituţii cu un profund caracter preventiv. Or, tocmai pentru realizarea
acestui scop cerinţa interesului născut şi actual este inutilă. În practică, cel mai adesea,
participarea terţilor în proces se realizează tocmai atunci când există doar un pericol de
încălcare în viitor a unui drept subiectiv.
Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil sunt reglementate
amănunţit în art. 49-66 C. proc. civ. Aceste dispoziţii legale consacră următoarele forme
de participare a terţilor la activitatea judiciară:
- intervenţia (art. 49-56 C. proc. civ.);
- chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C. proc. civ.);
- chemarea în garanţie (art. 60-63 C. proc. civ.)
- arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C. proc. civ.).
Dispoziţiile procedurale în vigoare nu fac o distincţie categorică între intervenţia
voluntară şi intervenţia forţată. Totuşi literatura de specialitate face o atare distincţie, iar
criteriul care stă la baza ei îl constituie iniţiativa persoanei care solicită lărgirea cadrului
procesual cu privire la părţi. Astfel, când iniţiativa participării la proces aparţine chiar
terţului, intervenţia are un caracter voluntar; intervenţia voluntară mai este denumită
uneori şi intervenţie activă, directă sau propriu-zisă. Dacă participarea terţului în
proces este determinată de iniţiativa uneia dintre părţile principale intervenţia are un
caracter forţat. Intervenţia forţată cuprinde următoarele forme de participare a terţilor la
proces: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea
titularului dreptului.
1.Intervenţia
Legea consacră două forme ale intervenţiei voluntare.
Intervenţia poate fi definită ca acea instituţie procesuală care conferă terţului
posibilitatea de a participa din proprie iniţiativă într-un proces în curs de judecată între
alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea
reclamantului sau pârâtului.
Intervenţia în interes propriu mai este denumită şi intervenţie principală sau
agresivă, iar intervenţia în interesul uneia dintre părţi mai poartă şi denumirea de
intervenţie accesorie, auxiliară, alăturată sau conservatoare.
Distincţia între cele două forme ale intervenţiei are în vedere, în principal, scopul
diferit urmărit de către intervenient. În cazul intervenţiei principale terţul urmăreşte
valorificarea unui drept propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai cu una
dintre ele. Spre a ajunge la o atare finalitate terţul exercită practic o acţiune civilă
distinctă. Situaţia este cu totul diferită în cazul intervenţiei accesorii. De data aceasta
terţul acţionează doar pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţile principale.
Cel de-al doilea alineat al art. 49 C. proc. civ. defineşte intervenţia principală.
Deşi definiţia dată de legiuitor este de o maximă generalitate, totuşi ne apare destul de
sugestivă în determinarea naturii juridice a intervenţiei principale. Intervenţia principală
constituie, în primul rând, un incident procedural de natură a amplifica cadrul iniţial cu
privire la părţile din proces. Un asemenea incident este determinat de iniţiativa unei terţe
persoane. Din acest punct de vedere un atare incident se deosebeşte de celelalte incidente
ce pot aduce modificări în legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de apărare şi care sunt
determinate de părţile principale. Din punct de vedere al conţinutului, intervenţia
principală constituie o veritabilă acţiune civilă, întrucât prin intermediul ei se urmăreşte
valorificarea unui drept subiectiv. Acest caracter al intervenţiei principale este
incontestabil. Într-adevăr, prin intermediul intervenţiei principale terţul urmăreşte
valorificarea unui drept propriu. De aceea pentru exercitarea intervenţiei principale sunt
necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea civilă. În al doilea rând, considerarea
intervenţiei principale ca o acţiune este justificată şi din punct de vedere formal. O atare
concluzie poate fi desprinsă din art. 50 alin. (1) C. proc. civ.
Cu toate acestea, intervenţia principală nu poate fi identificată întru totul cu o
acţiune civilă propriu-zisă. Între cele două instituţii există deosebiri importante care sunt
determinate şi de cerinţele specifice de exercitare ale intervenţiei. Caracterul incident al
intervenţiei impune asemenea particularităţi. De aceea, în literatura de specialitate s-a
observat că intervenţia principală se înfăţişează şi ca o cerere conexă care se grefează pe
acţiunea reclamantului. Aşa fiind, se poate afirma că intervenţia principală constituie o
acţiune civilă specială. În considerarea trăsăturilor prezentate intervenţia principală
poate fi definită ca o acţiune prin care terţul intervenient formulează o pretenţie distinctă
dar conexă cu cererea principală, într-un proces pendent între alte persoane, în scopul
obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile.
Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în proces a cărei
aplicabilitate în practică este frecventă. Cel mai adesea intervenţia principală este
exercitată în cadrul unor acţiuni imobiliare, în litigiile locative, precum şi în litigiile
succesorale.
În afara condiţiilor prezentate deja, intervenţia principală trebuie să îndeplinească şi
unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează afirmarea unui drept care se valorifică
prin intervenţia principală şi forma cererii. Condiţia afirmării unui drept subiectiv se
desprinde neîndoielnic din chiar dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Într-adevăr,
intervenientul principal urmăreşte valorificarea unui drept propriu în faţa organelor de
judecată. De aceea, terţul trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv sau o situaţie
juridică ocrotită de lege. Nu este necesar însă ca dreptul să existe în realitate, fiind
suficientă doar afirmarea lui. Existenţa dreptului subiectiv este doar una din condiţiile
admiterii în fond a intervenţiei principale.
Intervenţia principală este admisibilă chiar şi în acele cazuri în care dreptul
subiectiv nu a devenit încă actual. Aceasta deoarece intervenţia principală trebuie să fie
considerată esenţialmente ca un act de conservare a patrimoniului. Soluţia se impune cu
atât mai mult cu cât şi acţiunea civilă este şi trebuie să fie considerată, în principiu, ca un
act de conservare a patrimoniului. Se poate chiar afirma că intervenţia principală este
un act nu numai reparator, ci şi conservator sau, cum se exprimă un autor, un mijloc de
apărare preventiv.
În procesul civil intervenţia principală produce efecte importante. Unele dintre
aceste efecte sunt determinate de caracterul incident al acesteia, iar altele tocmai de
caracterul său principal. Caracterul incident al intervenţiei principale determină
următoarele efecte mai importante:
a) lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi;
b) extinderea cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, în sensul
învestirii instanţei cu o pretenţie proprie a terţului intervenient;
c) prorogarea legală a competenţei; prorogarea de competenţă nu poate opera
însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
Caracterul intervenţiei principale de a constitui o veritabilă acţiune determină
efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată. Cele mai importante efecte
determinate de caracterul menţionat se referă la:
a) intervenientul principal devine parte în procesul civil; în aceste condiţii,
autoritatea lucrului judecat se va răsfrânge şi asupra intervenientului principal,
indiferent dacă hotărârea pronunţată îi este sau nu favorabilă;
b) exercitarea intervenţiei principale face să curgă dobânzile pentru creanţele care
anterior nu erau producătoare de dobânzi;
c) promovarea intervenţiei principale face să înceteze buna-credinţă a posesorului,
acesta fiind obligat să restituie fructele;
d) promovarea intervenţiei principale determină întreruperea prescripţiei
dreptului la acţiune.
O problemă particulară este aceea de a cunoaşte limitele în care intervenientul
poate fi obligat, în calitate de parte, la suportarea cheltuielilor de judecată. Doctrina
occidentală a susţinut punctul de vedere potrivit căruia intervenientul în interesul uneia
dintre părţi are obligaţia de a suporta întotdeauna propriile sale cheltuieli. Soluţia s-a
motivat pornind de la caracterul accesoriu al intervenţiei spre a se conchide apoi că terţul
nu poate determina, prin activitatea sa procesuală, augmentarea cheltuielilor de judecată.
Totuşi în opinia noastră această teză nu poate fi absolutizată. În principiu însă terţul nu
poate determina sporirea cheltuielilor de judecată, de vreme ce activitatea sa procesuală
este subordonată în mare măsură activităţii desfăşurate de partea în favoarea căreia a
intervenit. Practica judiciară demonstrează că pot exista situaţii în care terţul să determine
prin activitatea sa o sporire a cheltuielilor de judecată. Apreciem că terţul ar putea fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată chiar faţă de partea în folosul căreia a intervenit.
O atare posibilitate este certă, de pildă, în cazul în care terţul a promovat calea ordinară
de atac a apelului sau a recursului, în pofida neexercitării unei asemenea căi de atac de
partea principală în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie.
În doctrină6 şi jurisprudenţă se consideră că intervenţia principală poate fi
folosită în orice materie, întrucât nici o dispoziţie expresă a legii nu o limitează. Această
constatare este exactă, cu precizarea că ne aflăm doar în prezenţa unui principiu în
materie.

6
A se vedea: G. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 81; N. Georgean, Studii juridice, Bucureşti, 1926, p. 266; D. Bărbieru, notă
la dec. civ. nr. 3850/1957 a Trib. reg. Cluj, în L.P. nr. 9/1958, p. 102.
Rigoarea unor principii de drept substanţial sau procesual demonstrează şi
necesitatea recunoaşterii unor excepţii de la principiul deja menţionat. În primul rând, se
impune constatarea că intervenţia principală are o sferă restrânsă de aplicare în materia
raporturilor privind starea şi capacitatea persoanelor. Soluţia este pe deplin explicabilă,
deoarece în acest domeniu acţiunile au un caracter strict personal şi ca atare pot fi
exercitate numai de titularul dreptului subiectiv. Astfel, de pildă, intervenţia este
inadmisibilă în acţiunile având ca obiect anularea sau desfacerea căsătoriei, în acţiunile
privind punerea sub interdicţie, precum şi în acţiunile privitoare la anularea adopţiei.
În al doilea rând, doctrina mai veche a considerat că intervenţia principală este admisibilă
şi în cadrul procedurii ordonanţelor preşedinţiale. O atare opinie se întemeia pe fostul
art. 247 C. proc. civ., text potrivit căruia singura condiţie impusă pentru admiterea
intervenţiei principale este afirmarea unui interes legitim, născut şi actual. Doctrina mai
recentă a socotit, de asemenea, că intervenţia principală este admisibilă şi în cadrul
procedurii ordonanţei preşedinţiale dacă prin aceasta nu se impietează asupra soluţionării
cu celeritate a cauzei. Totuşi se impune să precizăm că specificul procedurii ordonanţei
preşedinţiale determină o limitare a intervenţiei principale în această materie. Astfel, în
opinia noastră, prin intermediul intervenţiei principale nu se poate valorifica, în cadrul
procedurii ordonanţei preşedinţiale, un drept propriu al terţului. Soluţia contrară ar
conduce nu numai la întârzierea procedurii, ci şi la soluţionarea definitivă a raporturilor
juridice dintre părţi. Or, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale nu se soluţionează
în mod definitiv probleme litigioase; într-un asemenea cadru procesual se adoptă doar
măsuri vremelnice în cazuri urgente. În schimb, dacă prin intervenţia principală se
urmăreşte doar luarea unor măsuri vremelnice o atare cerere este admisibilă şi în cadrul
procedurii ordonanţei preşedinţiale.
Intervenţia accesorie este o cerere incidentă prin intermediul căreia o terţă
persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea
drepturilor uneia dintre părţile principale.
În literatura de specialitate intervenţia accesorie este denumită şi intervenţie
conservatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în a exprima principiul potrivit
căruia terţul nu reclamă un drept propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de
pretenţia părţii în favoarea căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se
converteşte într-un simplu apărător al părţii în favoarea căruia a intervenit. Într-adevăr
terţul are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, întrucât prin intervenţia
sa poate evita o acţiune ulterioară împotrivă. Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii
rezidă tocmai în necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii ale terţului. O
mărturie a utilităţii instituţiei o constituie şi frecventa sa folosire în practica judiciară, în
cele mai varii materii.
Doctrina şi jurisprudenţa consideră în mod constant că intervenţia accesorie este
admisibilă în orice materie, întrucât nici o dispoziţie procedurală nu o limitează în mod
expres. De asemenea, se apreciază că intervenţia accesorie este admisibilă, în principiu,
chiar şi în unele litigii care se soluţionează potrivit unor norme procedurale speciale, cum
este cazul litigiilor de muncă. Cel mai adesea intervenţia accesorie este folosită în
practică în cadrul acţiunilor reale imobiliare, în litigiile locative, în litigiile succesorale
şi chiar în cadrul unor litigii privitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale. În
schimb, această instituţie procesuală nu poate fi utilizată, în principiu, în litigiile
privitoare la starea şi capacitatea persoanei.
Intervenţia accesorie produce efecte procesuale mai puţin energice decât
intervenţia principală. În primul rând, menţionăm că terţul dobândeşte calitatea de parte
în proces, iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi şi lui opozabilă. Prin urmare, terţul nu
se va mai afla la adăpostul marelui principiu al relativităţii lucrului judecat.
Intervenţia accesorie nu produce unele din efectele pe care le determină intervenţia
principală, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune sau punerea în întârziere
a debitorului.
Legea determină şi condiţiile intervenţiei. În privinţa formei, legea se referă doar
la intervenţia în interes propriu. Primul alineat al art. 50 C. proc. civ. conduce la
asimilarea intervenţiei cu cererea de sesizare iniţială a instanţei. Drept urmare, intervenţia
va trebui să întrunească toate condiţiile de formă prevăzute de art. 112 C. proc. civ.
Totuşi se poate aprecia că intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere
al formei, ca o simplă cerere, iar nu ca o acţiune de sine stătătoare. De aceea intervenţia
accesorie trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 82 C. proc. civ. Cererea
terţului va trebui să cuprindă totuşi şi menţiuni privitoare la justificarea interesului de a
interveni şi să indice partea în favoarea căreia s-a acţionat.
Potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., intervenţia principală „... se poate face
numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor”. Dispoziţia citată
este menită să asigure principiul contradictorialităţii şi al dublului grad de
jurisdicţie. Această dispoziţie are, de asemenea, valoarea unui principiu general, în
sensul că un atare termen se aplică în orice materie.
Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi
în faţa instanţei de recurs. Soluţia legii se întemeiază tocmai pe caracterul accesoriu al
intervenţiei în interesul uneia dintre părţi. De asemenea, se consideră, în mod întemeiat
după părerea noastră, că intervenţia accesorie poate fi formulată chiar şi în cadrul
recursului în anulare.
Din punct de vedere procesual, intervenţia voluntară se soluţionează în două faze:
admiterea în principiu şi soluţionarea cererii.
Încuviinţarea în principiu se poate dispune de către instanţa sesizată numai după
„...ascultarea părţilor şi a celui care intervine...”. Dezbaterile asupra admiterii în principiu
sunt circumstanţiate la admisibilitatea intervenţiei sub aspectul condiţiilor de formă, a
interesului de a interveni şi a legăturii de conexitate cu cererea principală. Cu acest
prilej, instanţa nu are căderea de a examina temeinicia cererii de intervenţie. Asupra
încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată
decât o dată cu fondul. Încheierea de admitere în principiu a intervenţiei are un caracter
interlocutoriu, instanţa fiind legată de o asemenea încheiere, având prin urmare obligaţia
de a proceda la soluţionarea în continuare a cererii. Părţile împotriva cărora se îndreaptă
cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a depune întâmpinare. Întâmpinarea
va trebui să cuprindă şi în acest caz toate elementele prevăzute de art. 115 C. proc. civ.
Întâmpinarea poate fi formulată şi în cazul promovării unei intervenţii accesorii.
Apreciem că întâmpinarea poate fi depusă chiar de partea în favoarea căreia s-a promovat
cererea de intervenţie. Acest lucru s-ar putea produce atunci când partea în favoarea
căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie apreciază că o atare cale procedurală este
potrivnică intereselor sale. Art. 53 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia
intervenientul trebuie să ia procedura în starea în care aceasta se află. Dispoziţia
procedurală menţionată trebuie înţeleasă în sensul că actele de procedură îndeplinite
anterior admiterii în principiu nu se mai repetă şi faţă de intervenient. Aceasta
înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca excepţiile relative ivite anterior
admiterii în principiu a intervenţiei; în schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot
cursul procedurii orice excepţii de ordine publică. Intervenientul are şi posibilitatea de a
propune administrarea unor dovezi corespunzătoare pentru a-şi proba pretenţiile
afirmate în justiţie. Acestui drept al intervenientului nu i s-ar putea opune în mod
justificat, după părerea noastră, dispoziţiile art. 53 C. proc. civ. Soluţia contrară este greu
de admis. Într-adevăr, atâta timp cât legea îi recunoaşte terţului dreptul de a interveni în
tot cursul primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor, trebuie să admitem că acesta
are dreptul de a solicita probatorii adecvate, în vederea demonstrării pretenţiilor afirmate.
Pe de altă parte, este de observat că dovezile nu se încadrează în categoria actelor de
procedură la care se referă art. 53 C. proc. civ.
Din momentul admiterii în principiu a intervenţiei principale, terţul devine parte în
procesul civil. În această calitate, terţul intervenient va avea, în principiu, drepturile şi
obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile principale. Terţul intervenient se bucură însă şi
de o poziţie independentă faţă de celelalte părţi, fapt pentru care este considerat ca un
veritabil reclamant în procesul civil . Această independenţă procesuală se reflectă şi în
raport de unele acte de dispoziţie ale părţilor principale. Totuşi în practica judiciară s-a
decis uneori că, în ipoteza renunţării reclamantului la judecată sau la dreptul pretins,
o atare împrejurare se răsfrânge şi asupra intervenţiei principale, chiar dacă aceasta a fost
admisă în principiu. În rezolvarea unor asemenea incidente, esenţial este doar momentul
în care intervin actele de dispoziţie. Astfel, dacă aceste acte intervin anterior admiterii în
principiu a cererii de intervenţie în interes propriu desistarea reclamantului principal
determină şi inadmisibilitatea soluţionării în continuare a intervenţiei. Soluţia este pe
deplin justificată, căci intervenţia principală reprezintă o veritabilă acţiune civilă.
În cadrul procedurii de soluţionare a intervenţiei accesorii terţul are o poziţie
procesuală limitată. O atare limitare este impusă în mod expres de art. 54 C. proc. civ.
Textul menţionat consacră, aşadar, principiul dependenţei procesuale a terţului faţă de
partea în folosul căreia a intervenit.
Sintagma folosită de legiuitor ridică probleme de interpretare legate de conţinutul
conceptului de act potrivnic. În literatura de specialitate s-a acreditat opinia, pe care o
împărtăşim, potrivit căreia natura actelor procesuale potrivnice trebuie să fie apreciată în
mod obiectiv. În acest sens, s-a subliniat că „...interesul la care face referire textul este
acela de a respinge pretenţiile adversarului şi de a câştiga procesul”. Într-adevăr,
intervenientul poate să formuleze orice cerere sau apărare care sprijină în mod obiectiv
poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a formulat intervenţia; el va putea invoca
orice excepţii care sunt de natură să sprijine apărarea părţii în favoarea căreia a intervenit.
Aşadar, principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului nu trebuie
înţeles într-o manieră absolută. Terţul intervenient nu este un simplu „asistent” sau
„apărător” al părţii în favoarea căreia a intervenit. În nici un moment nu trebuie ignorat
faptul că şi intervenţia accesorie a fost reglementată de lege în vederea ocrotirii unor
interese ale terţilor, interese ce se pot afirma şi realiza deopotrivă prin sprijinirea poziţiei
procesuale a părţilor principale.

2.Chemarea în judecată a altor persoane.


Art. 57-59 C. proc. civ. reglementează instituţia chemării în judecată a altor
persoane. În considerarea acestor prevederi procedurale putem defini chemarea în
judecată a altor persoane ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară
care conferă părţilor principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea
de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul.
Instituţia chemării în judecată a altor persoane conduce la soluţionarea unor
raporturi juridice conexe în unul şi acelaşi cadru procesual, contribuind în acest mod la
o mai bună administrare a justiţiei. Acesta constituie practic şi interesul părţii de a
formula o cerere de chemare în judecată a altei persoane. Astfel, de pildă, pârâtul chemat
în judecată de unul dintre creditorii săi poate solicita chemarea în judecată şi a celorlalţi
creditori, pentru ca, în ipoteza în care se va stabili că datorează suma pretinsă prin
acţiunea principală, să-şi execute obligaţia faţă de toţi creditorii. Aceleaşi raţiuni subzistă
şi în cazul unor acţiuni reale imobiliare, precum şi în cazul acţiunilor pentru sistarea stării
de indiviziune.
Chemarea în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor
condiţiilor generale, necesare pentru participarea terţelor persoane la activitatea
judiciară. Legea impune însă şi o condiţie particulară deosebit de importantă, anume
aceea ca terţul introdus în proces să poată pretinde „...aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.
O atare cerinţă este importantă prin aceea că circumscrie şi domeniul de aplicabilitate al
instituţiei.
Uneori, jurisprudenţa noastră a dat o interpretare extensivă art. 57 C. proc. civ.,
apreciind că, pe baza acestor dispoziţii legale, pot fi introduse în proces terţe persoane nu
numai în calitate de reclamante, ci şi de pârâte. Alte instanţe au promovat chiar şi punctul
de vedere potrivit căruia art. 57 C. proc. civ. ar justifica introducerea unui terţ în
proces din oficiu.
O parte a doctrinei a achiesat la opinia potrivit căreia art. 57 C. proc. civ. permite
introducerea unui terţ în proces în calitate de pârât. Această opinie a fost criticată în
literatura noastră de specialitate, întrucât instituţia cercetată nu poate fi utilizată de către
părţile principale decât atunci când terţul introdus în proces ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul. Astfel cum remarca reputatul profesor Ilie Stoenescu, instituţia
analizată nu poate fi utilizată „... în acele cazuri în care, în cursul judecăţii, se consideră,
fie că reclamantul a ales greşit persoana pârâtului, pentru că în realitate trebuia să-şi
valorifice pretenţia faţă de un alt pârât - cu care are raportul juridic - fie că, alături de
pârâtul iniţial, ar putea să-şi îndrepte pretenţia faţă de un altul”. Prin urmare, deşi art. 57
C. proc. civ. sugerează posibilitatea introducerii unui terţ în proces ca pârât, în realitatea
legea permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de
reclamant. Această opinie a fost urmată şi în practica instanţei noastre supreme.
Calitatea procesuală de reclamant a terţului introdus în litigiu rezultă şi din
dispoziţiile art. 58 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Cel chemat în judecată dobândeşte
calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea
de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calităţii de reclamant.
Din punct de vedere al formei, legea procesuală se limitează la precizarea potrivit
căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane „...va fi motivată şi se va
comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice” [art. 57 alin. (4) C. proc. civ.].
Dispoziţiile legale menţionate nu trebuie interpretate într-un context izolat, ci în
concordanţă cu toate normele care reglementează această instituţie. Într-adevăr, prin
intermediul chemării în judecată a altor persoane una din părţile principale urmăreşte
soluţionarea definitivă a unor raporturi juridice pe baza cărora terţul ar putea pretinde
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Pe de altă parte, terţul dobândeşte, aşa cum am arătat,
poziţia procesuală de reclamant, ceea ce îi conferă posibilitatea de a-şi valorifica pretenţii
proprii în faţa instanţei. De aceea, apreciem că cererea de chemare în judecată a altor
persoane trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ.
pentru cererea de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa
primei instanţe. Această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea respectării
principiului celor două grade de jurisdicţie. Reclamantul poate formula cererea de
introducere a terţului în proces până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa
primei instanţe, iar pârâtul o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare. Nerespectarea termenelor menţionate atrage sancţiunea judecării separate a
cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135 C.
proc. civ.).
După înregistrarea cererii, instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi
părţii potrivnice. O dată cu cererea vor fi comunicate terţului şi copii după cererea
principală, după întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea
principală. Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu privire la
cererea de chemare în judecată a altor persoane, cât şi cu privire la acţiunea principală.
Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane determină întârzierea soluţionării
litigiului instanţa va putea dispune disjungerea ei de acţiunea principală.
Introducerea unui terţ în proces, în temeiul art. 57 C. proc. civ., determină efecte
procesuale importante. Un prim efect este acela al dobândirii de terţ a calităţii de
intervenient în interes propriu. Prin urmare şi terţul va avea, în cazul analizat, în
principiu, aceleaşi drepturi ca şi intervenientul principal.
Literatura de specialitate a fost confruntată şi cu problema determinării eficienţei
actelor de dispoziţie ale terţului intervenient. S-a opinat, în acest sens, că terţul poate uza
de toate drepturile procesuale, inclusiv de dreptul de a renunţa la judecată, la dreptul
subiectiv şi de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie. În principiu, din momentul
introducerii sale în proces, terţul dobândeşte independenţă procesuală, poziţie care-i
conferă posibilitatea de a renunţa la acţiune sau la dreptul pretins. Precizăm însă că
renunţarea părţii principale la cererea de introducere a terţului în proces devine
ineficientă tocmai datorită poziţiei independente dobândite de către acesta din urmă.
Această soluţie se întemeiază şi pe caracterul preventiv al instituţiei cercetate. Pe de altă
parte, valorificarea din partea terţului a unui drept propriu nu poate depinde exclusiv de
voinţa părţii care a solicitat introducerea în cauză.
Art. 58 C. proc. civ. determină calitatea procesuală a terţului introdus în cauză
în temeiul dispoziţiilor procedurale anterior comentate. Din momentul introducerii
terţului în proces, acesta va trebui să ia procedura în starea în care ea se afla în momentul
intervenţiei. Acest efect nu este consacrat în mod expres de lege pentru instituţia
cercetată. Soluţia se degajă totuşi din coroborarea art. 58 C. proc. civ. cu dispoziţiile art.
53 C. proc. civ., la care face indirect trimitere şi art. 58 C. proc. civ.
3.Chemarea în garanţie
Chemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ. Ea poate fi
definită ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia
din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea
obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde
procesul.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie
sau despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea
obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o
altă persoană. În principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora
un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros. În actele cu titlu
gratuit obligaţia de garanţie există doar în mod excepţional.
Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces
distinct, fie pe cale incidentă. Această din urmă soluţie este preferabilă datorită
avantajelor pe care le oferă: chemarea în garanţie pe cale incidentă constituie o simplă
facultate a părţilor, iar nu o obligaţie. Totuşi promovarea cererii de chemare în garanţie
pe cale incidentă prezintă avantaje de natură a demonstra eficienţa acestei căi
procedurale: oferă garantului posibilitatea de a contribui alături de partea garantată la
respingerea pretenţiilor părţii adverse; contribuie la o mai bună administrare a justiţiei,
întrucât determină soluţionarea în acelaşi cadru procedural a două acţiuni conexe,
realizând în acelaşi timp şi o economie de timp şi de cheltuieli.
Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de
chemare în judecată. Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum se
recunoaşte unanim în literatura de specialitate o veritabilă acţiune civilă.
Pentru promovarea chemării în garanţie, partea interesată trebuie să afirme
existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie ori a unei obligaţii de
despăgubire. Această cerinţă rezultă implicit din dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. Mai
precizăm că textul menţionat cuprinde o formulare largă care permite promovarea
chemării în garanţie în toate împrejurările în care există o obligaţie de garanţie sau când
partea ar putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva terţului.
Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanţie
doar la anumite materii. Dimpotrivă, apreciem că art. 60 C. proc. civ. oferă temeiul
recunoaşterii principiului potrivit căruia această instituţie procesuală poate fi utilizată ori
de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva
altei persoane cu o cerere în garanţie sau despăgubire.
Cel mai adesea, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală.
Situaţia este pe deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept
în contractele de vânzare-cumpărare. Potrivit art. 1336 C. civ., vânzătorul este
răspunzător faţă de cumpărător de „liniştita posesiune a lucrului” şi de viciile aceluiaşi
lucru”. La rândul său, art. 1338 C. civ. statuează că vânzătorul „este de drept obligat,
după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau
parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-
ar fi declarate la facerea contractului”. Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul
tuturor contractelor cu titlu oneros. Prin urmare, în asemenea contracte, transmiţătorul
unui bun poate fi introdus în procesul dintre dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în
justiţie pe acesta din urmă în vederea apărării intereselor dobânditorului şi pentru a evita
în acest mod un proces ulterior între garant şi garantat.
În practica judiciară, chemarea în garanţie este folosită frecvent şi în cadrul
acţiunilor în revendicare, a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în
litigiile locative şi chiar şi în litigiile având ca obiect realizarea unei obligaţii de
despăgubire. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori partea are la dispoziţie o acţiune în
regres împotriva unui terţ, ea poate solicita introducerea acestuia în litigiu, pe calea
procesuală a chemării în garanţie, spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în
pretenţii. În societatea modernă, amploarea raporturilor dintre comitenţi şi prepuşi
constituie adeseori temeiul unor asemenea cereri de chemare în garanţie.
Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii
altor persoane în proces. Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C. proc. civ., cel chemat în
garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană.
Acest text are, astfel cum s-a precizat deja în literatura de specialitate, semnificaţia de a
limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce ar putea conduce la tergiversarea
nejustificată a judecăţilor. Prin urmare, cel de-al doilea chemat în judecată îşi va putea
valorifica dreptul său la garanţie sau despăgubire numai prin intermediul unei acţiuni
principale separate.
Dispoziţiile legale menţionate nu pot fi interpretate însă în sensul limitării
persoanelor chemate în garanţie prin una şi aceeaşi cerere. În consecinţă, oricare dintre
părţi poate formula o cerere de chemare în garanţie prin care să solicite introducerea în
proces, prin aceeaşi cerere, a unuia sau a mai multor garanţi. Soluţia este identică şi în
privinţa chemării în garanţie exercitate de garant în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ.
Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care produce efecte similare
cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea, ea produce şi unele efecte energice, cum
ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şi punerea în întârziere a
debitorului.
Fiind o cerere incidentă, chemarea în garanţie determină şi prorogarea
competenţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie.
Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică
privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
Din punct de vedere al formei, cererea de chemare în garanţie este asimilată unei
acţiuni civile. Aşa fiind, o atare cerere trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art.
112 C. proc. civ.
Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. O atare
poziţie procesuală este o consecinţă firească a considerării cererii de chemare în garanţie
ca o veritabilă acţiune civilă. Este şi motivul pentru care în literatura de specialitate se
consideră că terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi
obligaţii ca şi părţile principale. În aceste condiţii, terţul va avea posibilitatea de a
îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru apărarea sa faţă de cel garantat
şi faţă de pretenţiile principale. Chemarea în garanţie are şi scopul evident de a realiza o
apărare comună cu cel garantat împotriva pretenţiilor invocate de partea adversă. De
aceea, trebuie să-i recunoaştem celui garantat dreptul de a se folosi de toate mijloacele
procedurale pe care le are la dispoziţie şi partea garantată. Mai mult, considerăm, alături
de alţi autori, că terţul se poate substitui în toate drepturile procedurale ale părţii care a
formulat cererea de chemare în garanţie. Astfel, terţul va putea opune pretenţiilor
principale orice apărări sau excepţii, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de cel garantat
sau chiar şi în ipoteza în care acesta s-ar opune. În schimb, garantul nu va putea invoca
acele excepţii care au fost acoperite în momentul introducerii sale în proces, întrucât şi el
este obligat să ia procedura în starea în care se află în momentul intervenţiei sale.
Garantul va putea invoca însă toate acele excepţii care se întemeiază pe nesocotirea unor
norme de ordine publică, cum ar fi necompetenţa absolută, prescripţia dreptului la
acţiune, puterea lucrului judecat etc.
Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care produce efecte
similare cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea, ea produce şi unele efecte
energice, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şi punerea în
întârziere a debitorului.
Fiind o cerere incidentă, chemarea în garanţie determină şi prorogarea
competenţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie.
Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică
privitoare la atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.
Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la
închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe”, iar de către pârât o dată cu
întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie. Aceste termene sunt determinate de lege în considerarea naturii chemării în
garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă. Dacă s-ar permite
formularea cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar, părţile ar fi
private de beneficiul unui grad de jurisdicţie. Nedepunerea în termen a cererii de
chemare în garanţie conduce la judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală,
cu excepţia cazului în care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună (art. 135 C.
proc. civ.).
Cererea de chemare în garanţie se soluţionează o dată cu cererea principală.
Atunci când chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune
disjungerea celor două cereri, spre a fi soluţionate în mod separat.
În principiu, instanţa se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii
principale, cât şi asupra cererii incidente. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii
de chemare în garanţie şi îndruma partea interesată să introducă o acţiune separată
împotriva garantului. Precizăm însă că, în prezent, legislaţia noastră procesuală nu
prevede necesitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie în două faze: admiterea
cererii şi soluţionarea acesteia.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în garanţie sunt
dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea principală. Astfel,
jurisprudenţa noastră a decis că o cerere de chemare în garanţie promovată pe cale
incidentă rămâne fără obiect şi urmează să fie respinsă atunci când acţiunea principală a
fost şi ea respinsă.

4.Arătarea titularului dreptului


Arătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64-66 C. proc. civ.
Definiţia dată de legiuitor instituţiei este cuprinzătoare. Ea are şi semnificaţia de a
circumscrie domeniul de aplicabilitate al acestei forme a intervenţiei forţate.
Importanţa instituţiei rezidă în posibilitatea indicării titularului dreptului în cadrul
unei acţiuni reale, şi în mod deosebit în posibilitatea scoaterii din cauză a pârâtului. Într-
o asemenea împrejurare, procesul va continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular
al dreptului. Legea noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligaţia de a indica pe
adevăratul titular al dreptului.
În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor la activitatea
judiciară, cererea pentru arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească şi unele
cerinţe specifice. Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ.
şi se referă la:
1) formularea cererii de pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care
exercită un drept asupra lucrului respectiv;
2) acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real asupra
lucrului.
Prima condiţie are în vedere două ipoteze distincte: a) pârâtul deţine un lucru ce
aparţine altei persoane şi b) pârâtul exercită un drept asupra acelui lucru. În aceste
condiţii, observăm că cererea privind arătarea titularului dreptului poate fi formulată şi de
chiriaş, depozitar, posesor etc. În ceea ce priveşte ultima condiţie, necesitatea acesteia
rezultă chiar din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., partea finală, care se referă în mod
expres la situaţia chemării în judecată a pârâtului de „...o persoană care pretinde un drept
real asupra lucrului”. Asemenea precizări legale au şi semnificaţia de a limita
aplicabilitatea instituţiei numai la acţiunile reale. Drept urmare, instituţia arătării
titularului dreptului nu poate fi folosită în acţiunile cu caracter strict personal, în
litigiile de muncă sau în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei. În mod
întemeiat jurisprudenţa noastră a statuat că arătarea titularului dreptului nu poate fi
formulată nici în materia răspunderii civile delictuale, adică într-o acţiune în despăgubiri.
Cererea privind arătarea titularului dreptului se depune de pârât o dată cu
întâmpinarea, iar dacă aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare. Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii; ea se referă doar la
simpla formalitate a motivării cererii. Cu toate acestea, apreciem că cererea privind
arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească cerinţele generale prevăzute de art.
82 C. proc. civ. De asemenea, din înscrisul depus de pârât trebuie să rezulte date
privitoare la calitatea în temeiul căreia acesta deţine lucrul sau exercită vreun drept
asupra lui, precum şi date privitoare la adevăratul titular al dreptului.
După primirea cererii, instanţa va lua măsuri pentru comunicarea ei terţului arătat
ca titular al dreptului. La citaţie se va alătura şi o copie după cererea de chemare în
judecată şi după înscrisurile de la dosar. În opinia noastră, deşi legea nu o prevede în mod
expres, cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie comunicată şi reclamantului.
O soluţie contrară ar conduce la nesocotirea drepturilor procesuale ale reclamantului. Pe
de altă parte, unele efecte ale instituţiei se produc, aşa cum vom vedea, numai cu acordul
reclamantului.
Terţul arătat ca titular al dreptului are şi posibilitatea de a formula întâmpinare
împotriva cererii de introducere a sa în proces. Prin întâmpinare, terţul ar avea chiar
posibilitatea de a se apăra, în sensul că nu este titularul dreptului dedus în judecată.
Formularea întâmpinării ar fi utilă după părerea noastră şi în cazul substituirii
procesuale a pârâtului. Într-o asemenea împrejurare, terţul va dobândi calitatea de pârât,
iar în această calitate îşi va formula apărarea faţă de reclamant.
După introducerea terţului în proces se va proceda la soluţionarea cererii
formulate de către pârât. Cererea privind indicarea titularului dreptului nu se
soluţionează întotdeauna împreună cu cererea principală. Avem în vedere tocmai ipoteza
scoaterii din cauză a pârâtului, când se va soluţiona în continuare doar cererea privind
arătarea titularului dreptului. Totuşi, în ipoteza în care terţul neagă arătările pârâtului sau
reclamantul nu este de acord cu substituirea procesuală a acestuia din urmă, litigiul se va
soluţiona în continuare cu privire la ambele cereri. Instanţa va pronunţa soluţii cu privire
atât la cererea principală, cât şi cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului.
Cererea privind arătarea titularului dreptului produce efecte procedurale
importante. Unele efecte sunt comune oricărei forme de participare a terţilor în
proces, cum sunt prorogarea de competenţă sau obligativitatea luării procedurii în
starea în care aceasta se află, iar altele sunt specifice instituţiei procedurale cercetate.
Art. 66 C. proc. civ, determină efectele specifice ale instituţiei. Acest text vizează
două situaţii procesuale distincte, care sunt determinate, în esenţă, de atitudinea terţului.
În prima ipoteză, art. 66 C. proc. civ. precizează că dacă cel arătat ca titular
recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va
fi scos din judecată. Prin urmare, în condiţiile determinate de textul comentat,
introducerea terţului în proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul
reclamantului este necesar pentru a se respecta principiul disponibilităţii procesuale.
Într-adevăr, pârâtul nu poate fi obligat să se judece cu o altă persoană decât aceea pe care
el o consideră că i-ar fi încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv. După scoaterea din cauză
a pârâtului, procesul se va soluţiona în continuare numai între reclamant şi cel arătat ca
titular al dreptului. Acesta din urmă va avea în continuare calitatea procesuală de pârât.
În cea de a doua ipoteză, respectiv dacă cel arătat ca titular al dreptului nu se
înfăţişează sau, înfăţişându-se, tăgăduieşte arătările pârâtului, art. 66 C. proc. civ. se
limitează la precizarea că „...se vor aplica dispoziţiile art. 58”. La rândul său, acest din
urmă text, referindu-se la situaţia celui introdus în proces în temeiul art. 57 C. proc. civ.,
dispune că cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes
propriu. Pe baza acestor dispoziţii procedurale, s-a susţinut că terţul introdus în cauză, în
temeiul art. 66 alin. (2) C. proc. civ., dobândeşte calitatea de intervenient în interes
propriu.
După părerea noastră, terţul arătat ca titular al dreptului nu poate dobândi, în
împrejurarea determinată de art. 66 alin. (2) C. proc. civ., calitatea de intervenient
principal pentru simplul motiv al neexercitării de către acesta a unei cereri prin care să
urmărească valorificarea unui drept propriu în justiţie. Dimpotrivă, terţul neagă tocmai
calitatea de titular al dreptului subiectiv. Soluţia contrară ar ignora principiul
disponibilităţii procesuale.
Prin trimiterea făcută de lege la art. 58 C. proc. civ. nu s-a urmărit considerarea
terţului ca un intervenient în interes propriu. Dacă legiuitorul ar fi urmărit acest lucru, ar
fi trimis direct la dispoziţiile art. 49 C. proc. civ., text care reglementează materia
intervenţiei voluntare, iar nu la art. 58 C. proc. civ. Prin referirea legii la art. 58 C. proc.
civ. s-a urmărit doar să se precizeze că terţul arătat ca titular al dreptului va avea aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca şi cel introdus în cauză în temeiul art. 57 C. proc. civ. Aşa fiind,
apreciem că, în situaţia analizată, terţul va dobândi calitatea de intervenient forţat.
Există însă şi o altă ipoteză care se poate produce în practică, anume aceea privind
poziţia procesuală a terţului care recunoaşte arătările pârâtului, fără ca reclamantul să fie
de acord cu substituirea acestuia din urmă. Considerăm că în această situaţie trebuie să îi
recunoaştem terţului aceeaşi poziţie procesuală ca şi celui introdus în cauză şi care nu se
înfăţişează sau înfăţişându-se neagă arătările pârâtului.

Tema III. Nulitatea actelor de procedură


Timp necesar pentru aprofundarea temei cca. 6 ore.
Întrebări de control:

1.Determinaţi efectele nulităţii.


2.Determinaţi condiţiile de incidenţă ale nulităţii.
3.În ce constă nulitatea derivată ?

Dispoziţiile din acest capitol, care însumează art. 105-108 C. proc. civ., sunt
consacrate nulităţii actelor de procedură. Remarcăm consacrarea distinctă a unui capitol
pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, soluţie care nu a fost promovată de
legiuitor şi în privinţa decăderii (aceasta este prevăzută de lege tocmai în capitolul
privitor la termenele de procedură). O consecvenţă corespunzătoare, în reglementare, s-ar
impune, după părerea noastră, pentru viitorul Cod de procedură civilă.
Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentăm aici,
reglementează mai multe aspecte de ordin procedural: consacră cazurile de nulitate;
stabileşte concepţia generală a legiuitorului despre nulitate, determinându-i şi condiţiile
de existenţă şi enunţă una din semnificaţiile nulităţii exprese. În continuare ne vom referi
la toate aceste aspecte, de o importanţă procedurală deosebită, nu însă înainte de a
formula câteva consideraţii generale asupra sancţiunii nulităţii.
Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul
nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau „mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a
asigura respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au fost
exprimate însă definiţii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicaţia este
simplă: împrumutarea unor definiţii din dreptul civil şi ignorarea, în unele cazuri, a
specificului sistemului procesual.
Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor şi ale altor
participanţi procesuali, acte între care există o strânsă interdependenţă. O atare realitate se
reflectă adeseori şi pe planul efectelor pe care le determină nulitatea. Concluzia firească a
unei atari constatări rezidă în faptul că nulitatea nu reprezintă o simplă consecinţă a
ignorării unor condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o consecinţă a nesocotirii
unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil. De aceea, noi am definit nulitatea
ca sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea
regulilor de desfăşurare ale procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra
actelor ulterioare.
Clasificarea nulităţilor reprezintă o problemă de real interes atât teoretic, cât şi
practic, întrucât ea vizează şi regimul juridic al acestora. În realitate în literatura de
specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii de
nulităţi procedurale. În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări rezultă
implicit din dispoziţiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la
nulităţile exprese, iar art. 108 distinge între nulităţile absolute şi toate celelalte categorii
de nulităţi.
Alteori distincţia dintre diferitele categorii de nulităţi este opera doctrinei. În toate
cazurile distincţia dintre diferitele forme ale nulităţii trebuie să se întemeieze pe criterii
certe şi funcţionale. Demersul nostru va urmări în continuare prezentarea celor mai
importante categorii de nulităţi.
Doctrina şi legea distinge, de asemenea, între nulităţile absolute şi relative. Este
cea mai importantă clasificare care se face în doctrină şi a căror implicaţii practice sunt
deosebite, căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul
care stă la baza acestei distincţii vizează însă natura normelor procedurale încălcate.
În art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are în vedere în mod deosebit regimul juridic al
celor două categorii de nulităţi. Pe de altă parte, deşi legiuitorul se referă în mod expres
doar la categoria „nulităţilor de ordine publică” este evident că art. 105 C. proc. civ.
referindu-se la celelalte nulităţi, le are în vedere pe cele relative.
În literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce stă la baza distincţiei
dintre nulităţile absolute şi cele relative îl reprezintă natura normelor încălcate. Acest
criteriu este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept procesual civil.
Regimul juridic al nulităţilor nu poate constitui un criteriu de diferenţiere între cele
două categorii de nulităţi. Aceasta deoarece regimul juridic al nulităţilor este determinat
tocmai de natura normelor procedurale încălcate. Cu alte cuvinte, un atare „criteriu” nu
reprezintă decât o consecinţă firească a nesocotirii unor norme procedurale imperative
sau, după caz, dispozitive.
O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale.
Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale se bazează tocmai pe izvorul lor. Nulităţile
exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Ele îşi au originea în
vechiul drept francez care promova principiul potrivit căruia nu există nulităţi fără text
(Pas de nullité sans texte). La categoria nulităţilor exprese se referă şi teza finală din art.
105 alin. (2) C. proc. civ.
În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de
texte care consacră în mod expres nulitatea; în general ele au fost menţinute pentru acele
încălcări ale normelor procedurale care au un caracter esenţial (art. 89 C. proc. civ., art.
258 C. proc. civ. art. 302 C. proc. civ.). Este şi acesta un argument suplimentar care
infirmă substanţa tezei „actelor procedurale inexistente”.
Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în
nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Nulitatea
este incidentă, în primul rând, în cazul nesocotirii unor reguli esenţiale privitoare la
desfăşurarea procesului civil. Nulitatea trebuie considerată incidentă şi în cazul
nesocotirii unor reguli de o importanţă mai redusă. Aceasta îndreptăţeşte concluzia că
nulitatea se aplică şi în cazul încălcării unor reguli prin care se urmăreşte numai apărarea
intereselor uneia dintre părţi. Prin urmare, nulitatea absolută şi nulitatea relativă se poate
exprima printr-o nulitate expresă sau printr-o nulitate virtuală. Marea majoritate a
nulităţilor, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, sunt nulităţi virtuale, nulităţile
exprese reprezentând excepţia.
Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre
cele două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele
acte de procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă
juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate.
Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi
faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională. O consacrare
implicită a distincţiei dintre nulităţile proprii şi cele derivate se poate regăsi chiar în
dispoziţiile art. 106 C. proc. civ
Doctrina mai cunoaşte şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci.
Criteriul distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe
natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură.
Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa
actului de procedură. Dimpotrivă, nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor
condiţii exterioare ale actului de procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un
funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului direct la instanţa
superioară etc.
Foarte importantă pentru a fi menţionată aici este şi categoria nulităţilor totale şi a
celor parţiale. Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale se întemeiază pe întinderea
efectelor distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai
întâi în dreptul civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la
clauzele ce contravin scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile
totale şi cele parţiale îşi are justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu
poate fi un scop în sine nici în materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în
măsura în care cerinţele legii au fost nesocotite.
În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit
de pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de
control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În
aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru
judecat.
Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale poate fi desprinsă şi din prevederile art.
327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale în cazul admiterii cererii
de revizuire instanţa „... va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul
hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”. În dreptul procesual
civil nulitatea are adeseori un caracter total, în sensul că ea se răsfrânge asupra întregului
act de procedură. Este şi cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea finală C. proc. civ.
Exemplele prezentate justifică interesul distincţiei şi în materie procesuală între nulităţile
totale şi nulităţile parţiale.
În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi
nulităţile judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să
mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare
afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să
pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl
reprezintă modul în care ele operează. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi a
fost tradiţională în secolul trecut, însă în ultimul timp valoarea unei atari clasificări s-a
atenuat. Referirea la această distincţie ne este totuşi prilejuită de faptul că în Codul de
procedură civilă s-au mai păstrat, izolat, unele dispoziţii privitoare la nulităţile de drept.
Un exemplu este edificator în această privinţă. Potrivit fostului art. 511 C. proc. civ.: „Va
fi nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit făcută de datornic în urma
transcrierii comandamentului”. Textul avea totuşi în vedere un act de drept substanţial -
înstrăinarea imobilului. Dar şi în aceste condiţii, apreciem că semnificaţia dispoziţiei
legale enunţată nu putea fi alta decât aceea de a consacra o nulitate absolută. În termeni
apropiaţi actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se referă la desfiinţarea de drept a actelor
de procedură şi a hotărârii pronunţate.
Nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, ele trebuie să
fie constatate pe cale judecătorească. Aceasta deoarece până în momentul pronunţării
unei hotărâri judecătoreşti actul, indiferent de natura nulităţii - absolute sau relative - este
de natură să producă toate efectele sale.
Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile
generale ale nulităţii, anume:
- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;
- producerea unei vătămări;
- vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.
În continuare vom analiza distinct condiţiile enunţate.
Necesitatea primei cerinţe nu rezultă expressis verbis din art. 105 alin. (2) C. proc.
civ. Acest text se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului
de procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele două ipoteze vizate
de textul menţionat este acela dintre general şi particular, în sensul că prima ipoteză
constituie genul, iar cea de-a doua specia.
Dar care este semnificaţia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina
incidenţa nulităţii? În opinia noastră, prin referirea legiuitorului la „formele legale” s-a
urmărit includerea într-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual civil. De
aceea s-a remarcat, pe bună dreptate, că: „Prin forme de procedură trebuie înţelese toate
dispoziţiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea justiţiei, tot ce
legea prescrie că trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi tot ce poate avea legătură
directă cu funcţionarea legală a organelor judecătoreşti”.
Prin urmare, prin sintagma „neobservarea formelor legale” nu trebuie să înţelegem
numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci toate cerinţele
necesare pentru desfăşurarea procesului civil.
Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele îndeplinite de un funcţionar
necompetent nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei determinări riguroase a
nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi condiţii. Într-o viitoare
reglementare apreciem că nu ar mai fi necesară prevederea distinctă a acestui din urmă
caz de nulitate; o precizare generală privitoare la neobservarea condiţiilor privitoare la
actele de procedură ar reprezenta o condiţie suficientă.
Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizează categoria de funcţionari la
care se referă, respectiv dacă legea are în vedere numai funcţionarii încadraţi la instanţă
sau şi alţi funcţionari publici. Este de observat, în primul rând, că legea are în vedere
funcţionarii care lucrează în cadrul instanţelor judecătoreşti (grefieri, executori
judecătoreşti etc.). Referirea generică a legii îndreptăţeşte totuşi concluzia că legiuitorul a
avut în vedere şi situaţiile în care actul de procedură este întocmit de o persoană care
funcţionează pe lângă un alt organ de stat. Într-adevăr, ar fi greu de admis că legiuitorul a
urmărit să lase fără sancţiune actele de procedură îndeplinite de alţi funcţionari decât cei
încadraţi la instanţă.
Producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea
actului, reprezintă două cerinţe care exprimă concepţia legiuitorului asupra ineficienţei
actelor de procedură. Dreptul procesual civil se caracterizează prin înlăturarea oricărui
formalism inutil în reglementarea şi aplicarea unor instituţii juridice. Expresie a unei
asemenea concepţii, nulitatea actului juridic, în general, operează doar ca un ultim
remediu; lipsirea de eficienţă a operaţiei încheiate nu constituie şi nu trebuie să constituie
un scop în sine.
Revenind la condiţia vătămării, aceasta nu poate fi cercetată fără a-i preciza mai
întâi semnificaţiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la
cauzarea unei vătămări nu s-a urmărit instituirea unei condiţii privitoare la producerea
unei daune materiale. Uneori în doctrină cei doi termeni - vătămarea şi paguba
materială - sunt consideraţi sinonimi. Cu toate acestea, este neîndoielnic, în opinia
noastră, că legiuitorul are în vedere o vătămare de natură procesuală. Totuşi trebuie să
recunoaştem că referirea generică a legii la producerea unei vătămări ar putea fi
interpretată diferit. În acest sens, s-ar putea susţine că legea vizează doar o atingere adusă
drepturilor apărării. Soluţia la care ne referim s-ar putea sprijini pe chiar dispoziţiile art.
105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text precizează că nulitatea este incidentă doar
dacă „s-a pricinuit părţii o vătămare”.
Condiţia imposibilităţii de înlăturare a vătămării trebuie analizată în considerarea
ambelor ipoteze prevăzute de art. 105 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. În primul caz, nulitatea
operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea de a înlătura consecinţele negative
ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută totuşi în art. 160
C. proc. civ. Potrivit acestui text „dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân
câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive
temeinice”. Prin urmare, acest text consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia,
în cazul necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură.
Înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă, în cazul prevăzut de art. 105 alin.
(2) C. proc. civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, nulitatea
absolută se caracterizează, în principiu, prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod
vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă nulităţile derivate ce sunt
determinate de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori evitate. Astfel, de pildă,
nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale pot fi evitate prin ratificarea
lor de partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată prin
invocarea pe cale de excepţie a acesteia şi prin conexarea cauzelor.
Situaţia este însă diferită în cazul nulităţilor relative. În această ipoteză anularea
actului de procedură se poate dispune doar dacă nu există o altă posibilitate de a înlătura
efectele negative ce decurg din neobservarea dispoziţiilor legale. Ori de câte ori există
posibilităţi de înlăturare a vătămării, într-un alt mod decât prin anularea actului, se va
recurge la acestea. Din principiul potrivit căruia nulitatea constituie un ultim remediu
decurg consecinţe importante atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa de judecată. Astfel,
părţile sunt datoare să stăruie, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru înlăturarea
nulităţii prin alte mijloace.

TEMA IV
PROCEDURA ÎNAINTEA PRIMEI INSTANŢE
Timp necesar pentru aprofundarea temei: cca. 10 ore
Întrebări de control:
1.Care sunt elementele cererii de chemare în judecată ?
2.Care este sancţiunea nedepunerii întâmpinării ?
3.Prfecizaţi care sunt condiţiile de administrare a probelor de către avocaţi.
4.Care sunt condiţiile litispendenţei ?
5.Care sunt condiţiile puterii lucrului judecat ?

Titlul III din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă este consacrat procedurii în
faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de fond. Este partea din legislaţia noastră
procesuală care cuprinde cele mai importante principii şi instituţii ce se aplică în faţa
instanţei de fond. Iar aceste principii şi instituţii trebuie să fie observate, în mare măsură,
şi în cazul judecăţii în cadrul controlului judiciar, precum şi în cazul unor proceduri
judiciare speciale. De aceea, Codul de procedură civilă îi consacră acestei materii şi un
număr relative mare de articole, respectiv art. 109-281. Procesul civil parcurge două faze
importante: judecata şi executarea silită. La rândul său judecata se poate realiza în faţa
instanţei de fond şi în faţa instanţelor de control judiciar.
Judecata în faţa instanţei de fond se realizează potrivit unor reguli riguros şi expres
determinate de lege. Majoritatea acestor norme se aplică şi în faţa instanţelor de control
judiciar. Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod expres această
realitate. Astfel, potrivit art. 298 C. proc. civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata
în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor
cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 316 C. proc. civ.
cu referire la soluţionarea cauzelor în recurs.
De aceea, judecata în faţa primei instanţe prezintă o importanţă cu totul particulară,
fapt pentru care majoritatea autorilor insistă asupra dezvoltării şi aprofundării instituţiilor
din această fază a procesului civil.
Judecata în faţa instanţei de fond se subdivide, la rândul său, în unele etape
procedurale importante: etapa scrisă pregătitoare, etapa dezbaterii cauzei în şedinţă
publică, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. Etapele menţionate reflectă
modul general de realizare a procedurii în faţa instanţelor de fond. Iar în principiu, toate
aceste etape sunt obligatorii pentru a obţine o hotărâre care să statueze asupra fondului
pretenţiilor deduse în justiţie. Spunem în principiu întrucât uneori activitatea în faţa
primei instanţe se poate finaliza şi ca urmare a survenirii unor incidente procedurale.
Pe de altă parte, este necesar să subliniem că etapele de desfăşurare a procedurii în
faţa instanţelor de fond cuprind, fiecare, unele momente procedurale caracteristice şi
deosebit de importante pentru justa soluţionare a cauzelor. În acest context remarcăm, în
prima etapă a procedurii în faţa primei instanţe, redactarea şi depunerea de către părţi a
cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării; în cea de-a doua etapă menţionăm
momentele procesuale privitoare la prima zi de înfăţişare şi la administrarea dovezilor, iar
în ultima etapă evocăm momentul procesual al deliberării.
Procesul civil parcurge un drum îndelungat, respectiv de la sesizarea instanţei
competente şi până la pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile. Spre a ajunge la
soluţia finală este indispensabilă o premisă esenţială: o pretenţie civilă. Ea presupune o
expunere a faptelor ce determină pretenţia, o analiză a acestora, iar în mod natural şi o
apărare a adversarului. În acest mod, într-un proces inevitabil dialectic se ajunge de la
expunerea tezei (pretenţie), la antiteză (apărarea formulată de pârât) şi în final la sinteză,
adică la adevărul determinat judecătoreşte.
În majoritatea legislaţiilor procesual civile activitatea judiciară nu se declanşează
din oficiu, ci la cererea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit
principiului unanim recunoscut: ne procedet judex ex officio, nemo judex sine actore.
Astfel că se poate afirma cu toată rigoarea că în materie civilă fără iniţiativa părţii nu
există cerere şi pe cale de consecinţă nici proces 7. Din acest punct de vedere, al sesizării
instanţei, se poate spune în concordanţă cu tradiţia seculară că procesul rămâne „treaba
părţilor”8.
Odată declanşată activitatea judiciară aceasta se va realiza în continuare sub
controlul instanţei de judecată. Rolul părţilor şi a judecătorului trebuie să fie activ în tot
cursul procedurii. Iată de ce şi în doctrină se evidenţiază rolul esenţial al părţilor în
declanşarea activităţii judiciare şi al judecătorului în realizarea instrucţiei. Referindu-se la
rolul activ al părţilor şi judecătorului reputaţii procedurişti francezi Gerard Cornu şi Jean
Foyer apreciază, pe bună dreptate, că prin îndatoririle şi puterile lor părţile apar „plutot
comme moteur, et le juge comme regulateur”9.
Realitatea învederată mai sus este evidenţiată şi în dreptul nostru procesual prin
chiar dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Oricine pretinde un drept
împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”. Textul
subliniază nu numai incidenţa şi actualitatea marelui principiu al disponibilităţii
procesuale, ci şi rolul determinant al reclamantului în declanşarea procedurii judiciare.
Importanţa cererii de chemare în judecată în atare condiţii este evidentă. Cererea
de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de
judecată cu o pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în
limitele pretenţiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. În
aceleaşi limite va trebui şi judecătorul să statueze în final asupra pretenţiilor deduse în
justiţie. Judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii determinate de părţi: ne eat judex
ultra petita partium.
Cererea de chemare în judecată prezintă unele note distinctive care trebuie să fie
menţionate în mod deosebit. În primul rând, cererea de chemare în judecată se înfăţişează
ca un act de învestire a instanţei competente. Ea constituie primul act al procedurii
judiciare în materie civilă şi prin obiectul său unul din cele mai importante acte de
procedură. De asemenea, cererea de chemare în judecată are ca obiect o pretenţie civilă
concretă; obiectul constituie însăşi raţiunea de existenţă a cererii de chemare în
judecată10. În fine, cererea de chemare în judecată este un act declarativ (de exteriorizare
a voinţei reclamantului cu privire la o pretenţie) care poate fi îndeplinit, în principiu,
numai de către persoanele ce pot dobândi calitatea de parte în procesul civil11.
Principala semnificaţie a art. 112 C. proc. civ. este aceea de a determina elementele
pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în judecată. Asemenea elemente, cu
anumite circumstanţieri, se regăsesc în marea majoritate a Codurilor de procedură civilă.

7
A se vedea, în acest sens, şi E.J. Couture, op. cit., p. 187.
8
A se vedea G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 438.
9
Ibidem, p. 439.
10
Cererea de chemare în judecată este considerată adeseori ca „un acto de postulation”, adică prin
care se solicită tutela statului pentru rezolvarea unei cereri care are ca obiect o pretenţie. A se vedea A.
Camacho, op. cit., p. 298.
11
J. Guasp, Derecho procesal civil, tomo I, 3-ed, Institutuo de Estudios Politicos, Madrid, 1968, p.
284.
În continuare vom analiza elementele pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de
chemare în judecată în ordinea lor firească, ordine care este de fapt şi cea consacrată de
art. 112 C. proc. civ.
a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor
Menţiunile enunţate de art. 112 pct. 1 C. proc. civ. sunt de o importanţă
incontestabilă, întrucât ele sunt de natură să identifice părţile între care urmează să se
desfăşoare întreaga activitate judiciară. Fără enunţarea şi identificarea părţilor însăşi
exercitarea acţiunii civile este de neconceput. De altfel, aşa cum am arătat deja, părţile
sunt elemente indispensabile ale acţiunii civile. Pe de altă parte, fără corecta identificare a
părţilor nu este posibilă nici constituirea raporturilor procesuale, respectiv legarea
procesului, de vreme ce lipsesc elementele necesare pentru citarea părţilor.
Dispoziţiile art. 112 pct. 1 C. proc. civ. vizează identificarea tuturor părţilor din
proces, respectiv atât a reclamantului cât şi a pârâtului. Adeseori procesul civil poate fi
constituit, chiar de la iniţierea sa, dintr-o pluralitate de părţi. Este cazul coparticipării
procesuale active, pasive sau mixte. Obligativitatea menţiunilor prevăzute de textul arătat
anterior vizează toate părţile din proces.
Elementele indicate în art. 112 pct. 1 C. proc. civ. au impus în doctrină şi
jurisprudenţă unele observaţii particulare, asupra cărora ne vom opri şi noi în continuare.
În primul rând, este de observat că legea se referă doar la indicarea părţilor prin nume, nu
şi prin prenume. Legiuitorul a apreciat că o atare identificare a părţilor este întru totul
posibilă şi în acelaşi timp suficientă. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că
reglementarea anterioară modificării Codului de procedură civilă în anul 1948 consacra şi
obligativitatea indicării prenumelui în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Renunţarea legiuitorului la menţiunea arătată nu a fost prea fericită, deoarece adeseori
este posibil ca o identificare numai prin nume a uneia dintre părţi să nu fie suficientă (de
pildă, în cazul mai multor persoane care locuiesc împreună şi au acelaşi nume de familie).
De aceea, doctrina a subliniat adeseori că indicarea prenumelui părţilor în cererea de
chemare în judecată este recomandabilă12. Alteori, cu o exigenţă sporită, unii autori au
apreciat că, legislaţia fiind lacunară în această materie, reclamantul va trebui să indice în
privinţa persoanelor fizice şi menţiuni privitoare la prenume, naţionalitate şi data
naşterii13. Utilitatea unor asemenea menţiuni nu poate fi pusă la îndoială, iar
obligativitatea inserării lor ca elemente necesare ale cererii de chemare în judecată nu
poate fi ignorată de lege ferenda. De lege lata însă credem că unele din menţiunile la care
se referă distinsul autor - data naşterii şi naţionalitatea părţilor - nu pot fi incluse între
elementele necesare ale cererii de chemare în judecată.
Indicarea domiciliului părţilor reprezintă de asemenea un element necesar pentru
corecta individualizare a părţilor, precum şi pentru citarea lor în faţa instanţei de judecată.
De asemenea, menţionarea domiciliului sau a reşedinţei părţilor este importantă şi pentru

12
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 456; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol.
II, p. 25; O. Ungureanu, Actele de procedură … op. cit., p. 66.
13
În doctrina occidentală s-a statuat uneori că, în anumite circumstanţe, una din părţi poate fi
identificată chiar şi prin iniţialele numelui şi prenumelui. Astfel, jurisprudenţa canadiană justifică o atare
soluţie, în cazul acţiunii în despăgubiri promovate de victima unei agresiuni sexuale, pe necesitatea
recunoaşterii dreptului reclamantei la securitatea şi integritatea persoanei, la salvarea demnităţii şi reputaţiei
unei persoane. A se vedea cauza Archambault c. Tellier, J.E. 86-793, citată după D. Ferland, B. Emery, op.
cit., p. 173.
determinarea competenţei teritoriale generale a instanţelor judecătoreşti (art. 5-6 C. proc.
civ.).
Din punct de vedere procedural observăm că legea pune pe acelaşi plan domiciliul -
locuinţă principală şi statornică a unei persoane - cu reşedinţa. Soluţia pare firească, la o
primă analiză, căci raţiunea procedurală este una şi aceeaşi: încunoştinţarea părţilor
despre existenţa, data şi locul judecăţii. Iar această finalitate poate fi realizată uneori mai
uşor chiar la reşedinţa părţilor. Cu toate acestea, se poate observa că între dispoziţiile art.
112 pct. 1 C. proc. civ. şi cele cuprinse în art. 5 C. proc. civ. nu există o deplină corelaţie.
Cele două texte sunt totuşi într-o anumită măsură complimentare. În acest sens reamintim
că, potrivit art. 5 C. proc. civ., criteriul principal în determinarea competenţei teritoriale
generale îl constituie domiciliul; determinarea competenţei în funcţie de reşedinţa
pârâtului are un caracter subsidiar, iar competenţa alternativă operează numai în cazurile
limitativ determinate de lege. De aceea, o mai bună corelare a dispoziţiilor procedurale
evocate, în perspectiva viitoarei legislaţii procedurale, ar fi binevenită14.
În urma modificării art. 112 pct. 1 C. proc. civ., prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, legea face distincţie între domiciliul real şi domiciliul ales.
Acest ultim concept este folosit numai cu referire la situaţia reclamantului care locuieşte
în străinătate şi care este obligat să arate în cerere domiciliul ales în România. Prin
urmare, potrivit legii, la domiciliul ales în România i se vor transmite reclamantului
„toate comunicările privind procesul”. Formula folosită în partea finală a art. 112 pct. 1
C. proc. civ. este foarte cuprinzătoare, întrucât ea nu vizează numai citarea reclamantului
la domiciliul ales, ci comunicarea tuturor actelor de procedură sau a oricăror date privind
procesul (preschimbarea unui termen etc.). În fine, legea foloseşte tot o formulă largă şi
în privinţa reclamantului care se află în străinătate, anume în sensul că este vizată
persoana care „locuieşte” acolo. Socotim că soluţia nu este întâmplătoare. Desigur că
legea are în vedere, în primul rând, situaţia persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în
străinătate. Formula la care ne referim este însă mai cuprinzătoare, în sensul că textul
vizează şi situaţia persoanelor care locuiesc în străinătate fără a avea domiciliu efectiv
sau reşedinţa anume acordată de autorităţile locale competente.
Dispoziţiile art. 112 pct. 1 C. proc. civ. se aplică prin asemănare şi persoanelor
juridice. Drept urmare, acestea vor trebui identificate prin denumire şi prin sediul lor. În
această privinţă legislaţia actuală este cu evidenţă laconică şi lacunară.
b) Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu stau în
numele lor propriu
Codul de procedură civilă foloseşte, în art. 112 pct. 2 C. proc. civ., conceptul de
calitate într-o accepţiune foarte precisă, împrejurare care rezultă neîndoielnic chiar din
formularea acestui text. Într-adevăr, conceptul de calitate este folosit în dreptul procesual
civil în două accepţiuni importante, respectiv spre a desemna o condiţie de exercitare a
acţiunii civile şi spre a determina modul în care părţile participă în procesul civil. Dar din
acest din urmă punct de vedere, aşa cum am remarcat deja în prima parte a prezentei
lucrări, o parte poate participa în procesul civil fie în nume propriu, fie în calitate de
reprezentant al uneia dintre părţi. Aceasta din urmă este şi accepţiunea la care se referă
art. 112 lit. b) C. proc. civ. Prin urmare, indicarea calităţii în cuprinsul cererii de chemare

14
Dar chiar şi în doctrina noastră mai veche s-a arătat că deşi legea foloseşte conjuncţia sau “în
primul rând este pus domiciliul şi apoi vine reşedinţa”. A se vedea P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă, vol. III, p. 158.
în judecată este necesară numai atunci când persoana în cauză nu participă în nume
propriu la activitatea judiciară.
Cerinţa enunţată de art. 112 pct. 2 C. proc. civ. este necesară, aşadar, ori de câte ori
acţiunea este introdusă de o altă persoană decât cea care pretinde un drept subiectiv. Într-
o atare împrejurare în mod necesar se vor indica toate menţiunile prevăzute de art. 112
pct. 1 C. proc. civ. cu privire la persoana reclamantului, căci hotărârea judecătorească va
fi opozabilă acestuia, cât şi cu privire la persoana reprezentantului, indiferent de natura
reprezentării: legale, convenţionale sau judiciare.
Neindicarea calităţii de reprezentant face să se prezume că reclamantul lucrează în
nume propriu. Consecinţa unei asemenea situaţii este respingerea acţiunii, întrucât
aceasta a fost exercitată de o persoană fără calitate.
În practică este posibil uneori ca o persoană să acţioneze în justiţie într-o dublă
calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în numele altei persoane. Situaţia este
adeseori posibilă, căci varii împrejurării pot justifica o atare atitudine15. Este însă esenţial
ca în toate aceste împrejurări cel în cauză să facă precizările de rigoare privitoare la
participarea sa într-o dublă calitate.
Astfel, cum am arătat deja în toate cazurile de reprezentare, se va alătura la cererea
de chemare în judecată şi procura, decizia, actul sau delegaţia avocaţială care justifică
reprezentarea părţii în justiţie.
c) Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când
preţuirea este cu putinţă
Obiectul cererii de chemare în judecată este un element esenţial de individualizare
al acţiunii. Datorită acestui fapt un atare element nu poate lipsi dintr-o cerere de chemare
în judecată, căci activitatea judiciară ar fi lipsită de obiectul unei protecţii care să impună
intervenţia justiţiei.
Prin obiect al cererii, în sensul dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., se înţelege
tocmai ceea ce se solicită de reclamant prin actul de învestire al instanţei, adică plata unei
sume de bani, revendicarea unui bun mobil sau imobil recunoaşterea unei stări de fapt,
constatarea inexistenţei unui drept, anularea căsătoriei sau desfiinţarea altui act juridic
etc.
Determinarea obiectului cererii de chemare în judecată prezintă un interes teoretic
şi practic sub multiple aspecte: în acest fel pârâtul este pus chiar de la început în situaţia
de a cunoaşte pretenţiile adversarului şi de a se putea apăra; obiectul este un element
necesar al dispozitivului hotărârii, iar instanţa este chemată să statueze numai în limitele
determinate prin cererea de chemare în judecată; cunoaşterea obiectului cererii de
chemare în judecată este necesară şi pentru corecta soluţionare a unor excepţii de
procedură, cum sunt excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de conexitate şi excepţia
de litispendenţă; în cazul acţiunilor reale imobiliare determinarea obiectului este necesară
şi pentru determinarea competenţei instanţei.
Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie identificat în mod
corespunzător, în funcţie de natura lui, respectiv după cum este vorba de un bun mobil
sau imobil, un drept de creanţă etc. În cazul bunurilor imobile vor trebui indicate toate
acele elemente care pot conduce la o identificare completă, respectiv prin arătarea

15
Aşa este cazul introducerii acţiunii de către părinţi în numele lor şi al fiului lor minor lipsit de
capacitate de exerciţiu pentru revendicarea unui imobil proprietate indiviză. Reamintim că în cazul
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă funcţionează instituţia asistării, iar nu a reprezentării.
localităţii în care se află, a străzii, numărului, dacă este cazul şi a vecinătăţilor, numărului
de carte funciară, şi numerele topografice.
În doctrina noastră procesuală se mai remarcă că obiectul cererii de chemare în
judecată trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii: să fie licit, adică să nu
contravină legii; să fie posibil, adică să se refere la o prestaţie ce se poate realiza în mod
efectiv; să fie determinat sau determinabil16. Observăm însă că aceste cerinţe care ţin şi
de corecta individualizare a obiectului cererii nu sunt impuse în mod expres de lege, ele
fiind doar o creaţie a doctrinei. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că elementele
menţionate ne apar ca cerinţe indispensabile ale admiterii acţiunii civile. Cu toate acestea,
rigoarea unei identificării exacte a obiectului cererii implică cu necesitate cel puţin unul
din aceste elemente: ca obiectul să fie determinat. O determinare expresă a tuturor acestor
condiţii ar fi oportună într-o viitoare legislaţie procesuală.
În fine, art. 112 pct. 3 C. proc. civ. impune şi o evaluare a obiectului cererii ori de
câte ori acest lucru este posibil. Legiuitorul are în vedere, în mod firesc, acţiunile
patrimoniale şi orice alte cereri care ar putea fi evaluate pecuniar. În sistemul legislaţiei
în vigoare preţuirea obiectului cererii este importantă cel puţin sub un dublu aspect: al
determinării taxelor judiciare de timbru şi al determinării competenţei materiale a
instanţelor judecătoreşti.
Legea se referă însă in terminis la determinarea valorii obiectului cererii după
preţuirea reclamantului. Aceasta înseamnă, în primul rând, că indicarea valorii este o
obligaţie care revine reclamantului şi ea trebuie concretizată în cuprinsul cererii iniţiale
de chemare în judecată. Pârâtul, la rândul său, poate contesta evaluarea făcută de către
reclamant. Într-o atare situaţie valoarea obiectului cererii va fi determinată de către
instanţă pe baza probelor administrate. În acest sens, art. 2 alin. (3) din Legea nr.
146/1997 privind taxele judiciare de timbru consacră principiul potrivit căruia ori de câte
ori valoarea la care se calculează taxa de timbru este contestată sau apreciată derizorie de
către instanţă evaluarea se va face pe bază de expertiză dispusă din oficiu sau la cererea
uneia dintre părţi17.
Obiectul şi valoarea acestuia pot fi modificate în cursul judecăţii în condiţiile
expres determinate de lege. Condiţiile de modificare a cererii de chemare în judecată
privitoare la obiectul acesteia sunt mai restrictive, astfel cum vom vedea, tocmai datorită
importanţei lor.
În mod obişnuit reclamantul solicită, prin cererea de chemare în judecată, obligarea
pârâtului la o singură prestaţie. Aceasta înseamnă că cel mai adesea şi petitul acţiunii este
unul singur, adică se concretizează într-un obiect unic. Cu toate acestea, este întru totul
posibil ca reclamantul să invoce, prin una şi aceeaşi cerere, mai multe pretenţii. Un atare
cumul este întotdeauna posibil şi el are loc mai ales atunci când pretenţiile derivă din
acelaşi raport juridic sau se află într-un raport natural de conexitate.
d) Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de
cerere

16
A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 28-29; G. Boroi, D. Rădescu,
Codul…, op. cit., p. 172.
A se vedea în acest sens art. 5 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.
17

146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Textul menţionat se referă la situaţiile în care valoarea din
cerere este contestată sau „vădit derizorie” (Legea 146/1997 se referă doar la valoarea derizorie).
Arătarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii de chemare în judecată
contribuie la determinarea cadrului în care se va desfăşura întreaga activitate de
soluţionare a litigiului. Determinarea elementelor menţionate este importantă pentru ca
instanţa de judecată să aibă posibilitatea de a cunoaşte toate împrejurările relevante pe
care se sprijină pretenţiile deduse în justiţie. Asemenea menţiuni sunt deosebit de
importante şi pentru pârât, întrucât în acest mod el este în măsură să-şi pregătească
apărarea.
Indicarea motivelor de fapt constă într-o prezentare sintetică, clară şi precisă a
acelor împrejurări faptice care constituie izvorul material al pretenţiilor deduse în justiţie.
Dispoziţiile procedurale privitoare la indicarea faptelor cauzei sunt destul de lapidare.
Motivarea trebuie să fie în acelaşi timp suficientă pentru ca instanţa să cunoască
toate împrejurările de fapt pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului. Motivele de
drept trebuie să se concretizeze în temeiul juridic pe care se sprijină cererea
reclamantului. Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul este ţinut să indice în cuprinsul
cererii sale textul de lege în care se încadrează faptele ce au generat conflictul dintre
părţi18, întrucât încadrarea în drept a faptelor este şi trebuie să fie opera magistratului.
Totuşi reclamantul trebuie să indice acele elemente din care să se poată desprinde care
este fundamentul juridic al pretenţiilor deduse în justiţie. În acest sens şi în jurisprudenţa
noastră s-a decis că este suficientă o simplă enunţare a acelor împrejurări de natură a
permite instanţei să dea calificarea juridică corespunzătoare. Pe de altă parte, în cazul
unor îndoieli cu privire la temeiul juridic al acţiunii, instanţa are posibilitatea de a pune
această problemă în discuţia contradictorie a părţilor.
e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
Indicarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în judecată urmăreşte un
dublu scop: să confere instanţei posibilitatea de a proceda la administrarea probelor fără a
se tărăgăna judecarea procesului şi să pună părţile într-o poziţie de egalitate juridică. Într-
adevăr, nu este suficient ca pârâtul să cunoască pretenţiile şi motivele ce fundamentează
cererea reclamantului, ci este imperios necesar ca acesta să cunoască şi mijloacele de
apărare ale adversarului. Iar în interesul unei bune administrări a justiţiei probele de care
înţelege să se folosească reclamantul trebuie cunoscute din chiar faza iniţială a
procesului.
Probele propuse prin cererea de chemare în judecată trebuie să se refere la faptele
alegate de reclamant, iar nu şi la normele juridice aplicabile în cauză. Judecătorul este
prezumat a cunoaşte legea şi drept urmare problema unei probaţiunii a dreptului este
exclusă. O atare exigenţă nu este impusă judecătorului atunci când acesta este sesizat cu
soluţionarea unui litigiu având un element de extraneitate. Într-adevăr, potrivit art. 7
alin. (1) din Legea nr. 105/1992, conţinutul legii străine se determină de instanţa
judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul
unui expert sau într-un alt mod adecvat. De aceea, acelaşi text în alineatul următor,
precizează că partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei.
Legiuitorul impune, în art. 112 alin. (2)-(6) C. proc. civ., pentru reclamant şi unele
exigenţe în materie de probaţiune. Astfel, când dovada se face prin înscrisuri, se vor
alătura la cererea de chemare în judecată atâtea copii câţi pârâţi sunt, plus câte o copie

18
A se vedea de asemenea I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 230; V.M. Ciobanu, Tratat…, op.
cit., vol. II, p. 31; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 159.
după fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant pentru
conformitate cu originalul. Partea este îndreptăţită să depună chiar şi numai o parte după
un înscris; instanţa poate dispune, în toate cazurile, înfăţişarea înscrisului în întregime.
Dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune
traduceri sau copii cu litere latine; şi acestea vor putea fi certificate de parte.
În ipoteza în care reclamantul înţelege să se servească de interogatoriu el va trebui
să solicite înfăţişarea în persoană a pârâtului. Când se invocă probe testimoniale,
reclamantul trebuie să indice numele şi adresa martorilor, spre a putea fi citaţi în faţa
instanţei.
f) Semnătura
Semnătura este o formalitate esenţială, întrucât ea atestă în mod neechivoc nu
numai voinţa părţii de a se judeca, ci şi exactitatea conţinutului cererii de chemare în
judecată. De aceea, pe bună dreptate, unii autori afirmă tranşant că fără semnătură cererea
de chemare în judecată este ca şi inexistentă19.
Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată personal de către reclamant,
cu excepţia cazului când acesta a dat mandat de reprezentare unei alte persoane. În
această din urmă împrejurare, din cerere va trebui să reiasă calitatea de mandatar a
persoanei care a semnat petiţia de sesizare a instanţei.
Semnătura trebuie situată la sfârşitul redactării, iar nu în cuprinsul textului cererii
de chemare în judecată, căci numai în atare condiţii ea poate constitui o atestare integrală
a conţinutului ei.
Dispoziţiile cuprinse în art. 112 C. proc. civ. enunţă în mod limitativ elementele pe
care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată. Aceste dispoziţii
procedurale constituie însă numai dreptul comun în materie procedurală. De la aceste
principii de drept comun există şi unele excepţii determinate adeseori de caracterul
complex sau particular al unor cererii de chemare în judecată.
În unele cazuri, legea prevede anumite menţiuni suplimentare pentru cererea de
sesizare a instanţei de judecată, cum este cazul cererii de divorţ (art. 6131 C. proc. civ.),
cererii de partaj (art. 6732 C. proc. civ.) etc. Dimpotrivă, în alte situaţii numărul
elementelor pe care trebuie să le cuprindă cererea este mai redus, cum este cazul sesizării
în cadrul procedurii necontencioase (art. 331 C. proc. civ.).
Cererea de chemare în judecată produce efecte importante, unele dintre ele de
natură strict procedurală, iar altele cu implicaţii şi asupra raportului de drept substanţial.
Vom analiza în continuare, în mod succint, cele mai importante efecte ale cererii de
chemare în judecată.
a) Cererea de chemare în judecată „creează instanţa”20, în sensul că învesteşte
organul de jurisdicţie cu soluţionarea unei pretenţii civile concrete. Din momentul
înregistrării cererii de chemare în judecată ia naştere un nou raport juridic între părţi - un
raport procesual - care generează drepturi şi obligaţii nu numai pentru părţi, ci şi pentru
instanţă. În alţi termeni, cererea de chemare în judecată reprezintă actul care dă naştere
procesului civil şi care are ca scop finalizarea litigiului prin pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti.

19
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 460.
20
A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., p. 164; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., Ed. Europa
Nova, vol. I, p. 238.
În baza raportului procesual creat prin promovarea cererii de chemare în judecată
părţile îşi vor realiza, în limitele impuse de disciplina judiciară, drepturile inerente
calităţii de parte: formularea apărărilor, excepţiilor de procedură, cererilor de probaţiune,
cererilor de exercitare a căilor legale de atac. Pe de altă parte, instanţa în mod corelativ
are obligaţia legală de a proceda la soluţionarea cauzei, sens în care va trebui să-şi
exercite rolul activ în vederea lămuririi tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale litigiului.
De la data promovării cererii de chemare în judecată se vor produce şi efectele
hotărârii judecătoreşti, întrucât acţiunea civilă are, în principiu, un caracter constatator.
Într-adevăr, în cazul acţiunilor declarative efectele hotărârii judecătoreşti se produc pe
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
b) Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesului civil cu privire la
părţi şi cu privire la obiectul litigiului. În aceste limite, determinate prin cererea de
chemare în judecată, va trebui să se pronunţe şi instanţa de judecată. După prima zi de
înfăţişare schimbarea elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată nu se pot
produce decât în anumite condiţii strict determinate de lege.
După fixarea cadrului procesual cu privire la părţi, sfera persoanelor implicate în
realizarea procedurii judiciare poate fi lărgită doar prin introducerea unor terţe persoane
în condiţiile precizate în art. 49-66 C. proc. civ. De asemenea, în mod excepţional, este
posibilă şi substituirea unei părţi cu o altă persoană [art. 66 alin. (1) C. proc. civ şi art.
243 pct. 1 C. proc. civ.].
Situaţia este similară şi în privinţa cadrului procesual cu privire la obiectul
procesului civil. Instanţa este îndreptăţită să se pronunţe numai asupra pretenţiilor deduse
prin cererea de chemare în judecată; ea nu se poate pronunţa asupra unor lucruri care nu
s-au cerut şi nu poate acorda mai mult decât s-a cerut; în caz contrar hotărârea pronunţată
poate fi cenzurată pe calea recursului (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) sau reformată prin
intermediul revizuirii (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.). Acest cadru procesual poate fi lărgit
totuşi şi din iniţiativa pârâtului prin formularea unei acţiuni reconvenţionale.
c) Cererea de chemare în judecată creează starea de litispendenţă. Prin
promovarea cererii de chemare în judecată se fixează, în principiu, în mod definitiv şi
competenţa instanţei de judecată. Dacă se exercită o nouă cerere de chemare în judecată,
în faţa aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, având acelaşi obiect, între aceleaşi
părţi şi întemeiată pe o cauză identică, se creează starea de litispendenţă (art. 163 C. proc.
civ.). Litispendenţa are ca efect desesizarea instanţei mai în urmă sesizată cu aceeaşi
cauză.
d) Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia. Este unul din efectele
cele mai importante şi mai energice ale cererii de chemare în judecată. Un atare efect este
recunoscut în mod expres atât de art. 1865 pct. 1 C. civ., cât şi de art. 16 alin. (1) lit. b)
din Decretul nr. 167/1958.
Întreruperea reprezintă acea modificare a cursului prescripţiei ce are ca efect
ştergerea termenului început înainte de apariţia împrejurărilor prevăzute de lege şi
începerea unei noi prescripţii. În cazul analizat, efectul întreruptiv al prescripţiei se
fundamentează pe faptul că prin orice cerere de chemare în judecată se manifestă dorinţa
neîndoielnică a reclamantului de a părăsi starea de pasivitate şi de a-şi valorifica
drepturile sale.
Efectul întreruptiv al prescripţiei se produce pe data introducerii cererii de chemare
în judecată la instanţă; dacă cererea a fost expediată instanţei prin poştă, efectul
întreruptiv se produce la data depunerii ei (recomandat) la oficiul poştal. Întreruperea
termenului de prescripţie are un caracter provizoriu, dar ea se consolidează o dată cu
rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată.
Legea recunoaşte însă efect întreruptiv de prescripţie şi unor cereri incidente. În
acest sens, art. 1865 pct. 1 C. civ. precizează că prescripţia se întrerupe „printr-o cerere
făcută în judecată, fie introductivă de instanţă sau numai incidentă într-o instanţă deja
începută”. În pofida referirii generice a legiuitorului la cererile incidente noi apreciem că
efectul întreruptiv nu poate fi recunoscut decât numai acelor cereri echivalente cererii de
chemare în judecată şi prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii proprii, cum
sunt intervenţia principală şi cererea de chemare în garanţie21. Cererile incidente
menţionate determină ele însele întreruperea prescripţiei; prin urmare, ne aflăm în
prezenţa unui termen diferit de prescripţie, autonom faţă de acela care vizează cererea
principală.
Prescripţia nu se consideră întreruptă în acele cazuri în care cererea a fost respinsă,
anulată, dacă s-a perimat ori dacă cel care a formulat-o a renunţat la ea [art. 16 alin. (3)
din Decretul nr. 167/1958]. Soluţia este una expres prevăzută de lege şi se întemeiază pe
ideea că demersul reclamantului nu a fost real sau suficient de diligent pentru a produce
efectul întreruptiv de prescripţie. Prin urmare, efectul întreruptiv de prescripţie este
condiţionat de admiterea acţiunii.
O situaţie particulară întâlnim în cazul cererii nule pentru neregularităţi de ordin
formal. La această situaţie se referă în mod expres art. 1870 C. civ. care dispune că
cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia „... chiar dacă este nulă pentru lipsă
de forme”. Şi de data aceasta opţiunea legiuitorului se întemeiază pe aceeaşi raţiune:
cererea de chemare în judecată vădeşte dorinţa reclamantului de a-şi valorifica pretenţiile
sale în justiţie22. Faţă de reglementarea specială consacrată prin Decretul nr. 167/1958 s-a
opinat însă că soluţia enunţată nu-şi găseşte aplicare în materiile în care prescripţia este
reglementată prin acest act normativ23. Nu mai puţin însă de lege ferenda s-ar impune o
soluţie identică în toate cazurile.
e) Promovarea cererii de chemare în judecată face să înceteze buna-credinţă a
posesorului. Drept urmare, posesorul va trebui să restituie fructele bunului. În acest sens,
art. 485 C. civ. dispune că: „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă
cu bună credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu
lucrul, proprietarului care-l revendică”.
f) Cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care
anterior nu erau producătoare de dobânzi. Cererea introductivă de instanţă are
valoarea unei puneri în întârziere. La un atare efect se referă şi art. 1088 C. civ., text
potrivit căruia nu există debite „decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în
care, după lege, dobânda curge de drept”.
Faţă de dispoziţiile art. 1088 C. civ. se consideră că dobânzile se datorează din ziua
chemării în judecată, chiar dacă acestea nu au fost solicitate prin cererea iniţială. Prin

21
A se vedea I. Leş, Sancţiunile …, op. cit., p. 305.
22
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 165-166; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 262;
O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., ed. revăzută şi adăugită, p. 75.

23
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 262.
urmare, reclamantul va putea solicita obligarea debitorului la plata dobânzilor legale şi
ulterior primei zile de înfăţişare sau chiar cu prilejul dezbaterii cauzei în fond24.
g) Cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acţiuni
cu caracter strict personal asupra moştenitorilor. Acţiunile cu caracter strict personal
se particularizează de alte acţiuni civile prin faptul că ele nu pot fi transmise asupra
moştenitorilor. Cu toate acestea, există unele acţiuni care deşi sunt legate intim de
persoana titularului pot fi continuate de către moştenitori dacă ele au fost introduse în
timpul vieţii autorului. Au acest caracter acţiunea privind stabilirea filiaţiei faţă de mamă
[art. 52 alin. (2) C. fam.], acţiunea pentru tăgada paternităţii [art. 59 alin. (2) C. fam.],
acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei [art. 54 alin. (2) C. fam.] şi
acţiunea privind revocarea unei donaţii pentru ingratitudine (art. 833 C. civ.).
2.Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la
pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale. Ea face parte, alături
de cererea de chemare în judecată şi acţiunea reconvenţională, din categoria actelor
procedurale ce se întocmesc în faza scrisă pregătitoare a procesului civil.
În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate practică
incontestabilă. Ea este destinată, în primul rând, să asigure un echilibru în situaţia juridică
a părţilor. Prin depunerea întâmpinării i se oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua
cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este utilă şi
pentru instanţa de judecată. Aceasta deoarece numai astfel instanţa este pusă în situaţia de
a lua cunoştinţă, chiar din faza iniţială a procesului civil, de poziţia părţilor, de apărările
şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor.
Fiind un act procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul.
Potrivit art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile
reclamantului. Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii,
începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de
chemare în judecată, necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în
judecată, până la excepţiile de fond, cum sunt prescripţia dreptului la acţiune sau puterea
lucrului judecat.
În mod firesc în faza iniţială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele
excepţii care sunt legate de modul de învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către
acesta până la prima zi de înfăţişare. Neregularităţile ivite ulterior primei zile de înfăţişare
se pot invoca de îndată şi oral în faţa instanţei.
b) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în
judecată. Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul
pârâtului la fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin
instituirea acestei cerinţe să realizeze o mai bună apărare a pârâtului şi o sistematizare a
susţinerilor făcute de către el în cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea
se referă la necesitatea ca răspunsul pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele
de drept invocate prin actul de sesizare.
c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea
dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele

24
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 167; O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p.
100.
probatorii de care pârâtul înţelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune
mai cu seamă în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur
defensivă, concretizată într-o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului său. Într-
adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea
raportului juridic invocat de reclamant sau existenţa unor cauze care fac imposibilă
cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi prescripţia sau puterea lucrului judecat. În
asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit principiului reus in
excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica de către pârât în aceleaşi condiţii
ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Prin urmare, dacă se
invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate elementele de identificare a
acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor alătura în copie la
întâmpinare.
d) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt
pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.
Întâmpinarea se depune în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt plus un exemplar
pentru instanţă. Dacă mai mulţi reclamanţi au un reprezentant comun întâmpinarea poate
fi depusă pentru aceştia într-un singur exemplar.
De asemenea, la întâmpinare se alătură şi copii certificate după înscrisurile de
care pârâtul înţelege să se folosească în apărare.
Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe
defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului
din dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării
sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în
contradictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în
judecată25.
Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot fi
invocate de către pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare. Astfel, pârâtul nu
va mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în afara unor
situaţii de excepţie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De asemenea,
pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile procedurale care au un
caracter relativ. Excepţiile de procedură care au un caracter absolut vor putea fi invocate
însă în orice fază a procesului civil.
O subliniere aparte trebuie totuşi făcută în cazul în care pârâtul nu depune
întâmpinare deşi a fost asistat sau reprezentat de către avocat. Într-o asemenea
împrejurare sancţiunea decăderii operează cu mare rigoare, respectiv prin simpla
nedepunere a întâmpinării în termenul prevăzut de art. 114 alin. (2) C. proc. civ., adică
1

cu „cel mai târziu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată”. Socotim că
sancţiunea, în această ipoteză, este prea severă şi produce consecinţe iremediabile. Pe de
altă parte, este de observat că ne aflăm în prezenţa unei ipoteze puţin îndepărtate de ceea
ce se întâmplă în practică. Avem în vedere faptul că reprezentarea pârâtului de avocat se
realizează cel mai adesea de-abia de la prima zi de înfăţişare. Iar acest lucru este valabil,
cu deosebire, în privinţa asistării pârâtului de către avocat. Această realitate va produce
dificultăţi, în practică, tocmai în legătură cu aplicarea sancţiunii decăderii.

3.Cererea reconvenţională
25
A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 175.
Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau prin întâmpinare în
cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare defensivă, spre a
formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege
pârâtului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat: „Dacă
pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere
reconvenţională”.
În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională
ca actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept
propriu faţă de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate
procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor
sale pe cale incidentă sau printr-o acţiune civilă separată.
Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă
însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm: asigură
soluţionarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei
economii de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind
puşi în situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi;
constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; evită posibilitatea
pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul că poate conduce la întârzierea
judecăţii şi la soluţionarea ei de către o instanţă care nu ar fi competentă din punct de
vedere teritorial.
Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o fizionomie
proprie determinată atât de caracterul său de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare
de exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul şi-o
face prin întâmpinare sau oral în faţa instanţei de judecată. Într-adevăr, cererea
reconvenţională este mai mult decât o simplă apărare; ea este o contra-acţiune, un
„contraatac” sau o „contra-ofensivă”26, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îşi poate
valorifica un drept propriu faţă de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l
urmăreşte - valorificarea unui drept propriu - cererea reconvenţională trebuie considerată
ca o veritabilă acţiune civilă27. Caracterul de acţiune civilă rezultă cu pregnanţă şi din
condiţiile prevăzute de lege pentru cererea reconvenţională.
Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie să
îndeplinească toate cerinţele unei acţiuni civile obişnuite. Aceste cerinţe au fost deja
cercetate, astfel că nu mai revenim asupra lor. Observăm însă că şi din punct de vedere al
formei cererea reconvenţională este asimilată cu o cerere de chemare în judecată.
În afara condiţiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune o
condiţie, anume ca acţiunea reconvenţională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”.
În baza acestor dispoziţii procedurale cererea reconvenţională a fost promovată în mod

26
A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 201; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 185. A se
vedea pentru asemenea calificări în doctrina franceză G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 375; J. Larguier, op.
cit., p. 57; R. Japiot, Traité elementaire de procédure civile et commerciale, Troisieme édition, Librairie
Arthur Rousseau, Paris, 1935, p. 536.
27
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 468; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 274. A se vedea
pentru o analiză detaliată D. Radu, Este cererea reconvenţională o cerere accesorie?, în R.R.D.nr. 4/1973,
p. 71-75.
frecvent în jurisprudenţă în cele mai varii domenii. Astfel, adeseori cererea
reconvenţională este utilizată în acţiunile cu caracter patrimonial, în acţiunile reale
imobiliare şi chiar în litigiile comerciale. Legea admite folosirea cererii reconvenţionale
şi în cadrul acţiunii de divorţ, dar numai pentru fapte, şi numai în condiţiile expres
precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.
Adeseori, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte paralizarea acţiunii
reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pildă, al acţiunii pentru
executarea unui contract, ipoteză în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii
reconvenţionale, anularea sau rezoluţiunea convenţiei. Alteori pârâtul urmăreşte să
obţină, prin intermediul cererii reconvenţionale, o compensaţie judiciară între pretenţiile
invocate de reclamant şi propriile sale pretenţii. Pe calea cererii reconvenţionale nu poate
fi opusă însă compensaţia legală, întrucât aceasta poate fi obţinută pe cale de simplă
apărare în proces28. Într-adevăr, compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor ce
implică creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii (art. 1144
C. civ.). Cu toate acestea, jurisprudenţa a statuat că atunci când creanţa invocată de pârât
este mai mare decât cea pretinsă de către reclamant singura cale de valorificare a
pretenţiilor pentru diferenţa dintre cele două creanţe este cererea reconvenţională. Soluţia
se întemeiază pe faptul că, potrivit legii, compensaţia operează numai până la cota egală
dintre pretenţiile reclamantului şi ale pârâtului29. Pe de altă parte, în conformitate cu
principiul disponibilităţii procesuale instanţa nici nu poate statua asupra diferenţei dintre
cele două creanţe în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului. Cu alte cuvinte, aşa
cum s-a statuat constant şi de jurisprudenţa noastră, instanţa de judecată nu-l poate obliga
pe reclamant în lipsa unei cereri reconvenţionale.
Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119 alin.
(1) C. proc. civ., numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această condiţie
decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenţionale. Existenţa unei
asemenea legături urmează să fie dedusă de către instanţa de judecată din chiar scopul
urmărit de pârât prin cererea reconvenţională.
Legislaţia noastră procesuală nu impune însă condiţia ca pretenţiile pârâtului să
derive din acelaşi raport juridic30; pretenţiile pârâtului pot să provină şi din cauze diferite
- ex dispari causa.
Cererea reconvenţională se judecă, în principiu, de instanţa sesizată cu cererea
principală. Prorogarea de competenţă nu poate opera, astfel cum am arătat în prima
parte a acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenţă31.
Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată cu
întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă reclamantul îşi modifică
cererea de chemare în judecată reconvenţională va putea fi depusă până la termenul ce se
va acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului menţionat mai sus atrage
după sine soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea principală. Cu toate
acestea, cererea reconvenţională se poate soluţiona în continuare împreună cu acţiunea

28
A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p.273; I. Stoenescu, S. Zilberstein,
op. cit., vol. I, p. 469; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 181.
29
A se vedea de asemenea P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 181.
30
P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 181.
31
A se vedea pentru amănunte I. Leş, Principii..., op. cit., vol. I, p. 334-336.
principală dacă reclamantul consimte la aceasta, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. fiind
întru totul aplicabile. O situaţie specială întâlnim în materia divorţului. Într-adevăr,
potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. soţul pârât poate să facă şi el cerere de despărţenie,
astfel cum am arătat mai sus, până la prima zi de înfăţişare, dar numai pentru fapte
petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute ulterior acestei date pârâtul va
putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.
Totuşi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele despărţeniei s-au ivit
după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în
apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Din
acest punct de vedere, observăm că dispoziţiile art. 609 C. proc. civ. au un caracter
derogatoriu de la normele dreptului comun, în privinţa datei până la care se poate depune
acţiunea reconvenţională. Mai precizăm că în materie de divorţ, reconvenţionala trebuie
să vizeze însăşi cererea de desfacere a căsătoriei. Cu alte cuvinte, în această materie nu se
pot formula cereri reconvenţionale având o altă natură32.
Cererea reconvenţională se redactează, în mod obişnuit, într-un înscris separat,
procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă şi în cuprinsul întâmpinării,
situaţie în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie să rezulte cu claritate
elementele esenţiale ale acţiunii reconvenţionale.
Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu
cererea principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi
a acţiunii reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească
şi are un caracter de principiu.
Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu,
de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare
convergentă a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit şi un
corectiv la regula anterior enunţată. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizează
că dacă „numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca
separat”.
Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu,
în unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea
principală. Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la
aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea principală”. Soluţia legii are raţiuni
depline, iar norma înscrisă în textul citat trebuie interpretată ca una imperativă. Într-
adevăr, în cazul despărţeniei atât cererea principală, cât şi acţiunea reconvenţională sunt
de competenţa uneia şi aceleiaşi instanţe: instanţa de la ultimul domiciliu comun al
soţilor. Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema transgresării unor norme de
competenţă. Pe de altă parte, o bună administraţie a justiţiei impune soluţionarea în
acelaşi cadru procesual a cererilor ce au un obiect identic, în special a acelora prin care se
urmăreşte aceeaşi finalitate (în cazul analizat desfacerea căsătoriei).
Măsura disjungerii trebuie să fie luată însă cu multă precauţiune spre a nu se
impieta asupra operei de administrare a justiţiei prin dispoziţii ce ar putea determina
pronunţarea inevitabilă a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. De aceea, în doctrina
noastră s-a decis că o bună administrare a justiţiei impune să nu se ajungă la disjungere
32
Noi avem în vedere obiectul principal al judecăţii, adică însăşi cererea de divorţ. A se vedea în
acest sens O. Ungureanu, loc. cit., p. 145. Dacă pârâtul urmăreşte valorificarea unor drepturi în legătură cu
acţiunea de partaj, promovată în cadrul procesului de divorţ, acţiunea reconvenţională este desigur
admisibilă.
atunci când rezolvarea cererii reconvenţionale este intim legată de soluţia ce ar urma să se
pronunţe în acţiunea principală; soluţia se întemeiază pe necesitatea evitării unor soluţii
contradictorii33. Această soluţie a fost promovată şi de jurisprudenţa noastră.
În principiu, considerăm judicioasă opinia exprimată mai sus, dar trebuie să
precizăm în termeni neechivoci că în toate cazurile aprecierea aparţine instanţei.
Altminteri, criteriul existenţei unei conexiuni intime sau „deosebit de intime” între
cererea reconvenţională şi acţiunea principală este de o deosebită relativitate şi de natură
a adăuga chiar la lege34.
Prin urmare, principiul trebuie să rămână acelaşi judecarea împreună a cererii
reconvenţionale şi a acţiunii principale. Numai în acest mod se poate realiza în mod
efectiv însăşi scopul reconvenţionalei, soluţionarea împreună a unor cereri conexe. De
aceea, ori de câte ori dispune disjungerea celor două cereri instanţa trebuie să-şi motiveze
temeinic soluţia.

4.Prima zi de înfăţişare
În faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment esenţial al
dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare.
La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele
elemente de bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi
poate modifica acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane în proces, cât şi în
legătură cu schimbarea obiectului sau a cauzei.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a
propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea
cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Astfel cum rezultă, în mod
implicit din textul comentat, noul termen se acordă de către instanţă la cererea
reclamantului. Termenul se acordă în scopul întregirii sau modificării cererii. Prin
urmare, legea distinge între două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii
iniţiale35.
Distincţia dintre cele două categorii de cereri este evidentă şi uşor de făcut. Astfel,
cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum
ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru
completarea elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul
urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată:
părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia36.
Norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu are însă un caracter
imperativ, căci prevederile pe care le conţine sunt statornicite în interesul pârâtului. Drept

33
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 471; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I,
p. 189; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 59; O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p.
150; Al. Velescu, notă la dec. civ. nr. 257/1974 a Trib. jud. Timiş, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 41-42.
34
Menţionăm că în doctrină se consideră uneori că raportul de conexitate se întemeiază pe o
„legătură strânsă”, o „relaţie vizibilă”, o „afinitate directă”, un „raport intim” sau pe un „raport de
dependenţă sau de similitudine”. A se vedea în acest sens D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 225-226.
A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 310.
35

36
Idem.
urmare, pârâtul poate consimţi expres sau tacit la o modificare ulterioară primei zile de
înfăţişare.
Cu toate acestea, art. 132 alin. (2) C. proc. civ. dispune că, în situaţiile vizate de
acest text, cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în
încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă.
Soluţia enunţată se întemeiază pe faptul că în cele patru situaţii determinate de lege
substanţa apărării rămâne neschimbată, fapt pentru care nici nu este necesară acordarea
unui nou termen. De aceea, cererile la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pot fi
formulate în tot cursul judecăţii până la închiderea dezbaterilor asupra fondului fără ca
pentru aceasta să fie nevoie de consimţământul pârâtului.
În jurisprudenţa noastră s-a remarcat caracterul independent al dispoziţiilor
cuprinse în art. 132 alin. (2) C. proc. civ. faţă de norma înscrisă în primul alineat al
aceluiaşi text. Şi într-adevăr se poate remarca cu uşurinţă că art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
are în vedere adeseori situaţii imprevizibile survenite în cursul judecăţii, dar care nu sunt
de natură a-l prejudicia pe pârât. Totuşi pârâtul nu trebuie să fie surprins prin precizările
făcute de reclamant în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Tocmai de aceea s-a mai
statuat de instanţa noastră supremă, în urmă cu mai multe decenii, că dacă procesul este
în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va dispune amânarea cauzei şi
comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă în care s-au trecut
precizările orale ale reclamantului, dacă apreciază că interesul apărării pârâtului impune
aceasta.
Prima zi de înfăţişare prezintă importanţă şi din punct de vedere probatoriu. Astfel,
la prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în raport cu
cererea modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea solicita un
termen pentru a propune dovezile în apărare.
Art. 134 C. proc. civ. defineşte prima zi de înfăţişare ca aceea în care părţile, legal
citate, pot pune concluzii. Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de
judecată. Primul termen poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă sunt
întrunite cumulativ cele două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele să poată
pune concluzii.
Prima zi de înfăţişare prezintă o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru
instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi procesuale ale
părţilor, cum este depunerea întâmpinării, a acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte,
la prima zi de înfăţişare se conturează cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare.
Este momentul în care, astfel cum se afirmă în limbajul practicienilor, „se leagă
procesul”. Instanţa de judecată va trebui să manifeste chiar din acest moment un rol activ
în clarificarea unor aspecte ale cauzei având ca obiect pretenţiile şi apărările părţilor.
5.Excepţiile de procedură
Codul de procedură nu defineşte excepţiile de procedură şi nici nu se ocupă de o
consacrare a principiilor generale ale instituţiei. De altfel, în secţiunea a II-a din Capitolul
III (din Titlul III al Cărţii a II-a) este determinat doar regimul juridic al unora din cele
mai importante excepţii de procedură. Pe de altă parte, procedura de soluţionare a
excepţiilor de procedură este determinată într-o altă dispoziţie normativă, respectiv în art.
137. De aceea, în continuare vom formula unele consideraţii teoretice privitoare la
excepţiile de procedură.
Conceptul de excepţie37 evocă, în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulă
generală şi provine din substantivul latin exceptio, care înseamnă „a lua din”, „a
împuţina”, „a anihila”. Cu această din urmă semnificaţie termenul de excepţie s-a folosit
şi în dreptul roman spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmărea să evite condamnarea
sa ori numai să obţină o întârziere a judecăţii. Dar, despre excepţie nu se poate vorbi
făcându-se abstracţie de noţiunea de apărare. Iar aceasta deoarece într-un sens larg prin
apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a obţine respingerea
cererii reclamantului sau numai întârzierea judecăţii.
Într-adevăr, pârâtul este îndreptăţit să întrebuinţeze cele mai diverse procedee spre
a obţine apărarea intereselor sale. În acest scop, pârâtul poate nega faptele alegate de
pârât, poate nega însăşi existenţa dreptului afirmat de reclamant, poate invoca stingerea
dreptului şi a obligaţiei sale corelative, dar poate invoca şi împrejurări formale de natură
a conduce la amânarea judecăţii, la constatarea inadmisibilităţii acţiunii etc.
Prin urmare, în acest înţeles larg conceptul de apărare cuprinde şi acele obiecţiuni
care se referă la fondul dreptului cât, şi acelea care vizează partea formală a judecăţii. În
înţeles restrâns, apărarea pârâtului desemnează obiecţiunile prin care se urmăreşte
combaterea directă a pretenţiei ca nedreaptă sau inexistentă ori stinsă printr-o clauză
ulterioară. În acest sens opunerea pârâtului la cererea reclamantului poartă denumirea de
apărare de fond38. Prin apărarea de fond pârâtul acceptă ca lupta judiciară să aibă loc pe
„terenul” organizat de reclamant prin actul de sesizare39; iar, în final, pârâtul urmăreşte pe
calea acestei apărări să obţină respingerea acţiunii ca nefondate40.
Conceptul strict procedural de excepţie este legat însă de partea formală a judecăţii.
Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă, pârâtul urmăreşte, fără a
nega existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca
inadmisibilă41. Există o mare diversitate de excepţii de procedură: unele dintre ele sunt
expres reglementate de lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni
procedurale şi chiar din ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Toate au însă
o caracteristică comună: de a supune judecătorului o chestiune exterioară şi
prealabilă dezbaterii fondului cauzei42. În acest fel, prin intermediul excepţiei „terenul”
luptei judiciare se transferă în sfera procedurală.
În doctrină nu există întotdeauna o concepţie unitară cu privire la definirea
excepţiei de procedură. Uneori excepţia de procedură este definită ca mijlocul procedural
prin care pârâtul tinde la respingerea acţiunii. Astfel, de pildă, autorul italian Enrico Tulio

37
A se vedea pentru o cercetare aprofundată a excepţiilor de procedură M. Tăbârcă, Excepţiile
procesuale în procesul civil, Ed. Rosetti, 2001. A se vedea de asemenea Al. Bacaci, Excepţiile de
procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
38
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 259.
39
A se vedea G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 368.
40
A se vedea pentru amănunte I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 263-264; V. Negru, D.
Radu, op. cit., p. 25; Al. Bacaci, loc. cit., p. 10; I. Leş, Dicţionar de drept procesual civil, op. cit., p. 60.
A se vedea în acest sens I. Leş, Dicţionar de drept procesual civil, op. cit., p. 60
41

42
G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 369. Menţionăm însă că în dreptul francez se face distincţie încă între
excepţiile de procedură propriu zise şi finele de neprimire (reglementate în art.126 C. proc. civ. francez);
acestea din urmă vizează neregularităţi privitoare la exerciţiul legal al dreptului la acţiune şi conduc la
respingerea acţiunii ca inadmisibilă. A se vedea în acest sens: G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 370.
Liebman defineşte excepţia ca „afirmarea de către pârât a unui fapt extinctiv sau
prohibitiv, destinat a conduce la respingerea acţiunii”43. Afirmaţia corespunde doar în
parte unei evidente realităţi: aceea că cel mai adesea excepţia reprezintă un mijloc
procedural folosit de către pârât, deoarece el se află în situaţia de a se apăra faţă de
pretenţiile formulate de reclamant.
Totuşi trebuie să remarcăm, aşa cum au făcut-o şi alţi autori44, că excepţia poate fi
folosită şi de către reclamant, precum şi de alţi participanţi, ca procuror, intervenient,
chemat în garanţie ori chiar de instanţă din oficiu. În cazul excepţiilor absolute aserţiunea
noastră nici nu ar putea fi contestată. Dar, chiar şi unele excepţii relative pot fi invocate
de reclamant, de intervenient sau de cel chemat în garanţie, cum ar fi cazul unor excepţii
privitoare la admisibilitatea unor dovezi sau chiar la regularitatea unor acte de procedură.
O definiţie legală, aşa cum regăsim în alte legislaţii, ar fi binevenită în perspectiva
viitorului Cod de procedură civilă.
Deosebirile dintre apărările de fond şi excepţiile de procedură prezintă o
importanţă teoretică şi practică deosebită. Cunoaşterea acestor distincţii se impune şi din
raţiuni didactice şi de rigoare ştiinţifică. De aceea, evidenţiem în continuare cele mai
semnificative note distinctive:
a) O primă notă distinctivă vizează scopul urmărit de autorul apărării sau al
excepţiei. Într-adevăr, printr-o apărare de fond se tinde la respingerea cererii de chemare
în judecată sau după caz a unei intervenţii principale, a unei cereri de chemare în garanţie
ca nefondată etc. Prin excepţie, partea care o invocă urmăreşte doar temporizarea sau
suspendarea judecăţii; admiterea excepţiei constituie doar o piedică formală pentru
instanţă de a intra în cercetarea cauzei.
b) O altă notă distinctivă vizează tratamentul juridic al apărărilor de fond şi al
excepţiilor. Primele vizând temeinicia unei pretenţii pot fi puse în discuţia instanţei în
tot cursul judecăţii, în sensul că partea se poate apăra discutând în fapt şi în drept
toate pretenţiile părţii adverse. Există însă o disciplină procesuală în ceea ce priveşte
folosirea dovezilor sau a altor mijloace de apărare în cursul judecăţii.
În schimb, excepţiile pot fi invocate numai în anumite condiţii, iar unele dintre ele
doar in limine litis.
c) O ultimă notă distinctivă se referă la efectele soluţiei pronunţate de către
instanţă. Astfel, hotărârea pronunţată în urma unei apărări de fond dobândeşte autoritate
de lucru judecat, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. De la această regulă există
şi unele excepţii importante, cum este cazul hotărârilor pronunţate asupra cererilor de
pensie de întreţinere, a cererilor de punere sub interdicţie, a ordonanţelor preşedinţiale
etc. Hotărârea - cel mai adesea o încheiere - pronunţată asupra unei excepţii de procedură
nu are autoritate de lucru judecat. Şi de la această regulă există derogări importante în
cazul excepţiilor de fond, acestea din urmă având adeseori un caracter peremtoriu asupra
judecăţii.
Excepţiile de procedură nu trebuie confundate cu excepţiile de drept material.
Prin intermediul acestora din urmă debitorul urmăreşte, de regulă, să se libereze de
datorie. Aşa este cazul excepţiei de plată, compensaţiei, excepţiei de nulitate a
contractului etc.

43
E.T. Liebman, op. cit., p. 125. A se vedea în acelaşi sens E.J. Couture, op. cit., p. 89-90.
44
A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, nota 110, p. 264; Al. Bacaci,
Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 12.
În practica judiciară excepţiile de procedură joacă un rol deosebit de important în
soluţionarea corectă şi promptă a litigiilor civile. Ele se alătură celorlalte mijloace de
apărare prin care una din părţi le poate utiliza în sprijinul poziţiei sale în proces. Nu
arareori un proces civil se finalizează pe cale de excepţie. Consecinţele admiterii unor
excepţii sunt grave pentru una din părţi, întrucât ele pot avea un efect dilatoriu sau chiar
peremptoriu asupra judecăţii şi implicit asupra posibilităţilor de restabilire grabnică a
raporturilor juridice contestate.
Dar, în mod incontestabil, excepţia este un mijloc procedural a cărei importanţă se
vădeşte mai cu seamă în privinţa poziţiei procesuale a pârâtului. Într-adevăr, în procesul
civil pârâtul este cel „atacat” prin cererea formulată de reclamant. „Atacului” declanşat
de reclamant îi corespunde, cel mai adesea, o apărare „organizată” de pârât şi care se
poate face şi pe cale de excepţie. Nu întâmplător renumitul procedurist uruguayan E. J.
Couture considera că pentru reclamant se poate vorbi de o adevărată „necessitas
defensionis”45.
Apărarea pe cale de excepţie este corelativă dreptului la acţiune. Sunt semnificative
în această privinţă reflecţiile aceluiaşi procedurist uruguayan: „Dreptul la apărare în
justiţie ne apare aşadar ca un drept paralel cu acţiunea în justiţie. Dacă dorim, putem
spune că el se înfăţişează ca însăşi acţiunea pârâtului. Reclamantul solicită dreptate
reclamând ceva împotriva pârâtului iar acesta cere justiţie solicitând respingerea
acţiunii”46. Care este natura juridică a excepţiei?
Problema esenţială a naturii juridice a excepţiei este aceea de a cunoaşte dacă
excepţia este un atribut al dreptului subiectiv sau ea este o putere autonomă de a acţiona
în justiţie. Excepţia constituie un mijloc procedural de apărare a intereselor legale ale
pârâtului, iar în această perspectivă ea se află într-o legătură strânsă cu însăşi dreptul
subiectiv. Datorită acestui fapt majoritatea autorilor care consideră acţiunea civilă ca un
drept concret de a acţiona configurează şi excepţia ca un veritabil „contradrept” 47.
Această concepţie se reflectă şi în adagiile adesea folosite în doctrină: „judecătorul
acţiunii este şi judecătorul excepţiei” sau „cât dăinuie acţiunea, atâta durează şi excepţia”.
În concepţia potrivit căreia acţiunea civilă constituie un drept abstract de a acţiona
excepţia este prezentată şi ea ca un drept abstract. Pârâtul nu urmăreşte, în această opinie,
recunoaşterea unui drept propriu, ci excluderea unui drept al altuia; pretenţia sa
constituie, cum afirmă un autor latino american48, „afirmarea libertăţii sale juridice”. Într-
adevăr, dacă admitem că acţiunea este un drept autonom, independent de dreptul
subiectiv, trebuie să recunoaştem şi celui chemat în judecată dreptul de a se apăra pe cale
de excepţie, independent de orice condiţionare privitoare la existenţa unui drept subiectiv
în persoana acestuia. Pentru a se putea opune la acţiune nu este necesar ca pârâtul să fie
titularul unui drept, să aibă dreptate; trebuie să recunoaştem într-o societate democratică
că acest drept aparţine tuturor celor chemaţi în justiţie pentru a răspunde la pretinsa
încălcare sau contestare a unui drept subiectiv. Pârâtul, în majoritatea cazurilor, se apără
susţinând netemeinicia acţiunii şi nimeni nu-l poate priva de acest drept fundamental.

45
E.J. Couture, op. cit., p. 91.
46
Idem.
47
A se vedea în acest sens G. Chiovenda, Sulla eccezione, în Rivista di Diritto procesuale, I, 1927, p.
137.
48
E. J. Couture, op. cit., p. 94.
Drept urmare, excepţia prin ea însăşi, nu este dreptul substanţial, ci o componentă
esenţială a dreptului procesual la apărare49. Ea este în această concepţie, pe care o
susţinem fără rezerve, puterea juridică recunoscută pârâtului de a se opune pretenţiei
formulate de reclamant în faţa organelor de jurisdicţei50. Iar această concepţie nu
reprezintă în ultimă instanţă decât o reflecţie a unui principiu elementar şi inerent
justiţiei: audiatur et altera pars.
Excepţiile sunt susceptibile de a fi clasificate după mai multe criterii. La unele din
aceste clasificări se referă chiar şi Codul de procedură civilă.
a) Excepţii de procedură propriu-zise şi excepţii de fond
Aceasta este una din cele mai importante clasificări a excepţiilor şi ea are o
consacrare legală în art. 137 C. proc. civ. Criteriul distinctiv al acestei clasificări îl
constituie obiectul asupra cărora poartă excepţiile.
Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra
excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte,
cercetarea în fond a pricinii”. Textul citat nu cuprinde însă nici un criteriu pentru
delimitarea excepţiilor de procedură de excepţiile de fond. O asemenea delimitare nici nu
era necesară, căci legea consacră excepţiilor menţionate acelaşi regim juridic sub aspectul
necesităţii invocării lor înainte de „cercetarea în fond a pricinii”. Interesul teoretic şi
practic al acestei delimitări este însă incontestabil. Doctrina este însă împărţită în ceea ce
priveşte includerea unor excepţii de procedură într-o categorie sau alta51.
Caracteristica esenţială şi comună a celor două categorii de excepţii este aceea că
ele nu pun în discuţie fondul dreptului52. Din acest punct de vedere - şi numai din acesta -
distincţia dintre cele două categorii de excepţii este aproape inutilă. Totuşi constatăm că
efectele celor două categorii de excepţii este diferit, împrejurare care justifică o atare
clasificare.
Excepţiile de procedură propriu-zise sunt acelea care se referă la condiţiile
formale ale judecăţii. În această categorie se încadrează cea mai mare parte a excepţiilor,
cum sunt: excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare, excepţia privind nulitatea
actelor de procedură, excepţia de necompetenţă, excepţia de litispendenţă, excepţia de
conexitate, excepţia de perimare, excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale. Unele din
excepţiile menţionate sunt reglementate ca atare de lege. Aşa este cazul excepţiilor de
necompetenţă, de conexitate şi de litispendenţă. Dar, orice alt incident procedural poate fi
invocat, astfel cum am subliniat deja, prin mijlocul procedural al excepţiei.
Dacă o determinare a excepţiilor de procedură propriu-zise nu întâmpină dificultăţi
deosebite, nu acelaşi lucru se poate afirma în privinţa excepţiilor de fond. Astfel, cum s-a
remarcat în mod judicios53, în această materie s-au manifestat două tendinţe: una
49
Ibidem, p. 96.
50
A se vedea în acelaşi sens E. J. Couture, op. cit., p. 96-97. Menţionăm că autonomia excepţiei de
drept substanţial a fost evidenţiată pentru prima dată în dreptul modern de autorii germani Bulow şi Wach.
În acest sens Bulow a publicat în anul 1868 o celebră carte despre conţinutul excepţiei: Prozesseinreden
und Prozessvoraussetzungen.
51
A se vedea pentru discuţii în această privinţă: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul
civil, p. 16-18; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 116-118; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op.
cit., p. 225; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 265.
52
V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 118.
53
G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 225.
restrictivă, iar alta extensivă. Prima tendinţă este aceea de a reduce excepţiile de fond la
excepţia lipsei de calitate, prescripţie şi la excepţia puterii lucrului judecat54. În această
concepţie unele instituţii juridice ca tranzacţia, compensaţia legală, plata, nulitatea titlului
etc. „nu sunt excepţii de procedură, ci apărări de fond, legislaţia noastră civilă numindu-le
doar astfel întrucât sunt invocate incidental într-un proces început, în mod asemănător cu
excepţiile de procedură55”.
În cea de-a doua tendinţă se constată includerea în categoria excepţiilor de fond şi a
plăţii, compensaţiei, tranzacţiei etc. care sunt, în fapt, apărări de fond56. Opinia este
reluată şi de alţi autori, care apreciază că „aceste mijloace de apărare trebuie considerate
excepţii, deoarece prin ele nu se contestă fundamentul cererii”57.
Strânsa legătură dintre apărările de fond şi excepţiile de fond a determinat doctrina
să oscileze în privinţa determinării concrete a excepţiilor de fond, pe de o parte şi a
apărărilor de fond, pe de altă parte. De altfel, şi în doctrina noastră mai veche s-a
recunoscut că unele mijloace juridice deşi sunt apărări de fond, ele sunt calificate
impropriu ca excepţii de fond, recunoscându-se totuşi în final că „o clasificare însă exactă
nu se poate face”.
În opinia noastră excepţiile de fond se referă, în genere, la lipsuri privitoare la
exerciţiul dreptului la acţiune58; ele vizează însă şi alte neregularităţi determinate de
neîndeplinirea unor condiţii prealabile sesizării, cum este cazul lipsei prealabile a
reclamaţiei administrative sau inadmisibilitatea acţiunii în constatare atâta timp cât partea
poate cerere realizarea dreptului59.
Problema examinată nu poate ignora accepţiunile pe care legea le acordă
conceptului de excepţie de fond. Din acest punct de vedere apreciem că art. 137 C. proc.
civ. vizează o accepţiune restrânsă a conceptului de excepţie de fond. Este vorba de acele
excepţii care sunt prealabile examenului în fond a pretenţiei formulate de reclamant60; ele
sunt însă strâns legate de exerciţiul dreptului la acţiune. Numai într-un sens larg în grupa
excepţiilor de fond pot fi incluse şi unele mijloace de apărare care vizează fondul
pretenţiei ca plata, compensaţia, tranzacţia etc.
În dreptul comparat categoria excepţiilor de fond este necunoscută. Ea este
substituită, de pildă, în dreptul francez cu categoria finelor „de non-recevoir” şi „de non
valoire”. Acestea nu sunt considerate nici excepţii şi nici apărări de fond, ci două
categorii „noi şi distincte”61. Şi în literatura noastră de specialitate unii autori au
promovat ideea necesităţii recunoaşterii categoriei juridice a inadmisibilităţilor62. Uneori
şi în limbajul practicienilor se recurge la sintagme care amintesc de categoria
54
A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 16.
55
Idem.

56
A se vedea în acest sens: E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol. I, p. 223.
57
G. Porumb, Codul …, op. cit., vol. I, p. 344.
58
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 265; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 116.
59
A se vedea în acest sens G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 225.
60
A se vedea pentru această accepţiune restrânsă: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 261; R. Japiot,
op. cit., p. 114; G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 369.
61
R. Japiot, op. cit., p. 119. A se vedea pentru amănunte G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 370.
62
A se vedea în acest sens: D. Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice şi practice ale excepţiei de
inadmisibilitate în procesul civil, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 44-52.
inadmisibilităţilor. Cu toate acestea, categoria juridică la care ne referim nu are un suport
în dispoziţiile actualului Cod de procedură civilă63. De altfel, referindu-se la categoria
inadmisibilităţilor din dreptul francez celebrul procedurist ieşean E. Herovanu remarca:
„Lucrul n-ar fi meritat poate de cât o simplă menţiune, dacă practica noastră n-ar
întrebuinţa adesea şi ea expresiunile adoptate, de „fine de neprimire” şi „fine de ne-
valoare” pentru a designa uneori excepţiunile privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune.
Străini de tradiţiile şi de spiritul dreptului nostru de procedură, străini de limba noastră,
care ori cât de plină de neologisme ar fi, nu i-a putut încă încorpora, termenii aceştia n-au
nici o valoare practică şi nici o raţiune de a fi conservaţi”64.
b) Excepţii dilatorii, peremptorii şi declinatorii
Criteriul distinctiv al acestei clasificări este efectul procedural pe care excepţiile îl
produc. Excepţiile dilatorii sunt acelea care determină doar o amânare a soluţionării
cauzei. Unele dintre aceste excepţii determină şi alte efecte, cum ar fi refacerea actelor de
procedură. Aşa este cazul excepţiei de nulitate a actelor de procedură.
Excepţiile peremptorii sau dirimante tind la înlăturarea pretenţiei reclamantului.
Majoritatea excepţiunilor peremptorii, ca prescripţia, puterea lucrului judecat, excepţia
lipsei de calitate procesuală, sunt excepţii de fond. Asemenea excepţii produc adeseori, în
faza iniţială a invocării lor, şi un efect dilatoriu, adică determină amânarea judecăţii.
Practic efectul peremptoriu se produce numai în cazul admiterii acestor excepţii. Datorită
acestui fapt E. Herovanu remarca că, în general, toate excepţiile, pot determina două
efecte: „de a întârzia soluţia cerută de reclamant şi a amâna procesul sau de a înlătura cu
totul pretenţia iniţială, punând capăt procesului”.
O parte a doctrinei noastre recunoaşte şi existenţa categoriei excepţiilor
declinatorii65. Excepţiile declinatorii sunt acelea care determină trimiterea cauzei la o
altă instanţă judecătorească competentă a statua asupra pretenţiei deduse judecăţii.
Declinarea competenţei este principalul scop al acestor categorii de excepţii, împrejurare
care impune considerarea lor ca o specie distinctă a excepţiilor de procedură; amânarea
judecăţii se înfăţişează, astfel cum judicios s-a remarcat şi de alţi autori66, ca un efect
secundar.
c) Excepţiile absolute şi excepţiile relative
Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este reprezentat de natura normelor
procesuale încălcate. Excepţiile absolute sunt determinate de încălcarea unor norme
imperative, în timp ce excepţiile relative sunt o consecinţă a transgresării unor norme
procedurale cu caracter dispozitiv.
Clasificarea excepţiilor de procedură în excepţii absolute şi relative este una din
cele mai importante, datorită regimului juridic al acestora. Astfel, excepţiile absolute pot
fi invocate de către oricare dintre părţi, de procuror şi de către instanţă din oficiu. De
asemenea, ele pot fi invocate în orice fază a procesului civil, inclusiv în faţa instanţelor
de control judiciar (apel sau recurs). În categoria excepţiilor absolute, amintim doar cu
63
A se vedea pe larg în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 121-124; V.M.
Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepţiile procesuale, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 147-154.
64
E. Herovanu, Principiile …, op. cit., p. 223.
A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 345; I. Deleanu, Tratat..., op. cit.,
65

vol. I, p. 177; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 19; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p.
261.
66
Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 19-20.
titlu de exemplu excepţia puterii lucrului judecat, prescripţia, necompetenţa absolută
generală a instanţelor judecătoreşti etc.
Excepţiile relative pot fi invocate numai de partea interesată şi doar in limine litis,
respectiv cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau la primul termen următor celui la care
s-a ivit iregularitatea procedurală.
Codul de procedură civilă conţine dispoziţii deosebit de sumare privitoare la
procedura de soluţionare a excepţiilor de procedură. Dispoziţiile art. 137 alin. (1) C.
proc. civ. conţin totuşi o regulă fundamentală în această materie. Textul este de o mare
utilitate practică, căci norma pe care o consacră e destinată să realizeze o celeritate
adecvată în soluţionarea cauzei. Într-adevăr, printr-o atare soluţie legislativă se evită
adeseori continuarea unei judecăţi inutile şi pe cale de consecinţă efectuarea unor
activităţi procesuale care ulterior ar putea fi declarate ineficiente. De asemenea, se evită
în acest mod sporirea nejustificată a cheltuielilor de judecată.
Observăm însă că legiuitorul a pus pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu
excepţiile de fond. Condiţia esenţială pentru rezolvarea lor prealabilă este aceea de a face
de prisos cercetarea în fond a cauzei. Din acest punct de vedere textul este foarte clar şi
nu necesită alte explicaţii.
De la regula enunţată mai sus legea formulează o importantă excepţie. Potrivit art.
137 alin. (2) C. proc. civ. excepţiunile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru
judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a
pricinii. Prima parte a textului este, în mod firesc, o continuare a regulii enunţate anterior.
Într-adevăr, în principiu, pentru soluţionarea unei excepţii care face de prisos cercetarea
în fond a cauzei nu este necesară administrarea de dovezi deosebite. Aşa este cazul
invocării excepţiei de nulitate a cererii de chemare în judecată, a excepţiei de netimbrare
a cererii de chemare în judecată, a excepţiei de necompetenţă etc.
Totuşi există situaţii în care excepţia nu poate fi soluţionată pe baza actelor de la
dosar, fiind necesară şi administrarea altor dovezi. Pentru asemenea situaţii legea permite
unirea excepţiilor cu fondul cauzei. La o asemenea soluţie se poate ajunge însă doar
atunci când dovezile sunt comune rezolvării excepţiilor şi soluţionării cauzei în fond. Prin
urmare, astfel cum s-a subliniat şi în literatura noastră de specialitate67, unirea excepţiei
cu fondul cauzei are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată
trebuie să manifeste deosebită precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se
ajunge cu uşurinţă la tergiversări inutile ale judecăţii.
Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii privitoare la ordinea de invocare a
excepţiilor de către părţi sau de procuror. În mod firesc, excepţiile trebuie să fie invocate
de părţi înainte de cercetarea fondului şi ţinând seama de natura normelor procedurale
încălcate.
În practică se poate întâmpla ca excepţiile invocate concomitent de părţi să fie de
aceeaşi natură. Tocmai într-o asemenea împrejurare se ridică problema determinării
ordinii de soluţionare a excepţiilor de către instanţa de judecată. În acest scop, judecătorul
trebuie să ţină seama nu numai de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., ci şi de existenţa unei
succesiuni logice în rezolvarea excepţiilor de procedură68. Astfel cum am subliniat şi cu

67
V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 124-125. A se vedea de asemenea Al. Bacaci,
Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 44.
68
A se vedea în acest sens D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, p. 323-324; I. Leş, notă la
dec. civ. nr. 1098/1978 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 45.
un alt prilej69 ordinea de soluţionare a excepţiilor de procedură trebuie dedusă din
caracterul şi efectele pe care le determină diferitele excepţii70. În opinia noastră, în
rezolvarea excepţiilor, fie ele de fond, fie de procedură, prioritatea trebuie acordată celor
legate de învestirea instanţei. Astfel, ne apare firesc a acorda mai întâi prioritate
excepţiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât dacă instanţa a fost
învestită printr-o cerere care nu îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor
judiciare de timbru sau căreia îi lipsesc elementele esenţiale - părţi, obiect şi cauză - ea nu
are căderea de a soluţiona alte incidente procedurale71. În ordine firească, urmează
excepţia de necompetenţă, excepţia puterii lucrului judecat, prescripţia dreptului la
acţiune.
În urma deliberării instanţa se pronunţă asupra excepţiilor, după caz, printr-o
încheiere sau sentinţă ori decizie. Încheierea se pronunţă în cazul în care instanţa
constată că excepţia invocată este neîntemeiată. Drept urmare, instanţa va proceda în
continuare la soluţionarea cauzei. În cazul admiterii excepţiei, instanţa se pronunţă printr-
o sentinţă sau decizie, act prin care ia o măsură corespunzătoare naturii excepţiei
invocate. Astfel, în cazul unor excepţii peremptorii, ca prescripţia, puterea lucrului
judecat, lipsa de calitate procesuală etc., instanţa va dispune respingerea acţiunii. În cazul
admiterii excepţiei de necompetenţă instanţa dispune, astfel cum am arătat deja,
declinarea competenţei şi trimiterea dosarului la instanţa sau organul cu activitate
jurisdicţională competent potrivit legii. De asemenea, în cazul unor excepţii dilatorii
instanţa va amâna cauza şi va lua măsuri corespunzătoare, atunci când este cazul, pentru
regularizarea actelor de procedură.
Codul de procedură civilă reglementează în mod expres unele excepţii de
procedură. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea excepţiei. În această
secţiune Codul de procedură civilă reglementează câteva din cele mai importante
excepţii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat excepţiei de necompetenţă.
Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în
faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre
soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent
potrivit legii. Cel mai adesea, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât
el este mai întâi afectat prin chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă.
Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată însă şi de procuror şi chiar de către
instanţă din oficiu.
Regimul juridic al excepţiei pe care o analizăm este determinat de natura normelor
de competenţă încălcate. În mod evident, nesocotirea normelor de competenţă absolută
atrage după sine o necompetenţă absolută, iar transgresarea normelor dispozitive
privitoare la competenţă generează numai o necompetenţă relativă.
Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea
principală, conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”.

69
I. Leş, notă la dec. civ. nr. 1098/1978 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 45.
70
O reglementare detaliată a ordinii de soluţionare a excepţiilor de procedură este aproape
imposibilă şi aceasta tocmai marii lor diversităţi şi a nenumăratelor ipoteze practice ce se pot ivi în
jurisprudenţă. A se vedea pentru exemplificări practice semnificative M. Tăbârcă, Ordinea de soluţionare a
unor excepţii procesuale invocate concomitent înaintea instanţei în procesul civil, în Dreptul nr. 11/2003,
p. 107-123.
71
Idem. A se vedea pentru amănunte în legătură cu ordinea de rezolvare a execepţiilor M. Tăbârcă,
în Excepţiile procesuale în procesul civil, p. 43-50.
Instanţa trebuie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte
excepţii de procedură. Problema ordinii în care trebuie să fie soluţionate excepţiile de
procedură a fost examinată deja pe larg într-o altă parte a lucrării. Totuşi se cuvine să
arătăm, în acest context, că instanţa este obligată să pună în discuţia prealabilă a părţilor
excepţia de necompetenţă. Numai în acest fel se pot ocroti şi garanta drepturile
procedurale recunoscute părţilor. În caz contrar, hotărârea pronunţată poate fi cenzurată
prin intermediul căilor de atac şi poate conduce la casarea soluţiei adoptate în aceste
condiţii.
Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o
încheiere sau printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de
necompetenţă, respectiv în toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca
neîntemeiată. Pronunţarea unei asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a
cauzei de către instanţa sesizată. Împotriva încheierii de respingere a excepţiei partea
interesată poate exercita calea ordinară de atac a apelului şi recursului [art. 158 alin. (2)
C. proc. civ.]. Această cale procedurală poate fi exercitată numai odată cu fondul cauzei.
Soluţia este expres prevăzută de art. 158 alin. (2) C. proc. civ. în scopul de a evita
tergiversarea nejustificată a judecăţii prin exercitarea separată a căii ordinare de atac. Dar,
o dată cu exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond partea interesată va putea
invoca toate motivele sale de nemulţumire în legătură cu modul de rezolvare a excepţiei
de necompetenţă.
În cea de-a doua ipoteză - admiterea excepţiei de necompetenţă - instanţa se
pronunţă printr-o hotărâre de declinare a competenţei72. Hotărârea de declinare a
competenţei are drept efect nu numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea
cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii.
Trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit
legii se dispune însă numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. De la
această regulă există şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ.
trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate
jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea
care a obţinut declararea necompetenţei. O excepţie a căror justificări nici nu mai trebuie
demonstrate în mod deosebit. Ea este întemeiată pe necesitatea continuării cursului
judecăţii în acele situaţii în care calea de atac a fost exercitată tocmai de partea căreia i s-
a admis excepţia de necompetenţă şi care prin această atitudine dovedeşte o evidentă rea-
credinţă.
Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile
de la pronunţare. Dar din acest punct de vedere - al exercitării căilor de atac - legislaţia
noastră procesuală nu conţine derogări deosebite de la dreptul comun în materie.
Hotărârea de declinare a competenţei produce un dublu efect: de dezînvestire a
instanţei sesizate cu acţiunea principală şi de învestire a altei instanţe sau organ cu
atribuţii jurisdicţionale. Efectul de dezînvestire are un caracter general, în sensul că el
se produce în toate cazurile în care instanţa admite excepţia de necompetenţă. Învestirea
unui alt organ poate avea loc însă numai în acele împrejurări în care litigiul este de
competenţa unei alte instanţe sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Această soluţie
72
În practică se pronunţă, uneori, şi încheieri de declinare, procedeu nelegal, întrucât, pe de o parte,
legea se referă în mod expres la hotărâre [art. 158 alin. (3) C. proc. civ.], iar pe de altă parte, acesta este
actul prin care instanţa se poate dezînvesti de o cauză civilă. A se vedea pentru amănunte A. Ruffu, Actul
procesual al declinării de competenţă şi conţinutul dispoziţiei acestuia, în R.R.D. nr. 2/1968, p. 96-98.
rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile cuprinse în art. 158 alin. (1) C. proc. civ., care
impune instanţei sesizate „să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt
organ cu activitate jurisdicţională competent”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 158
alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text, instanţa care se declară necompetentă
trebuie să trimită dosarul „instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate
jurisdicţională competent ...”. Prin urmare, dacă litigiul este de competenţa unui organ
fără atribuţii jurisdicţionale instanţa nu poate dispune declinarea competenţei. Într-o
asemenea situaţie soluţia care se impune, aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, este
respingerea acţiunii ca greşit îndreptată73.
O situaţie particulară se poate ivi şi în acele cazuri în care se constată că litigiul este
de competenţa unei jurisdicţii străine. Este evident că nici în acest caz soluţia declinării
de competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată. Considerente de data
aceasta mult mai puternice impun soluţia respingeri cererii, iar nu aceea a declinării de
competenţă. Într-adevăr, o jurisdicţie străină nu poate dispune trimiterea unei cauze spre
soluţionare la o instanţă ce nu aparţine de sistemul său judiciar, căci principiul
suveranităţii statelor obligă la abţinere de la orice ingerinţă în privinţa atribuţiilor
autorităţilor publice dintr-un alt stat. În prezent, soluţia respingerii cererii ca nefiind de
competenţa instanţelor române este prevăzută în mod expres în art. 157 din Legea nr. 105
din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat74.
Hotărârea de declinare a competenţei produce efecte diferite în legătură cu
dezînvestirea instanţei sesizate şi cu învestirea altei instanţe sau organ cu atribuţii
jurisdicţionale. Dacă în cazul dezînvestirii putem vorbi de efectele puterii lucrului judecat
a hotărârii pronunţate nu acelaşi lucru se poate afirma în privinţa efectului de învestire al
altei instanţe sau a altui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Într-adevăr, nici o dispoziţie a
legii nu-i impune organului în favoarea căruia s-a trimis dosarul obligaţia de a proceda la
soluţionarea cauzei respective înainte de a-şi verifica propria competenţă. De altminteri,
verificarea propriei competenţe reprezintă una din primele obligaţii a oricărui organ de
jurisdicţie. Prin urmare, hotărârea de declinare nu se impune, cu autoritatea specifică
lucrului judecat, şi în faţa instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale la care s-a
trimis cauza spre soluţionare75. De altfel, soluţia ar fi greu de admis, mai ales în cazul
trimiterii dosarului la o instanţă de acelaşi grad sau la o instanţă de grad superior. Prin
urmare, instanţa la care s-a trimis cauza spre soluţionare, în temeiul art. 158 C. proc. civ.,
are posibilitatea de a se declara competentă sau dimpotrivă necompetentă să soluţioneze
litigiul. Tocmai situaţia în care instanţa de trimitere se consideră necompetentă generează
un conflict negativ de competenţă. Or, pentru rezolvarea acestei situaţii legea a
reglementat mijlocul procedural al regulatorului de competenţă.

73
A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 205-206; I. Deleanu, Tratat…, op.
cit., vol. I, p. 455; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., p. 443. A se vedea în acelaşi sens şi Trib. Suprem, col.
civ., dec. nr. 30/1966, în C.D. pe anul 1966, p. 268.
74
Sub imperiul legislaţiei anterioare adoptării Legii nr. 105/1992 în doctrină a fost pronunţată şi
soluţia închiderii dosarului. A se vedea pentru o discuţie în acest sens I. Leş, Observaţii privind soluţiile ce
se pronunţă de către instanţele judecătoreşti în cauzele civile în unele situaţii speciale, în R.R.D.nr.
6/1981, p. 45-46.
75
A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S Zilberstein, op. cit., p. 204; I. Deleanu, Tratat…, op. cit.,
vol. I, p. 457; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., p. 444; I. Apostu, op. cit., p. 133.
Excepţia de litispendenţă
Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de
fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă76. Ea reprezintă o
împrejurare anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina
pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.
Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesului
firesc de administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr,
potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru
aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.
Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei
triple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa
anticipează asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră că
litispendenţa este guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat77.
Într-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi
comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor
hotărâri judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public: protecţia
securităţii şi stabilităţii raporturilor sociale78. Cu toate acestea, cele două instituţii nu pot
fi confundate. Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau
mai multe instanţe (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte
juridice mai puternice, ea având ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deosebirile dintre cele două instituţii
vor fi puse în evidenţă şi pe plan strict procedural, astfel cum se va vedea în continuare.
Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:
a) Existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Identitatea dintre cele două
acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu poate
determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate. Părţile, obiectul şi cauza
sunt elementele esenţiale prin care se identifică orice acţiune civilă. Ele au fost studiate
deja. Totuşi, şi în acest context se impun câteva precizări suplimentare.
Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrul
altei acţiuni. În acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni.
Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe
capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a
doua acţiuni. Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră
mai veche, cât şi de doctrină79.
b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă
competente. Litispendenţa se poate ivi în cazul sesizării concomitente sau simultane a
două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate
76
Termenul de litispendenţă desemnează existenţa unui proces în curs. Datorită acestui fapt
termenul de litispendenţă nu evocă în mod exact situaţia procesuală la care ne referim, dar el s-a păstrat,
prin tradiţie, într-un număr mare de legislaţii. A se vedea în acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 56.
77
A se vedea în acest sens D. Ferland, B. Emery, op. cit., vol. I, p. 207.
78
Idem.
79
A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 284; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol.
I, p. 461; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 196; T. Mrejeru, op. cit., p. 74; E.D.
Moniz de Aragao, op. cit., p. 233.
este necompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă; într-o asemenea împrejurare
se va invoca excepţia de necompetenţă care primează faţă de aceea de litispendenţă.
Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate ivi numai în cazul competenţei relative, iar
nu şi în cazul competenţei absolute.
Pentru a funcţiona litispendenţa mai este necesar ca cele două sau mai multe cereri
să fie de competenţa instanţelor române. Litispendenţa nu funcţionează în situaţia în care
una dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine80. Soluţia se întemeiază, în
opinia noastră, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea
unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetenţă ele trebuie să respingă acţiunea (art.
157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea
unei cereri de o altă jurisdicţie, întrucât altminteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii
statelor.
Cerinţa enunţată mai sus implică şi existenţa a două sau mai multor acţiuni pe rolul
instanţelor sesizate. Prin urmare, dacă în una din acţiuni reclamantul a renunţat la cerere
sau la dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai
funcţionează.
În fine, mai este necesar, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 163
C. proc. civ., ca cele două sau mai multe acţiuni să fie pendente pe rolul unor instanţe
diferite. Dacă cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi
instanţe nu funcţionează instituţia litispendenţei. În mod evident, nici această situaţie nu
este firească şi ea trebuie înlăturată, dar nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin
„reunirea” cauzelor la secţia competentă potrivit legii81.
c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond. Această cerinţă nu este
prevăzută în mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totuşi ea a fost desprinsă de
doctrină din însăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri
contradictorii. Prin urmare, dacă una din cauze se află în faţa instanţei de fond, iar alta în
faţa instanţei de recurs nu se va putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii lucrului
judecat.
În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza
judecăţii în fond, iar cealaltă în apel82. Soluţia este firească întrucât apelul este o cale de
atac devolutivă.
Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la o
mai bună administrare a justiţiei. Datorită acestui fapt normele care o consacră trebuie
considerate ca având un caracter imperativ. Precizăm că în trecut s-a considerat de către
unii autori că litispendenţa este o instituţie de interes privat83. În prezent, în raport de
dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi

80
A se vedea în acest sens I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 462. A se vedea pentru amănunte în
legătură cu soluţiile pronunţate în dreptul elveţian W. J. Habscheid, op. cit., p. 270-271.
81
Soluţia joncţiunii cauzelor, la care se referă şi alţi autori (P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 283-
284; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I, pct. 5, p. 461), nu este prevăzută în mod expres în legislaţia
noastră. În opinia unor autori joncţiunea cauzelor trebuie să se realizeze la completul mai întâi învestit cu
soluţionarea cauzei (P. Vasilescu, op. cit., p. 283-284). Această soluţie credem că este incidentă numai în
cazul în care au fost sesizate două complete ale aceleeaşi secţii, iar nu şi în cazul în care au fost sesizate
secţii diferite ale uneia şi aceleeaşi instanţe.
82
A se vedea în acest sens: V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 436; T. Mrejeru, op. cit., p. 75.
83
A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 286-287; R. Japiot, op. cit., p. 465.
caracterizată decât ca o instituţie de ordine publică84. Natura litispendenţei va rezulta cu
evidenţă şi din consideraţiile procedurale privitoare la modul de invocare şi la efectele
litispendenţei.
Fiind o excepţie absolută litispendenţa poate fi invocată de oricare dintre părţi, de
procuror şi de instanţă din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ.,
litispendenţa poate fi invocată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”.
Observăm că deşi are un caracter absolut, excepţia de litispendenţă poate fi invocată
numai în faţa instanţelor de fond. Aceasta este una din particularităţile importante ale
excepţiei de litispendenţă în raport cu celelalte excepţii absolute.
Există însă şi autori care susţin că litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor
de fond, dar numai in limine litis85. În ceea ce ne priveşte considerăm nefondată o atare
susţinere86. Într-adevăr, faţă de precizările clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivit
cărora litispendenţa poate fi ridicată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”,
soluţia contrară nu face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, ceea ce
ni se pare inadmisibil. Pe de altă parte, opinia pe care o susţinem este conformă şi cu
finalitatea instituţiei, aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii.
Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea
cauzei. În acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu
actele de la dosar. Ce se întâmplă în cazul în care cererile aflate în situaţia de
litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă un
răspuns la această întrebare particulară. Totuşi asemenea situaţii se pot ivi uneori în
practică. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea
trebuie acordată instanţei „mai înaintată în actele de procedură”87. Opinăm şi noi că
soluţia enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de
determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta.
În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi
învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ.
Textul menţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care
au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va
trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad.
Hotărârea privitoare la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită are efecte
asemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat
în doctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu88.
Soluţia se întemeiază pe constatarea că hotărârea de admitere a excepţiei determină
dezînvestirea instanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa
constată întrunirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa litispendenţei
trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită, respectiv la instanţa mai înaltă în grad,
este obligatorie. Litispendenţa presupune însă ca ambele instanţe să fie deopotrivă

84
A se vedea în acest sens: D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 207.

85
A se vedea în acest sens I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 464.
86
A se vedea în acelaşi sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 361; Al. Bacaci, Excepţiile de
procedură în procesul civil, op. cit., p. 196; T. Mrejeru, op. cit., p. 75; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 287.
. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 285-286.
87

88
Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 197.
competente, întrucât în caz contrar va avea prioritate excepţia de necompetenţă. Prin
urmare, noi apreciem că un examen sumar al competenţei instanţelor se impune din
partea instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de litispendenţă. De aceea, în cazul
când se constată că instanţa mai întâi învestită nu este competentă în mod absolut
excepţia de litispendenţă urmează să fie respinsă. Hotărârea prin care se dispune
trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită nu este şi nici nu poate fi obligatorie
pentru instanţa mai întâi învestită. Aceasta deoarece fiecare instanţă este suverană în a
statua asupra propriei sale competenţe89.
Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă poate fi atacată prin
intermediul căilor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.
În cazul respingerii excepţiei de litispendenţă instanţa se va pronunţa printr-o
încheiere. Nici această încheiere nu este supusă unor reguli derogatorii de la dreptul
comun. Prin urmare, încheierea de respingere a excepţiei de litispendenţă va putea fi
atacată cu apel sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei.
Excepţia de conexitate
Art. 164 C. proc. civ. reglementează o altă excepţie importantă, anume aceea de
conexitate. Ea reprezintă o instituţie destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai
bună administrare a justiţiei prin evitarea posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor
hotărâri judecătoreşti contradictorii. Cu toate asemănările şi finalităţile comune a celor
două instituţii deosebirile sunt şi ele semnificative sub multiple aspecte. Conexitatea
implică existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şi nota distinctivă a conexităţii în
raport cu situaţia de litispendenţă.
Cu alte cuvinte, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar
care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb, în
cazul litispendenţei, joncţiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenţă, o dublă
judecată în una şi aceeaşi cauză. Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse şi
explicitate şi condiţiile conexităţii. Aceste condiţii se referă la:
a) Existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau la
instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună. În
legătură cu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm că ea vizează îndeosebi
aspectul subiectiv al instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni. Din
acest punct de vedere, legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi să fie comună în
cele două sau mai multe acţiuni pendente în faţa instanţelor judecătoreşti. Cerinţa
enunţată este statornicită printr-o exprimare neechivocă a legiuitorului, art. 164 alin. (1)
C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexării pricinilor în care „sunt aceleaşi părţi
sau chiar împreună cu alte părţi”. Prin urmare, dacă într-o cauză civilă nu figurează cel
puţin una dintre părţile dintr-un alt proces conexitatea este inoperantă.
b) Existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai
multe procese. Condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni
nu este cerută în cazul conexităţii, astfel cum ea este impusă de lege în cazul
litispendenţei sau al autorităţii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat că prin
conexare acţiunile îşi păstrează întreaga lor individualitate şi nu se realizează o contopire
a acestora într-un singur proces. Acţiunile conexate sunt şi rămân distincte, doar judecata
lor se face de aceeaşi instanţă.

89
A se vedea pentru unele discuţii în acest sens: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul
civil, op. cit., p. 198-199; T. Mrejeru, op. cit., p. 76.
Drept urmare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie sprijinite cu
necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept; este suficient un izvor comun juridic sau
numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză90.
Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai
diverse. Cu titlu de exemplu menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni
pentru executarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi pentru
anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de victimele unui
accident de circulaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj succesoral şi acţiunea
promovată de unii dintre moştenitori pentru reducţiunea donaţiilor excesive etc. Totuşi,
între cele două sau mai multe cauze trebuie să existe o asemenea legătură încât conexarea
cauzelor să se impună spre a se asigura o mai bună judecată, anume în sensul de a se
evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi pentru a se
realiza economie de timp şi de cheltuieli.
Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei instanţa va trebui să
aprecieze dacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună administrare a
justiţiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter
nelimitat91. O primă limitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă nu poate
opera împotriva regulilor imperative privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi
nici între organe de jurisdicţie care fac parte din sisteme diferite 92. În al doilea rând,
conexitatea este limitată la acele cazuri în care între obiectul şi cauza celor două acţiuni
există o strânsă legătură. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem şi instanţelor de control,
în anumite circumstanţe, dreptul de a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a
două sau mai multe acţiuni.
Dar în ce circumstanţe se poate exercita un asemenea control? Justiţia nu se
înfăptuieşte prin „aprecieri” arbitrare şi sustrase oricărui control. Iată de ce considerăm că
dreptul de apreciere al instanţei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea
controlului judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a pricinilor, respectiv
a acelor cauze între care nu există strânsa legătură de obiect şi cauză la care se referă art.
164 alin. (1) C. proc. civ.93
Excepţia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte excepţii de
procedură. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexităţii este necesar să precizăm
că normele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această concluzie este
dedusă de doctrină94 şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă judecătorului un
drept de apreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie să
remarcăm că excepţia de conexitate are unele trăsături care o apropie de excepţiile
absolute. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că instituţia conexităţii a fost

A se vedea în acest sens V. Cădere, Tratat de procedură civilă, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928, p.
90

316; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 289.


91
A se vedea în acest sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 363.
92
A se vedea pentru amănunte cu privire la condiţiile în care poate opera prorogarea de competenţă
I. Leş, Principii..., op. cit., vol. I, p. 332-338.
93
A se vedea în acelaşi sens, P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 290-291; Al. Bacaci, Excepţiile de
procedură în procesul civil, op. cit., p. 200.
94
A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 269; G. Porumb, Codul…,
op. cit., vol. I, p. 364; T. Mrejeru, op. cit., p. 79.
reglementată ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune
administrări a justiţiei. Prin aceste trăsături, conexitatea ocupă în sistemul excepţiilor de
procedură un loc particular, situându-se mai degrabă pe terenul intermediar dintre
excepţiile absolute şi cele relative.
O primă problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al excepţiei
de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere însă
nu se ridică probleme deosebite, căci răspunsul la această întrebare ni-l oferă chiar art.
164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi făcută de judecător chiar
dacă părţile nu au cerut-o. Prin urmare, excepţia de conexitate poate fi invocată nu
numai de părţi, ci şi de instanţă din oficiu.
Excepţia de conexitate poate fi invocată numai dacă acţiunile vizate de această
situaţie procesuală se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad. Această cerinţă rezultă în
mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu
poate fi invocată cu succes dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de fond, iar
alta formează obiectul apelului sau recursului. În schimb, astfel cum s-a decis şi în
jurisprudenţa noastră, este posibilă conexarea a două apeluri sau recursuri.
O problemă importantă este şi aceea de a determina momentul procesual până la
care este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Într-o părere exprimată în doctrina
antebelică s-a susţinut că excepţia de conexitate poate fi invocată numai în faza
preliminară a procesului95. Dispoziţiile procedurale care reglementează excepţia de
conexitate nu îndreptăţesc însă o atare concluzie. Într-adevăr, o atare interpretare
restrictivă nu poate fi desprinsă din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare,
excepţia de litispendenţă poate fi invocată în tot cursul dezbaterilor în faţa primei
instanţe96.
Excepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei
spre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se realizează practic o
prorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre conexare nu este
ţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţă; ea poate aprecia asupra oportunităţii
joncţiunii cauzelor. În cazul în care instanţa de trimitere respinge conexarea, ea va
retrimite cauza instanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de
competenţă.
De la regula potrivit căreia în caz de admitere a excepţiei, cauza se trimite la
instanţa mai întâi sesizată există şi o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 164 alin. (3) C.
proc. civ. dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investită, afară numai dacă amândouă
părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O atare înţelegere între părţi nu este
totuşi posibilă, astfel cum dispune în mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când „una
din pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura”. Pentru o
asemenea ipoteză joncţiunea cauzelor se va face la instanţa competentă în mod absolut.
Aceste dispoziţii procedurale confirmă şi ele teza inadmisibilităţii de prorogare de
competenţă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor
judecătoreşti. Menţionăm că în cazul respingerii excepţiei de conexitate instanţa se
pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea în continuare a cauzei.

95
A se vedea în acest sens: V. Cădere, op. cit., p. 317.
96
A se vedea în acest sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 363-364; Al. Bacaci, Excepţiile
de procedură în procesul civil, op. cit., p. 200; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 391-392.
Conexitatea este o excepţie destinată, astfel cum am remarcat deja, a contribui la o
mai bună administrare a justiţiei. Dacă excepţia reglementată de art. 164 C. proc. civ. nu
poate sluji scopului pentru care a fost instituită prin lege un remediu procesual este
indispensabil. Iar la acest remediu se referă tocmai art. 165 C. proc. civ.
Remediul la care ne referim este disjungerea cauzelor conexe, pentru a fi judecate
separat. Condiţia fundamentală a acestei soluţii o constituie faptul că numai una din
cauzele reunite, în baza art.164 C. proc. civ., se află în stare de judecată.
Excepţia puterii lucrului judecat
Sintagma lucru judecat provine din latinescul res judicata, care semnifică ceea ce
s-a judecat sau soluţionat. Din punct de vedere procesual această expresie se raportează la
efectele hotărârii judecătoreşti. Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da
eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleaşi chestiuni
litigioase.
Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai
importante excepţii de procedură. Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc. civ.
Dar de instituţia lucrului judecat se ocupă şi Codul civil în art. 1201. Potrivit acestui text:
„Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este
întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în
aceeaşi calitate”. Acest text este situat în Capitolul IX intitulat „Despre probaţiunea
obligaţiilor şi a plăţii” (secţiunea a III-a intitulată „Despre prezumţii”) din Titlul III al
celei de-a III-a Cărţii a Codului civil.
Observăm că în Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumţie legală
absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul - res judicata pro
veritate habetur. La rândul său, Codul de procedură civilă reglementează puterea lucrului
judecat ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută. Această soluţie este o consecinţă a
concepţiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor în cadrul Codului
civil, concepţie preluată şi de legislaţia noastră97.
Distincţia prezentată şi care îşi găseşte izvorul în modul de reglementare în
legislaţia noastră a problemei cercetate ne determină să conchidem că o atare abordare se
impune şi în plan doctrinar. Totuşi nu putem să nu remarcăm că în doctrina noastră mai
recentă s-a căutat să se facă distincţie şi între autoritatea lucrului judecat şi puterea
lucrului judecat98. Distincţia este subtilă şi ea are neîndoielnic un suport logico - juridic.
În acest sens, s-a remarcat că autoritatea lucrului judecat reprezintă o „calitate ataşată
hotărârii de la momentul adoptării ei şi până la expirarea termenului de exercitare a căilor
de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea acestora”, iar
puterea lucrului judecată o „calitate ataşată hotărârii care nu mai poate fi reformată sau
retractată”99. Aceeaşi idee a fost exprimată în doctrina noastră şi de alţi autori, dar într-o
terminologie diferită, anume aceea care face distincţie între puterea lucrului judecat

97
A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, Precis de la preuve, 4-edition, Wilson & Lafleur
Ltee, Montreal, 1993, p. 180-198.

98
A se vedea pentru amănunte în această privinţă I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în
drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 145-149: I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească,
Ed. Servo Sat, Arad, 1998, p. 71-72.
99
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 72.
provizorie şi cea definitivă. În acest sens prof. I. Stoenescu şi prof. S. Zilberstein,
remarcau că: „Este inexact să spunem că numai hotărârile definitive au putere de lucru
judecat. Orice hotărâre are această putere şi îşi produce efectele până la sfărâmarea ei,
însă, la hotărârile instanţelor de fond, care pot fi atacate cu recurs, puterea lucrului
judecat este provizorie şi se consolidează, fie prin expirarea termenului de recurs, fie prin
respingerea recursului”100.
Într-adevăr, hotărârea este eficientă prin ea însăşi din momentul pronunţării. După
rămânerea irevocabilă, hotărârea dobândeşte valenţe noi, care o deosebeşte de toate
celelalte acte de procedură; ea se situează în sfera actelor de autoritate publică învestită
fiind cu o eficienţă specifică de către ordinea juridică101. Semnificativă este totuşi şi o altă
opinie, anume aceea care relevă o legătură indisolubilă între autoritatea şi puterea lucrului
judecat. În acest sens s-a remarcat că: „Autoritatea lucrului judecat, ca prezumţie de
adevăr, se converteşte pe planul efectelor juridice ale hotărârii ce-l încorporează în
puterea lucrului judecat. Autoritatea lucrului judecat, cât şi puterea lucrului judecat
exprimă aceeaşi idee, dar pe planuri diferite: autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de
găsire şi consacrare a adevărului; puterea lucrului judecat exprimă ideea de impunere a
acestui adevăr în câmpul relaţiilor juridice. Şi una şi cealaltă este o prezumţie - prezumţie
absolută; prima priveşte adevărul stabilit, a doua - implicaţiile stabilirii adevărului de
către un organ jurisdicţional, în formele şi condiţiile prescrise de lege”102.
În ceea ce ne priveşte credem că discuţia nu trebuie deplasată într-un mod absolut
pe terenul fragil al abstracţiunilor filozofice, ci pe acela al realităţilor juridice rezultate
din reglementările în vigoare. Iar din acest punct de vedere nu putem ignora cadrul
reglementării juridice actuale şi care priveşte lucrul judecat atât ca o prezumţie absolută
de adevăr, cât şi ca o excepţie peremptorie destinată a preîntâmpina o judecată civilă
dublă. Este în acelaşi timp adevărat că legiuitorul francez a părăsit recent concepţia
înfăţişată mai sus. Iar o atare concluzie poate fi desprinsă chiar din dispoziţiile Codului
de procedură civilă în vigoare. Este semnificativă în această privinţă chiar şi referirea
succintă la unele dispoziţii procedurale în vigoare în dreptul francez. Astfel, potrivit art.
480 alin. (1) C. proc. civ. francez: „Hotărârea care tranşează în dispozitivul său în
întregime sau în parte pretenţia principală, sau cel care statuează asupra unei excepţii de
procedură, asupra unui fine de neprimire ori asupra oricărui incident are, din momentul
pronunţării sale autoritate de lucru judecat în privinţa litigiului pe care-l soluţionează”. La
rândul său, art. 500 alin. (1) din acelaşi cod precizează că: „Are forţa lucrului judecat
hotărârea care nu este susceptibilă de nici-un recurs suspensiv de executare”. Iar alineatul
următor al aceluiaşi text dispune că: „Hotărârea susceptibilă de un asemenea recurs
dobândeşte aceeaşi forţă la expirarea termenului de recurs dacă acesta din urmă n-a fost
exercitat în termen”. Iată deci că, în termeni categorici, legiuitorul francez face distincţie
între autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat. O distincţie care, credem noi,
ar putea fi avută în vedere în viitor şi de legiuitorul român.
În literatura juridică de la începutul acestui secol s-au formulat opinii diferite cu
privire la natura lucrului judecat. Dezbaterea a fost iniţiată în doctrina germană. Două au
fost opiniile în jurul cărora s-a declanşat o „luptă” de idei arareori întâlnită 103. O primă
100
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 524.
101
A se vedea E.T. Liebman, op. cit., p. 591.
102
Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 147-148.
A se vedea în acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 593-596; W.J. Habscheid, op. cit., p. 308-309.
103
opinie porneşte de la constatarea că lucrul judecat are un izvor autonom faţă de raportul
juridic dedus judecăţii104. În această concepţie hotărârea trecută în puterea lucrului judecat
va avea efectul de a constitui, modifica sau stinge raportul juridic litigios conform
constatărilor făcute de instanţă. „Duplicitatea” raporturilor juridice este evidentă, susţin
aceşti autori, îndeosebi în cazul pronunţării unei sentinţe injuste. Prin urmare potrivit
acestei concepţii - denumită şi teoria substanţială - sentinţa poate genera un drept
inexistent sau înlătura un drept preexistent. Teza enunţată a fost ilustrată şi prin adagiul
sentencia jus facit inter partes. Ea a fost susţinută în special în doctrina germană de
Wach, Kohler şi Pangenstecher. Împotriva tezei substanţiale s-a declanşat o „furtună” de
obiecţiuni, dintre care cea mai importantă se întemeiază pe constatarea că sentinţa se
bazează pe fapte constitutive, modificatoare sau extinctive petrecute în trecut. Este şi
motivul pentru care această teorie a pierdut mulţi susţinători. Astfel s-a ajuns la cea de-a
doua concepţie sau teoria procesuală. În această concepţie se afirmă că sentinţa produce
doar efecte de ordin procedural şi nu afectează raportul de drept substanţial; ea leagă
judecătorii numai în raport cu procesele viitoare. Susţinătorii acestei concepţii afirmă că
sentinţa nu produce efecte de fond; ea nu are influenţă, cu alte cuvinte, asupra raportului
juridic de fond. Desigur că şi această concepţie pare a sugera existenţa a două raporturi
juridice: un raport juridic adevărat şi un raport juridic distinct determinat prin sentinţă.
Totuşi această teză, majoritară azi în dreptul comparat 105, înfăţişează o realitate juridică
incontestabilă şi care decurge din necesitatea stabilităţii raporturilor sociale, finalitate ce
se realizează tocmai prin mecanismul puterii lucrului judecat şi al excepţiei destinat a-l
apăra. Printre promotorii acestei concepţii îi menţionăm pe Helwig, Stein, Goldschmidt şi
Rosenberg.
În acest context, nu se poate contesta funcţia declarativă a hotărârii judecătoreşti
asupra raporturilor juridice. Iar această funcţie este atât de semnificativă şi de puternică
încât nu se poate susţine decât că dreptul este acela pe care-l declară judecătorul prin
sentinţă106. Prin urmare, despre o dualitate a adevărului şi a dreptului nu se poate vorbi în
prezenţa unei sentinţe care a soluţionat în mod irevocabil conflictul dintre părţi. Or,
tocmai această imposibilitate de stabilire a unui nou adevăr este determinată de excepţia
puterii lucrului judecat. Funcţia excepţiei puterii lucrului judecat este tocmai aceea de
a exclude orice alte interpretări cu privire la adevărul stabilit de instanţă în mod
irevocabil. Tocmai de aceea unii autori vorbesc despre existenţa unui veritabil „drept al
lucrului judecat” şi care se înfăţişează ca „dreptul realizat prin intermediul procesului” 107.
De aceea, cum se exprimă acelaşi autor, experienţa juridică demonstrează uneori că
datorită anumitor vicisitudini „poate naufragia chiar şi dreptul cel mai evident şi triumfa
dreptul în mod aparent cel mai slab”108. În acest fel, noi credem că puterea lucrului
judecat se înfăţişează în toată splendoarea sa, aceea de a constitui „legea continuităţii
dreptului”109.

104
Teza a fost susţinută în doctrina italiană de celebrii procedurişti Redenti şi Carnelutti.
105
A se vedea în acest sens W.J. Habscheid, op. cit., p. 308.
106
E.T. Liebman, op. cit., p. 595. Menţionăm în acest context că marele jurist german Savigny
considera că hotărârea înzestrată cu putere de lucru judecat conţine un adevăr, dar nu cu titlu de prezumţie,
ci ca o simplă ficţiune.
107
E.J. Couture, op. cit., p. 412.
108
Ibidem, p. 412-413.
109
Ibidem, p. 413.
Actuala reglementare legală privitoare la autoritatea lucrului judecat este, astfel
cum am arătat deja, tributară vechii concepţii încorporate în Codul de procedură civilă
francez, ca o continuitate a celebrei teorii a lui Pothier, şi care vede în puterea lucrului
judecat în primul rând o prezumţie irefragabilă de adevăr. Socotim că într-o viitoare
legislaţie ar trebui să se renunţe la sistemul actual şi să se procedeze la reglementarea
puterii lucrului judecat exclusiv în Codul de procedură civilă, întrucât problema în
discuţie constituie esenţialmente una legată de efectele hotărârii judecătoreşti110.
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i
determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la
tripla identitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză
(eadem causa). Semnificaţia elementelor de identificare ale acţiunii civile, elemente care
premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscută. De aceea, în continuare nu vom
reveni asupra semnificaţiei noţionale a termenilor cu care operăm şi în acest context 111.
Vom evoca doar unele aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale privitoare la condiţiile puterii
lucrului judecat.
Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect. Pentru
a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să
fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în
dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune. În acest sens
reputatul procedurist ieşean P. Vasilescu remarca, pe bună dreptate, că „făcând paralela
între dispozitivul hotărârii din primul proces şi pretenţia din a doua cerere pentru a stabili
identitatea de obiect, contradicţia trebuie să reiasă nu numai în chip formal, dar şi
virtual”112. Într-adevăr, dacă în petiţia ulterioară se formulează mai multe capete de cerere
există autoritate de lucru judecat cu privire la acel capăt de cerere care a format deja
obiectul unei judecăţi; altminteri s-ar putea ajunge la situaţia ca una din părţi să
formuleze o cerere de chemare în judecată ulterioară în mod formal, adică cu mai multe
capete de cerere, spre a evita astfel consecinţele puterii lucrului judecat113. De asemenea,
jurisprudenţa noastră a decis, în mod judicios, că pentru a exista autoritate de lucru
judecat nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiunii în acelaşi mod, fiind
suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic;
chiar dacă cu prilejul primei judecăţi dreptul pretins de una dintre părţi s-a discutat numai
pe cale incidentă hotărârea pronunţată are putere de lucru judecat faţă de o altă acţiune în
cadrul căreia se urmăreşte valorificarea unuia şi aceluiaşi drept.
Exemplele doctrinare şi jurisprudenţiale privitoare la semnificaţia condiţiei
analizate sunt numeroase114. Ne mărginim aici doar la câteva exemplificări: nu există
identitate de obiect când în cadrul primei acţiuni se cerere anularea sau constatarea
nulităţii unei vânzări, iar în acţiunea subsecventă se solicită revendicarea aceluiaşi imobil;
nu există identitate de obiect între cererea legatarului pentru predarea legatului şi acţiunea
subsecventă a moştenitorului care tinde la anularea testamentului; nu există identitate de
obiect (şi nici de cauză) când prima acţiune are ca obiect posesia unui imobil, iar cererea
110
A se vedea în acest sens şi P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 713.
111
A se vedea pentru amănunte I. Leş, Principii..., op. cit., vol. I, p. 242-247.
112
P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 723.
113
Idem.
114
A se vedea pentru amănunte: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 722-726; I. Deleanu, V. Deleanu,
op. cit., p. 86-90. A se vedea pentru ample exemplificări jurisprudenţiale G. Boroi, D. Rădescu, Codul…,
op. cit., p. 248-254.
subsecventă are ca obiect revendicarea acestuia; nu există identitate de obiect când în
prima acţiune s-a solicitat recunoaşterea unei servituţi de trecere, iar în a doua cerere s-a
urmărit recunoaşterea altei servituţi, cum ar fi o servitute de vedere sau când cea din urmă
cerere are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru acea servitute; nu există autoritate de
lucru judecat când în prima acţiune una din părţi a fost condamnată la plata capitalului,
iar în cea de-a doua cerere s-a solicitat dobânzi; nu există putere de lucru judecat atunci
când prin hotărâre se constată nulitatea actului de înstrăinare pentru nerespectarea unei
condiţii legale imperative, iar acţiunea ulterioară se referă la rezoluţiunea promisiunii de
vânzare sinalagmatică, rezultând din acelaşi act, pe motiv că vânzarea nu s-a perfectat din
culpa celeilalte părţi. De asemenea, în cazul în care în cursul primei judecăţi reclamantul
a renunţat la un capăt de cerere, iar instanţa a luat act de o atare desistare, acel capăt de
cerere poate fi reiterat în cadrul unei acţiuni ulterioare fără a se putea opune cu succes
excepţia puterii lucrului judecat.
Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează identitatea de cauză.
Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă
ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic,
astfel cum susţin şi alţi autori115 în „situaţia de fapt calificată juridic”.
Cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovate în justiţie. Astfel cum a arătat şi
P. Vasilescu „această raţiune constă dintr-un fapt juridic, care formează baza dreptului
cerut. Fără arătarea cauzei pretenţia ar fi arbitrară”116. În doctrină s-a mai subliniat şi
necesitatea deosebirii dintre cauză şi mijloacele de susţinere ale acesteia. Acelaşi autor
ieşean remarca în această privinţă că în timp ce „cauza este temeiul de drept al
pretenţiei”, „mijloacele de susţinere sunt pricina cauzei cu înfăţişările ei deosebite, care
lămureşte cauza, o dovedeşte”117. Astfel, de pildă într-un litigiu privitor la anularea unui
testament, obiectul acţiunii l-ar constitui tocmai această anulare, iar cauza ar putea fi
reprezentată de un viciu de consimţământ, în timp ce eroarea, dolul sau violenţa ar
reprezenta mijloacele de susţinere ale cauzei. Prin urmare, „cauza ar fi raţiunea primă,
sau raţiunea imediată a cererii, iar mijloacele de susţinere, raţiunea cauzei, sau raţiunea
mediată, secundară a cererii. Identitatea cauzei produce autoritatea lucrului judecat, nu
însă şi identitatea mijloacelor de susţinere”118.
Dar distincţia invocată de autor a comportat şi în trecut vii controverse mai cu
seamă în litigiile privitoare la anularea convenţiilor. Într-un sistem se consideră că toţi
factorii care determină nulitatea actului juridic - lipsa formei prevăzute de lege, lipsa
capacităţii de folosinţă, lipsa obiectului etc. - reprezintă tot atâtea cauze. Prin urmare,
desfiinţarea convenţiei s-ar putea obţine pentru oricare din aceste cauze fără a se putea
opune cu succes excepţia puterii lucrului judecat. Într-un alt sistem se consideră că
obiectul acţiunii este nulitatea actului, iar viciile care determină nulitatea sunt mijloace de
susţinere, adică cauze secundare; acestea din urmă sunt irelevante sub aspectul existenţei
puterii lucrului judecat. În fine, o parte a doctrinei apreciază că nulitatea convenţiei
reprezintă obiectul acţiunii, consimţământul viciat care determină nulitatea constituie
115
A se vedea în acest sens G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 232; P. Vasilescu, op. cit., vol.
III, p. 726.

116
P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 726.

117
Ibidem, p. 727.
118
Idem. A se vedea cu privire la această distincţie şi I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 92.
cauza acţiunii, iar eroarea, dolul şi violenţa care arată în ce constă viciul de consimţământ
nu sunt altceva decât mijloace de susţinere a nulităţii; toate aceste mijloace de susţinere
trebuie să fie înfăţişate deodată119.
Problema examinată este una dintre cele mai delicate. Tocmai de aceea unii autori
au ezitat să se pronunţe tranşat asupra tezelor examinate ori s-au limitat să evoce succint
semnificaţia conceptului analizat. Totuşi, în legătură cu această interesantă problemă de
procedură, unii autori au făcut mai recent unele precizări demne de luat în considerare.
Astfel, Al. Bacaci, consideră „mai judicioasă opinia după care viciul de consimţământ, ca
eroarea, dolul, violenţa, constituie o cauză aparte, care stând la baza unei acţiuni, nu va
putea produce autoritate de lucru judecat, cu condiţia să nu fi fost luată în discuţie în
cadrul primului proces. Tot astfel, trebuie considerate cauze distincte forma neregulată a
actului sau lipsa de capacitate”120. Acest punct de vedere nu poate fi însă, după părerea
noastră, ignorat. El ţine seama de realităţile vieţii juridice a cărei complexitate faptică şi
juridică ne obligă la atari reflecţii.
În forme mai mult sau mai puţin evidente un atare punct de vedere este promovat şi
în doctrina occidentală. Astfel cum am arătat deja, conceptul de cauză trebuie raportat nu
doar la temeiul juridic al cauzei, ci în ultimă instanţă şi la starea de fapt calificată juridic.
Or, faptele la care ne-am referit nu exced unei corecte calificări juridice a fundamentului
acţiunii. Aceste elemente de fapt ţin de fondul litigiului; ele nu reprezintă simple
elemente probatorii ale acţiunii. De aceea, nu întâmplător uneori în doctrina occidentală
cauza este denumită ca fiind cauza factuală. Opinia a fost exprimată în doctrina franceză
recentă de profesorii Gerard Cornu şi Jean Foyer121. Aceşti autori mai precizează că
atunci „când este vorba de a şti, a priori, pe ce fundament trebuie să se edifice hotărârea,
această bază este constituită, în starea brută, pe faptele pe care părţile le introduc în
dezbateri”, iar aceste fapte sunt pentru judecător „un dat intangibil”122. Opinia este
exprimată şi mai tranşant de prof. elveţian W. J. Habscheid care remarcă: „Autoritatea de
lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă faptele pe care se fondează şi cele pe baza
căreia hotărârea precedentă a fost pronunţată sunt diferite”123. În opinia noastră, în
determinarea conceptului de cauză sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care
concură la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii. Or, împrejurările menţionate mai
sus de Al. Bacaci sunt şi după părerea noastră semnificative în conturarea cât mai exactă
a conceptului de cauză.
Pe de altă parte, în determinarea conceptului de cauză trebuie să avem în vedere şi
acele împrejurări noi ce nu au fost luate în considerare cu prilejul primei judecăţi. Dar,
deopotrivă de esenţială este şi constatarea că împrejurările de fapt nu pot constitui prin
ele însele cauza unei acţiuni. Calificarea juridică a faptelor este cea care le converteşte în
surse de obligaţii; faptele nu au relevanţă juridică, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa

119
A se vedea pentru o expunere detaliată a acestor teze: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 728; E.
Florian, Puterea lucrului judecat în materie civilă, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 161-165.
Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 154.
120

121
G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 526.
122
Idem.
123
W. J. Habscheid, op. cit., p. 316. A se vedea pentru unele exemplificări în acelaşi sens în materie
de divorţ I. Leş, M. Enache, Consideraţii asupra autorităţii de lucru judecat în cauzele de divorţ, în
Dreptul nr. 2-3/1990, p. 28-31.
occidentală, decât în lumina unei reguli de drept124. Prin urmare, regula generală este
aceea că identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept
aplicabile acestor fapte125.
Relevant este şi faptul că în ultimul timp îşi face loc tot mai mult o tendinţă de
mlădiere sau chiar de „renunţare” la elementele tradiţionale ale puterii lucrului judecat.
Sau mai corect spus se vorbeşte tot mai mult în literatura occidentală de identificarea
puterii lucrului judecat printr-un element obiectiv - materia litigioasă - şi unul subiectiv -
identitatea de părţi126. În acelaşi timp menţionăm şi existenţa unor legislaţii procesuale
care nu circumstanţiază autoritatea lucrului judecat prin elementele clasice ale triplei
identităţi de obiect, cauză şi părţi.
Jurisprudenţa noastră a avut şi ea un rol important în conturarea conceptului de
cauză. Unele exemple în această privinţă sunt edificatoare. Înainte de a purcede la
prezentarea succintă şi selectivă a acestei contribuţii jurisprudenţiale este necesar să mai
precizăm că în determinarea lucrului judecat este foarte important să se ţină seama de
finalitatea instituţiei puterii lucrului judecat şi a excepţiei destinate a o valorifica. În acest
sens în practica instanţei supreme s-a decis că: principiul puterii lucrului judecat
împiedică, nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect,
aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri
judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o
hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt
proces. Teza enunţată de instanţa noastră supremă evocă în termeni sugestivi finalitatea
puterii lucrului judecat şi chiar a prezumţiei de adevăr instituită de art. 1201 C. civ. În
considerarea acestei finalităţii şi a elementelor lucrului judecat se poate stabili în concret
dacă într-o cauză civilă există sau nu autoritate de lucru judecat.
Totuşi jurisprudenţa noastră este relativ bogată în determinarea conceptului de
cauză. Câteva exemple pot ilustra aserţiunea de mai sus. Astfel s-a decis că nu există
identitate de cauză între acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie. De asemenea, nu este
identitate de obiect şi cauză în ipoteza în care hotărârea definitivă constată nulitatea
actului de înstrăinare pentru că nu întruneşte o anumită cerinţă imperativă a legii, iar în
acţiunea ulterioară se solicită rezoluţiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare,
rezultând din acelaşi act şi motivat de faptul că înstrăinarea nu s-a realizat din pricina
celeilalte părţi. În acelaşi timp trebuie reţinut că nu există autoritate de lucru judecat ori
de câte ori temeiul juridic al celor două acţiuni este diferit. Astfel, dacă o primă acţiune în
revendicare bazată pe uzucapiune a fost respinsă, o a doua acţiune poate fi exercitată cu
succes dacă ea se întemeiază pe o altă cauză, cum ar fi un act translativ de proprietate
(donaţie, vânzare-cumpărare etc.). Tot astfel, respingerea unei acţiuni în anularea unui
testament neregulat întocmit (sau chiar pentru un viciu de consimţământ) nu poate fi
opusă în cadrul celei de-a doua cereri prin care se solicită să se constate că acelaşi
testament a fost revocat printr-un act juridic ulterior127.

124
A se vedea în acest sens decizia din 1990 în cauza Recois Construction c Quebec c Ready Mix
Inc. apud L. Ducharme, op. cit., p. 196.
125
A se vedea în acest sens şi J. C. Royer, La preuve civile, Cowansville, éditions Yvon Blais, 1987,
nota 739, p. 29.
A. Camacho, op. cit., p. 292-293; W. J. Habscheid, op. cit., p. 316-317. A se vedea şi I. Deleanu,
126

V. Deleanu, op. cit., p. 86.


Cea de-a treia condiţie a puterii lucrului judecat este formulată şi ea în mod expres
de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata să aibă loc „între aceleaşi părţi,
făcute de ele sau contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text evocă, astfel cum judicios s-
a remarcat, un principiu juridic, logic şi moral128. Este vorba aici de aplicaţiunea
principiului relativităţii lucrului judecat. Acest principiu reprezintă o transpunere pe plan
procesual a unui cunoscut principiu de drept civil şi în conformitate cu care convenţiile n-
au efect decât între părţile contractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel şi în materie
procesuală este logic şi echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai
între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să
dăuneze acestora. Cu toate acestea, în anumite condiţii hotărârea judecătorească este,
astfel cum vom sublinia în continuare, opozabilă şi altor persoane decât cele care au
participat în mod direct şi nemijlocit la judecată.
Mai întâi este necesar să precizăm că legea civilă are în vedere participarea unei
persoane la activitatea judiciară în calitate de parte. Ceea ce interesează nu este însă
prezenţa fizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces. Pentru
aceasta este însă necesar ca părţile să fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele să aibă
efectiv posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile procedurale. O hotărâre pronunţată în
lipsă are din punct de vedere procedural aceeaşi valoare cu hotărârea pronunţată în
contradictoriu, cu condiţia evidenţiată deja, anume aceea ca părţile să fi fost legal citate.
Drept urmare, persoana care absentează de la judecată este prezentă din punct de vedere
juridic, dacă a fost legal citată sau se înfăţişează printr-un reprezentant; dar acesta din
urmă deşi este prezent fizic în instanţă, totuşi nu devine parte în proces, exceptând
situaţia când participă la activitatea judiciară într-o dublă calitate, respectiv atât în nume
propriu, cât şi în calitate de mandatar.
De asemenea, din punctul de vedere al puterii lucrului judecat este irelevant faptul
că poziţia procesuală activă sau pasivă a părţilor s-a schimbat în cadrul celei de-a doua
acţiuni. De aceea s-a statuat că puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea
că în procesul subsecvent părţile se găsesc cu rolurile schimbate, fostul reclamant
devenind pârât. Puterea lucrului judecat poate fi opusă însă şi de către pârâtul dintr-o a
doua cerere de chemare în judecată, altul decât cel din primul proces, dar numai dacă are
aceeaşi situaţie juridică cu pârâtul din prima acţiune. Soluţia la care ne referim a fost
motivată de către jurisprudenţa noastră pe ideea că reclamantul nu este prejudiciat în nici
un mod, căci el a avut la dispoziţie toate garanţiile procedurale129.
Hotărârea judecătorească este totuşi opozabilă şi altor persoane. În această
categorie intră moştenitorii universali, cei cu titlu universal, creditorii chirografari şi
dobânditorii cu titlu particular. Menţionăm că în privinţa moştenitorilor universali şi cu
titlu universal soluţia se întemeiază pe faptul că aceştia preiau patrimoniul defunctului
sau o fracţiune din acesta, astfel cum el exista în momentul deschiderii succesiunii,
respectiv cu toate drepturile şi obligaţiile; drept urmare, aceşti moştenitori nu mai pot
repune în discuţie, printr-o altă acţiune, un drept care a fost recunoscut persoanei pe care
aceştia o moştenesc sau un drept care nu a mai existat în patrimoniul antecesorului lor, ei
fiind obligaţi să respecte o atare hotărâre. Situaţia este asemănătoare şi în cazul
127
A se vedea şi pentru alte exemplificări jurisprudenţiale P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 729-730;
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 91-93.
128
A se vedea I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 93.
129
A se vedea de asemenea G. Kovacs şi B. Diamant, notă la dec. civ. nr. 1028/1973 a Trib. jud.
Sibiu, în R.R.D. nr. 1/1975, p. 42-44.
dobânditorilor cu titlu particular şi a creditorilor chirografari. Hotărârea este opozabilă
însă dobânditorului cu titlu particular doar dacă acesta a dobândit bunul ulterior sau după
îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară. Puterea lucrului judecat poate fi opusă şi
creditorilor chirografari, deşi aceştia au un drept de gaj general asupra patrimoniului
debitorului; ei se pot plânge împotriva actelor făcute de debitor fie pe calea acţiunii
oblice, fie pe calea acţiunii pauliene. Situaţia este diferită însă în cazul creditorilor
privilegiaţi şi ipotecari, întrucât acestora nu li se poate opune puterea lucrului judecat
dacă privilegiul sau ipoteca a luat naştere în mod legal înainte de pronunţarea primei
hotărâri130.
Există şi hotărâri judecătoreşti a căror opozabilitate se impune, pentru considerente
adeseori diferite, erga omnes. Aşa este cazul acţiunilor în contenciosul constituţional131,
administrativ, precum şi în cazul acţiunilor privind starea şi capacitatea persoanelor132.
Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se ataşează
hotărârii judecătoreşti. Doctrina şi jurisprudenţa au precizat însă categoriile de hotărâri
judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat. În general, se consideră că pentru
ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, respectiv:
a) să fie pronunţată de o instanţă română;
b) să fie pronunţată în materie contencioasă;
c) să dezlege fondul cauzei.
Prima condiţie a fost afirmată constant şi în doctrina noastră mai veche133, dar a fost
reiterată şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 105/1992, privind raporturile de drept
internaţional privat134. Într-adevăr, hotărârile judecătoreşti străine nu dobândesc în mod
automat putere de lucru judecat. În acest sens, în doctrina mai veche s-a arătat că
„autoritatea lucrului judecat are ca temei ordinul suveranului, în virtutea dreptului său de
imperium ..... suveranul poate da acest ordin în limitele ţării sale, nu însă în altă ţară” 135.
Unele din raţiunile acestei soluţii îşi păstrează desigur actualitatea, principiul este însă
mult atenuat şi circumstanţiat în dreptul modern caracterizat printr-o interdependenţă fără
precedent, determinată ea însăşi de schimbările din economia mondială şi implicaţiile
proceselor de integrare regională sau continentală.
În sistemul nostru de drept hotărârile judecătoreşti pot dobândi putere de lucru
judecat doar dacă sunt recunoscute în condiţiile expres determinate de Legea nr.
105/1992. Dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. sunt clare în această privinţă. Potrivit
acestui text, hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate „pot fi recunoscute în
România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat” dacă sunt întrunite condiţiile
enunţate de acest articol. Drept urmare, puterea lucrului judecat a unei hotărâri
judecătoreşti străine este condiţionată de recunoaşterea hotărârii în condiţiile determinate

A se vedea pentru amănunte cu privire la aceste situaţii P. Vasilescu, op. cit., p. 732-735; I.
130

Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 94-96.


131
A se vedea în acest sens şi cu exemplificări din practica Curţii Constituţionale I. Deleanu, Justiţia
constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 278-280.
132
A se vedea pentru amănunte cu privire la justificarea opozabilităţii erga omnes a hotărârilor
judecătoreşti I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 100-105; V. Cădere, op. cit., p. 309.
133
A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 717.
134
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 121.
135
J. P. Niboyet, Manuel de droit international privé, p. 942, apud P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p.
717.
de art. 167 din Legea nr. 105/1992; ea nu se dobândeşte automat prin simpla rămânere
definitivă sau irevocabilă a hotărârii136. De la această regulă există şi o excepţie. Ea este
consacrată în mod expres de art. 166 din Legea nr. 105/1992 şi vizează hotărârile
judecătoreşti străine privitoare la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost
pronunţate sau, fiind pronunţate într-un stat terţ, dacă au fost recunoscute mai întâi în
statul de cetăţenie al fiecărei părţi. Aceste categorii de hotărâri sunt recunoscute de plin
drept în România, astfel cum dispune în mod expres textul menţionat. A doua condiţie se
referă la caracterul procedurii realizate în faţa instanţei de judecată. Se recunoaşte în
prezent că puterea lucrului judecat constituie o calitate care se ataşează numai hotărârilor
pronunţate în cadrul unor proceduri contencioase137. Încheierile pronunţate în cadrul
procedurii necontencioase nu au putere de lucru judecat, principiu enunţat în termeni
categorici de art. 337 C. proc. civ. Soluţia este logică întrucât instanţa nu este chemată să
soluţioneze un litigiu, ci doar să rezolve o cerere prin care nu se urmăreşte stabilirea unui
drept potrivnic faţă de o altă persoană. Ultima condiţie, deosebit de importantă, este aceea
ca prin hotărâre instanţa să fi soluţionat cauza în fond. Numai în aceste condiţii partea
care a câştigat procesul se poate prevala în cadrul unei acţiuni ulterioare de dreptul
recunoscut. Dacă litigiul nu a fost soluţionat în fond, instanţa nestatuând asupra
drepturilor părţilor, hotărârea pronunţată nu are putere de lucru judecat.
Puterea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât şi cele de
respingere ale acţiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscută şi cu
privire la cererile incidente soluţionate de către instanţă (intervenţii, chemări în garanţie,
cereri reconvenţionale etc.). Aceeaşi calitate trebuie să fie recunoscută şi hotărârilor
parţiale, precum şi hotărârilor provizorii. Acestea din urmă reprezintă o categorii aparte
de hotărâri judecătoreşti, în sensul că ele îşi păstrează întreaga eficienţă juridică atâta
timp cât se menţin şi situaţiile care au justificat adoptarea măsurilor respective (regulă
materializată şi în adagiul rebus sic stantibus)138. Aşa este cazul hotărârilor privitoare la
plata pensiilor de întreţinere, încredinţarea copiilor sau la plata unor despăgubiri civile
pentru repararea daunelor cauzate prin vătămarea corporală a victimei. O dată însă ce
faptele ce au stat la baza deciziei judecătoreşti au suferit modificări hotărârea
judecătorească poate fi revocată sau modificată în mod corespunzător139.

136
A se vedea în acest sens: S. Zilberstein, Procesul civil internaţional, p. 110-112; I. Deleanu, V.
Deleanu, op. cit., p. 127.

137
A se vedea în acest sens P.Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 713; V. Cădere, op. cit., p. 309; I. Deleanu, V.
Deleanu, op. cit., p. 121; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 233; Al. Bacaci, Excepţiile de
procedură în procesul civil, p. 136; E. Florian, op. cit., p. 34; L. Ducharme, op. cit., p. 186; G. Cornu, J.
Foyer, op. cit., p. 588-589; W. J. Habscheid, op. cit., p. 306-307; J. Larguier, op. cit., p. 82; A. Weill, F.
Terre, Droit civil. Introduction generale, Dalloz, Paris, 1979, p. 468; R. Japiot, op. cit., p. 438.
138
A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 124; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…,
op. cit., p. 233; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 139. A se vedea în sensul
că aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 715-716; V. Cădere,
op. cit., p. 360-361.
139
A se vedea cu privire la posibilitatea majorării, diminuării sau sistării despăgubirilor acordate
pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite şi L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 332-333.
Doctrina consideră, în mod întemeiat, că au putere de lucru judecat şi hotărârile
arbitrale140. Opţiunea doctrinei este neîndoielnic judicioasă, căci ea are un sprijin în chiar
dispoziţiile procedurale în materie. Astfel, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. civ.:
„Hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti
definitive”.
Un loc aparte în cadrul procedurii judiciare îl ocupă şi încheierile premergătoare
fondului. Acestea au un scop limitat, anume acela de a pregăti soluţia finală. De aceea, se
ridică problema de a cunoaşte dacă toate aceste încheieri se bucură de puterea lucrului
judecat. Astfel, cum am arătat deja, puterea lucrului judecat este un atribut al hotărârilor
judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei. Datorită acestui fapt trebuie decis că
încheierile preparatorii nu au putere de lucru judecat, scopul lor fiind limitat astfel cum
am arătat. O atare regulă nu are însă un caracter absolut. Astfel, încheierile
interlocutorii, adică acelea prin care se rezolvă unele chestiuni importante ale judecăţii şi
care prejudecă fondul cauzei se bucură de putere de lucru judecat, în sensul că instanţa nu
mai poate reveni asupra lor141. Aşa este cazul încheierii de admitere în principiu a unei
acţiuni de partaj.
O situaţie specială o reprezintă şi aceea a încheierilor prin care s-au respins unele
excepţii peremptorii sau dirimante, cum sunt prescripţia dreptului la acţiune, excepţia
puterii lucrului judecat, excepţia de necompetenţă, de litispendenţă etc.142
Una din problemele mult discutate în doctrină este şi aceea de a cunoaşte care este
partea din hotărâre ce se bucură de puterea lucrului judecat. În această privinţă s-au
conturat, în decursul timpului, două concepţii: prima este aceea care recunoaşte putere de
lucru judecat numai dispozitivului, a doua care conferă un asemenea atribut şi
considerentelor sau motivelor ce au stat la baza hotărârii. Dezbaterea a fost declanşată în
secolul trecut în Germania.
Prima concepţie a avut ca principal promotor pe reputatul jurist german Savigny.
Pentru acesta hotărârea constituia un tot unitar şi inseparabil; între considerente şi
dispozitiv guvernează o relaţie atât de strânsă, încât acestea nu pot fi separate, dacă nu se
doreşte o „denaturalizare a unităţii logice şi juridice a deciziei” 143. Ideea exprimată de
marele jurist german, şi pentru care motivele nu sunt decât animus et quasi nervus
sententiae, a fost dominantă în secolul trecut. În Germania, după adoptarea Codului de
procedură civilă, a rămas de necontestat faptul că motivele nu participă la autoritatea de
lucru judecat. Această concepţie a avut ecou în multe ţări de cultură juridică latină 144. În
dreptul contemporan este însă dominantă concepţia potrivit căreia, în anumite condiţii, şi
considerentele hotărârii pot dobândi putere de lucru judecat 145. Această concepţie este

140
A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 714; V. Cădere, op. cit., p. 363; I.
Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 122.
141
A se vedea în acest sens: V. Cădere, op. cit., p. 360; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 125; Al.
Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 139.
142
A se vedea în acest sens: I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 125-126; Al. Bacaci, Excepţiile de
procedură în procesul civil, p. 139; L. Ducharme, op. cit., p. 187-188.
143
A se vedea pentru amănunte cu privire la această concepţie E.J. Couture, op. cit., p. 427.
144
A se vedea E.J. Couture, op. cit., p. 427.
A se vedea în acest sens: A.Weill, F. Terre, op. cit., p. 468; W. J. Habscheid, op. cit., p. 312-314;
145

L. Ducharme, op. cit., p. 190-191; A. Camacho, op. cit., p. 296; J. Larguier, op. cit., p. 82.
promovată în prezent şi în doctrina noastră juridică146. Jurisprudenţa a promovat şi a
nuanţat, în termeni semnificativi, concepţia menţionată. Astfel, instanţa supremă a decis
că puterea lucrului judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul
litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care
determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea pronunţată. Considerentele
hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat, decât în măsura în care ele conţin sau
lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi cuprinse în dispozitiv. Interesantă şi
mai semnificativă este şi o altă soluţie a instanţei supreme şi care cuprinde următoarea
statuare: Calea de atac a recursului se îndreaptă în principiu împotriva dispozitivului
hotărârii care este susceptibil de a dobândi puterea lucrului judecat. Motivarea soluţiei,
prin care se explică şi, eventual, se completează înţelesul dispozitivului, nu poate fi
atacată, separat, cu recurs, afară de cazul când în cuprinsul motivării s-a rezolvat o
problemă care, prin natura ei, excede limitele unui considerent şi poate fi opusă cu
autoritate de lucru judecat.
Astfel cum se poate uşor remarca problema pe care o examinăm se află în strânsă
legătură şi cu partea din hotărâre ce poate fi atacată cu apel sau recurs. În această
privinţă unii autori au considerat că pot forma obiect al unei căi de atac ordinare şi
considerentele hotărârii147. De notat şi propunerea formulată de unii autori, anume în
sensul reglementării în viitorul Cod de procedură civilă a dreptului de exercitare a
recursului şi împotriva considerentelor hotărârii148. O opinie particulară a fost exprimată
în doctrina noastră şi de reputaţii procedurişti I. Stoenescu şi S. Zilberstein. Aceştia
remarcau că în practică s-au întâlnit şi cazuri în care s-a considerat admisibil recursul
împotriva considerentelor, dar că „această admisibilitate se datorează, după părerea
noastră, faptului că în realitate ceea ce este socotit, adesea, ca un considerent apare a fi o
soluţie dată unei probleme de fapt sau de drept. Cu alte cuvinte, nu interesează aşezarea
topografică a „considerentului” ce se atacă, ci natura lui juridică potrivit cu conţinutul
său”149. Soluţia preconizată de autori reprezintă, astfel cum s-a remarcat de altfel, o
construcţie juridică interesantă. Dar autorii citaţi recunosc în continuare, într-un mod
tranşant, că în „orice hotărâre esenţial este dispozitivul, iar considerentele îl explică
numai şi eventual îl completează”150.
În ceea ce ne priveşte apreciem că jurisprudenţa noastră a făcut o aplicaţiune
corectă a dispoziţiilor procedurale în vigoare. Doctrina nu s-a abătut, principial, de la
soluţiile jurisprudenţiale menţionate. Totuşi câteva precizări şi clarificări se impun. Este
de necontestat că puterea lucrului judecat trebuie recunoscută numai dispozitivului
hotărârii, întrucât doar acesta este susceptibil de a fi adus la îndeplinire pe calea
executării silite. „Aşezarea topografică” a unei măsuri luate de instanţă în partea
privitoare la motivare nu poate fi de natură, în opinia noastră, a conferi putere de lucru
146
A se vedea în acest sens: V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 370.
147
A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. II, p. 20;
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 302.
148
A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 370; P. G. Pavelescu, C. G.
Ciocoiu, Cu privire la admisibilitatea recursului împotriva considerentelor hotărârii în materie civilă, în
J.N. nr. 4/1964, p. 80-81. A se vedea de asemenea Gh. Comăniţă, B. Diamant, În legătură cu partea dintr-o
hotărâre care intră în puterea lucrului judecat şi în legătură cu aplicaţiunea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,
în R.D.C. nr. 1/2004, p. 118-120.
149
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. II, p. 27.
150
Idem.
judecat unui „considerent”. Măsurile luate de instanţă trebuie încorporate în partea
dispozitivă a hotărârii judecătoreşti. Orice altă „măsură” adoptată de instanţă în partea
expozitivă a hotărârii nu poate fi considerată pe cale de interpretare, oricât de ingenioasă
ar fi aceasta, ca o dispoziţie. Prin urmare, în opinia noastră, motivele nu intră sub
incidenţa puterii lucrului judecat şi nici nu pot forma obiect al apelului sau al recursului.
Pe de altă parte, măsurile luate de instanţă se consemnează mai întâi în minuta întocmită
de judecători după deliberare. Dispozitivul trebuie să fie în concordanţă cu minuta
întocmită în condiţiile arătate; altminteri s-ar crea posibilitatea judecătorului, astfel cum
subliniau şi doi cunoscuţi procedurişti români G. Boroi şi D. Rădescu, de a reveni asupra
soluţiei, ceea ce desigur este inadmisibil. La aceste argumente se mai poate adăuga faptul
că în unele cazuri legea stabileşte că termenul de apel sau recurs curge de la pronunţare,
prin excepţie de la regula generală. Or, în asemenea situaţii s-ar putea ajunge la
redactarea unor considerente prin care să se soluţioneze un capăt de cerere „omis” din
dispozitiv. Partea lezată în acest mod nici nu ar mai avea la dispoziţie o cale de atac
ordinară împotriva soluţiei statornicite în considerente, mai cu seamă atunci când faţă de
cuprinsul minutei nu a înţeles să exercite o cale ordinară de atac. Nu este însă mai puţin
adevărat că motivele pot contribui la explicarea şi interpretarea corectă a dispozitivului;
în cuprinsul lor se pot găsi elementele indispensabile ale cauzei şi obiectului litigiului151.
Prin urmare, apreciem şi noi alături de alţi autori că motivele hotărârii pot fi
utilizate „ca elemente de interpretare a pasajelor mai puţin clare ale dispozitivului” 152.
Într-adevăr, astfel cum arată acelaşi autor latino-american motivele reprezintă „un
antecedent logic al deciziei”, iar între considerente şi dispozitiv trebuie să domnească o
necesară corespondenţă şi armonie; obscuritatea uneia dintre aceste părţi ale hotărârii se
ilustrează cu claritatea celeilalte153. Valoarea interpretativă a motivelor a fost susţinută în
doctrina occidentală de marea majoritate a autorilor care atribuie putere de lucru judecat
numai dispozitivului154. Necesitatea de a recurge uneori la considerentele hotărârii are un
caracter absolut în anumite circumstanţe. Aşa este cazul hotărârilor prin care se respinge
pur şi simplu o acţiune în justiţie. Într-o asemenea împrejurare este dificil sau chiar
imposibil de determinat întinderea exactă a lucrului judecat; spre a determina întinderea
puterii lucrului judecat va trebui să se recurgă la elementele de identificare ale acţiunii
prin obiect şi cauză155.
De asemenea, trebuie considerate ca având putere de lucru judecat şi acele chestiuni
care au format obiect al dezbaterilor judiciare într-un proces anterior şi care fără să
constituie motive explicite ale hotărârii au fost soluţionate implicit ca antecedente logice
ale deciziei156. Este vorba aici de o chestiune prejudicială rezolvată de către prima
instanţă. Prin urmare, în concepţia noastră doar dispozitivul se bucură de putere de lucru
judecat, iar considerentele au o valoare interpretativă importantă; ele pot intra în puterea
lucrului judecat doar în mod excepţional, astfel cum am arătat anterior. Apreciem însă că

151
A se vedea în acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 598. A se vedea de asemenea W.J. Habscheid, op.
cit., p. 314; R. Japiot, op. cit., p. 437-438.

152
E.J. Couture, op. cit., p. 428.
153
Ibidem, p. 429.
154
A se vedea pentru unele amănunte L. Cadiac, op. cit., p. 620.
155
Idem. În opinia acestui autor motivele subsidiare de respingere a unei acţiuni, deşi sunt meţionate ca
atare, nu intră în puterea lucrului judecat.
156
A se vedea în acest sens G. Chiovenda, Institutioni, tome I, p. 350, apud E.J. Couture, op. cit., p. 431.
viitorul Cod de procedură civilă ar trebui, după modelul altor legislaţii procedurale, să
tranşeze orice controversă asupra uneia dintre cele mai importante probleme de drept
procesual civil, căci în cazul analizat nu poate fi vorba de o simplă dispută doctrinară.
Menţionăm că o controversă similară celei din doctrina noastră a existat şi în Franţa până
la adoptarea actualului Cod de procedură civilă. Soluţia legiuitorului francez a făcut să se
estompeze asemenea „lupte doctrinare”. Astfel cum remarcau Gerard Cornu şi Jean Foyer
actualul art. 480 C. proc. civ. francez nu mai permite să se „pescuiască” soluţiile instanţei
în cuprinsul considerentelor157. Într-adevăr, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ.:
„Hotărârea care soluţionează în dispozitivul său principalul, sau cea care statuează asupra
unei excepţii de procedură, asupra unui fine de neprimire sau asupra oricărui alt incident
are, din momentul pronunţării sale, autoritate de lucru judecat privitor la contestaţia pe
care o rezolvă”. Soluţia legiuitorului francez are justificări temeinice şi care trebuie să
constituie un motiv de reflecţie şi pentru legiuitorul român. O altă soluţie nu poate fi
decât dăunătoare atât pentru părţi, cât şi pentru ordinea de drept. În adevăr, dacă s-ar
conferi puteri depline considerentelor partea câştigătoare ar putea fi pusă uneori în
situaţia de a exercita o cale ordinară de atac, pentru simplul fapt că un motiv al deciziei
este greşit; altminteri partea ar putea fi expusă la o acţiune ulterioară pe motiv că unul din
considerentele deciziei este favorabil adversarului, deşi soluţia pronunţată este diferită.
Astfel cum am arătat deja, actualul Cod de procedură civilă consacră un singur
articol excepţiei puterii lucrului judecat. Totuşi acest text are semnificaţii procedurale
deosebite, întrucât din cuprinsul său se poate desprinde şi regimul juridic al acestei
importante excepţii. În trecut, excepţia puterii lucrului judecat era considerată ca una de
interes privat158. Problema enunţată a primit soluţii diferite şi în dreptul comparat. Astfel,
în Franţa o parte a doctrinei consideră că autoritatea lucrului judecat îşi are fundamentul
în necesitatea unei bune administrări a justiţiei, fapt pentru care şi regulile ce o consacră
ar trebui considerate de ordine publică159. Această teză nu a fost admisă totuşi de
jurisprudenţa franceză care consideră că excepţia lucrului judecat reprezintă un
„beneficiu personal la care se poate renunţa”160.
În doctrina franceză de drept procesual civil se apreciază că exceptio rei judicate
este de ordine publică când ea trebuie invocată din oficiu şi atunci când prin decizia
anterioară s-a statuat asupra unor drepturi asupra cărora părţile nu pot dispune161. În
Canada, doctrina este împărţită în ceea ce priveşte posibilitatea invocării puterii lucrului
judecat din oficiu. Astfel, după unii autori puterea lucrului judecat trebuie să fie invocată

157
G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 596. A se vedea de asemenea F. Kernaleguen, Institutions judiciaires,
Deuxième édition, Litec, Paris, 1999, p. 16-17. A se vedea pentru o soluţie asemănătoare şi pentru
prezentarea jurisprudenţei franceze în materie Droit et pratique de la procedure civile, sous la direction de
S. Guinchard, p.922-927.
158
A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 745. Susţinerea reputatului autor nu
este consecventă întrucât acesta se referă şi la unele “rezultate de folos obştesc”, fapt pentru care conchide
că “autoritatea de lucru judecat are caracter de ordine publică” (op. cit., vol. III, p. 710).
159
A se vedea în acest sens: Al. Weill, F. Terre, op. cit., p. 467-468. Şi în literatura juridică mai
veche s-a susţinut că autoritatea lucrului judecat nu este de ordine publică. A se vedea în acest sens: R.
Japiot, op. cit., p. 437.
160
A se vedea Al. Weill, F. Terre, op. cit., p. 468.
A se vedea G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 596-597.
161
în mod special de părţi, ea neputând fi ridicată de instanţă din oficiu162. În schimb, Curtea
de apel din Quebec a decis că ea are căderea de a invoca din oficiu excepţia puterii
lucrului judecat163.
Situaţia este diferită însă în dreptul procesual civil italian. Chiar şi în lipsa unui text
legal expres în acest sens, doctrina procesuală susţine că excepţia puterii lucrului judecat
este de ordine publică. Ea este considerată ca „o formă particulară stabilă a imperativităţii
actelor statale”, fapt pentru care puterea lucrului judecat „este de ordine publică”164.
Excepţia puterii lucrului judecat este destinată să asigure stabilitatea raporturilor
juridice şi să dea eficienţă întregii activităţi judiciare. De aceea, în dreptul nostru excepţia
puterii lucrului judecat trebuie considerată ca o excepţie peremtorie, iar normele care o
consacră au un caracter imperativ165. De altfel, aşa cum am arătat, o atare concluzie poate
fi desprinsă şi din prevederile art. 166 C. proc. civ., text care permite invocarea excepţiei
puterii lucrului judecat chiar şi din oficiu, inclusiv în faţa instanţelor de recurs.
Legat de natura juridică a excepţiei puterii lucrului judecat este şi problema de a
cunoaşte dacă partea interesată în invocarea ei poate renunţa la un asemenea beneficiu. În
trecut s-a decis în mod constant că la puterea lucrului judecat, care nu este de ordine
publică, se poate renunţa de către partea interesată. Această concepţie se reflectă şi în
unele soluţii jurisprudenţiale relativ recente. În acest sens instanţa supremă a decis că la
puterea lucrului judecat care este în favoarea părţii, se poate renunţa, fie prin neatacarea
hotărârii, fie prin neexecutarea hotărârii în termenul de prescripţie. De asemenea, în
termeni şi mai semnificativi, instanţa supremă statuase şi printr-o decizie anterioară că la
puterea lucrului judecat, care este însă oricum în favoarea părţilor, se poate renunţa.
Soluţiile jurisprudenţiale citate nu sunt însă în concordanţă cu caracterul de ordine
publică al regulilor privitoare la puterea lucrului judecat şi cu însăşi finalitatea instituţiei
analizate. Foarte judicios remarcau în această privinţă profesorii I. Stoenescu şi S.
Zilberstein că aplicarea consecventă a principiului puterii lucrului judecat conferă
judecătorului posibilitatea de a „invoca şi din oficiu existenţa lucrului judecat într-o cauză
ce-i vine spre soluţionare, chiar dacă partea angajată în noul proces nu ridică sau nu vrea
să se prevaleze de hotărârea anterioară. Nu se poate face analogie cu situaţia în care
partea care a obţinut câştig de cauză renunţă la executarea, înăuntrul termenului de
prescripţie, a hotărârii pe care o obţinuse, această renunţare fiind o remitere de datorie” 166.
Prin urmare, se poate concluziona că excepţia puterii lucrului judecat are un regim juridic
similar cu al celorlalte excepţii absolute. Având însă în vedere caracterul peremtoriu al
excepţiei puterii lucrului judecat este recomandabil, desigur, ca şi această excepţie să fie

162
A se vedea A. Nadeau, L. Ducharme, op. cit., p. 447; L. Ducharme, op. cit., p. 191.
163
A se vedea în acest sens decizia pronunţată în cauza Liberty Mutual Insurance Co. contra
Commission de normes du travail du Quebec, apud D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 209. A se vedea în
sensul obligativităţii invocării din oficiu a autorităţii lucrului judecat: A. Camacho, op. cit., p. 295.
164
E. T. Liebman, op. cit., p. 610. Acelaşi autor susţine, în mod întemeiat după părerea noastră, că
judecătorii sunt obligaţi să respecte puterea lucrului judecat, indiferent care este comportamentul urmat de
părţi (op. cit., p. 610).
165
A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 522; I. Deleanu, V.
Deleanu, op. cit., p. 81; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, p. 242; M. Tăbârcă, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, op. cit., p. 230; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil,
op. cit., p. 165; E. Florian, op. cit., p. 187.
166
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 526. A se vedea în sensul aceleeaşi soluţii I. Deleanu, V.
Deleanu, op. cit., p. 82.
cât mai curând invocată de părţi sau instanţă din oficiu, respectiv chiar in limine litis. În
acest fel se evită încărcarea nejustificată a activităţii judiciare şi realizarea unor probatorii
inutile asupra fondului cauzei. Rolul activ al judecătorului trebuie să se impună ca o
coordonată esenţială în soluţionarea corectă a unei excepţii atât de importante cum este
excepţia puterii lucrului judecat. În doctrina noastră s-a remarcat şi faptul că această
excepţie nu va fi unită cu fondul cauzei, tocmai datorită faptului că ea împiedică
cercetarea temeiniciei acţiunii167. Totuşi trebuie să precizăm că examinarea excepţiei
puterii lucrului judecat presupune uneori şi administrarea de probatorii spre a se verifica
existenţa condiţiilor impuse de art. 1201 C. civ. Asemenea probatorii vizează însă doar
examinarea triplei identităţi din cea de-a doua acţiune în raport cu elementele cuprinse în
hotărârea invocată cu putere de lucru judecat.
Instanţa de judecată, după examinarea temeiniciei excepţiei invocate, se va
pronunţa după caz printr-o hotărâre sau încheiere. Judecătorul va pronunţa o hotărâre
ori de câte ori găseşte excepţia ca fiind întemeiată. Prin hotărâre instanţa va dispune
respingerea acţiunii. Dimpotrivă, în cazul în care instanţa găseşte excepţia neîntemeiată,
va pronunţa o încheiere interlocutorie şi va proceda la soluţionarea în continuare a cauzei.
Încheierea pronunţată în aceste condiţii poate fi atacată numai o dată cu fondul cauzei.
La iniţiativa părţii vătămate în procesul penal se poate exercita şi acţiunea civilă. În
acest mod, partea interesată are posibilitatea de a-şi valorifica toate pretenţiile sale,
inclusiv cele patrimoniale, într-un singur cadru procesual, respectiv în cadrul acţiunii
civile alăturate acţiunii penale. În principiu, partea nu este obligată să procedeze în acest
fel, ea având posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sale civile şi în cadrul unei acţiuni
ulterioare în faţa instanţei civile.
Codul de procedură penală cuprinde câteva dispoziţii importante cu privire la
raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) C. proc.
pen.: „Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate
introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune”.
Într-o asemenea împrejurare, astfel cum dispune în mod expres art. 19 alin. (2) C. proc.
pen., judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei
penale. Principiul enunţat este consacrat şi în vechiul adagiu, potrivit căruia „le criminel
tient le civil en etat”. Este posibil însă ca procesul penal să fi fost declanşat iar partea
vătămată să se fi constituit parte civilă, dar acesta să se suspende ulterior. Şi pentru
această ipoteză legea prevede o soluţie expresă în art. 19 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit
acestui text persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal sau pentru
care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal poate să pornească acţiune
civilă în faţa instanţei civile, dacă procesul penal a fost suspendat. Dar acelaşi text
statuează că în caz de reluare a judecăţii în penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se
suspendă. Soluţiile enunţate vizează nu numai raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea
civilă, ci ele sunt determinate de finalitatea procesului penal şi de o anumită preemţiune a
unor probleme soluţionate de instanţa penală. Această finalitate şi raportul dintre cele
două acţiuni este pus în evidenţă în mod deosebit de semnificativ prin însăşi instituţia
puterii lucrului judecat.
Codul de procedură penală consacră un articol special acestei probleme, sub
denumirea marginală de „Autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotărârii civile în
penal”. Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen. „Hotărârea definitivă a instanţei penale are
167
Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 166.
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la
existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Prin urmare,
autoritatea lucrului judecat a deciziei penale este reţinută de legiuitor cu privire la trei
elemente definitorii ale acţiunii: existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia
autorului. Remarcăm însă că în doctrina mai recentă s-a subliniat că elementele autorităţii
lucrului judecat la care se referă art. 22 alin. (1) C. proc. pen. sunt diferite de cele
statornicite în art. 1201 C. civ.168 Afirmaţia este riguroasă îndeosebi în ceea ce priveşte
cauza celor două acţiuni. Obiectul este şi el diferit dar îşi are sursa în săvârşirea acelui
fapt ilicit, cu semnificaţii atât penale cât şi civile.
Soluţia legislativă actuală este raţională şi pe deplin justificată, căci nu este posibil
ca acelaşi fapt ilicit să fie considerat existent din punct de vedere penal şi inexistent sub
aspect civil. Codul de procedură penală a limitat însă puterea lucrului judecat la
elementele definitorii indicate mai sus. În acest fel legislaţia noastră se înscrie pe linia
unei soluţii intermediare privind puterea lucrului judecat în penal; ea nu a înţeles să
lipsească hotărârea penală de orice eficacitate faţă de acţiunea civilă, astfel cum se
procedează uneori în dreptul comparat, dar nici să-i confere o autoritate absolută.
Pentru ca hotărârea instanţei penale să aibă putere de lucru judecat asupra unei
acţiuni civile ulterioare este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Hotărârea pronunţată să aparţină unei instanţe penale. Această cerinţă poate
fi dedusă în mod neîndoielnic din chiar dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.
Precizarea a fost necesară spre a distinge hotărârea finală a instanţei de rezoluţiile
organelor de urmărire penală, acestea din urmă neputându-se opune cu forţa lucrului
judecată într-o acţiune civilă ulterioară. Într-adevăr, astfel cum s-a decis şi în
jurisprudenţa noastră, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu are caracterul unei
hotărâri definitive. Soluţia este identică şi în cazul pronunţării unei rezoluţii de
neîncepere a urmăririi penale.
b) Hotărârea instanţei penale să fi rămas definitivă. Condiţia este enunţată în
mod expres de art. 22 alin. (1) C. proc. pen. şi ea este întru totul firească căci numai în
atare condiţii se poate impune autoritatea soluţiei pronunţate în faţa instanţei penale.
c) Hotărârea să fi soluţionat cauza în fond, iar nu doar o chestiune incidentală.
Aceasta înseamnă în esenţă că instanţa s-a pronunţat, pe baza unor discuţii contradictorii,
asupra unor elemente esenţiale ale procesului civil, cum sunt tocmai cele referitoare la
elementele indicate de art. 22 alin. (1) C. proc. pen.
d) Hotărârea penală să fie anterioară celei civile. Condiţia este subînţeleasă în
chiar dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.169
Puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa penală se impune în
privinţa ilicitului penal cu semnificaţii şi asupra faptei civile, asupra identităţii autorului
şi asupra culpabilităţii acestuia. Trebuie să precizăm că decizia privind existenţa sau
inexistenţa faptei nu mai poate fi discutată în faţa instanţei civile. Consecinţele
prejudiciabile ale faptei, sub aspect civil, impun totuşi câteva precizări: dacă instanţa
penală a determinat întinderea prejudiciului rezultat din infracţiune, instanţa civilă nu
poate ajunge la o altă constatare întrucât puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în
penal se impune; dacă în instanţa penală nu s-au discutat unele elemente în legătură cu
întinderea prejudiciului, acestea pot fi analizate în faţa instanţei civile.
168
A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 116.
169
A se vedea cu privire la condiţiile enunţate şi I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 118.
Hotărârea penală are însă efecte erga omnes. Este una din particularităţile
hotărârilor penale în raport cu cele pronunţate în materie civilă, unde doar prin excepţie
de la regula relativităţii lucrului judecat hotărârea judecătorului are o atare opozabilitate.
Este un aspect important care nu poate fi ignorat nici în cadrul demersului de faţă. Astfel,
persoanei neconstituite parte civilă în procesul penal şi care a fost prejudiciată prin
infracţiune nu i se poate opune autoritatea lucrului judecat cu privire la întinderea
prejudiciului170.
Dar care sunt efectele hotărârii civile cu privire la o acţiune penală ulterioară?
Răspunsul la această întrebare ne este oferit foarte tranşant de art. 22 alin. (2) C. proc.
pen., text care dispune că: „Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost
soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire
penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a
săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Textul citat nu face altceva decât să consacre, astfel
cum judicios s-a arătat, „preeminenţa autorităţii lucrului judecat a hotărârii penale faţă de
judecata în instanţa civilă”171.
În legătură cu textul citat observăm, mai întâi, că acesta se referă expressis verbis la
hotărârea definitivă a instanţei civile, ceea ce sugerează ideea că este vorba doar de
eficienţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie civilă. Aceeaşi raţiune se impune
însă şi în privinţa hotărârilor pronunţate de instanţele civile în alte materii, cum sunt
litigiile comerciale sau în litigiile de contencios administrativ. Prin urmare, astfel cum s-a
remarcat sintagma de hotărâre definitivă a instanţei civile nu trebuie interpretată într-un
mod restrictiv172.
De asemenea, se cuvine să menţionăm că dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen.
vizează inopozabilitatea hotărârii penale numai cu privire la cele trei elemente definitorii:
existenţa faptei, a autorului ei şi a vinovăţiei acestuia. Aceasta înseamnă că hotărârea
instanţei civile ar putea avea autoritate de lucru judecat în privinţa altor chestiuni
litigioase decât cele menţionate expres de art. 22 alin. (2) C. proc. pen. În doctrină, s-a
observat în mod pertinent că textul este aplicabil cu interpretările menţionate şi în
privinţa hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ sau comercial173.
De la regula ineficienţei hotărârii civile asupra acţiunii penale literatura de
specialitate admite unele excepţii, cum sunt îndeosebi acele probleme litigioase care sunt
de atributul exclusiv al instanţei civile sau care reprezintă o chestiune prejudicială (cum
ar fi cea privitoare la validitatea căsătoriei etc.)174.

Administrarea probelor
Administrarea probelor reprezintă o operaţie complexă şi deosebit de importantă în
desfăşurarea procesului civil. Doar arareori procesul civil se poate soluţiona fără să fie
necesară administrarea unor probatorii adecvate. Acest lucru se realizează, mai cu seamă,
în cazul soluţionării procesului civil pe baza unor incidente (ca urmare a invocării unor
excepţii dirimante) sau pe baza unor acte de dispoziţie ale părţilor. Verificarea

170
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 534-535.
171
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 119.
172
A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 119.
Idem.
173

174
Ibidem, p. 120.
temeiniciei acţiunii şi a pretenţiilor invocate în faţa judecătorului implică însă cu
necesitate administrarea de probe.
În această parte a lucrării ne propunem să analizăm principalele aspecte privitoare
la administrarea probelor. Acest lucru se va realiza însă, astfel cum este firesc, în strânsă
corelaţie şi cu cerinţele privitoare la admisibilitatea diferitelor mijloace de probă.
Admisibilitatea probelor este o problemă ce se studiază şi la disciplina drept civil. Dar o
privire generală asupra întregului sistem probatoriu175 se impune pentru o mai bună
cunoaştere a acestuia, iar, pe de altă parte, trebuie să subliniem că probele sunt elemente
indispensabile ale activităţii judiciare.
Noţiunea de probă este folosită în terminologia juridică în mai multe accepţiuni.
Într-un sens larg, prin probă se desemnează fie acţiunea de stabilire a existenţei sau
inexistenţei unui fapt, fie chiar rezultatul probaţiunii. În sens restrâns, conceptul de probă
evocă însăşi mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Este accepţiunea cea mai
frecvent folosită în doctrină şi jurisprudenţă . Noţiunea de probă este folosită în acest sens
şi în art. 167-225 şi 235-241 C. proc. civ., texte care au ca obiect administrarea dovezilor.
Conceptului de probă i se conferă şi un alt înţeles. Astfel, tot într-o accepţiune
restrânsă conceptul de probă evocă şi faptul probator, adică faptul material, care, odată
dovedit, este folosit spre a stabili un alt fapt ce este relevant pentru soluţionarea cauzei.
Din acest punct de vedere trebuie să distingem între două categorii de fapte:
a) faptele principale (facta probanta sau res probantae), care reprezintă tocmai
obiectul probei, adică ceea ce trebuie demonstrat, dovedit, în faţa judecătorului; b)
faptele probatorii (facta probantia sau res probantes), adică faptele ce sunt utilizate spre
a stabili existenţa sau inexistenţa raportului litigios.
Probele nu reprezintă o categorie exclusiv juridică. Ele se întâlnesc şi în alte
domenii ale vieţii sociale sau în domeniul cercetării ştiinţifice. Între probele folosite de
cercetător şi cele utilizate în activitatea judiciară există anumite similitudini, dar şi
esenţiale deosebiri care pot fi evidenţiate sub multiple aspecte176. Reţinem doar câteva
dintre acestea. În primul rând, ca o latură comună evidenţiem faptul că atât judecătorul
cât şi omul de ştiinţă (istoric, matematician, fizician etc.) au ca scop comun determinarea
adevărului. Pe de altă parte, investigaţia ştiinţifică, ca şi cercetarea judecătorului se
raportează la fapte sau evenimente petrecute într-un trecut mai mult sau mai puţin
îndepărtat.
Deosebirile dintre probe în general şi probele judiciare sunt însă esenţiale astfel
cum am anticipat. Probele în general se realizează într-o deplină libertate de investigare a
cercetătorului, iar o atare libertate priveşte atât autorii investigaţiei, obiectul, cât şi
mijloacele de investigaţie. În schimb, probele judiciare se realizează potrivit unor reguli
prestabilite de lege şi care se impun atât judecătorului, cât şi părţilor. De asemenea,
cercetătorul poate reveni asupra propriei sale cercetări, fie pentru a fundamenta o altă
concluzie, fie pentru a descoperi alte fapte şi argumente în sprijinul aceleiaşi soluţii.
Cercetătorul, în general, nu este ţinut să finalizeze investigaţia sa într-un timp limitat.
Asemenea atribute nu-i sunt recunoscute judecătorului, iar faptele sale se materializează
175
Pentru cercetări monografice cu privire la probe a se vedea: A. Ionaşcu, Probele în procesul civil,
Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1969; E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1970; R. Dumitru, D.C. Tudurache, Probele în procesul civil, Ed. Ankarom,
Iaşi, 1996. Pentru dezvoltări monografice în dreptul comparat a se vedea îndeosebi L. Ducharme, Precis de
la preuve, 4-e édition, Wilson & Lafleur Ltee, Montreal, 1993.
A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 20-22.
176
în final într-o hotărâre judecătorească ce va fi înzestrată cu forţa caracteristică lucrului
judecat177.
În ordinea consideraţiilor de mai sus se mai poate arăta că proba poate fi privită atât
din punct de vedere al instanţei, cât şi al părţilor litigante. Din punctul de vedere al
instanţei probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea funcţiei jurisdicţionale:
stabilirea adevărului în cauzele supuse judecăţii. Aceasta deoarece, aşa cum sublinia un
reputat procedurist italian, „nu poate exista justiţie dacă aceasta nu este fondată pe
adevărul faptelor la care se referă”178.
Din punct de vedere al părţilor, probele sunt mijloace folosite pentru a convinge
judecătorul asupra existenţei sau inexistenţei unor fapte relevante în procesul civil. De
aceea s-a afirmat că proba este, din punct de vedere al părţilor, „o modalitate destinată a
forma convingerea magistratului”179. Iar convingerea magistratului depinde, în mare
măsură, de activitatea probatorie a părţilor litigante. Tocmai această împrejurare l-a
determinat pe cunoscutul procedurist uruguayan Eduardo J. Couture să afirme că proba
civilă este „mai mult decât o metodă ştiinţifică de cercetare” ea se aseamănă cu proba
matematică, „fiind o operaţie de verificare a exactităţii sau falsităţii altei operaţiuni
anterioare”180.
Importanţa probelor în procesul civil este foarte bine ilustrată prin adagiul latin
„Idem est non esse aut non probari” (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului).
Această maximă, care şi-a păstrat actualitatea, demonstrează importanţa covârşitoare a
probelor în orice sistem judiciar. Adagiul roman amintit şochează la prima vedere pentru
că semnifică că cel care nu-şi demonstrează dreptul să află în aceeaşi situaţie cu cel ce nu
este titularul unui drept. De aceea s-a remarcat că adagiul enunţat exprimă numai „o
jumătate de adevăr”, întrucât un drept se poate concepe şi independent de mijloacele
susceptibile de a-i stabili existenţa, iar unele drepturi se realizează în mod voluntar, chiar
dacă probaţiunea lor s-ar dovedi imposibilă181.
Păstrând semnificaţia reală a adagiului roman menţionat se poate afirma totuşi că
probele au un rol covârşitor în viaţa juridică. De ele depinde nu numai stabilirea faptelor,
ci şi calitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Fără existenţa probelor activitatea
judiciară nici nu poate fi, adeseori, concepută. Probele concură la stabilirea adevărului, la
formarea convingerii intime a judecătorului şi la pronunţarea unor hotărâri temeinice şi
legale. Ele conferă instanţelor superioare posibilitatea de a exercita un control eficient
asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul nostru.
Dispoziţii privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul de
procedură civilă. Astfel, în Codul civil întâlnim dispoziţii privitoare la probe în Capitolul
IX intitulat: „Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii”, situat în Titlul III al Cărţii a III-

177
Ibidem, p. 20-21.
178
E.T. Liebman, op. cit., p. 274.
179
E.J. Couture, op. cit., p. 218.
180
Ibidem, p. 201. O critică a adagiului latin menţionat a fost adusă şi de Arthur Schopenhauer, în
cunoscuta sa lucrare „Le monde comme volonté et comme representation”. Marele filozof german remarca:
„Cette vieille erreur, qu’il n’y a de parfaitement vrai que ce qui est prouve, et que toute verité repose sur
une preuve, quand, au contraire, tout preuve s’appuie sur une verité indemontée”.
181
L. Ducharme, op. cit., p. 1.
a. Dispoziţiile din această parte a Codului civil se referă, în esenţă la sarcina probei, la
condiţiile şi forţa probantă a principalelor mijloace de probă (înscrisuri, mărturia,
prezumţiile şi mărturisirea).
Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii privitoare, îndeosebi, la administrarea
probelor. Aceste prevederi legale sunt grupate în Secţiunea a III-a, intitulată
„Administrarea dovezilor” din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat în Cartea a II-a).
Codul de procedură civilă reglementează însă şi unele mijloace de probă neprevăzute de
Codul civil, respectiv expertiza şi cercetarea la faţa locului.
Observăm însă că nu numai obligaţiile urmează să fie probate în caz de contestare a
raporturilor juridice născute în circuitul civil, ci orice fapt ce prezintă relevanţă pentru
soluţionarea litigiului. Pe de altă parte, unele probe prezintă şi anumite particularităţi.
Avem în vedere obligaţiile comerciale a căror probaţiune este supusă şi unor reguli
deosebite statornicite în Codul comercial. În acest sens facem precizarea că art. 46-57 C.
com., din Titlul V, intitulat „Despre obligaţiunile comerciale în general”, conţine
precizări privitoare la regimul probelor în materie comercială. Semnificative în această
privinţă sunt dispoziţiile art. 46 C. com., text potrivit căruia obligaţiunile comerciale şi
liberaţiunile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi
acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor şi cu martori.
Prin urmare, se poate observa că art. 46 C. com. se referă şi la alte mijloace de
probă decât cele reglementate în legislaţia civilă şi procesual civilă, cum sunt facturile
acceptate, telegramele şi registrele părţilor.
Reglementarea probelor, în principal, în Codul civil şi în Codul de procedură civilă,
reprezintă o consecinţă a preluării modului de abordare a sistemului probatoriu de
legislaţia civilă franceză. O atare reglementare duală a fost preluată de alte legislaţii de
inspiraţie franceză. În concepţia legiuitorului francez de la începutul secolului trecut
trebuie să se facă distincţie între regulile de fond privitoare la probe şi cele privitoare la
administrarea probelor. Regulile de fond sunt acelea care guvernează obiectul probei,
sarcina acesteia, natura, condiţiile de admisibilitate şi forţa probantă a probelor. Regulile
privitoare la administrarea probelor sunt acelea care se referă la punerea în valoare a
acestora în cadrul procesului civil182. Această distincţie a fost păstrată în unele legislaţii,
ca şi în legislaţia română, până în zilele noastre183.
O atare reglementare duală a fost criticată atât în doctrina occidentală184 cât şi în
doctrina română185. În prezent, tot mai mulţi autori înclină înspre soluţia apartenenţei

182
Ibidem, p. 3.
183
Un exemplu în acest sens ni-l oferă şi recenta legislaţie din provincia canadiană Quebec. În
această provincie noul cod civil adoptat în anul 1991 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994) se ocupă numai
de regulile de fond privitoare la probe. Regulile privitoare la administrarea probelor sunt reglementate de
noul cod de procedură civilă. De notat faptul că noul cod civil din Quebec a părăsit sistemul reglementării
regulilor de fond în capitolul consacrat probei obligaţiilor, şi le-a grupat într-o Carte distinctă, intitulată „De
la preuve” (art. 2803-2874). A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, op. cit., p. 5-10. Sistemul
probatoriu astfel reglementat prin codul civil menţionat se aplică numai litigiilor de resortul jurisdicţiilor
provinciale. În cazul legislaţiei federale se aplică o legislaţie specială consacrată la nivel federal. A se
vedea pentru o situaţie similară în dreptul italian E. T. Liebman, op. cit., p. 277-280.
184
A se vedea în acest sens: A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 369; Ch. Beudant, Cours de droit civil
français, A. Rousseau, Paris, 1906, p. 570-580; M. Planiol, Traité elementaire de droit civil, Librairie
Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1905, tome premier, p. 2; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p.
612-613; E. T. Liebman, op. cit., p. 276-277; E. J. Couture, op. cit., p. 258-260.
185
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 16-18; E. Mihuleac, op. cit., p. 100-101.
probelor la dreptul procesual civil. Aceasta deoarece, astfel cum afirmă şi reputaţii
civilişti francezi Alex Weill şi Francois Terre, reglementarea probelor în codul civil
francez, în legătură cu obligaţiile, s-a vădit o metodă defectuoasă, „căci problema probei
nu interesează numai obligaţiile, ci toate drepturile - cum sunt drepturile reale, drepturile
de familie, şi într-o manieră generală toate situaţiile juridice oricare ar fi ele” 186. În mod
judicios observa şi proceduristul italian Enrico Tullio Liebman că legiuitorului i-a lipsit o
viziune unitară asupra probelor, căci normele care disciplinează materia, sub toate
aspectele sale „constituie - prin rigoarea unităţii obiectului - un tot organic indivizibil,
constitutiv al unei instituţii juridice unitare, a cărei părţi diverse trebuie să se coordoneze
în mod logic între ele”187.
Observaţiile autorilor menţionaţi sunt pertinente, iar o parte din argumentele
menţionate au fost reiterate de doctrină, inclusiv de literatura noastră de specialitate. În
acelaşi timp se cuvine să arătăm că vechile reglementări potrivit cărora probele aparţin
dreptului civil corespunde unei concepţii privatiste asupra procesului. Această concepţie
priveşte probele în mod exclusiv din punct de vedere al părţilor, ignorând rolul esenţial al
judecătorului în probaţiune şi mai ales semnificaţia dovezilor în realizarea justiţiei. Şi nu
în ultimul rând, credem că nu se poate face abstracţie de faptul că probele judiciare sunt
inseparabile de dreptul la acţiune. Ele reprezintă mijloace organizate de lege pentru
dovedirea pretenţiilor afirmate prin acţiune sau pentru combaterea acestora. Tocmai de
aceea în literatura modernă se vorbeşte şi despre existenţa unui veritabil „drept la probe”.
Menţionăm în acest context că în dreptul anglo saxon probele sunt reglementate, tocmai
datorită importanţei lor, într-un veritabil cod. Astfel, în S.U.A. probele sunt reglementate
într-o lege specială: Law of evidence. Soluţia fiind promovată şi în alte ţări ca India,
Canada etc.188
Precizările de mai sus ne conduc la concluzia, afirmată deja şi în doctrina noastră în
legătură cu necesitatea reglementării unitare în viitor a probelor, respectiv în Codul de
procedură civilă189. De altfel, cum arăta şi regretatul profesor clujean Aurelian Ionaşcu, o
atare opţiune este firească, căci şi în materie penală probele sunt reglementate în Codul
de procedură penală190.

186
A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 369.
187
E. T. Liebman, op. cit., p. 277.
188
În India, după modelul legislaţiei engleze a fost adoptată în anul 1872 o legislaţie distinctă cu
privre la probe: Evidence Act. În Canada există de asemenea o Lege asupra probelor, care se aplică atât în
materie civilă, cât şi în materie penală. Prima versiune a acestei legi a fost adoptată în scopul realizării unui
sistem probatoriu unitar, aplicabil litigiilor în care sunt incidente legile federale. Actuala lege asupra
probelor a fost adoptată în anul 1970 şi a fost modificată substanţial în anul 1985. La nivelul provinciilor
există reguli particulare de procedură. În provincia Quebec probele sunt reglementate, după sistemul
francez, atât în Codul civil (art. 2803-2874), cât şi în Codul de procedură civilă (art. 274-447).
Reglementările provinciale se aplică însă numai litigiilor în cadrul cărora este aplicabilă legislaţia
provinciilor respective. În materie civilă legile procedurale pot fi aplicate, în anumite condiţii, şi litigiilor
de domeniul legislaţiei federale. A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, op. cit., p. 10-14.

189
A se vedea pentru o propunere de lege ferenda în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 18.
Accesul la justiţie, pentru valorificarea drepturilor subiective, este recunoscut de
ordinea de drept democratică. Drepturile afirmate în justiţie se întemeiază însă pe fapte
sau acte juridice a căror dovadă în justiţie se impune în scopul pronunţării unei hotărâri
temeinice şi legale. Dar cine are sarcina probei în procesul civil? În mod firesc,
reclamantul este cel care invocă în sprijinul pretenţiilor sale o anumită stare de fapt.
Pârâtul, cel puţin la iniţierea procesului, nu solicită schimbarea stării de fapt existente.
De aceea, încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia cel ce
afirmă o pretenţie în justiţie trebuie să o dovedească. Această regulă tradiţională este
exprimată prin adagiul latin ei incumbit probatio qui dicit non qui negat191. Principiul
enunţat este consacrat, după modelul legislaţiei franceze, şi în Codul nostru civil. Potrivit
art. 1169 C. civ. „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.
Principiul enunţat îşi găseşte consacrare în marea majoritate a legislaţiilor civile şi
procesual civile.
Instituirea principiului enunţat, în cuprinsul codurilor civile adoptate în secolul
trecut, este în mare măsură o consecinţă a poziţiei acordate judecătorului în materie
civilă. Este îndeobşte cunoscută evoluţia legislativă, de-a dreptul spectaculoasă, de la
poziţia de neutralitate a judecătorului şi până la promovarea principiului rolului activ al
judecătorului. O atare realitate a prilejuit şi promovarea opiniei potrivit căreia în aceste
condiţii nu se mai poate vorbi în mod propriu de sarcina probei. Un autor latino-american
afirma în această privinţă necesitatea de a urma concluziile doctrinei de drept procesual
penal, care a preferat să „radieze vocabulele sarcina probei” din lexicul ştiinţific192.
Opinia enunţată ilustrează, în opinia noastră, doar evoluţia spectaculoasă la care ne-am
referit mai sus.
Sarcina probei constituie însă o realitate în dreptul modern şi o necesitate a unei
bune funcţionări a justiţiei democratice. Sarcinile impuse însă părţilor trebuie să fie
îmbinate în mod armonios şi dialectic cu rolul conferit judecătorului în instrucţia
judiciară în general, şi mai ales în domeniul probaţiunii. De aceea, cercetarea probelor nu
se poate face fără o incursiune fie ea chiar succintă în problematica privind sarcina
probei. Iar sarcina probei se raportează la conduita impusă de lege unei părţi sau chiar
ambelor părţi pentru a demonstra adevărul faptelor pe care le afirmă.
Or, din acest punct de vedere, soluţia enunţată de art. 1169 C. civ. este una naturală
şi de o implacabilă logică juridică. Cum însă reclamantul afirmă mai întâi o pretenţie în
justiţie constatarea care se impune este acea că sarcina probei revine în primul rând
acestuia. Romanii au concretizat acest principiu în adagiul actor incumbit probatio.
Sarcina probei nu implică un drept al adversarului, ci un imperativ al interesului personal
al părţii care invocă o pretenţie în justiţie. În mod firesc, neprobarea faptelor afirmate
comportă un risc extrem pentru reclamant: pierderea procesului.
Dar sarcina probei nu poate fi redusă numai la dovedirea faptelor alegate de
reclamant. Există situaţii în care sarcina probei revine mai întâi pârâtului. Este cazul
excepţiilor invocate de către pârât pentru a paraliza pretenţiile reclamantului (cum sunt
excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de prescripţie etc.). Într-o asemenea

190
Idem.
191
A se vedea cu privire la adagiul menţionat în text V. Hanga, Adagii juridice latineşti, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 36.
A se vedea în acest sens E. J. Couture, op. cit., p. 241.
192
împrejurare sarcina probei va reveni mai întâi pârâtului, respectiv cum se exprimau
romanii: reus in excipiendo fit actor.
O situaţie particulară este aceea a prezumţiilor, care deplasează sarcina probei de la
persoana în favoarea căreia acestea au fost create la partea adversă193. Este vorba însă
numai de prezumţiile relative, întrucât în privinţa prezumţiilor absolute nu se admite
proba contrară (art. 1202 C. civ.).
Prin urmare, se poate afirma că în dreptul modern sarcina probei se împarte între
reclamant şi pârât. În legătură cu determinarea concretă a sarcinilor reclamantului şi
pârâtului în doctrină şi jurisprudenţă s-au formulat câteva reguli, care reprezintă rezultatul
unui efort de sinteză jurisprudenţială şi doctrinară. Astfel, s-a apreciat că reclamantul
este îndatorat să facă dovada existenţei raportului juridic invocat, în timp ce pârâtul va
trebui să probeze, dacă este cazul, faptele obstacol care au împiedicat formarea raportului
juridic invocat de reclamant, precum şi faptele ulterioare ce au fost de natură să modifice
sau să stingă raportul juridic respectiv194.
Regulile enunţate pot fi uneori insuficiente, astfel cum s-a remarcat195, fapt pentru
care judecătorul trebuie să joace un rol activ în cadrul probaţiunii judiciare. Într-adevăr,
viaţa juridică este mult mai complexă, căci adeseori părţile aleagă fapte complexe, unele
pozitive, iar altele negative; alteori dreptul afirmat se bazează pe existenţa unor varii acte
juridice. În unele legislaţii moderne au fost consacrate unele din principiile prezentate
deja. Asemenea clarificări, la nivelul unor principii generale, s-ar impune să fie făcute şi
prin viitorul Cod de procedură civilă.
Obiectul probei196 îl reprezintă tocmai actele şi faptele ce au semnificaţie juridică în
sensul că ele creează, modifică sau sting raporturi de drept. Cu alte cuvinte, obiect al
probei sunt actele şi faptele generatoare de drepturi şi obligaţii şi cu privire la care s-a
declanşat conflictul dintre părţi. Aceasta înseamnă că, în principiu, orice act sau fapt cu
semnificaţie juridică pentru litigiul în curs de soluţionare poate constitui obiect al
probaţiunii judiciare. Faptele afirmate în sprijinul pretenţiilor deduse în justiţie trebuie să
îndeplinească, aşa cum vom avea prilejul să remarcăm în continuare, anumite cerinţe
pentru a putea fi invocate ca atare în justiţie.
Faptele care trebuie dovedite în procesul civil pot fi fapte materiale sau fapte
psihologice. Primele se exteriorizează în concret, pe când cele din urmă se materializează
numai prin consecinţele pe care le determină. Şi unele şi altele pot forma obiect al
probaţiunii judiciare.
Unele fapte impun precizări particulare. Este în primul rând cazul faptelor
negative. Şi aceste fapte pot forma obiect al probaţiunii 197 deşi legea nu o spune în mod
expres cu titlu de principiu general. Într-o atare împrejurare dovada faptului negativ se
face printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-un fapt vecin şi conex. Menţionăm că uneori
necesitatea probării unor fapte negative este prevăzută în mod expres de lege. Astfel, de
pildă, pentru declararea dispariţiei sau a morţii unei persoane se impune stabilirea

193
A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 50-52.
194
Ibidem, p. 49. A se vedea de asemenea A. Colin, A. Capitant, Cours elementaire de droit civil
francais, tome premier, neuvième édition, Librairie Dalloz, Paris, 1939, p. 94-95.
195
A. Ionaşcu, op. cit., p. 49.
196
A se vedea pentru amănunte cu privire la obiectul probei A. Ionaşcu, op. cit., p. 33-44; E.
Mihuleac, op. cit., p. 102-113.
197
A se vedea în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 34-36; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 375-376.
faptului că într-un anumit interval de timp nu s-au obţinut date despre cel dispărut. În
schimb, faptele negative indefinite, cum ar fi faptul că o persoană n-a fost niciodată într-o
anumită localitate, sunt uneori greu sau chiar imposibil de probat, datorită nedeterminării
lor în timp.
A doua categorie de fapte este aceea a faptelor constante. Sunt constante acele
fapte pe care legea le consideră existente şi cu privire la care judecătorul nu poate admite
ori ordona dovezi. Asemenea fapte sunt prezumate de legiuitor pe baza generalizării unor
raporturi frecvente. În această categorie se includ prezumţiile legale care se impun fără
posibilitate de tăgadă sau numai până la proba contrară198.
Un loc aparte şi cu privire la care se impun anumite explicaţii îl ocupă faptele
notorii. În dreptul antic era promovat adagiul notoria non egent probatione. Prin fapte
notorii trebuie să înţelegem acele fapte care sunt cunoscute în general de toată lumea,
pretutindeni, într-o anumită ţară sau numai într-o anumită zonă geografică199. Pentru a fi
notoriu faptul trebuie să fie cunoscut de aşa manieră încât să nu provoace nici o îndoială
asupra existenţei sale sau asupra modului său de a fi200. De asemenea, notorietatea se
înfăţişează ca un concept deosebit de complex şi cu un anumit grad de relativitate. El
trebuie interpretat ţinând seama de gradul de cunoaştere a faptului de un număr
nedeterminat de persoane. Nu poate fi vorba însă de o cunoaştere a faptului de toată
lumea, căci un fapt poate fi notoriu chiar dacă nu este cunoscut de toată populaţia dintr-o
ţară sau dintr-o anumită regiune. În acelaşi timp faptele notorii se raportează la
împrejurări cunoscute în mod real, iar nu efectiv de un număr nedeterminat de persoane.
Legislaţia noastră nu face referire expresă la faptele notorii. Cu toate acestea, se
consideră că asemenea fapte nu trebuie dovedite de către părţi. Această aserţiune se referă
doar la faptul în sine, adică la faptul invocat ca fiind notoriu. Probaţiunea va purta însă
asupra caracterului notoriu a acelui fapt201.
Există şi unele fapte care sunt cunoscute personal de judecător, respectiv care
provin dintr-o altă sursă, iar nu din piesele de la dosar. Sunt susceptibile asemenea fapte
de probaţiune? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ, căci judecătorul
nu-şi poate întemeia soluţia pe alte fapte decât acelea care sunt administrate cu
respectarea principiului nemijlocirii. Deşi soluţia nu este prevăzută în mod expres de
lege, ea este unanim admisă în doctrina noastră202.
Cu privire la obiectul probaţiunii se impune şi precizarea că ea nu poartă asupra
normelor juridice203. Legile, indiferent de forma lor de exprimare, sunt prezumate în mod
absolut că sunt cunoscute de toţi cetăţenii. Prin urmare, judecătorul nu poate solicita
părţilor să propună probe cu privire la dovada normelor juridice. Această regulă era
ilustrată în dreptul francez şi prin adagiul devenit celebru: „Avocat, passez au fait: La
Cour sait le droit”. Cunoaşterea legii de către judecător atrage (jura novit curia)
obligativitatea pentru acesta de a o aplica.

198
În doctrină se consideră că prezumţiile legale se analizează nu într-o dispensă de dovadă, ci într-o
deplasare a sarcinei probei. A se vedea în acest sens A.Weill, F. Terre, op. cit., p. 378-379.
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 37.
199

200
A se vedea E. T. Liebman, op. cit., p. 285.
201
Idem; W. J. Habscheid, op. cit., p. 420; E. T. Liebman, op. cit., p. 285.
202
A se vedea în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 36-37.
203
A se vedea pentru unele amănunte I. Doltu, Obiectul probaţiunii, în Dreptul nr. 5/1999, p. 78-90.
Principiul jura novit curia se explică nu numai prin notorietatea legilor adoptate
într-un stat, ci şi prin esenţa funcţiei jurisdicţionale, aceea de a aplica legea la cazurile
concrete. Iar în procesul de aplicare a legii judecătorul beneficiază de o absolută
independenţă. Părţile au posibilitatea de a-şi susţine tezele favorabile şi de a solicita
aplicarea unei norme sau alta, precum şi o anumită interpretare a acesteia, dar în final
judecătorul este cel care „spune dreptul”, potrivit principiului tradiţional narra mihi
factum dabo tibi jus.
Regula enunţată nu are o valoare absolută. Chiar şi în dreptul intern se cunosc unele
excepţii de la această regulă. Avem în vedere acele împrejurări, relativ rare, când obiceiul
este considerat izvor de drept. În asemenea situaţii partea care invocă obiceiul respectiv
poate fi obligată să producă dovezi în acest sens.
O a doua excepţie importantă vizează raporturile de drept internaţional privat.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa
judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care a edictat-o, prin avizul
unui expert sau printr-un alt mod adecvat. Acelaşi text precizează, în alineatul al doilea,
că partea care invocă legea străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei. Dacă
totuşi nu se poate stabili conţinutul legii străine se va aplica legea română. Aceste soluţii
sunt fireşti, căci regula jura novit curia nu se poate aplica şi în privinţa dreptului străin.
Nu există nici o regulă de drept care să impună judecătorului cunoaşterea dreptului străin,
lucru care nici nu ar fi posibil în mod real204.
În literatura de specialitate sunt folosite mai multe criterii spre a determina diferite
categorii de probe205. Dintre acestea le vom evoca pe cele mai semnificative, mai ales din
punct de vedere procedural.
O primă clasificare se face în funcţie de locul în care se efectuează dovezile. Pe
baza acestui criteriu, se consideră că probele care se administrează în faţa instanţei de
judecată sunt probe judiciare. În schimb, toate dovezile care se produc în afara instanţei
de judecată poartă denumirea de probe extrajudiciare. Probele administrate într-un alt
proces pot fi utilizate şi într-un alt litigiu, dar în acest caz ele nu au un caracter judiciar,
întrucât un atare procedeu constituie o excepţie de la principiul nemijlocirii. Prin urmare,
caracterul judiciar sau extrajudiciar al unei probe se analizează în raport cu instanţa care
judecă litigiul, iar nu în raport cu locul în care se desfăşoară cercetarea judecătorească.
Astfel, de pildă, administrarea probei cu martori cu prilejul unei cercetări realizate de
instanţă la faţa locului păstrează toate atributele unei probe judiciare.
În funcţie de izvorul lor original sau derivat probele pot fi primare şi secundare.
Probele primare sunt acelea care provin dintr-o primă sursă, adică cele care implică un
raport direct, nemijlocit, între probă şi fapt. Astfel, înscrisurile semnate de părţi,
depoziţiile martorilor care au asistat personal la producerea unor fapte etc. sunt probe
primare. Copiile de pe înscrisuri şi depoziţiile martorilor ce relatează fapte pe care nu le-
au perceput personal sunt probe secundare. În legătură cu aceste categorii de probe se
cuvine să arătăm că instanţele judecătoreşti trebuie să recurgă pe cât posibil la probe

204
Există însă şi unele excepţii de la această regulă. Astfel, de pildă, potrivit art. 1 şi 2 din Protocolul
Adiţional la Tratatul de Drept Procesual Internaţional din Montevideo (1889) dreptul ţărilor semnatare nu
constituie obiect al probaţiunii.
205
A se vedea pentru amănunte cu privire la clasificarea probelor A. Ionaşcu, op. cit., p. 62-67; E.
Mihuleac, op. cit., p. 125-138.
primare. Desigur, recurgerea la unele probe secundare nu este exclusă, iar uneori ele pot
constitui singurele elemente ce pot conduce la soluţionarea litigiului. Instanţa va trebui
însă să privească aceste probe cu multă circumspecţie şi să le coroboreze ori de câte ori
este posibil şi cu alte mijloace de dovadă.
După natura probelor se face distincţie între probele personale şi cele materiale.
Primele cuprind relatări ale omului făcute în forme prescrise de lege (rapoarte de
expertiză, mărturisirea obţinută prin intermediul interogatoriului etc.) în timp ce
secundele vizează fapte ce se percep prin intermediul unui obiect material.
În funcţie de legătura dintre faptul generator de drepturi şi probă se face
distincţie între probele directe şi probele indirecte. Probele directe sunt acelea care se
află într-o legătură nemijlocită cu faptul generator al raportului litigios. Au acest caracter
probele materiale, înscrisurile care constată actul juridic încheiat de părţi, mărturisirea
unei părţi etc. Probele indirecte se caracterizează prin aceea că între faptul generator de
drepturi şi dovadă se interpune un al fapt intermediar. Printr-un asemenea fapt, vecin şi
conex, se poate ajunge la stabilirea raportului juridic litigios. Prezumţiile fac parte din
această categorie, întrucât existenţa faptului generator este indusă, de lege sau de
judecător, dintr-un alt fapt vecin şi conex.
În contextul acestor comentarii generale nu putem face abstracţie şi de o categorie
aparte de probe şi la care ne-am referit chiar în rândurile precedente. Ne referim desigur
la prezumţii, care-şi găsesc reglementare numai în Codul civil.
Prezumţiile sunt reglementate în Codul civil, care în art. 1199 le defineşte ca fiind
„consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut.” Codul de procedură civilă în vigoare, ca şi alte legislaţii procesuale, nu
conţine referiri privitoare la administrarea probei prin prezumţii. Asemenea dispoziţii
procedurale nici nu sunt necesare206, căci astfel cum rezultă din textul citat anterior,
prezumţiile nu sunt altceva decât consecinţe pe care judecătorul le trage de la un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut sau mai puţin cunoscut.
Aşa fiind, prezumţiile nu se bazează pe declaraţiile părţilor sau a unor terţe
persoane ci pe unele procedee logice, cum sunt inducţia şi deducţia. Într-adevăr, pentru a
ajunge la anumite concluzii legea sau judecătorul trebuie să ţină seama de existenţa unei
conexităţi între faptul cunoscut şi cel care urmează să fie dovedit. De aceea, astfel cum
preciza P. Vasilescu, instrumentul de cercetare în cazul prezumţiilor este inteligenţa
magistratului, iar metoda ce trebuie folosită este inducţia şi deducţia207.
O atare realitate i-a determinat pe unii autori să susţină că prezumţiile nici nu sunt
mijloace de dovadă în adevăratul sens al cuvântului208. În acest sens prof. I. Stoenescu şi
S. Zilberstein remarcau că prezumţia este mai degrabă un „indiciu, o ipoteză pe care
judecătorul trebuie s-o examineze cu toată perspicacitatea, în raport de celelalte probe”209.
Raţiunea prezumţiilor rezidă în mod incontestabil în necesitatea de a descoperi
adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziţie probe directe.
Raţionamentul pe care judecătorul trebuie să-l facă se bazează pe o doză de probabilitate,

206
Precizăm că şi în doctrina franceză se vorbeşte despre proba prin indicii sau prezumţii. A se
vedea în acest sens: J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 616.
207
P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 706.
208
A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zillberstein, op. cit., p. 397; L. Mihai, Natura juridică a
prezumţiilor, în S.C.J. nr. 1/1979, p. 49-53.
209
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 397.
dar şi de îndoială, căci aşa cum s-a spus, „rareori un fapt poate primi o interpretare
univocă”210.
Codul civil tratează prezumţiile ca mijloace de dovadă. Pe de altă parte, trebuie să
arătăm că raţionamentul nu este specific prezumţiilor; el operează şi trebuie să opereze şi
în cazul celorlalte mijloace de probă, cu excepţia probelor materiale; pornind de la
anumite probe, ca înscrisuri, declaraţii de martori etc. pe care judecătorul le percepe
nemijlocit, el va putea induce prin raţionament şi existenţa faptului generator de
drepturi211.
În cazul prezumţiilor raţionamentul folosit are un caracter complex, în raport cu
raţionamentul folosit de judecător în cazul celorlalte mijloace de probă. Foarte
semnificativ în acest sens regretatul prof. A. Ionaşcu remarca că: „Între cele două
raţionamente există însă o deosebire. Primul, comun tuturor probelor, se întemeiază pe un
fapt care se află într-o legătură de funcţie probatorie cu faptul generator de drepturi,
uneori fiind săvârşit tocmai spre a-l dovedi (a servi ca probă), ceea ce face ca - o dată ce
mijlocul de probă a fost verificat ca fiind sincer - raţionamentul judecătorului să fie
simplu şi convingător. Cel de-al doilea, specific prezumţiilor, se întemeiază pe un fapt
vecin şi conex cu faptul generator de drepturi, care există independent de funcţia sa
probatorie, din care cauze este nevoie, de multe ori, de o deosebită atenţie pentru a stabili
dacă legătura dintre faptul vecin şi conex şi faptul generator de drepturi este suficient de
strânsă pentru a se putea trage concluzia existenţei celui de-al doilea din cunoaşterea
existenţei celui dintâi”212. Dar, astfel cum remarcă acelaşi autor, caracterul complex al
raţionamentului în cazul prezumţiilor nu poate înlătura statutul de probă al acestora213.
Din simpla lectură a art. 1199 C. civ. putem observa că legea face distincţie între
două categorii de prezumţii: prezumţiile legale şi prezumţiile simple. Prezumţiile legale
sunt acelea determinate de lege. O atare definiţie ne este oferită chiar de art. 1200 C. civ.
Aceasta înseamnă că numărul prezumţiilor legale este limitat.
În mod exemplificativ art. 1200 C. civ. ne indică următoarele prezumţii legale:
a) prezumţia de nulitate a actelor făcute în frauda dispoziţiilor legale214;
b) prezumţia de dobândire a proprietăţii şi de liberare a debitorului în împrejurări
determinate, cum ar fi de pildă cazul remiterii voluntare a titlului original de la creditor la
debitor (art. 1138 C. civ.);
c) prezumţia puterii lucrului judecat;
La rândul lor, prezumţiile legale se împart în prezumţii legale absolute sau juris et
de jure (de drept şi asupra dreptului) şi prezumţii legale relative sau juris tantum (numai
de drept). Această diviziune se întemeiază pe valoarea probantă a prezumţiilor legale.
În acest sens art. 1202 alin. (2) C. civ. precizează că: „Nici o dovadă nu este primită
împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii anulează un
act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când

210
Idem.
211
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 285.

212
Ibidem, p. 286.
213
Ibidem, p. 287.
214
Astfel, de pildă, art. 812 C. civ. declară nule liberalităţile făcute în favoarea unui incapabil, fie ele
deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse.
legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în privinţa jurământului şi
mărturisirii ce ar face o parte în judecată”215.
Din textul citat rezultă că, în principiu, împotriva prezumţiilor legale este permisă
proba contrară. Marea majoritate a prezumţiilor fac parte din această categorie a
prezumţiilor relative.
Împotriva prezumţiilor legale absolute nu este permisă proba contrară decât prin
mărturisire, iar uneori nici prin acest mijloc de dovadă. Există şi o categorie intermediară
sau mixtă de prezumţii legale, care se caracterizează prin aceea că pot fi combătute prin
proba contrară, dar numai prin anumite mijloace de probă, numai în anumite condiţii sau
numai de către anumite persoane216.
Toate prezumţiile legale au ca notă comună faptul că existenţa lor este condiţionată
de un text legal care să le consacre ca atare. Prin urmare, se poate afirma că nu există
prezumţii legale fără un text expres217.
Prezumţiile simple sau ale omului, denumite uneori şi prezumţii de fapt218 , sunt
consecinţele pe care magistratul, întemeindu-se pe propria sa putere de judecată şi
experienţă, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În acest sens art. 1203 C.
civ. statuează în termeni categorici că: „Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt
lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului”. Această categorie de prezumţii se
întemeiază pe raţionamentele logice pe care le foloseşte instanţa spre a determina
existenţa sau inexistenţa unui fapt. Deducţia pe care o face judecătorul trebuie să fie
logică şi convingătoare. De aceea, art. 1203 C. civ. impune cerinţa ca prezumţia stabilită
de judecător să aibă „o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”. Sintagma folosită de
legiuitor este în opinia noastră deosebit de sugestivă în stabilirea întregii sale semnificaţii
juridice. Aceasta înseamnă că nu orice fapt poate constitui o premisă a unei prezumţii.
Într-adevăr, mecanismul tehnic al prezumţiilor simple este, la fel ca şi al
prezumţiilor legale, relativ complex. Procesul de formare al prezumţiilor simple poate fi
descompus în trei etape distincte219. Prima etapă este aceea a stabilirii faptelor cunoscute;
a doua etapă este aceea a stabilirii unui principiu de cauzalitate între faptul cunoscut şi cel
necunoscut, principiu a cărui valoare poate fi dedusă din datele tehnico-ştiinţifice
existente în societate; a treia etapă este aceea a stabilirii unei certitudini intelectuale cu
privire la faptul aparent (de dovedit).
Legea limitează însă folosirea prezumţiilor simple spre a nu se dovedi indirect,
adică prin mijlocirea unui fapt vecin şi conex, ceea ce este interzis a se proba în mod
direct. Potrivit art. 1203 C. civ. prezumţiile nu sunt îngăduite judecătorului „decât numai
în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este
atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă”. Dacă prezumţiile simple ar fi îngăduite
nelimitat s-ar putea eluda cu uşurinţă dispoziţiile restrictive cuprinse în art. 1191 alin. (1)
şi (2) C. civ., prin dovedirea unor fapte vecine şi conexe. De aici judecătorii, pe bază de
raţionament, ar trage concluzii cu privire la faptul generator de drepturi, dar cu privire la

215
Jurământul a fost înlăturat din legislaţia noastră, ca mijloc de probă, prin Decretul nr. 205/1950.
216
A se vedea în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 296.
217
Ibidem, p. 291.
218
A se vedea pentru calificarea prezumţiilor simple ca prezumţii de fapt L. Ducharme, op. cit., p.
173.
219
A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, op. cit., p. 198-200
care legea opreşte proba cu martori. Iată de ce, prezumţiile simple nu pot fi folosite în
acele situaţii în care legea interzice proba prin declaraţiile martorilor.
În schimb, în toate situaţiile în care proba cu martori poate fi folosită (de exemplu,
în cazul unui început de dovadă scrisă, în caz de imposibilitate materială sau morală de
preconstituire a înscrisului etc.) judecătorii au dreptul de a recurge la prezumţii simple.
De altfel, la o atare situaţie de excepţie se referă şi art. 1203 C. civ., text ce vizează
probarea actului făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

Dovada cu înscrisuri

Înscrisurile ca mijloc de probă sunt frecvent utilizate în practica judiciară pentru


dezlegarea raporturilor litigioase dintre părţi. Ele pot fi definite ca declaraţii ale părţilor,
făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte sau fapte juridice. În mod obişnuit prin
înscrisuri se desemnează doar acele consemnări care se materializează pe hârtie. Într-o
accepţiune mai largă, care este şi aceea de mijloc de probaţiune, prin înscris înţelegem
orice scriptură, indiferent de obiectul în care se încorporează (hârtie, cărămidă, o bucată
de lemn sau de metal etc.).
Marea majoritate a legislaţiilor civile sau procesual civile reglementează acest
mijloc de probă tocmai datorită avantajelor pe care le prezintă. Înscrisurile se întocmesc
înainte de ivirea litigiului şi sunt folosite ulterior pentru dovedirea raporturilor juridice
dintre părţi. De aceea, ele se impun chiar de la început ca mijloace de probă care conservă
cu obiectivitate acte şi fapte petrecute în trecut. Ele prezintă şi alte avantaje importante:
se bucură de o mare credibilitate întrucât sunt întocmite înainte de ivirea oricărui litigiu;
declaraţiile cuprinse în înscrisuri nu sunt supuse unor alterări sau deformări datorate unor
factori subiectivi (memorie, posibilitate de corupere etc.), astfel cum s-ar putea întâmpla
în cazul probei testimoniale; valoarea probatorie a înscrisurilor nu se poate altera cu
trecerea timpului220.
În doctrină înscrisurile sunt clasificate după mai multe criterii. Astfel, după scopul
urmărit de părţi înainte de întocmirea lor înscrisurile se împart în înscrisuri
preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. Din prima categorie fac parte înscrisurile
autentice, înscrisurile sub semnătură privată, răbojurile şi orice bilete sau tichete eliberate
pentru a dovedi o anumită situaţie. Sunt înscrisuri nepreconstituite registrele comerciale,
registrele casnice şi scrisorile obişnuite prin care nu se urmăreşte îndeobşte un scop
probator.
De asemenea doctrina221 distinge între înscrisurile semnate şi înscrisurile
nesemnate. În prima categorie amintim înscrisurile autentice şi înscrisurile sub
semnătură privată, iar în cea din urmă registrele comerciale, precum şi registrele sau
înscrisurile casnice.
La rândul lor, înscrisurile preconstituite semnate se subdivid în înscrisuri
originare sau primordiale, înscrisuri recognitive şi în înscrisuri confirmative.
Criteriul distinctiv al unei atari subdiviziuni îl constituie obiectul înscrisurilor222.
Înscrisurile originare sau primordiale sunt acele înscrisuri care sunt întocmite spre a

220
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 97; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 383.

221
A. Ionaşcu, op. cit., p. 98; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 383.
222
E. Mihuleac, op. cit., p. 161.
constata existenţa unui anumit raport juridic. Înscrisurile recognitive sunt întocmite cu
scopul de a înlocui un înscris originar dispărut. În fine, înscrisurile confirmative sunt
acele înscrisuri care au menirea, astfel cum o sugerează şi denumirea lor, de a ratifica un
act anulabil.
Legislaţia noastră face referire la toate aceste categorii de înscrisuri preconstituite.
Astfel, de pildă, art. 1188 C. civ. referindu-se la forţa copiilor după titlurile autentice,
face distincţie între situaţia în care originalul există şi situaţia când acesta este inexistent.
În acest sens ne limităm să precizăm doar că potrivit art. 1188 alin. (1) C. civ. când
originalul există, copia legalizată nu poate face credinţă decât despre ceea ce cuprinde
originalul, iar înfăţişarea acestuia se poate cere întotdeauna. De asemenea, unele texte ale
Codului de procedură civilă se referă la obligaţia părţilor de a depune copii de pe
înscrisurile de care acestea înţeleg să se servească în procesul civil [art. 112 alin. (3) C.
proc. civ, art. 116 alin. (1) C. proc. civ., art. 356 C. proc. civ.].
În ceea ce priveşte actul recognitiv art. 1189 alin. (1) C. civ. dispune că acesta face
probă despre datorie şi nu dispensă pe creditor de a prezenta titlul originar decât în
următoarele două cazuri: când actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei,
precum şi data titlului primordial; când actul recognitiv, având o dată de 30 de ani este
ajutat de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu acesta.
Totuşi, în cele două cazuri, actul recognitiv nu poate avea nici un efect despre ceea ce
cuprinde mai mult decât titlul primordial sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest
titlu [art. 1189 alin. (2) C. civ.].
Codul civil se referă în mod expres, în art. 1190, şi la situaţia juridică a actului
confirmativ. Potrivit acestui text actul de confirmare sau de ratificare a unei obligaţii nu
este valabil decât atunci când cuprinde „obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când face
menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe
care se întemeia acea acţiune”. Aşadar, distincţia dintre actele originare, recognitive şi
cele confirmative are un temei în dispoziţiile legale menţionate anterior.
După subiectul de la care emană înscrisurile în literatura de specialitate223 se mai
face deosebire între înscrisurile oficiale şi înscrisurile neoficiale. Primele emană de la
instituţii sau autorităţi publice, iar cele din urmă sunt opera cetăţenilor. Distincţia aceasta
prezintă o anumită semnificaţie probatorie, respectiv în sensul că înscrisurile oficiale se
bucură de un grad mare de veridicitate.
Cele mai importante înscrisuri sunt cele autentice. Definiţia înscrisului autentic ne
este oferită chiar de art. 1171 C. civ. Potrivit acestui text: „Actul autentic este acela care
s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a
funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Textul citat constituie o reproducere aproape
fidelă a dispoziţiilor cuprinse în art. 1317 C. civ. francez. Potrivit acestui din urmă text:
„Actul autentic este acela care a fost primit de un ofiţer public având dreptul de a
instrumenta în locul unde actul a fost redactat şi cu solemnităţile cerute”224.
Din dispoziţiile art. 1171 C. civ. pot fi desprinse cu uşurinţă şi condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească un înscris pentru a se bucura de calitatea de înscris autentic.
Aceste cerinţe se referă la:

223
E. Mihuleac, op. cit., p. 162-163.
224
O dispoziţie asemănătoare este prevăzută şi în Codul civil din Quebec. Potrivit art. 2813 din acest
cod: „Actul autentic este acela care a fost primit sau atestat de un ofiţer public competent după legile din
Quebec sau din Canada, cu formalităţile cerute de lege”
- întocmirea actului de către un funcţionar public;
- funcţionarul public trebuie să aibă competenţa materială şi teritorială de a
instrumenta acel înscris;
- întocmirea înscrisului cu respectarea formalităţilor impuse de lege.
În legătură cu prima condiţie precizăm că marea majoritate a înscrisurilor autentice
sunt întocmite de birourile notariale. Cu toate acestea nu trebuie să se pună semnul
egalităţii între înscrisul autentic şi înscrisul notarial. Într-adevăr, au caracter autentic toate
actele întocmite de funcţionarii publici în limitele atribuţiilor lor de serviciu. Astfel în
categoria actelor autentice se încadrează hotărârile judecătoreşti, actele de stare civilă,
alte acte emise de organele administraţiei de stat etc. Pe de altă parte, observăm că în
lumina legislaţiei actuale notarul nu este considerat ca un funcţionar public. Prin urmare,
actul notarial nu îndeplineşte condiţia de a fi întocmit de către un funcţionar public. Dar
el are caracter autentic în baza dispoziţiilor Legii nr. 36/1995. Astfel, potrivit art. 8 lit. b)
din actul normativ menţionat notarul public are şi competenţa de a autentifica înscrisurile
redactate de el, de parte personal sau de avocat. De asemenea, menţionăm că actul
îndeplinit de notarul public, ce poartă sigilul şi semnătura acestuia „este de autoritate
publică şi are forţa probantă prevăzută de lege”.
A doua condiţie a actului autentic vizează competenţa funcţionarului sau notarului
public de a instrumenta acel act. Din acest punct de vedere interesează atât competenţa
materială, cât şi competenţa teritorială a funcţionarului sau notarului public. În ceea ce
priveşte competenţa materială a notarilor publici aceasta are un caracter general, cu
excepţia situaţiilor prevăzute limitativ de art. 10 din Legea nr. 36/1995.
În privinţa formei, aceasta diferă de la o autoritate publică la alta. Astfel, Codul de
procedură civilă prevede formele în care trebuie redactată hotărârea judecătorească, iar
Legea nr. 36/1995 consacră un Capitol distinct, al V-lea, procedurii actelor notariale, iar
în cadrul acestuia secţiunea a II-a cuprinde reguli privitoare la „Autentificarea actelor”.
Forma autentică este adeseori consimţită de părţi datorită avantajelor pe care le
prezintă. Printre aceste avantaje menţionăm: înscrisul autentic este însoţit de o puternică
prezumţie de veridicitate, care îl dispensează pe cel care-l invocă de orice dovadă; data
înscrisului autentic face dovadă până la înscrierea în fals; înscrisurile autentice care
constată obligaţii au puterea unui titlu executoriu şi pot fi aduse la îndeplinire fără să fie
necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti.
Alteori forma autentică a actului este impusă de lege ca o condiţie de validitate a
operaţiei juridice respective. Aşa este cazul donaţiilor (art. 813 C. civ.), ipotecilor
convenţionale (art. 1772 C. civ.) şi al înstrăinărilor de terenuri (art. 46 din Legea nr.
18/1991).
În toate cazurile înscrisul autentic se bucură de o forţă probantă deosebită, întrucât
el îşi trage puterea din însuşi faptul că a fost primit şi autentificat sau chiar întocmit şi
autentificat de un funcţionar de stat sau de un notar public. De îndată ce a fost întocmit
înscrisul are prin forma şi aparenţa sa exterioară înfăţişarea unui act autentic regulat
întocmit225. De aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris
întocmit de un agent public în limitele atribuţiilor sale. Efectul prezumţiei de autenticitate
constă, aşa cum bine s-a arătat, într-o inversare a sarcinii probei226. Prin urmare, cel care
invocă un înscris autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine

225
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 108.
226
Idem.
persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. Pentru a se bucura de
prezumţia de autenticitate înscrisul trebuie să aibă o minimă aparenţă de legalitate227.
Puterea doveditoare a înscrisului autentic comportă însă unele circumstanţieri în
funcţie de conţinutul său. În această privinţă se impune să facem distincţie între
menţiunile referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile
propriu-zise ale părţilor228. Menţiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute
în faţa organului instrumentator şi constatate prin propriile sale simţuri (ex propriis
sensibus), în cadrul şi în limitele atribuţiilor sale, fac dovadă până la înscrierea în fals.
Astfel, de pildă, fac dovada până la înscrierea în fals: semnăturile părţilor, semnătura
agentului instrumentator, menţiunile privind prezentarea şi identificarea părţilor, locul de
încheiere a actului şi data încheierii înscrisului.
În schimb, declaraţiile părţilor nu pot fi verificate, sub aspectul realităţii lor, de
către agentul instrumentator. De aceea enunţurile făcute de părţi şi trecute într-un înscris
autentic nu fac dovadă decât până la proba contrară. Întreaga valoare a unor asemenea
declaraţii decurge din semnătura părţilor. Prin urmare este firesc ca atare declaraţii să
aibă aceeaşi putere probatorie indiferent dacă înscrisul este autentic sau numai sub
semnătură privată.
Autentificarea unui înscris nu constituie însă un impediment în exercitarea unei
acţiuni în anulare bazată pe existenţa viciilor de consimţământ, a lipsei de capacitate sau
a fraudei la lege229. De asemenea, persoana interesată poate promova şi o acţiune pentru
constatarea caracterului simulat al actului autentic230.
Dar care este forţa juridică a înscrisului autentic faţă de terţele persoane? În acest
sens art. 1173 C. civ. precizează că: „Actul autentic are deplină credinţă în privinţa
oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”. Din aceste dispoziţii se
poate trage concluzia că legea consacră opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic.
Această opozabilitate se referă, aşa cum rezultă în mod clar din art. 1173 alin. (1) C. civ.,
la „dispoziţiile şi convenţiile” pe care le constată înscrisul. Dispoziţiile pe care înscrisul
le constată îşi trag tăria din recunoaşterea raportului juridic de către părţi. O atare
recunoaştere, pe care legea o prezumă reală până la dovada contrară, este una şi aceeaşi
faţă de toţi, adică atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţele persoane.
În literatura noastră de specialitate s-a susţinut231 că art. 1173 C. civ. este în
contradicţie cu principiul enunţat de art. 1174 alin. (1) C. civ. Potrivit acestui din urmă
text: „Actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre

227
În unele legislaţii prezumţia de autenticitate este prevăzută de lege. Astfel, de pildă, potrivit art.
2813 alin. (2) C. civ. din Quebec; „Actul a cărei aparenţă materială respectă exigenţele sale este prezumat
autentic”. În legătură cu acesta doctrina canadiană a subliniat că pentru a avea aparenţa unui înscris autentic
actul trebuie să fie semnat de un ofiţer public şi să fie însoţit, cel puţin aparent, de formalităţile cerute de
lege. A se vedea în acest sens L. Ducharme, op. cit., p. 63-64.
228
A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 109-114; E. Mihuleac, S. Zilberstein, op. cit.,
p. 352; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 45-47; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 302; L. Ducharme, op.
cit., p. 64-65.
229
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 352; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p.
272; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 47.
230
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 352; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 272.
231
A se vedea pentru amăunte cu privire la această controversă F. Măgureanu, Înscrisurile mijloace
de probă în procesul civil, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 85-92.
drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act, peste
obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect”.
Textele citate trebuie înţelese în sensul că efectele actului autentic se produc numai
între părţi, iar drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor nu pot fi ignorate de terţi. Cu
alte cuvinte primul text, se referă la opozabilitatea faţă de terţi a înscrisului autentic, iar
cel de-al doilea la efectele actului între părţi. Aceasta nu înseamnă, astfel cum judicios s-a
remarcat, că actul încheiat între părţi poate crea îndatoriri faţă de o a treia persoană, căci
aceasta din urmă se poate obliga numai prin propria sa voinţă, „dar că opozabilitatea
actului faţă de terţi este privitoare numai la drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor,
considerate ca fapte a căror existenţă nu poate fi ignorată de terţi”232. În consecinţă, astfel
cum remarcă aceiaşi autori a căror opinie o împărtăşim, cele două texte nu sunt
contradictorii, ci complementare233.
Care este situaţia juridică a actului autentic în cazul nesocotirii cerinţelor sale de
validitate? Soluţia este statornicită în mod expres de art. 1172 C. civ. Potrivit acestui text:
„Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii
funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată,
dacă s-a iscălit de părţile contractante”. Prin urmare, pentru a fi valabil ca înscris sub
semnătură privată legea nu impune alte condiţii, decât semnarea înscrisului de către
părţile care l-au încheiat. Soluţia se desprinde cu claritate din însăşi prevederile textului
citat, care nu fac trimitere şi la cerinţele cerute de art. 1179 şi 1180 C. civ. pentru
valabilitatea înscrisului sub semnătură privată. Legea se mulţumeşte cu singura condiţie a
semnării înscrisului de către părţi tocmai datorită existenţei, ab initio, a unei aparenţe de
autenticitate. O atare aparenţă decurge din însuşi faptul întocmirii înscrisului de către un
agent public. Dacă forma autentică reprezintă o condiţie de validitate a operaţiei juridice,
actul este afectat de nulitate absolută şi drept urmare nu se mai ridică nici problema
probaţiunii actului234.
O altă categorie de înscrisuri, şi la care trebuie să ne referim în continuare, frecvent
folosite în practică, este aceea a înscrisurilor sub semnătură privată. Înscrisul sub
semnătură privată este înscrisul întocmit de una din părţi, de un terţ sau de un mandatar,
fără intervenţia vreunei autorităţi publice, care este semnat de părţi235 şi care constată o
operaţie juridică. Marea majoritate a actelor juridice se constată prin înscrisuri sub
semnătură privată; doar în mod excepţional, astfel cum am arătat deja, legea impune
forma autentică ca o condiţie ad validitatem a operaţiei juridice.
Legea nu impune condiţii deosebite cu privire la modul de materializare a
înscrisului sub semnătură privată. Aşa fiind, înscrisul poate fi dactilografiat, imprimat,
scris de mână etc. Cerinţa esenţială a oricărui înscris sub semnătură privată este semnarea
acestuia de partea care se obligă. Încheierea actului sub semnătură privată nu este supusă
aşadar unor formalităţi deosebite; absenţa unui formalism în această privinţă poate fi

232
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 353.
233
Idem.
234
A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 352; V.M. Ciobanu, Tratat ...,
op. cit., vol. II, p. 166-167; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 272; D. Radu, D. C. Tudurache, op.
cit., p. 48;
235
A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 353; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II,
p. 167; A. Ionaşcu, op. cit., p. 117; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 272; D. Radu, D. C.
Tudurache, op. cit., p. 48; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 384; L. Ducharme, op. cit., p. 116.
desprinsă din principiile instituite de Codul civil în această materie236. De la această
regulă există, aşa cum vom sublinia în continuare, şi unele excepţii importante.
Semnătura nu trebuie să cuprindă toate elementele numelui; este suficient ca ea să
fie dată în forma în care partea semnează în mod obişnuit. De asemenea, legea nu
cuprinde menţiuni privitoare la locul unde trebuie aşezată semnătura; ea poate fi situată la
sfârşitul înscrisului, astfel cum se şi obişnuieşte în practică, sau marginal dacă textul a
ocupat întreaga pagină. Semnătura este o cerinţă esenţială căci ea exprimă
consimţământul părţi la încheierea actului juridic. De aceea, în practică se acordă o
importanţă deosebită acestui element al actului sub semnătură privată.
Codul civil nu prevede data ca o condiţie de validitate a înscrisului sub semnătură
privată. Părţile obişnuiesc însă se insereze în înscris şi data încheierii sale, ceea ce este
util adeseori pentru stabilirea ulterioară a momentului în care s-a format raportul juridic.
Pentru unele situaţii legea impune însă precizarea datei înscrisului sub semnătură privată.
Astfel, o atare menţiune este necesară pentru testamentul olograf, cambii, bilete la ordin
şi cecuri. De data aceasta precizarea datei este necesară pentru însăşi valabilitatea actului.
De la regula generală potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată este valabil
dacă îndeplineşte o singură condiţie, aceea a semnăturii lui de partea care se obligă, există
şi unele excepţii, în sensul că sunt necesare şi întrunirea altor cerinţe. Vom analiza pe
scurt aceste excepţii.
O primă excepţie vizează înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice şi
pentru care legea impune cerinţa multiplului exemplar sau cum este denumită în
dreptul francez formalitatea „dublului sau originalului multiplu”237. În adevăr, potrivit art.
1170 C. civ.: „Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu
sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interese
contrare. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi
interes. Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut”.
Cerinţa multiplului exemplar se justifică datorită necesităţii de a garanta părţilor
posibilităţi egale de dovadă a operaţiei ce au încheiat-o. În lipsa acestei cerinţe una din
părţi s-ar vedea expusă pericolului de a se afla în imposibilitate de a dovedi raportul
juridic respectiv.
Formalitatea multiplului exemplar este impusă de lege numai în cazul convenţiilor
sinalagmatice perfecte, căci numai în aceste convenţii există părţi cu interese contrare238.
Dispoziţiile legale privitoare la formalitatea multiplului exemplar au primit în
doctrină o interpretare raţională şi în concordanţă cu scopul urmărit prin edictarea lor.
Astfel, s-a considerat că formalitatea multiplului exemplar nu este necesară nici pentru
următoarele convenţii sinalagmatice239:
- în cazul înscrisului nul ca înscris autentic şi care potrivit art. 1171 C. civ. este
valabil ca înscris sub semnătură privată;
- în cazul convenţiilor sinalagmatice comerciale;
- în cazul hotărârilor judecătoreşti care constată încheierea unui contract;

236
În unele legislaţii această lipsă de formalism este prevăzută în mod expres de lege. Astfel, potrivit
art. 2826 C. civ. din Quebec actul sub semnătură privată „nu este supus la nici o formalitate”.
A se vedea în acest sens A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 387.
237

238
A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 119-120.
239
A se vedea pentru amănunte: A. Ionaşcu, op. cit., p. 121-123; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.,
p. 355.
- în cazul în care înscrisul s-a redactat într-un singur exemplar care s-a predat spre
păstrare unei terţe persoane;
- în cazul în care una dintre părţi şi-a îndeplinit obligaţia o dată cu semnarea
înscrisului sau mai înainte;
- în cazul în care înscrisul este recunoscut de părţi;
- în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă;
- în cazul când una din părţi nu se opune la folosirea înscrisului întocmit într-un
singur exemplar şi prezentat de cealaltă parte în instanţă.
Nerespectarea condiţiilor legale privitoare la formalitatea multiplului exemplar
atrage nulitatea înscrisului ca mijloc de probă, iar nu şi nulitatea convenţiei. Raportul
juridic dintre părţi va putea fi dovedit prin alte mijloace de probă, în condiţiile dreptului
comun; chiar şi înscrisul neregulat întocmit constituie un început de dovadă scrisă.
Cerinţa multiplului exemplar este stabilită de lege în interesul părţilor. Drept
urmare, terţii nu se pot prevala de nerespectarea regulii multiplului exemplar.
O excepţie importantă de la principiul libertăţii formelor este făcută şi de art. 1180
alin. (1) C. civ. Textul menţionat precizează că: „Actul sub semnătură privată prin care o
parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris
în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să
adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau
câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”. Formula „bun şi aprobat” nu este o formulă
sacramentală; ea poate fi înlocuită prin expresii echivalente240, din care să rezulte însă
fără echivoc intenţia debitorului de a se obliga în cadrul raportului juridic respectiv.
Scopul dispoziţiei legale reproduse mai sus este acela de a ocroti pe debitori
împotriva abuzurilor pe care le-ar putea genera semnăturile în alb. Formalitatea prescrisă
de art. 1180 alin. (1) C. civ. vizează însă numai înscrisurile sub semnătură privată care
constată obligaţii unilaterale având ca obiect plata unei sume de bani ori predarea unor
lucruri fungibile.
Codul civil indică şi soluţia ce urmează să fie adoptată în caz de neconcordanţă
între suma indicată în act şi cea consemnată în formula „bun şi aprobat”. Într-o asemenea
împrejurare se prezumă că partea s-a obligat pentru suma cea mai mică. Soluţia nu
reprezintă decât o aplicare a principiului potrivit căruia în caz de îndoială obligaţia se
interpretează în favoarea celui care se obligă (art. 983 C. civ.).
Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la formalitatea „bun şi aprobat” atrage
nulitatea înscrisului ca mijloc de probă, dar nu şi nulitatea convenţiei.
În toate cazurile înscrisul sub semnătură privată îşi trage puterea doveditoare din
însăşi semnătura părţilor. El nu se bucură însă de prezumţia de autenticitate. Cu toate
acestea, art. 1176 C. civ. precizează că înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de
partea căreia i se opune sau verificat de instanţă, are între părţile care l-au subscris şi între
cei care le reprezintă drepturile aceeaşi putere ca şi înscrisul autentic. Această regulă
vizează enunţurile privitoare la actul juridic ce se constată prin înscris şi ele fac dovadă
până la proba contrară.
Aceeaşi valoare probatorie are şi data înscrisului, dar numai între părţi. Faţă de terţi
data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă decât din ziua când a devenit
certă241. O atare soluţie este statornicită de lege spre a-i ocroti pe terţi împotriva
pericolului de a se trece în înscris o dată nereală (antedatare sau postdatare).
240
A se vedea A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 389; A. Ionaşcu, op. cit., p. 129.
Potrivit art. 1182 C. civ. înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă
prin unul din următoarele mijloace:
- înfăţişarea înscrisului la o instituţie publică;
- înregistrarea înscrisului într-un registru public;
- relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi în prescurtare, în actele întocmite de
funcţionari;
- moartea uneia din persoanele care au semnat înscrisul.
La situaţiile menţionate mai sus trebuie să adăugăm şi posibilitatea de acordare a
datei certe de către notarii publici (art. 90 din Legea nr. 36/1995) şi de către avocaţi (art.
3 din Legea nr. 51/1995).
În afara înscrisurilor autentice şi sub semnătură privată mai există şi alte înscrisuri
cu valoare probatorie. Chiar Codul civil se referă la unele din aceste înscrisuri. Codul
civil reglementează astfel registrele comercianţilor (art. 1183-1184), registrele, cărţile sau
hârtiile domestice (art. 1185), adnotaţiile făcute de creditor pe titlul de creanţă (art. 1186)
şi răboajele (art. 1187). Vom prezenta pe scurt aceste înscrisuri şi valoarea lor probatorie.
Registrele comercianţilor242 sunt acele documente care consemnează operaţiunile
cu caracter patrimonial efectuate de comercianţi243. Potrivit dispoziţiilor art. 22 C. com.
comercianţii sunt obligaţi să ţină următoarele registre: registrul jurnal, registrul
inventar şi registrul copier. Legea contabilităţii nr. 82/1991 impune şi ea ţinerea
registrului jurnal, registrului inventar şi registrului cartea mare. De asemenea Legea nr.
31/1990 stabileşte şi ea obligativitatea ţinerii unor registre de diferite societăţi
comerciale.
Legea permite şi folosirea altor registre de către comercianţi şi pe care aceştia le pot
stabili în funcţie de volumul şi natura activităţii desfăşurate.
La forţa probantă a acestor înscrisuri se referă atât Codul civil, cât şi Codul
comercial. Potrivit art. 1183 C. civ. registrele comercianţilor nu fac credinţă despre
vânzările ce cuprind în contra persoanelor necomerciante. De asemenea, art. 1184 C. civ.
statuează că registrele comercianţilor „se cred în contra lor, dar cel care voieşte a profita
de ele nu poate despărţi cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar”.
Cele două texte la care ne-am referit vizează raporturile dintre comerciant, pe de o
parte, şi necomerciant, pe de altă parte. În această privinţă legea instituie un principiu
general, anume acela potrivit căruia registrele comerciale nu pot face dovadă împotriva
„persoanelor necomerciante”. O a doua regulă care a fost deja enunţată este aceea potrivit
căreia registrele comercianţilor fac dovadă împotriva comercianţilor. Ca o măsură de
protecţie însă în favoarea comercianţilor legea statuează că dispoziţiile cuprinse în
registrul comerciantului nu sunt divizibile Această idee este reluată şi de art. 52 C. com.
Mai precizăm că potrivit aceluiaşi text registrele comerciale fac dovadă împotriva
comercianţilor chiar dacă sunt „neţinute în regulă”.
În ceea ce priveşte forţa probatorie a registrelor comerciale între comercianţi
problema este reglementată în mod expres în art. 50 alin. (1) C. com. Potrivit acestui text:
„Registrele comercianţilor, ţinute în regulă, pot face probă în justiţie între comercianţi,

241
A se vedea pentru amănunte I. Deleanu, Data certă - mijloc de publicitate şi condiţie a
opozabilităţii, în P.R. nr. 1/2002, p. 204-212.
242
A se vedea pentru amănunte cu privire la diferitele categorii de registre şi cu privire la conţinutul
lor V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 178-180.
243
A se vedea D. Radu, D.C. Tudurache, op. cit., p. 54.
pentru fapte şi chestiuni de comerţ”. Forţa probantă enunţată de textul citat este
recunoscută de către lege numai dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele
cerinţe: ţinerea registrelor să fie obligatorie, registrele să fie regulat ţinute, litigiul în care
sunt invocate registrele să aibă ca obiect „fapte şi chestiuni de comerţ”.
Codul comercial se referă şi la valoarea probatorie a registrelor obligatorii care nu
sunt ţinute în regulă şi care nu sunt învestite cu formele prevăzute de lege. În privinţa
acestor registre art. 51 alin. (1) C. com. precizează că „nu sunt primite a face probă în
justiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut”.
Instanţa are însă o mare putere de apreciere asupra valorii probatorii a registrelor
comerciale. În acest sens art. 54 C. com. cuprinde o normă cu totul particulară. Potrivit
acestui text: „Judecata este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor
unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se
renunţa la această probă în cazul când registrele comerciale ale părţilor nu concordă, sau
a atribui o credinţă mai mare registrelor uneia din părţi”. Dispoziţia citată este logică şi
firească, căci ea vizează aceleaşi raporturi dintre comercianţi. Or, în asemenea
împrejurări instanţa poate realiza o verificare şi comparare a conţinutului registrelor
ţinute de comercianţii în litigiu, având posibilitatea de a renunţa la acest mijloc de probă.
Registrele, cărţile sau hârtiile domestice cuprind menţiuni pe care o persoană le
face în mod curent cu privire la anumite fapte sau acte juridice cum sunt efectuarea de
plăţi, vânzări, cumpărări etc.
În privinţa puterii doveditoare a registrelor, cărţilor sau hârtiilor domestice art. 1185
C. civ. statuează că acestea „nu fac credinţă în favoarea acelui care le-a scris, dar au
putere în contra lui”. Soluţia este raţională întrucât nimeni nu-şi poate preconstitui dovezi
în mod unilateral în favoarea sa şi împotriva unei alte persoane. În schimb, aceste
documente casnice au putere împotriva celui care le-a scris în următoarele două situaţii
expres determinate de art. 1185 C. civ., respectiv: „când cuprind curat primirea unei
plăţi”, şi „când cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea din ele s-a făcut ca să ţină
loc de titlu în favoarea creditorului”.
Adnotaţiile făcute de creditor pe titlurile de creanţă au valoare probatorie în
condiţiile determinate de art. 1186 C. civ. Potrivit art. 1186 alin. (1) C. civ. orice
adnotaţie făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă, este
crezută, cu toate că nu este subsemnată nici datată de el, dacă tinde a proba liberaţiunea
debitorului. Din această prevedere legală rezultă că asemenea menţiuni fac dovadă numai
împotriva creditorului şi doar dacă din cuprinsul lor rezultă liberaţiunea totală sau parţială
a debitorului.
Aceeaşi putere doveditoare are, potrivit art. 1186 alin. (2) C. civ., orice scriptură
făcută de creditor pe dosul, marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitanţă, dar
numai cu condiţia ca duplicatul sau chitanţa să se afle în mâinile debitorului.
Răboajele sunt, potrivit art. 1187 C. civ., crestăturile pe care părţile le fac pe două
bucăţi egale de lemn pentru a marca efectuarea unor prestaţii244. Dacă crestăturile făcute
pe cele două bucăţi de lemn sunt egale şi corelative ele fac dovadă între persoanele care
obişnuiesc să folosească un asemenea mijloc de probă. În prezent aceste mijloace sunt
folosite cu totul izolat.

244
A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 174.
Precizăm că art. 47 C. com. se referă şi la alte mijloace de probă care pot fi folosite
în activitatea comercială. Printre aceste mijloace textul amintit menţionează facturile
acceptate, corespondenţa şi telegramele.
Telegrama face probă când originalul este subscris de însăşi persoana arătată în ea
ca transmiţător. Potrivit art. 47 alin. (1) C. com. telegrama face dovadă ca înscris sub
semnătură privată. Telegrama are aceeaşi forţă probantă şi atunci când este subscrisă de o
altă persoană, dacă se dovedeşte că originalul a fost predat la oficiul telegrafic sau trimis
spre a i se preda de însăşi acea persoană.
Data de pe telegrame face dovadă, până la proba contrară, despre „ziua şi ora în
care ele au fost în adevăr expediate de oficiile telegrafice” [art. 47 alin. (3) C. com.].
Facturile reprezintă un mijloc prin intermediul căruia comercianţii realizează unele
operaţii importante, în special vânzarea cumpărarea unor produse. Ea poate fi folosită şi
la încheierea unui contract de depozit. Codul comercial se referă în mod expres numai la
facturile acceptate. De asemenea, Codul comercial nu face nici o distincţie după cum
proba urmează a se face împotriva emitentului sau împotriva celuilalt comerciant. În ceea
ce priveşte facturile neacceptate apreciem245 că ele pot face dovadă numai împotriva
emitentului, iar nu şi împotriva celuilalt comerciant (destinatar).
Corespondenţa constituie şi ea un mijloc de probă frecvent folosit între
comercianţi. La acest mijloc de probă se referă în mod expres art. 46 alin. (1) C. com.,
text care nu conţine referiri la forţa sa probantă. În mod tradiţional însă corespondenţa a
fost folosită foarte frecvent în trecut pentru stabilirea unor contacte comerciale şi pentru
perfectarea unor contracte în acest domeniu de activitate. În lumea informaticii locul
corespondenţei este luat cel mai adesea de mijloacele moderne de comunicare. Acestea
nu înlătură şi folosirea în unele situaţii a corespondenţei între comercianţi.
De altfel, actualul Cod comercial conţine şi unele referiri la obligaţia comercianţilor
de a păstra corespondenţa. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) C. com., scrisorile şi
telegramele primite trebuie păstrate de comercianţi timp de 10 ani. Dispoziţia menţionată
este semnificativă şi pe plan probatoriu. Iar această semnificaţie rezidă în instituirea unei
norme de natură a face posibilă verificarea în caz de litigiu a conţinutului corespondenţei.
Pe de altă parte, chiar art. 46 C. com., text la care ne-am referit deja, consideră
corespondenţa ca un mijloc de probaţiune a obligaţiilor comerciale. Dar care este în
concret forţa probantă a corespondenţei dintre comercianţi? În primul rând, se impune
precizarea că prin intermediul corespondenţei comercianţii nu-şi pot constitui un titlu sau
un drept faţă de terţi.
În al doilea rând, între comercianţi corespondenţa nu poate îndeplini alt rol decât
acela al unui înscris sub semnătură privată. Ea va putea fi folosită astfel de destinatar
pentru a proba consimţământul expeditorului şi celelalte elemente contractuale (obiectul
convenţiei, preţul de vânzare-cumpărare etc.). În mod obişnuit convenţiile comerciale se
stabilesc în urma unei corespondenţe repetate, astfel că şi expeditorul va avea adeseori
posibilitatea de a proba anumite acte de comerţ prin corespondenţa primită de la cealaltă
parte contractantă. Şi ca orice alt mijloc de probaţiune corespondenţa comercială poate fi
completată cu alte elemente probatorii spre a se stabili adevăratele raporturi juridice
dintre părţi.
Mijloacele moderne de comunicaţie pot prezenta şi ele importanţă pentru
stabilirea raporturilor juridice dintre părţi. În privinţa acestor mijloace de probaţiune, cum
245
A se vedea în acelaşi sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 175.
sunt faxul, telefaxul, înregistrările magnetice, inscripţiile informatizate etc. nu găsim
referiri nici în Codul de procedură civilă şi nici în Codul comercial, împrejurare firească
întrucât ele constituie o cucerire ştiinţifică relativ recentă. De aceea, folosirea lor ca
mijloc de probaţiune ridică reale dificultăţi. Şi aceasta atât din punct de vedere juridic, cât
şi din punct de vedere strict ştiinţific.
Într-adevăr, nefiind reglementate în mod expres, se pot folosi argumente pertinente
privitoare la inadmisibilitatea altor mijloace de probaţiune decât acelea strict determinate
de lege. Datorită acestui fapt s-a susţinut în doctrina occidentală că aceste mijloace
tehnice nu pot fi folosite decât în măsura în care ele se încadrează în „sistemul probelor
recunoscute, în special în categoria prezumţiilor”246.
Din punct de vedere ştiinţific obiecţiunile care se pot aduce vizează mai cu seamă
posibilităţile de alterare a elementelor pe care le cuprind. Cu toate acestea, trebuie să
recunoaştem că în lumea fără frontiere a informaticii se poate recurge la asemenea
„inscripţii” spre a exprima un consimţământ sau spre a determina conţinutul unui contract
comercial. De aceea, în unele legislaţii moderne este reglementată în mod expres
posibilitatea folosirii inscripţiilor informatizate pe plan probatoriu, iar aceasta nu numai
în materie comercială, ci şi în dreptul comun247.
Codul de procedură civilă reglementează, în art. 172-176, şi situaţia în care
înscrisul invocat ca mijloc de probă de către una dintre părţi nu se află în posesia
acestuia. Legiuitorul reglementează situaţiile în care înscrisul se află în posesia părţii
adverse, în posesia unui terţ şi ipoteza în care înscrisul se află în păstrarea unei autorităţi.
Prima ipoteză, reglementată de textul pe care îl comentăm, este aceea a deţinerii
înscrisului de către partea adversă. Într-o asemenea împrejurare instanţa are facultatea de
a ordona înfăţişarea înscrisului. Partea care invocă înscrisul este obligată să facă dovada
deţinerii acestuia de către partea adversă. Potrivit art. 172 alin. (2) C. proc. civ., instanţa
este obligată să dispună înfăţişarea înscrisului în următoarele situaţii:
- când înscrisul este comun ambelor părţi;
- când însăşi partea adversă s-a referit în cursul procesului la acel înscris;
Înscrisurile sub semnătură privată îşi trag puterea din scrierea şi semnătura lor de
către părţi. De aceea, problema esenţială care se pune este aceea a recunoaşterii scrierii şi
semnăturii de pe înscrisurile sub semnătură privată. În mod obişnuit părţile recunosc
scrierea şi semnătura de pe înscrisurile înfăţişate. O atare recunoaştere poate fi chiar
tacită şi ea are loc atunci când partea căreia i se opune înscrisul nu formulează obiecţiuni
în legătură cu folosirea lui ca mijloc de probă. Dacă însă partea căreia i se opune înscrisul
tăgăduieşte scrierea sau semnătura instanţa este obligată să procedeze la stabilirea
veracităţii acestuia.
Părţile sunt obligate să adopte o poziţie clară cu privire la înscrisul invocat ca
mijloc de probă, respectiv să recunoască scrierea sau semnătura ori dimpotrivă să le
tăgăduiască. O asemenea atitudine nu le este impusă însă de lege moştenitorilor; aceştia
pot declara că nu cunosc pur şi simplu scrierea sau semnătura de pe înscrisul invocat. În

246
A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 382.
247
Astfel, potrivit art. 2837 alin. (1) C. civ. din Quebec documentul ce reproduce elementele unui act
juridic înscris pe un suport informatic face probă despre conţinutul actului „dacă este inteligibil şi dacă
prezintă garanţii suficient de serioase pentru a se putea încrede în el”. Acelaşi text precizează, în alineatul
următor, că pentru a aprecia calitatea documentului tribunalul trebuie să ţină seama de circumstanţele în
care datele au fost înscrise şi documentul reprodus. A se vedea pentru amănunte cu privire la aceste condiţii
în legislaţia canadiană L. Ducharme, op. cit., p. 156-163.
toate situaţiile de contestare a scrierii sau semnăturii, veracitatea înscrisului se determină
în cadrul procedurii denumite verificarea de scripte.
Situaţia este însă diferită în cazul înscrisurilor autentice. Datorită prezumţiei de
autenticitate de care se bucură înscrisurile autentice acestea nu pot fi pur şi simplu
tăgăduite. Ele nu pot fi atacate, în privinţa constatărilor făcute de agentul instrumentator,
decât în cadrul unei proceduri complexe de înscriere în fals. Până la constatarea falsului
înscrisul autentic îşi menţine întreaga putere doveditoare. Dar în ce constă verificarea de
scripte şi înscrierea în fals? La ultima întrebare vom răspunde în comentariile următoare.
Verificarea de scripte este procedura la care se recurge atunci când partea nu
recunoaşte scrierea sau semnătura de pe un înscris. Aceeaşi procedură se foloseşte şi
atunci când moştenitorii declară că nu cunosc scrierea sau semnătura autorului lor.
Procedura verificării de scripte este reglementată în art. 177-179 C. proc. civ., texte care
vizează doar înscrisurile sub semnătură privată. Cu toate acestea s-a apreciat, cu suficient
temei, că procedura verificării de scripte se poate aplica şi în privinţa înscrisurilor ce
emană de la terţe persoane, căci pentru descoperirea adevărului şi atare înscrisuri trebuie
verificate248.
Verificarea de scripte se poate realiza şi direct de către instanţă. Pentru verificarea
veracităţii înscrisului direct de către instanţă se poate recurge la două procedee simple:
a) obligarea părţii căreia i se opune înscrisul să scrie, la dictarea preşedintelui
instanţei, părţi din acel act sau, în cazul contestării semnăturii, să-şi semneze numele în
faţa instanţei;
b) confruntarea scrierii sau a semnăturii de pe înscrisul nerecunoscut cu scrierea ori
semnătura de pe alte înscrisuri ale aceleiaşi persoane, dar care sunt autentice ori care
emană neîndoielnic de la acea persoană.
În urma unor asemenea verificări instanţa îşi poate forma convingerea asupra
veracităţii înscrisurilor. Refuzul de a scrie poate fi reputat de către instanţă ca o
recunoaştere a scrisului.
Dacă totuşi instanţa nu se poate edifica asupra veracităţii înscrisului, în urma
verificărilor directe, ea va ordona efectuarea unei expertize. În acest scop instanţa va
obliga părţile să depună alte înscrisuri, ce emană de la acea persoană, ca piese de
comparaţie.
Potrivit art. 179 alin. (2) C. proc. civ. se primesc ca piese de comparaţie:
înscrisurile autentice, înscrisurile private netăgăduite de părţi, partea din înscris
netăgăduită, scrisul sau semnătura făcută înaintea instanţei. Toate înscrisurile depuse
pentru verificare vor fi semnate de preşedintele instanţei, de grefier şi de către părţi. În
funcţie de rezultatul expertizei instanţa va decide asupra înlăturării înscrisului sau
menţinerii acestuia ca mijloc de probă.

Dovada cu martori

Proba testimonială sau proba prin declaraţiile martorilor reprezintă unul din
mijloacele de dovadă cel mai frecvent folosit în procesul civil. Importanţa acestui mod de
probă a diferit de la o epocă la alta249. În antichitate proba testimonială a fost larg
248
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 167; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 361.
249
A se vedea pentru amănunte E. Moniz de Aragao, Exegese do codigo de processo civil, Aide
Editora e Comercio de Livros Ltda. Rio de Janeiro, 1984, vol. IV-2, p. 5-10.
răspândită şi aceasta tocmai datorită dificultăţilor de preconstituire a unor documente
scrise. De aceea se şi afirma în Digeste că testimoniorum usus frecquens ac necessarius
est. În perioada procedurii formulare proba testimonială a devenit cea mai uzuală.
Ulterior, în perioada procedurii extraordinare, proba testimonială a pierdut din importanţa
sa practică, fiind privită tot mai mult cu neîncredere datorită fragilităţii sale.
Timp de multe secole a predominat principiul inadmisibilităţii probei printr-o
singură declaraţie testimonială: testis unus testis nullus. Alături de această exigenţă în
antichitate sclavii, minorii şi adeseori femeile nu puteau depune mărturie. Uneori
capacitatea de a fi martor era condiţionată de existenţa unui anumit patrimoniu.
Doar prin Ordonanţa lui Henric al III-lea din anul 1566 (Ordonance de Moulins) s-a
instituit principiul potrivit căruia înscrisurile trec înaintea martorilor (lettres passent
temoins). Acest principiu este rezultatul descoperirii tiparului în secolul al XV-lea şi al
avantajelor probei scrise faţă de declaraţiile fragile ale martorilor.
În dreptul modern aceste restricţii au fost înlăturate, iar proba testimonială este
lăsată, întocmai ca şi celelalte mijloace de probă, la libera apreciere a judecătorului.
Martorii sunt persoane străine de proces care relatează, în faţa instanţei de
judecată, fapte sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei şi de care au luat
cunoştinţă personal. Mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor în
faţa instanţei de judecată.
Împrejurările relatate de martor trebuie să fie cunoscute personal de acesta, în
sensul că el a participat la încheierea actului sau a asistat la săvârşirea faptei. Declaraţiile
„din auzite” nu reprezintă constatări personale ale martorului, ci relatări despre fapte
necontrolabile şi cu o semnificaţie îndoielnică. De aceea, asemenea declaraţii nu pot avea
valoare probatorie.
Situaţia este însă diferită în cazul aşa-numitei mărturii indirecte. În această din
urmă situaţie faptele relatate de martor sunt cunoscute de el prin intermediul unei
persoane determinate, care, la rândul său, a perceput în mod nemijlocit anumite
împrejurări. Datorită acestui fapt asemenea declaraţii pot fi reţinute de instanţă ca mijloc
de probă, întrucât ele permit o discuţie şi un control asupra veridicităţii faptelor250.
Declaraţiile martorilor se caracterizează şi prin aceea că ele trebuie făcute oral în
faţa instanţei de judecată. Prin urmare, declaraţiile consemnate grafic şi chiar cele făcute
în formă autentică, nu pot fi utilizate cu titlu de probe testimoniale.
Datorită fragilităţii probei testimoniale şi din cauza înmulţirii proceselor legiuitorul
francez de la 1804 a restrâns admisibilitatea probei testimoniale. Restricţii similare se
întâlnesc în prezent în legislaţia multor state.
În dreptul nostru asemenea restricţii sunt prevăzute în art. 1191 C. civ. Acest text
instituie două reguli restrictive privitoare la administrarea probei cu martori. Precizăm
însă chiar de la început că dispoziţiile înscrise în art. 1191 alin. (3) C. civ. nu au un
caracter imperativ, ci dispozitiv. Prin urmare, astfel cum prevede în mod expres art. 1191
alin. (3) C. civ., părţile de comun acord se pot abate, fie expres, fie tacit, de la prevederile
primelor două alineate consacrate în textul menţionat.
Prima regulă restrictivă vizează dovada actelor juridice care depăşesc o anumită
valoare. Potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o
valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face
decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.
250
A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 401-402.
Regula enunţată urmăreşte ocrotirea părţilor şi determinarea lor să-şi preconstituie
înscrisuri pentru operaţiile juridice pe care le încheie. Această regulă nu se aplică în
privinţa terţilor, ei având posibilitatea să facă dovada actului juridic prin orice mijloc de
probă.
Dispoziţiile restrictive cuprinse în art. 1191 alin. (1) C. civ. se aplică tuturor actelor
juridice al căror obiect depăşeşte valoarea de 250 de lei. Valoarea în funcţie de care se
stabileşte inadmisibilitatea probei testimoniale este aceea din momentul încheierii actului
juridic251. Valoarea dobânzilor nu se ia însă în considerare pentru determinarea valorii
obiectului actului juridic, în sensul dispoziţiilor înscrise în art. 1191 C. civ. În acest sens
prin art. 1192 C. civ. se dispune că „Articolul precedent nu se aplică în cazul când cererea
depăşeşte 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobânzile”.
Legea prevede şi alte norme de natură a împiedica eludarea dispoziţiilor art. 1191
C. civ. Astfel, în scopul arătat, art. 1193 C. civ. dispune că: „Cel care a format o cerere în
judecată, pentru o sumă mai mare de 250 lei, chiar de va voi a-şi restrânge cererea la 250
lei, nu va fi primit a înfăţişa dovada prin martori”. Din punct de vedere strict procedural,
în concordanţă cu principiul disponibilităţii, partea are posibilitatea de a-şi restrânge
pretenţiile. Dar exercitarea acestui drept procedural nu are semnificaţii pe plan
probatoriu, dispoziţiile textului citat fiind de natură să evite eludarea restricţiilor înscrise
în art. 1191 C. civ. Prin urmare, chiar în cazul restrângerii pretenţiilor sub plafonul
valoric de 250 lei partea va fi ţinută să facă dovada actului juridic invocat prin înscris
autentic sau sub semnătură privată.
În acelaşi spirit este irelevantă, sub aspect strict probatoriu, şi fracţionarea
creanţelor. O atare normă este înscrisă în art. 1194 C. civ., text potrivit căruia:
„Dovada prin martori nu se poate admite nici în cazul când cererea în judecată este
pentru o sumă mai mică de 250 lei, dar care este un rest din o creanţă mai mare,
neconstatată prin înscris”.
A doua regulă restrictivă vizează inadmisibilitatea probei testimoniale împotriva
şi peste cuprinsul unui înscris. Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. „nu se va primi
niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre
ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului,
chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei”.
Prin consacrarea regulii înscrise în art. 1191 alin. (2) C. civ. s-a urmărit să se acorde
preferinţă probei scrise faţă de proba testimonială. Soluţia este neîndoielnic judicioasă,
căci de vreme ce părţile au decis să redacteze un înscris pentru operaţia juridică pe care
tocmai au perfectat-o este de presupus că acesta exprimă fidel voinţa lor.
În literatura de specialitate252 şi în jurisprudenţa noastră s-au făcut importante
precizări cu privire la limitele în care se aplică regula înscrisă în art. 1191 alin. (2) C. civ.
Astfel, s-a statuat că restricţia enunţată se aplică numai între părţile contractante; terţii pot
folosi proba cu martori spre a combate conţinutul înscrisului. De asemenea, restricţia
enunţată în art. 1191 alin. (2) C. civ. se aplică numai înscrisurilor preconstituite.

251
A se vedea în acest sens: A. Ionaşcu, op. cit., p. 178; E. Mihuleac, op. cit., p. 233; V.M. Ciobanu,
Tratat…, op. cit., vol. II, p. 188; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 68; E. Moniz de Aragao, op. cit., p.
25-26.
252
A se vedea pentru amănunte: A. Ionaşcu, op. cit., p. 182-184; E. Mihuleac, op. cit., p. 236-237;
D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 70-71; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. I, p. 189-190.
Proba cu martori este însă admisibilă când se urmăreşte a se dovedi dolul, cauza
ilicită a convenţiei, frauda la lege sau existenţa unui viciu de consimţământ la data
încheierii actului. Dovada cu martori este deopotrivă admisibilă şi atunci când se
urmăreşte stabilirea unui fapt ulterior încheierii convenţiei, cum este stingerea sau
rezilierea obligaţiei.
În fine, se impune precizarea că proba cu martori este admisibilă şi atunci când
clauzele convenţiei sunt obscure, echivoce şi este necesară interpretarea lor, pentru a se
stabili voinţa reală a părţilor. Această soluţie este promovată constant de doctrină 253 şi
jurisprudenţă motivat de faptul că a interpreta dispoziţiile unei convenţii nu este acelaşi
lucru cu proba în contra sau peste cuprinsul înscrisului.
De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei testimoniale
art. 1197 şi 1198 C. civ. consacră unele excepţii importante. Prima excepţie este
prevăzută de art. 1197 C. civ., text care precizează că regulile restrictive privitoare la
proba cu martori „nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă”. Acelaşi
text defineşte începutul de dovadă scrisă ca „orice scriptură a aceluia ce el reprezintă şi
care scriptură face a fi de crezut faptul pretins”.
Pentru a ne afla în prezenţa unui început de dovadă scrisă sunt necesare a fi
întrunite următoarele cerinţe:
a) existenţa unei scripturi. Prin folosirea sintagmei „orice scriptură” legiuitorul a
urmărit să atribuie caracterul unui început de dovadă oricărui fel de scriere, indiferent de
forma şi scopul pentru care a fost făcută. Drept urmare are un asemenea caracter nu
numai un înscris autentic ce nu îndeplineşte anumite condiţii, ci orice fel de scriere, dacă
provenienţa ei nu poate fi pusă la îndoială254.
b) scriptura să emane de la partea căreia i se opune255. Fără existenţa acestui
element nu se poate vorbi de un început de dovadă scrisă. Aceasta deoarece excepţia la
care ne referim se întemeiază pe un început de recunoaştere a părţii căreia i se opune
înscrisul. Aşa fiind, scrierea ce emană de la persoane străine de proces nu reprezintă un
început de dovadă. Dacă însă scrierea emană de la ambele părţi, ea poate fi primită ca un
început de dovadă.
c) scrierea să facă verosimil faptul pretins. Aceasta nu înseamnă însă că scrierea
trebuie să vizeze în mod nemijlocit faptul pretins. Scrierea se poate referi şi la un fapt
conex din care se pot trage concluzii privitoare la existenţa faptului pretins.
Legea asimilează cu începutul de dovadă scrisă şi atitudinea părţii chemate la
interogatoriu, atunci când aceasta refuză să răspundă sau nu se înfăţişează la chemarea
instanţei. Menţionăm însă că într-o atare împrejurare lipseşte elementul scris, iar
începutul de dovadă se întemeiază doar pe atitudinea negativă a părţii.
A doua excepţie este prevăzută de art. 1198 C. civ. şi ea se referă la imposibilitatea
de a preconstitui sau păstra o probă scrisă256. Potrivit textului menţionat, regulile din art.
1191 C. civ. „nu se aplică însă totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi
procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată”.
253
A se vedea pentru această soluţie: A. Ionaşcu, op. cit., p. 183; E. Mihuleac, op. cit., p. 237; D.
Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 71; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 190-191; E. Moniz de
Aragao, op. cit., p. 20.
A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 187.
254

255
Ibidem, p. 189-193.
256
A se vedea pentru amănunte cu privire la această excepţie A. Ionaşcu, op. cit., p. 197-203; E.
Mihuleac, op. cit., p. 240-243.
Textul citat indică în continuare, cu titlu exemplificativ, următoarele situaţii ce pot
constitui tot atâtea cazuri de imposibilitate de preconstituire sau conservare a unei dovezi:
a) în cazul obligaţiilor care se nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidelicte;
b) în cazul depozitului necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la
depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag; în toate aceste cazuri judecătorul va
avea în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele faptului;
c) în cazul obligaţiilor contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu le era
cu putinţă părţilor să facă înscrisuri;
d) în cazul când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, dintr-o cauză
de forţă majoră neprevăzută.
Jurisprudenţa noastră a dat o interpretare raţională dispoziţiilor art. 1198 C. civ.,
extinzând aplicarea acestui text şi la acele situaţii care pot constitui o imposibilitate
morală de preconstituire a unei dovezi. În viziunea jurisprudenţei noastre, urmată în mod
constant şi de doctrină, imposibilitatea morală de preconstituire a unei probe se bazează
pe acele relaţii de afecţiune şi consideraţie care există în genere între soţi şi rudele
apropiate; atunci când asemenea relaţii sunt normale este greu să se pretindă părţilor să-şi
preconstituie un înscris cu privire la operaţiile juridice ce le încheie.
Imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris nu poate avea decât un rol
relativ. Drept urmare, instanţele de judecată trebuie să aprecieze in concreto asupra
circumstanţelor care au făcut imposibilă preconstituirea unei probe scrise. Cu alte
cuvinte, simplele relaţii de rudenie sau de afinitate nu justifică de plano ideea că ne-am
afla în prezenţa unei imposibilităţi de preconstituire a dovezii scrise. Într-adevăr, uneori,
din diferite motive, chiar şi relaţiile dintre rudele apropiate pot fi alterate. Pe de altă parte,
există şi alte situaţii în care relaţiile dintre unele persoane pot conduce la concluzia că
uneia dintre părţi i-a fost imposibil să-şi preconstituie o probă scrisă. Aşa este cazul
relaţiilor de deferenţă dintre superiori şi subordonaţi, dintre colegii de serviciu sau dintre
prieteni. De aceea s-a decis de jurisprudenţa noastră că şi asemenea relaţii pot constitui
izvorul unei imposibilităţi morale de preconstituire a unui act scris.
Cu toate acestea, relaţiile invocate în sprijinul admisibilităţii probei testimoniale
trebuie să fie analizate de instanţă cu multă circumspecţie spre a se conferi dispoziţiilor
art. 1198 C. civ. reala lor semnificaţie. În acest spirit, în practica instanţei supreme, s-a
statuat că indiferent în ce fel de relaţii rezidă izvorul imposibilităţii morale, ceea ce este
esenţial nu este izvorul acestei situaţii, ci constatarea existenţei ei în realitate, care trebuie
să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor şi circumstanţele faptelor.
Legea vizează nu numai imposibilitatea de preconstituire a unui înscris, ci şi
situaţia în care înscrisul a fost întocmit, dar partea s-a aflat în imposibilitate de a-l
conserva. Admiterea probei testimoniale într-o atare împrejurare se justifică pe deplin, de
vreme ce înscrisul a fost întocmit, iar dispariţia lui se datorează unui motiv neimputabil
părţii. Pentru admiterea probei cu martori va fi necesar să se dovedească că: s-a întocmit
un înscris doveditor în condiţiile legii; acel înscris s-a pierdut sau a fost distrus şi faptul
că dispariţia înscrisului se datorează unui caz de forţă majoră257.
Aprecierea declaraţiilor martorilor reprezintă una dintre cele mai delicate probleme
cu care este confruntată instanţa în materie de probaţiune. În trecut, mărturia a fost
considerată, şi într-o anumită măsură justificat, ca una dintre cele mai fragile probe.
Puterea doveditoare a mărturiei era, în sistemul probelor legale, evaluată şi impusă
257
A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 203-204.
judecătorului de lege. Criteriul cantitativ al mărturiei prevala asupra celui calitativ,
potrivit adagiului testis unus, testis nullus.
În sistemele procesuale moderne probele testimoniale nu au o valoare prestabilită
de lege, ci sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului. Desigur, aşa cum am subliniat
atunci când am analizat principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, libera
apreciere a judecătorului nu poate reprezenta o simplă abstracţiune. Judecătorul trebuie să
evalueze toate dovezile pe baza intimei sale convingeri, dar în toate cazurile în
concordanţă cu realitatea faptelor şi cu respectarea legii.
Pentru justa evaluare a declaraţiilor testimoniale judecătorul trebuie să verifice
buna- credinţă a martorului şi veridicitatea mărturiei. Prima problemă urmează să fie
rezolvată în concret de instanţă ţinând seama de diferite împrejurări de fapt, ca: interesul
martorului în cauză, raporturile de rudenie dintre martor şi una din părţi, resentimentele
faţă de una dintre părţi sau dimpotrivă raporturile de prietenie cu una din părţi etc.
Veridicitatea mărturiei trebuie cercetată şi ea cu multă atenţie de către judecător.
În acest sens judecătorul va trebui să ţină seama de elementele ştiinţifice pe care i le pune
la dispoziţie psihologia. Judecătorul va trebui să analizeze în mod succesiv etapele prin
care trece martorul în privinţa faptelor despre care este audiat. Aceste faze sunt:
perceperea faptului, memorizarea faptului perceput şi relatarea acestuia.
Perceperea unui fapt depinde de o multitudine de împrejurări, dintre care unele
obiective, iar altele subiective; toate acestea pot avea un rol important în procesul de
percepţie al faptelor. De aceea, instanţa trebuie să stabilească, mai întâi, cu precizie
anumite împrejurări obiective, cum sunt locul şi timpul în care s-a produs un anumit fapt,
distanţa dintre martor şi obiectul perceput etc. Împrejurările subiective nu sunt nici ele
mai puţin importante, căci percepţia depinde de intensitatea cu care un fapt a trecut în
conştiinţa martorului. Este îndeobşte cunoscut că nu orice martor acordă aceeaşi
importanţă faptelor petrecute în lumea exterioară; unele persoane le acordă o semnificaţie
deosebită, altele o semnificaţie cu totul redusă. De asemenea nu trebuie ignoraţi şi excluşi
din ecuaţia la care ne referim nici alţi factori subiectivi, cum sunt starea psihologică a
martorului, vârsta, ocupaţia, profesia sau gradul său de cultură.
Memorizarea faptului perceput reprezintă o altă etapă importantă, fiind, la rândul
său influenţată de un ansamblu de factori, dintre care unii obiectivi, iar alţi subiectivi.
Factorul timp joacă de data aceasta o importanţă cu totul particulară. Trecerea unui timp
considerabil de la data producerii faptului face ca ceea ce s-a perceput, chiar în mod
exact, să se estompeze. Dacă însă faptul perceput este legat de un eveniment important
din viaţa martorului (căsătoria, absolvirea unei instituţii de învăţământ superior etc.)
relatarea sa apare, cel mai adesea, plauzibilă. Trebuie să se ţină seama şi de data aceasta
de unii factori, cum sunt vârsta, profesia şi gradul de cultură al martorului.
Relatarea faptului reprezintă şi ea un moment căreia judecătorul trebuie să-i acorde
cuvenita atenţie. Se poate întâmpla ca faptele ce formează obiectul mărturiei să fie
percepute exact şi păstrate nealterat în memoria martorului, dar ele să nu fie redate în
mod fidel. La o asemenea soluţie se poate ajunge chiar şi atunci când martorul este de
bună-credinţă. De aceea, judecătorul trebuie să acorde o mare importanţă modului de
audiere a martorului şi să procedeze în considerarea acelor elemente obiective şi
subiective258 ce pot contura personalitatea martorului.

258
În jurisprudenţa canadiană s-a considerat ca un factor defavorabil credibilităţii unui martor faptul
că acesta era predispus să se sustragă obligaţiilor sale fiscale. A se vedea în acest sens L. Ducharme, op.
Experienţa demonstrează că adeseori martorii sunt intimidaţi de solemnitatea
caracteristică dezbaterilor judiciare, ceea ce poate influenţa în mod negativ depoziţia
acestora. Întreruperile şi întrebările puse de judecător pot, de asemenea, să conducă la
denaturarea adevărului. Asemenea rezultate negative pot fi evitate de instanţă prin
audierea martorilor cu mult tact. Este preferabil, aşa cum am mai arătat, ca martorul să
relateze spontan tot ceea ce ştie în legătură cu faptele cauzei, iar întrebările să-i fie
adresate la urmă. Adevărul se poate stabili numai prin justa apreciere a depoziţiilor
martorilor, proces complex în cadrul căruia nu poate fi ignorată nici una din fazele
anterior prezentate.
În mod obişnuit, martorii se propun de părţi in limine litis, respectiv de reclamant
prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare. Nepropunerea dovezilor în aceste condiţii atrage după sine
decăderea părţii din dreptul de a mai propune probe în tot cursul judecăţii, în afară
de excepţiile anume prevăzute de art. 138 C. proc. civ. Mai trebuie să adăugăm că, în
interesul adevărului, instanţa poate dispune probe chiar dacă părţile se împotrivesc.
Martorii trebuie să fie indicaţi prin arătarea numelui şi a domiciliului spre a putea
fi citaţi. Înlocuirea martorilor nu poate fi încuviinţată „decât în caz de deces, dispariţie
sau motive bine întemeiate”. În caz de încuviinţare a înlocuirii martorilor lista cu numele
şi domiciliul acestora se va depune, sub sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile.
Legea se referă din nou la sancţiunea decăderii în legătură cu nerespectarea
obligaţiilor impuse de art. 170 C. proc. civ. Art. 186 alin. (4) C. proc. civ. înlătură
sancţiunea decăderii în ipoteza înfăţişării martorilor la termenul stabilit pentru audierea
lor.
Codul de procedură civilă consacră şi unele reguli importante privitoare la modul
de audiere a martorilor.
Ordinea în care urmează să se facă audierea martorilor se stabileşte de instanţă.
Fiecare martor trebuie să fie audiat separat; cei neascultaţi nu pot fi de faţă la audierea
unui martor. După audiere martorul trebuie să rămână în sala de şedinţă până la sfârşitul
dezbaterilor, cu excepţia cazului în care instanţa dispune altfel. Măsura este stabilită de
lege pentru ca martorul audiat să nu aibă posibilitatea de a influenţa în vreun mod
martorii neaudiaţi.
Menţionăm că, potrivit art. 196 alin. (3) C. proc. civ., martorul nu are voie să
citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate folosi însă de însemnări cu
încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
Legea noastră procesual civilă nu conţine o prevedere expresă cu privire la
obligaţia instanţei de a-l lăsa pe martor să spună tot ce ştie în legătură cu pricina ce
formează obiectul judecăţii şi numai după aceea să-i pună întrebări. O asemenea
dispoziţie există însă în Codul de procedură penală şi ea este de natură să garanteze
relatarea veridică a faptelor percepute de martor [art. 86 alin. (2) C. proc. pen.]. De aceea
este recomandabil să se procedeze în mod similar şi în procesul civil259.
După relatarea făcută de martor, părţile au posibilitatea de a-i adresa acestuia
întrebări; mai întâi, întrebările vor fi formulate de partea care a propus audierea
martorului, iar apoi de către partea adversă. Această procedură de audiere este consacrată
în majoritatea legislaţiilor care se întemeiază pe sistemul de drept romano-germanic.

cit., p. 168.
259
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 221; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 375.
Soluţia este însă cu totul diferită în sistemul de drept anglo-saxon, în cadrul căruia, în
general, martorul este audiat în mod direct de către părţi în cadrul procedurii judiciare260.
Declaraţia martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea
preşedintelui, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi
martor. În prealabil, martorul va lua cunoştinţă de cuprinsul declaraţiei. Dacă martorul nu
voieşte sau nu poate să semneze se va face menţiune despre această împrejurare. Orice
adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul declaraţiei trebuie încuviinţate şi semnate
de judecător, de grefier şi de martor sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă.
Sunt elemente deosebit de importante care trebuie atestate, în mod corespunzător,
spre a face deplină credinţă asupra celor petrecute în faţa instanţei.

Expertiza

Legea procedurală consacră posibilitatea folosirii expertizei261 pentru lămurirea


unor probleme de specialitate. Într-adevăr, în epoca contemporană volumul cunoştinţelor
din diferite domenii ale vieţii social-economice se multiplică într-un ritm fără precedent.
În atare condiţii judecătorul nu se poate erija într-un homo universalis. De aceea, atunci
când este necesară lămurirea unor împrejurări care implică cunoştinţe de specialitate
judecătorul poate dispune efectuarea unei expertize.
Prin urmare, se poate afirma că expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care
instanţa sau părţile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt
necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
În dreptul nostru procesual expertiza este reglementată ca un mijloc de probă, iar
constatările experţilor sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului. În doctrina
occidentală s-a susţinut, de către unii autori, că expertiza nu este decât un mijloc auxiliar
de informare a organului judiciar262. Cu toate acestea, remarcăm că în majoritatea
legislaţiilor procesuale expertiza este reglementată totuşi ca un mijloc de probă263.

260
În sistemul anglo-saxon întrebările se adresează direct de către părţi martorului. Acest sistem a
influenţat şi unele legislaţii de inspiraţie franceză. Este cazul legislaţiei procesuale din Quebec. Potrivit art.
306 C. proc. civ. al provinciei Quebec: „Martorul este interogat de partea care l-a propus sau de mandatarul
său”; după această audiere martorul poate fi interogat în continuare de partea adversă (art. 314 C. proc.
civ.).
A se vedea pentru amănunte cu privire la acest mijloc de probă: A. Ionaşcu, op. cit., p. 237-254; E.
261

Mihuleac, op. cit., p. 283-308; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 90-107; E. Mihuleac, Expertiza
judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
262
A se vedea în acest sens E. Tullio Liebman, op. cit., p. 301. A se vedea de asemenea Celso
Agricola Barbi, op. cit., vol. I, tom. II, p. 599. Acest din urmă autor apreciază că în prezent este depăşită
vechea concepţie potrivit căreia expertiza constituie un mijloc de probă. Este adevărat că această susţinere
doctrinară este motivată în dreptul brazilian şi pe împrejurarea că expertiza (exame pericial) este
reglementată în Codul de procedură civilă într-un capitol distinct consacrat auxiliarilor justiţiei. Un alt
reputat doctrinar latino-american remarca că expertiza, la fel ca şi prezumţiile, nu constituie un mijloc de
probă, ci doar unul din multiplele elemente care integrează un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce sunt
necesare a fi realizate în scopul pronunţării unei sentinţe. A se vedea E. J. Couture, op. cit., p. 266.
263
A se vedea pentru amănunte asupra acestei controverse E. Moniz de Aragao, op. cit., p. 131-134.
A se vedea pentru unele discuţii şi E. Mihuleac, op. cit., p. 287.
Trecând însă peste orice dispută doctrinară este necesar să remarcăm că expertiza
este un mijloc de probă deosebit de util pentru judecător, dar şi pentru părţi. Acest mijloc
de probă, în pofida unor asemănări cu alte dovezi, se înfăţişează ca un instrument
probatoriu particular, iar particularitatea sa rezidă esenţialmente în caracterul tehnic al
constatărilor făcute de expert. Tocmai de aceea se şi consideră că expertiza este un
instrument moralmente neutru264. Acest caracter nu trebuie însă exagerat, căci el se referă
doar la constatările tehnico-ştiinţifice ale raportului de expertiză şi doar dacă acestea sunt
susţinute de buna-credinţă a specialistului.
Buna-credinţă a specialistului este un element esenţial în corecta apreciere de către
judecător a constatărilor făcute în cadrul raportului de expertiză. Tocmai de aceea un
reputat autor brazilian avertizează asupra necesităţii ca judecătorul să manifeste o atenţie
deosebită cu privire la constatările expertizei şi la credibilitatea experţilor. Acelaşi autor
afirmă, cu suficient temei, că nu se poate acorda expertizei o valoare absolută; experienţa
demonstrează, susţine acelaşi autor, că adeseori constatările tehnice deşi sunt
fundamentale sunt distorsionate integral „de către profesionişti corupţi”265. Un
avertisment deosebit de sever, dar semnificativ şi demn de luat în considerare şi de către
magistraţii noştri.
Expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a judecătorului.
Constatările tehnico-ştiinţifice ale specialistului poartă numai asupra elementelor de fapt
supuse judecăţii. Activitatea lui încetează acolo unde începe opera de valorizare de către
judecător a constatărilor de fapt ale cauzei. Constatările tehnico-ştiinţifice ale expertului
nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător.
Expertul desfăşoară în cadrul procesului civil o activitate asemănătoare cu aceea a
martorului. Cu toate acestea, situaţia expertului este distinctă de cea a martorului, cele
două calităţi neputând fi confundate în nici un mod. Astfel, martorul relatează în faţa
instanţei fapte astfel cum ele s-au petrecut şi cum au fost reţinute de el în memorie, fără a
trage concluzii cu privire la valoarea acestora. Dimpotrivă, expertul nu certifică fapte
petrecute în prezenţa sa, ci explică situaţii sau împrejurări de fapt care-i sunt cunoscute
din materialul probatoriu de la dosar. Dacă expertul cunoaşte personal anumite fapte el va
putea fi ascultat ca martor, căci această din urmă calitate primează faţă de aceea de
expert. Într-o formulă de sinteză se poate spune că în timp ce martorul narează anumite
fapte, expertul opinează cu privire la semnificaţia acestora.
Expertiza are ca obiect, astfel cum se degajă cu claritate din chiar art. 201 C. proc.
civ., numai împrejurările de fapt care presupun cunoştinţe de specialitate. Din acest punct
de vedere se impune precizarea că orice împrejurare de fapt care necesită o evaluare de
specialitate poate forma obiect al expertizei. Expertiza poate fi efectuată în cele mai varii
domenii: contabil, psihiatric, medical, tehnic, artistic, chimic, veterinar etc.266
Normele juridice nu pot forma obiect al probaţiunii judiciare. Principiul enunţat
este aplicabil şi în privinţa expertizei.

264
Afirmaţia aparţine reputatului civilist francez Rene Savatier (citat în text după E. Moniz de
Aragao, op. cit., p. 130).
265
E. Moniz de Aragao, op. cit., p. 130. Un avertisment similar a fost formulat şi de autorul francez
menţionat anterior (Rene Savatier). Acesta remarca: „nu trebuie să credem că expertiza va fi folosită numai
în favoarea adevărului; în aceeaşi măsură tehnicile pot fi folosite şi în beneficiul erorii şi al minciunii”
(apud E. Moniz de Aragao, op. cit., p.130).
266
A se vedea cu privire la diferitele categorii de expertize E. Mihuleac, op. cit., p. 290-294.
Dispoziţiile procedurale comentate sunt importante şi prin faptul că ele determină
posibilitatea numirii unuia sau a trei experţi. Această opţiune a legiuitorului este firească
şi ea dă expresie necesităţii de a se crea posibilitatea formării unei majorităţii în adoptarea
concluziilor finale.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a adus şi unele completări
semnificative art. 201 C. proc. civ. În această privinţă, remarcăm mai întâi posibilitatea
instanţei de a solicita ca efectuarea expertizei să se efectueze de un laborator sau de către
un institut de specialitate. De asemenea, în domenii strict specializate, judecătorul poate
solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din
domeniul respectiv [art. 201 alin. (3) C. proc. civ.]. Recursul la unele personalităţi sau
specialişti este posibil numai dacă în domeniile de specialitate în care aceştia urmează să
fie consultaţi nu există experţi autorizaţi.
Pentru a se garanta dreptul la apărare al părţilor art. 201 C. proc. civ. instituie
principiul potrivit căruia punctul de vedere al personalităţilor sau specialiştilor respectivi
va fi prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică, părţilor fiindu-le recunoscut
dreptul de a pune întrebări.
Dispoziţiile privitoare la expertiză sunt aplicabile şi în cazurile prevăzute de art.
201 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., cu excepţia acelora privitoare la aducerea cu mandat,
sancţionarea cu amendă şi obligarea la despăgubiri. Regula enunţată are un caracter
general, astfel că ea este aplicabilă şi în privinţa condiţiilor de desemnare a specialiştilor.
Prin urmare, socotim că nu se poate recurge la serviciile unei personalităţi sau a unui
Expertiza se dispune de instanţă, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanţei, în sensul că aceasta are
posibilitatea de a dispune asupra necesităţii lămuririi unor împrejurări de fapt. Există însă
şi situaţii în care efectuarea expertizei este obligatorie. Astfel, de pildă, expertiza trebuie
ordonată din oficiu în cazul punerii unei persoane sub interdicţie. De asemenea, pentru
înregistrarea tardivă a naşterii este necesară o expertiză medico-legală prin care urmează
să se stabilească vârsta copilului. Efectuarea unei expertize este obligatorie şi pentru
stabilirea valorii aportului în natură în cazul societăţilor cu răspundere limitată constituite
de un singur asociat.
Procedura expertizei nu este reglementată în mod exclusiv în Codul de procedură
civilă. Astfel, expertiza tehnică este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 21
ianuarie 2000. Prin acest act normativ a fost abrogată vechea reglementare care era
cuprinsă în Decretul nr. 79/1971. Dispoziţiile acestui act normativ se completează în mod
corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă sau de procedură penală (art. 40
din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000).
Potrivit reglementării cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 expertizele
tehnice pot fi efectuate numai prin intermediul birourilor locale pentru expertize judiciare
tehnice şi contabile care funcţionează în cadrul tribunalelor. Menţionăm şi existenţa, în
cadrul Ministerului Justiţiei, a unui Birou central pentru expertize tehnice judiciare.
Experţii se numesc de instanţă, prin încheiere, la recomandarea biroului local de
expertize, dintre persoanele aflate pe tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari
cu datele de identificare, întocmit pe specialităţi şi judeţe şi care se publică anual în
Monitorul Oficial.
Noua reglementare privitoare la organizarea activităţii de expertiză tehnică
judiciară şi extrajudiciară determină şi condiţiile necesare pentru ca o persoană să poată
dobândi calitatea de expert. Potrivit art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000,
calitatea de expert tehnic poate fi dobândită numai de persoana care îndeplineşte
următoarele condiţii:
a) este cetăţean român şi cunoaşte limba română;
b) are capacitate de exerciţiu deplină;
c) a absolvit studii superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examenul de
expert, dovedite cu diplomă;
d) are un stagiu de cel puţin 5 ani în specialitatea în care a obţinut diploma;
e) este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activităţii de expert;
f) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie profesională şi socială;
g) a fost declarat reuşit la examenul organizat în acest scop.
O inovaţie importantă, adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000,
este cea statornicită de lege în legătură cu tragerea la sorţi a experţilor, de pe lista
întocmită de biroul local de expertiză. La această soluţie se recurge doar „dacă părţile nu
se învoiesc asupra numirii experţilor” [art. 202 alin. (1) C. proc. civ.]. Dacă o atare
condiţie este întrunită tragerea la sorţi este obligatorie şi ea se face în şedinţă publică. În
acest fel este garantată imparţialitatea instanţei în numirea experţilor. Precizăm că noua
reglementare statuează, în această privinţă, spre a evita orice altă interpretare, că pot fi
desemnaţi, prin tragere la sorţi, doar acei experţi care sunt prevăzuţi în lista „întocmită şi
comunicată de către biroul local de expertiză” şi care cuprinde evidenţa persoanelor
„autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare”.
În încheierea de numire a expertului se va arăta obiectul expertizei, întrebările la
care expertul trebuie să răspundă, data de depunere a raportului, onorariul provizoriu şi
avansul pentru eventualele cheltuieli de deplasare. Numele expertului desemnat se
comunică biroului local.
Efectuarea expertizei implică adeseori unele verificări sau lucrări pregătitoare ori
chiar deplasarea specialistului la faţa locului. În această situaţie, adică atunci când
„este nevoie de o lucrare la faţa locului” expertiza nu poate fi efectuată decât după citarea
părţilor prin scrisoare recomandată, arătându-se zilele şi orele când începe şi continuă
lucrarea.
Părţile sunt obligate să-i dea expertului toate lămuririle ce-i sunt necesare pentru
efectuarea lucrărilor. Potrivit art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 partea
interesată are dreptul să solicite ca pe lângă persoana numită în calitate de expert să mai
participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala sa, şi un expert sau un specialist,
nominalizat de ea, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de acest act normativ.
Concluziile expertului sau experţilor se consemnează într-un raport de expertiză,
care se depune la biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile şi după
verificarea lui este înaintat instanţei de judecată.
Constatările făcute de experţi, în calitate de delegaţi ai instanţei, şi care se referă la
data raportului, cercetările făcute în prezenţa părţilor şi susţinerile făcute de participanţi
fac dovadă până la înscrierea în fals. În schimb, concluziile formulate de experţi cu
privire la împrejurările de fapt ce au format obiectul investigaţiei lor nu sunt obligatorii
pentru instanţă. Acestea reprezintă doar elemente de convingere lăsate la libera apreciere
a instanţei. Evident, în cazul în care instanţa înlătură concluziile raportului de expertiză,
ea va trebui să-şi motiveze o atare soluţie.
Potrivit art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 raportul de expertiză trebuie
să cuprindă:
a) partea introductivă, în care se menţionează organul care a dispus efectuarea
expertizei, data la care s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului sau
ale specialistului, specialitatea acestuia, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul
acesteia şi întrebările la care expertul sau specialistul urmează să răspundă, materialul pe
baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat
explicaţii în cursul expertizei;
b) descrierea operaţiunilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile
părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii pe baza celor constatate de expert
sau de specialist;
c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului sau
a specialistului asupra obiectului expertizei.
Raportul de expertiză se depune în termenul indicat de textul pe care-l comentăm,
sub sancţiunea aplicării unei amenzi art. 1081 pct. 2, lit. c) C. proc. civ.]. Sancţiunea se
aplică printr-o încheiere executorie. Precizăm că experţilor vinovaţi de abateri comise în
exercitarea activităţii lor li se pot aplica, de către Biroul central pentru expertize tehnice
judiciare, şi una din sancţiunile expres determinate de art. 35 din Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2000, respectiv: avertisment scris, suspendarea dreptului de a efectua expertize
tehnice pe o perioadă cuprinsă între 3 luni şi un an, precum şi retragerea calităţii de
expert tehnic judiciar.

Dacă nu este lămurită prin lucrarea efectuată instanţa poate dispune întregirea
expertizei sau efectuarea unei noi expertize (contraexpertiză). Întregirea expertizei se
face întotdeauna de expertul sau experţii care au întocmit raportul de expertiză.
Contraexpertiza se înfăţişează ca o lucrare care trebuie efectuată de aceiaşi experţi
sau de alte persoane, dacă instanţa apreciază că cei dintâi au manifestat nepricepere ori
lipsă de obiectivitate. Suplimentul de expertiză, ca şi contraexpertiza, se ordonă de
instanţă din oficiu sau la cererea părţii nemulţumite de primul raport de expertiză.
Întregirea expertizei sau contraexpertiza trebuie solicitată până la primul termen ce
urmează după depunerea raportului de expertiză.

Cercetarea la faţa locului


Cercetarea la faţa locului, denumită şi cercetare locală, descindere la faţa locului sau
anchetă judecătorească, reprezintă mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct
de starea unor lucruri, situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea
importanţă pentru soluţionarea litigiului.
Descinderea locală este de o importanţă de necontestat, mai cu seamă în acele
procese în care instanţa poate constata personal anumite împrejurări, fără să fie necesar să
solicite concursul unor specialişti. Dar cercetarea locală poate fi dispusă şi pentru
completarea altor probatorii, cum ar fi probele testimoniale.
Cercetarea la faţa locului îşi găseşte aplicaţiune în practica judiciară în special în
cazul unor acţiuni reale imobiliare, în acţiunile locative, în cererile de ordonanţă
preşedinţială, precum şi în alte acţiuni privitoare la bunuri.
În toate cazurile, cercetarea la faţa locului, întocmai ca şi expertiza, are ca obiect
împrejurări de fapt. Această similitudine de obiect dintre expertiză şi cercetarea locală nu
poate conduce totuşi la identificarea celor două instituţii procesuale. Într-adevăr, prin
expertiză se cercetează anumite lucruri pentru a se trage concluzii fundamentate ştiinţific
cu privire la împrejurări de fapt ce prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei. În cazul
cercetării la faţa locului judecătorul face simple constatări privitoare la anumite
împrejurări de fapt, fără să facă aprecieri de valoare cu privire la faptele constatate. Dacă
ar proceda altfel, judecătorul ar putea fi recuzat.
Cercetarea la faţa locului este reglementată în art. 215-217 C. proc. civ. Deşi este
reglementată în partea privitoare la administrarea probelor unii autori îi contestă
caracterul de mijloc de dovadă. Soluţia se întemeiază pe faptul că ceea ce constituie
dovada propriu-zisă este tocmai lucrul cercetat, iar nu constatările instanţei267. Aşa fiind,
se consideră că cercetarea la faţa locului nu este altceva decât un act procesual prin care
instanţa cercetează unele probe materiale.
În ceea ce ne priveşte socotim şi noi că cercetarea la faţa locului face parte din
categoria mijloacelor de dovadă, fiind în mod incontestabil reglementată ca atare şi în
Codul de procedură civilă. Practic ceea ce constituie mijlocul de dovadă este procesul-
verbal în cadrul cărora sunt consemnate constatările făcute de instanţă, tot astfel cum şi
în cazul expertizei proba propriu-zisă este reprezentată de raportul întocmit de expert.
Cercetarea la faţa locului se realizează cu respectarea principiului
contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fapt pentru care legea impune şi
exigenţa citării părţilor.
Prin încheierea de admitere a cererii se iau şi măsuri privitoare la citarea părţilor,
pentru termenul la care instanţa se va deplasa la faţa locului, iar dacă este cazul se va
ordona şi chemarea martorilor sau experţilor.
La termenul fixat, instanţa se deplasează la faţa locului, unde întreaga activitate de
cercetare se desfăşoară cu respectarea regulilor obişnuite de judecată. Constatările făcute
de instanţă la faţa locului urmează să fie consemnate într-un proces-verbal. În cuprinsul
procesului- verbal se vor arăta operaţiile ce s-au efectuat la faţa locului, constatările
instanţei şi susţinerile părţilor. Instanţa va trebui să manifeste grijă pentru a nu face
aprecieri privitoare la puterea doveditoare a probei materiale cercetate, căci o atare
evaluare nu se poate face decât în urma dezbaterilor contradictorii, prin hotărâre
judecătorească.
Dacă procurorul participă la activitatea procesuală în cauza supusă judecăţii, în
mod necesar va fi încunoştinţat şi el despre data şi locul unde urmează să se facă
cercetarea.
Necitarea părţilor şi a procurorului, în cauzele în care participarea acestuia este
obligatorie, afectează valabilitatea cercetării locale, iar partea interesată poate obţine
desfiinţarea hotărârii pronunţate în atare condiţii.
Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi

267
A. Ionaşcu, op. cit., p. 233. A se vedea în sensul aceleiaşi opinii I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol.
II, p. 216. A se vedea în sensul că cercetarea la faţa locului constituie un mijloc de dovadă: E. Mihuleac,
op. cit., p. 313; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 451; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 108; A.
Sitaru, Cercetarea la faţa locului în dreptul procesual civil, în L.P. nr. 1/1958, p. 48.
Legea instituie principiul potrivit căruia administrarea probelor prin avocaţi se
poate realiza numai în litigiile patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi
asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Excepţia este întru totul justificată.
De asemenea, legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor de
către avocaţi se poate realiza numai cu acordul părţilor implicate în procedura
judiciară. De aceea, cu suficient temei, s-a apreciat că procedura analizată are un
caracter facultativ268. Acest principiu este raţional, ţinând seama de faptul că părţile au
dreptul să fie judecate de către judecătorii lor fireşti, astfel că orice abatere de la o
asemenea regulă trebuie consimţită de ele. Pe de altă parte, administrarea probelor de
către avocaţi corespunde şi unui interes general, legat de celeritatea dezbaterilor, astfel că
ne apare raţional ca părţile să nu poată reveni asupra consimţământului dat.
Legea determină şi modul de acordare a consimţământului [alin. (2)]. Din acest
punct de vedere este de remarcat considerarea consimţământului dat, în condiţiile acestui
text, ca un act de dispoziţie şi care, drept urmare, nu poate fi dat decât de către părţi
personal sau prin mandatar cu procură specială. Consimţământul se poate da direct în faţa
instanţei, ipoteză în care se va lua act de acesta prin încheiere, sau prin înscris întocmit în
faţa avocatului, care este obligat să certifice consimţământul şi semnătura părţii pe care o
asistă sau o reprezintă. Consimţământul trebuie dat de fiecare parte în mod separat.
O dispoziţie procedurală deosebit de importantă este aceea potrivit căreia
consimţământul dat, pentru administrarea probelor de către avocaţi, nu mai poate fi
revocat de către una dintre părţi. Soluţia legii este binevenită, căci ea este destinată să
evite un abuz procesual, atunci când partea ar fi tentată să renunţe la această procedură
pentru faptul că probele deja administrate nu-i sunt favorabile.
Codul de procedură civilă nu instituie nici o condiţie privitoare la experienţa sau
la pregătirea profesională a avocaţilor, deşi în opinia noastră asemenea exigenţe ar fi fost
utile. Aceasta deoarece administrarea probelor de persoane lipsite de experienţă
profesională pot compromite o instituţie care principial şi-ar putea dovedi eficienţa269. Iar
afirmaţia noastră este valabilă atât în privinţa avocaţilor cât şi a consilierilor juridici
De asemenea, pentru realizarea acestei proceduri mai este obligatorie şi alegerea
de domiciliu la avocatul care reprezintă partea. Legea instituie astfel un alt caz în care
alegerea de domiciliu la avocatul părţii este obligatorie.
Legea permite ca, în cadrul acestei proceduri, şedinţele de judecată să se desfăşoare
în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a avocaţilor. De asemenea, textul
comentat permite şi participarea părţilor, iar, când este cazul, a mandatarilor lor.
Legea mai enunţă şi regula potrivit căreia instanţa „va examina fiecare pretenţie şi
apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a explicaţiilor
avocaţilor”. Redactarea textului poate crea anumite semne de întrebare. De aceea este
necesar să precizăm că este vorba de o «examinare» preliminară, pe care judecătorul o

268
A se vedea pentru amănunte: V. M. Ciobanu, F. Baias, Cercetarea procesului în cazul
administrării probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 28.48 ; F. Măgureanu, Consideraţii
privind administrarea probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 46-50; M. Tăbârcă, Drept
procesual civil, I, p. 603; M. Fodor, Cercetarea procesului în cazul administrarii probelor de către
avocaţi, în C. J. nr. 9/2005, p. 122-130.
269
In dreptul provinciei canadiene Quebec procesul poate debuta cu o “conferinţă preparatorie
asupra instrucţiei”, în cadrul căreia se stabilesc “mijloacele proprii a simplifica procesul şi a scurta
ancheta”. Această şedinţă poate fi prezidată de o persoană numită de judecătorul şef şi care poate fi un
judecător în pensie sau un avocat cu o activitate practică de cel puţin 10 ani.
face în mod obişnuit la prima zi de înfăţişare pentru a determina cadrul judecăţii cu
privire la pretenţiile şi apărările părţilor. Prin urmare, nu trebuie avută în vedere o
examinare pe fond a pretenţiilor şi o statuare corespunzătoare, întrucât aceasta se poate
face numai după administrarea dovezilor.
Instanţa mai are obligaţia de a stabili care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care
sunt contestate. Aceasta nu înseamnă însă că una din părţi n-ar putea recunoaşte
pretenţiile părţii adverse şi ulterior. Afirmaţia este valabilă, deopotrivă, şi în privinţa
actelor de renunţare, achiesare şi a tranzacţiei.
La acelaşi termen instanţa poate dispune şi luarea unor măsuri asigurătorii, a
unor măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei stări de fapt.
Deosebit de importante sunt şi prevederile legale care impun instanţei să se pronunţe
asupra probelor solicitate de părţi şi să dispună şi cu privire la cele pe care din oficiu le
consideră necesare pentru judecarea procesului. Doar în aceste condiţii se pot trasa
limitele în care vor trebui să acţioneze avocaţii în cadrul procedurii de administrare a
dovezilor. De remarcat faptul că partea care lipseşte nejustificat la termenul de
încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra orice
dovadă, cu excepţia celei cu înscrisuri. Ea va putea doar participa la administrarea
dovezilor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi. Totuşi, este de
observat că partea ar putea solicita dovezi doar în condiţiile prevăzute de art. 138 pct. 2 şi
3 C. proc. civ. (când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea,
precum şi atunci când administrarea ei nu determină amânarea judecăţii).
Remarcăm şi existenţa unei dispoziţii procedurale extrem de importante şi care ar
putea genera interpretări diferite în viitor. Este vorba de prevederile cuprinse în alin. (2)
al textului comentat. Potrivit acestui text, când, potrivit legii, cererile arătate la alin. (1)
pot fi formulate şi ulterior primei zile de înfăţişare, instanţa poate acorda în acest scop un
termen scurt dat în cunoştinţa părţilor reprezentate prin avocat. Nu rezultă cu claritate
dacă acest termen – scurt – poate fi acordat numai în ziua în care s-a luat act de
consimţământul părţilor sau şi ulterior. Dispoziţiile art. 2427 înclină însă înspre soluţia
potrivit căreia o atare măsură poate fi dispusă şi ulterior, în condiţiile acestui text.
În fine, mai remarcăm că în această fază procesuală sunt aplicabile şi prevederile
art. 131 C. proc. civ., privitoare la încercarea de conciliere a părţilor.
Legea determină posibilitatea instanţei de judecată de a stabili un termen de
maxim 6 luni în cadrul căruia trebuie realizată procedura de administrare a probelor de
către avocaţi. În acest scop, legea instituie un termen cu o durată maximă de 6 luni,
instanţa urmând să aprecieze în concret asupra duratei acestuia, în funcţie de „volumul şi
complexitatea” probelor. Termenul statornicit de instanţă poate fi prelungit numai în
cazurile expres determinate de alin. (2) din textul comentat. Prin urmare, în orice alte
situaţii prelungirea termenului nu poate fi obţinută.
Legea determină şi durata prelungirii termenului stabilit de textul menţionat.
Astfel, în cazul în care se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia,
potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe, termenul se prelungeşte cu timpul necesar
soluţionării excepţiei sau incidentului. În cazul încetării contractului de asistenţă a uneia
dintre părţi cu avocatul său, termenul se prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea
unui avocat. În cazul decesului uneia dintre părţi, termenul se prelungeşte cu timpul în
care procesul este suspendat în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 sau cu termenul acordat părţii
interesate pentru introducerea în proces a moştenitorilor. De asemenea, în cazul celorlalte
cazuri de suspendare a procesului, termenul se prelungeşte cu perioada suspendării.
Codul de procedură civilă impune obligativitatea întocmirii unui program de
administrare a probelor şi determină locul de realizare a procedurii de administrare
a dovezilor. Potrivit primului alineat al textului ce-l comentăm, avocaţii părţilor au
obligaţia de a prezenta instanţei programul de administrare a probelor în cel mult 15 zile
de la data încuviinţării lor. Programul trebuie să cuprindă precizări cu privire la locul şi
data administrării fiecărei probe. El trebuie semnat de avocaţi. Remarcăm şi precizarea
legislativă potrivit căreia programul se încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu şi
este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor. În cazul în care procurorul pune concluzii în
procesul civil, programul încuviinţat va fi comunicat de îndată procurorului, în condiţiile
art. 24117.
Nerespectarea nejustificată a progrmului prevăzut la alin. (1) atrage decăderea părţii
din dreptul de a mai administra proba respectivă. Este ceea ce dispune, în mod expres şi
neechivoc, ultimul alineat al textului comentat. De notat totuşi că numai nerespectarea
nejustificată a programului de administrare a probelor poate conduce la o asemenea
sancţiune procedurală. Imposibilitatea administrării unei probe, din motive de forţă
majoră sau din alte cauze obiective, poate conduce la administrarea ulterioară a acesteia.
Probele se administrează în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc
convenit, dacă natura probei impune aceasta. Mai menţionăm şi obligaţia părţilor de a-şi
comunica, prin avocaţi, înscrisurile şi orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură.
Art. 241 -241 indică modul în care urmează să se realizeze administrarea probei
10 12

cu martori de către avocaţi. Textul pe care-l analizăm, în acest context, consacră doar
unele reguli privitoare la locul unde şi modul în care se administrează acest mijloc de
dovadă.
În primul rând, textul enunţă regula potrivit căreia martorii vor fi ascultaţi la locul
şi data prevăzute în programul încuviinţat de instanţă. Audierea se face de către avocaţii
părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 192 şi art. 196 C. proc. civ. Legea consacră şi
regula, firească pentru această procedură lipsită de imperium, potrivit căreia martorii se
ascultă fără prestare de jurământ. Martorilor li se va pune totuşi în vedere că, în cazul în
care nu vor spune adevărul, săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă.
De notat şi o ultimă regulă, anume aceea potrivit căreia martorii prevăzuţi la art.
195 C. proc. civ. – minorii sub 14 ani şi cei care din pricina debilităţii mintale sau în mod
vremelnic sunt lipsiţi de discernământ – pot fi ascultaţi numai de către instanţa de
judecată.
După administrarea tuturor probelor urmează pregătirea judecăţii în faţa
instanţei de judecată. Legea determină obligaţiile pe care le au părţile în această etapă
procesuală. Textul comentat se referă doar la câteva din aceste obligaţii.
În primul rând, legea îi impune reclamantului obligaţia de a redacta concluziile
scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată
cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod direct, sub luare de semnătură,
celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public.
O a doua obligaţie la care se referă textul vizează redactarea concluziilor
celorlalte părţi. Acestea se redactează de parte, prin avocat, şi se trimit reclamantului şi
celorlalte părţi sau Ministerului Public, atunci când este cazul, în condiţiile determinate
de alin. (1) din textul comentat.
O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a câte
unui dosar pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un
exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea
fiecărei probe. Dosarele vor fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor
părţilor pe fiecare pagină.
La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii părţilor
vor prezenta împreună instanţei dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 241 18 C. proc. civ.
Drept urmare, instanţa nu va putea înregistra dosarul cauzei decât dacă acesta este
prezentat de avocaţii implicaţi în procedura de administrare a probelor. După primirea
dosarului, instanţa va fixa termenul de judecată pe care-l va da în cunoştinţă părţilor.
Legea dispune că acest termen nu va fi mai lung de o lună de la data primirii dosarului.
Nerespectarea termenului de către instanţă nu poate afecta situaţia juridică a părţilor. Din
acest punct de vedere socotim că ne aflăm în prezenţa unui termen de recomandare.
Nerespectarea lui poate atrage însă sancţiuni disciplinare pentru judecătorul vinovat.
La termenul astfel stabilit, instanţa poate proceda la judecarea în fond a procesului,
acordând părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat. În ceea ce ne priveşte,
având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin această procedură, principiul trebuie să
fie cel enunţat, adică soluţionarea în fond a cauzei la termenul menţionat. Excepţiile
de la această regulă sunt de altfel enunţate în textul pe care-l vom comenta în continuare.
Dispoziţiile enunţate sunt de o maximă importanţă, întrucât ele conturează
întreaga semnificaţie a instituţiei administrării probelor prin avocaţi: administrarea
tuturor probelor de către avocaţi şi numai soluţionarea fondului cauzei de către instanţă.
Scopul instituţiei este deopotrivă foarte evident: soluţionarea cu celeritate a procesului
civil. Această ultimă concluzie poate fi desprinsă şi din prevederile art. 24120 alin. 1 C.
proc. civ., text ce permite readministrarea nemijlocită a probelor administrate de avocaţi.
Iată deci, în esenţă, care este inovaţia substanţială a legii în materia la care ne
referim: administrarea probelor de către avocaţi şi soluţionarea fondului de către instanţă.
Este pentru prima dată, în sistemul legislaţiei româneşti, cînd atribuţii ce ţin de funcţia
jurisdicţională sunt încredinţate avocaţilor. Iar avocaţii, în acest sistem, realizează practic
atribuţii care în alte sisteme judiciare, cum este de pildă cel italian, sunt încredinţate
judecătorului de instrucţie. Pe această linie de gândire este de observat că judecătorul de
instrucţie administrează probele într-o fază preliminară a procesului, spre a le aduce apoi
în faţa tribunalului colegial.
Pe de altă parte, într-o viitoare reglementare ar trebui reflectat dacă cadrul
procedural actual privitor la soluţionarea litigiilor pe cale arbitrală, astfel cum se
procedează în alte ţări270, nu poate fi o cale mai eficientă de descongestionare a instanţelor
judecătoreşti.

Suspendarea judecăţii
Suspendarea constă în oprirea temporară a cursului judecăţii din motive voite de
părţi sau independente de voinţa lor271. Ea constituie un obstacol temporar în normala
desfăşurare a activităţii judiciare. Suspendarea intervine numai în condiţiile determinate
de lege.
Cazurile de suspendare a judecăţii sunt statornicite în art. 242-245 C. proc. civ. În
funcţie de cazurile care o determină suspendarea poate fi: voluntară şi legală. Aceasta
din urmă poate fi de drept şi facultativă sau judecătorească. Noţiunile de suspendare
facultativă şi legală nu sunt, astfel cum s-a remarcat riguros corecte, căci toate cazurile de
suspendare sunt prevăzute de lege272. Aceste concepte sunt însă consacrate de doctrină şi
jurisprudenţă.

270
Astfel, de pildă, în provincia canadiană Quebec este prevăzută posibilitatea soluţionării cauzelor
civile prin intermediul arbitrajului dispus de instanţă, la cererea părţilor. Potrivit art. 382 alin. 1 C. proc.
civ. din Quebec tribunalul poate numi unul sau mai mulţi arbitri, la alegerea părţilor, dintre avocaţii în
exerciţiu sau dintre judecătorii în pensie. Aceştia urmează să pronunţe o sentinţă, care este supusă, la
cererea uneia dintre părţi, omologării de către instanţa competentă; sentinţa arbitrală omologată este supusă
apelului, la fel ca orice hotărâre a Curţii Superioare.

INCIDENTE ÎN DESFĂŞURAREA PROCESULUI CIVIL


271
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 257; I. Leş, în Dicţionar de drept procesual civil, op. cit., p. 442; I.
Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 483; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 327; V.M.
Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 217.
272
G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 327
Suspendarea voluntară este aceea care determină sistarea temporară a activităţii
judiciare datorită unor împrejurări voite de părţi. Cazurile de suspendare voluntară a
judecăţii sunt precizate tocmai în art. 242 C. proc. civ.
Suspendarea judecăţii în cele două cazuri constituie un atribut constitutiv al
principiului disponibilităţii procesuale. Ea se întemeiază pe voinţa expresă sau prezumată
a părţilor de a nu mai continua judecata.
In condiţiile art. 242 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. se poate dispune suspendarea
judecăţii şi în vederea realizării procedurii de mediere, astfel cum dispune, în mod expres,
art. 62 alin. 1 din Legea nr. 192/2006. Suspendarea se poate dispune şi în acest caz numai
la cererea ambelor părţi273.
Odată îndeplinite condiţiile stabilite de art. 242 C. proc. civ. instanţa de judecată
este obligată să dispună suspendarea judecăţii. Din acest punct de vedere nu există o
deosebire esenţială între suspendarea voluntară şi suspendarea legală. Tocmai de aceea
uneori practica judiciară a apreciat, în mod judicios, că dispoziţiile art. 242 C. proc. civ.
au un caracter imperativ274. În considerarea aceluiaşi caracter jurisprudenţa a dat prioritate
dispoziţiilor legale privitoare la suspendarea procesului civil faţă de cele privitoare la
timbrarea acţiunii. S-a decis în acest sens că instanţa este obligată să dispună
suspendarea judecăţii, în temeiul art. 242 C. proc. civ, dacă cerinţele legii sunt întrunite
chiar dacă acţiunea sau calea de atac nu a fost timbrată în mod corespunzător275.
Suspendarea judecăţii poate fi evitată totuşi, astfel cum prevede în mod expres art.
242 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care una dintre părţi a cerut judecarea în lipsă.
Cererea de soluţionare a procesului în lipsă poate fi formulată o dată cu cererea de
chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare. Cererea poate fi formulată însă şi
ulterior de către una din părţi. Dispoziţiile legale menţionate au în vedere o cerere
formulată în scris de către una din părţi. Doctrina a dat însă o interpretare raţională
textului invocat şi a apreciat că şi o cerere verbală făcută în instanţă produce aceleaşi
efecte procedurale. Instanţa este obligată însă să ia act de această cerere şi să o
consemneze în mod corespunzător în procesul-verbal de şedinţă.
În cazul casării şi al rejudecării unei cauze este necesar să se formuleze o nouă
cerere pentru soluţionarea cauzei în lipsă; în caz contrar, instanţa trebuie să dispună
suspendarea judecăţii276. Această soluţie trebuie promovată şi în ceea ce priveşte judecata
în faza instanţelor de control judiciar. În opinia noastră este de presupus că partea a
solicitat judecata în lipsă numai în ceea ce priveşte primul ciclu procesual, respectiv acela
al dezbaterii cauzei în faţa instanţei de fond, nu şi în fazele procesuale următoare.

273
În literatura recentă se determină, totuşi, unele situaţii în care instanţa ar fi îndreptăţită se refuze
suspendarea judecăţii pe motivul enunţat: conflictul nu este susceptibil de mediere; contractul nu cuprinde
elementele prevăzute, sub sancţiunea nulităţii absolute, de art. 45 din Legea nr. 192/2006; contractul
cuprinde clauze ce contravin legii sau ordinii publice şi dacă mediatorul nu poate avea vocaţia de mediator.
A se vedea în acest sens I. Deleanu, Medierea în procesul civil, p. 82.
A se vedea pentru amănunte cu privire la suspendarea judecăţii în litigiile de muncă I. Leş, D.
274

Radu, Soluţionarea litigiilor de muncă de către comisiile de judecată, Ed. Dacia, 1985, p. 125-129.
275
A se vedea în acest sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 476; G. Boroi, D. Rădescu,
Codul…, op. cit., p. 327-328.
276
A se vedea nota critică a lui Gh. Părăuşanu la încheierea din 10 ianuarie 1966 pronunţată în
dosarul nr. 5193/1965 al Trib. reg. Ploieşti, col. civ., în R.R.D. nr. 7/1967, p. 47-148.
Menţionăm că suspendarea poate fi dispusă, în condiţiile art. 242 alin. 1 pct. 1 C.
proc. civ., şi în cazul în care ea a fost cerută în vederea realizării procedurii de mediere
(art. 62 alin. 1 din Legea nr. 191/2006).
Suspendarea de drept operează în cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ.
Dispoziţiile legale cuprinse în art. 243 C. proc. civ. sunt destinate a garanta dreptul de
apărare al părţilor în procesul civil şi a asigura principiul contradictorialităţii. Observăm
că în toate aceste situaţii devine dificilă sau chiar imposibilă realizarea principiilor
enunţate277 .
Apariţia oricăreia din împrejurările prevăzute de art. 243 C. proc. civ. determină
sistarea de drept a judecăţii, cauza urmând să fie scoasă de pe rolul instanţei. Pentru ca
efectul suspensiv să opereze este necesar totuşi ca instanţa să verifice întrunirea
condiţiilor impuse de textul menţionat. Aceasta deoarece în unele împrejurări efectul
suspensiv poate fi evitat de către partea interesată. Este cazul suspendării judecăţii prin
moartea uneia dintre părţi. Suspendarea operează şi de data aceasta în mod iremediabil,
dar numai dacă partea interesată nu a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor. De
asemenea, moartea mandatarului uneia din părţi conduce la suspendarea judecăţii numai
dacă aceasta a intervenit cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării.
În toate cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ. suspendarea se dispune pentru a
i se acorda părţii interesate sau moştenitorilor posibilitatea de a lua măsurile ce se impun
pentru continuarea judecăţii. Suspendarea intervine însă numai dacă împrejurările
prevăzute de lege s-au ivit înainte de închiderea dezbaterilor. Dacă ele s-au ivit după
închiderea dezbaterilor instanţa poate proceda la pronunţarea hotărârii. Această soluţie
este statornicită în mod expres în art. 243 alin. (2) C. proc. civ.
Ţinând seama de raţiunile care determină suspendarea judecăţii doctrina a
considerat, pe bună dreptate, că instanţa poate acorda în toate cazurile un termen pentru
îndeplinirea exigenţelor impuse de lege: introducerea moştenitorilor, numirea tutorului
sau curatorului, numirea judecătorului sindic etc.278

Suspendarea legală facultativă este acea formă a suspendării care permite


judecătorului ca, în anumite împrejurări determinate de lege, să aprecieze asupra
oportunităţii sistării temporare a judecăţii. Cazurile de suspendare legală facultativă sau
judecătorească sunt determinate de art. 244 C. proc. civ
Cazurile de suspendare facultativă a judecăţii prevăzute de art. 244 C. proc. civ. au
caracter limitativ şi drept urmare ele nu pot fi extinse prin analogie şi la alte situaţii
similare. Instituţia suspendării legale facultative este deosebit de utilă pentru realizarea
unei optime administrări a justiţiei. Suspendarea cauzei în cazurile prevăzute de art. 244
C. proc. civ. este de natură să preîntâmpine şi pronunţarea unor hotărâri greşite, în raport
cu alte constatări făcute pe cale judecătorească, sau a unor hotărâri contradictorii. În

277
A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 259.
278
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I p. 478; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 260; I. Stoenescu, S.
Zilberstein, op. cit., p. 485; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 328; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op.
cit., vol. II, p. 220.
acelaşi timp, instanţa trebuie să manifeste precauţia necesară pentru ca suspendarea să nu
constituie un simplu pretext pentru tergiversarea judecăţii279 .
Primul caz de suspendare vizează o chestiune prejudicială, de a cărei soluţionare
ar putea depinde şi decizia ce urmează să fie pronunţată în cauza susceptibilă de aplicarea
art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Aşa este cazul unei acţiuni în revendicare şi în care decizia
finală depinde de soluţia ce urmează să se pronunţe într-o altă acţiune privitoare la
anularea sau nulitatea titlului de proprietate, al unei acţiuni în realizarea convenţiei în
raport cu o acţiune în anularea contractului pentru vicii de consimţământ, al unei acţiuni
privind obligarea la plata pensiei de întreţinere în raport cu o acţiune în stabilirea filiaţiei
etc. În toate aceste situaţii instanţa este în măsură să aprecieze asupra necesităţii
suspendării procesului civil.
Al doilea caz de suspendare se întemeiază pe declanşarea urmăririi penale pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se
pronunţe. Actuala redactare a textului care consacră acest motiv de suspendare - art. 244
pct. 2 C. proc. civ. - a fost dată prin modificările aduse Codului prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 59/2001. În redactarea sa anterioară textul menţionat avea în
vedere doar existenţa unor ‘indicii” în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi în
jurisprudenţă s-a decis că indiciile la care se referă legea trebuie să fie precise şi să
contureze elemente suficiente pentru a se presupune săvârşirea unei infracţiuni; simplele
ipoteze sau afirmaţii ale părţii interesate nu pot justifica suspendarea procesului280.
Renunţarea la vechea formulă este firească, căci ea era totuşi de natură să provoace,
adeseori, suspendări nejustificate ale procesului civil, fiind frecvente cazurile în care
sesizarea organelor de urmărire se făcea de una din părţi doar pentru a invoca şi obţine o
sistare a cursului judecăţii. Noua reglementare instituie condiţia începerii urmăririi
penale pentru o infracţiune. Aceasta constituie o cerinţă esenţială a suspendării
procesului civil în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ.
În acelaşi timp se poate dispune suspendarea judecăţii, în baza art. 244 pct. 2 C.
proc. civ., doar dacă partea interesată prezintă elemente suficiente din care să rezulte că
existenţa infracţiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se
pronunţe în cauza supusă suspendării. De aceea şi în jurisprudenţa mai recentă s-a decis
că simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu justifică, eo ipso, suspendarea
judecăţii.
O aplicare particulară a suspendării legale facultative prevăzute de art. 244 pct. 2 C.
proc. civ. este consacrată în art. 183 C. proc. civ. Această din urmă dispoziţie procedurală
se referă la ipoteza defăimării unui înscris ca fals de către una din părţi; suspendarea
poate fi dispusă de instanţă în condiţiile acestui text doar în situaţia în care partea
interesată indică şi autorul sau complicele falsului.
Legea nu conţine prevederi detaliate cu privire la condiţiile de invocare şi de
soluţionare a cererilor de suspendare. De aceea, ne apare indispensabil să formulăm aici
câteva consideraţii.

279
În doctrină s-a opinat în mod judicios că este discutabilă suspendarea judecăţii în temeiul art. 244
pct. 1 C. proc. civ. în cazul unei cereri de împărţire a bunurilor comune pentru motive temeinice, în timpul
căsătoriei, fundamentată pe împrejurarea că ulterior s-a solicitat desfacerea căsătoriei prin divorţ. A se
vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 486.
280
A se vedea A. Kiss, notă la încheierea din 13 ianuarie 1968, pronunţată în dosarul nr. 1679/1968 a
Judecătoriei Oradea, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 147-149.
Suspendarea judecăţii reprezintă un incident procedural care poate fi invocat de
oricare dintre părţile interesate. Calea procedurală a sesizării este aceea a unei cereri
scrise sau verbale formulate în faţa instanţei. Suspendarea se poate dispune, cu
respectarea cerinţelor legale, şi de către instanţă din oficiu. În acest mod se poate proceda
în cazurile prevăzute de art. 244 C. proc. civ., cu condiţia însă ca măsura să fie pusă în
discuţia prealabilă a părţilor. De asemenea, instanţa poate dispune în mod direct
suspendarea judecăţii în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ., când nici una din părţi nu se
prezintă la strigarea pricinii.
Textul aici comentat dispune că, în toate cazurile, instanţa se pronunţă asupra
suspendării printr-o încheiere. Această încheiere poate fi atacată separat cu recurs,
soluţie prevăzută în urma introducerii, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, în Codul de procedură civilă a art. 2441. De notat şi faptul că potrivit acestui
text, recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului,
atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin
care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului. Soluţia anterior menţionată este
incidentă în toate situaţiile prevăzute de art. 244 C. proc. civ. indiferent de instanţa în faţa
căreia s-a dispus suspendarea.
În cazul suspendării recursului în faţa unei curţi de apel singura cale procedurală
pentru desfiinţarea unei încheieri nelegale este aceea a recursului la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie281. Un atare recurs are temei în dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară. Acest text deschide calea procedurală a
recursului împotriva „hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură,
care nu pot fi atacate pe nici o altă cale” dacă „cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa
curţilor de apel”. Observăm că legea nu se referă în mod expres şi la ipoteza suspendării
judecăţii, ci la aceea a întreruperii. Or, în opinia noastră, această instituţie deşi este
acceptată de unii autori282 nu-şi găseşte o reglementare în legislaţia noastră actuală. De
aceea noi considerăm că termenului de „întrerupere”, folosit în art. 23 alin. (2) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară trebuie să i se dea o interpretare largă, anume
în sensul de a cuprinde în conţinutul său toate împrejurările ce pot determina o sistare
temporară a judecăţii.

Prin natura sa, suspendarea nu poate dăinui la infinit, ea are limite temporale
impuse uneori şi prin potenţialitatea aplicării perimării. De aceea, legea procesuală
determină modalităţile prin care se poate realiza redeschiderea cauzei suspendate. În
schimb, legea nu conţine prevederi detaliate cu privire la condiţiile de invocare şi de
soluţionare a cererilor de suspendare. De aceea, ne apare indispensabil să formulăm aici
câteva consideraţii.
Suspendarea judecăţii reprezintă un incident procedural care poate fi invocat de
oricare dintre părţile interesate. Calea procedurală a sesizării este aceea a unei cereri

281
În doctrina recentă s-a susţinut şi posibilitatea promovării unui recurs împotriva încheierii de
suspendare pronunţate de o instanţă de recurs. A se vedea în acest sens C. N. Popa, D. P. Popa,
Admisibilitatea recursului în interiorul recursului civil, în Dreptul nr. 7/2003, p. 154-156.
282
A se vedea în acest sens I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 180-181. A se vedea pentru
amănunte în dreptul francez G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 598-599; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p.
692-694.
scrise sau verbale formulate în faţa instanţei. Suspendarea se poate dispune, cu
respectarea cerinţelor legale, şi de către instanţă din oficiu. În acest mod se poate proceda
în cazurile prevăzute de art. 244 C. proc. civ., cu condiţia însă ca măsura să fie pusă în
discuţia prealabilă a părţilor. De asemenea, instanţa poate dispune în mod direct
suspendarea judecăţii în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ., când nici una din părţi nu se
prezintă la strigarea pricinii.
Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres şi detaliat nici efectele
suspendării procesului civil. În această privinţă art. 245 C. proc. civ. determină doar
mijloacele procedurale de reluare a judecăţii. Dar din ansamblul reglementării procesuale
în vigoare rezultă în mod neîndoios că suspendarea determină o sistare temporară a
judecăţii. Aceasta înseamnă că pe tot timpul suspendării nu se mai pot îndeplini în mod
legal acte de procedură. Orice act îndeplinit pe durata suspendării va fi afectat de nulitate.
Sancţiunea nulităţii va interveni numai la cererea părţii interesate, cum este cazul
moştenitorilor care nu au fost introduşi în cauză în temeiul art. 243 C. proc. civ.
Suspendarea procesului civil se dispune prin încheiere, ceea ce înseamnă că sistarea
temporară a judecăţii va începe numai din momentul în care instanţa a dispus o atare
măsură, iar nu din momentul survenirii cauzei de suspendare. În alte legislaţii este
consacrată această din urmă soluţie, care ne apare mai eficientă, întrucât este destinată să
apere drepturile părţilor afectate prin intervenţia împrejurărilor ce constituie cauze de
suspendare.
Efectele suspendării se răsfrâng asupra tuturor părţilor din proces, fără nici o
considerare faţă de calitatea lor procesuală. Într-adevăr, procesul civil nu poate fi
menţinut activ faţă de unele dintre părţi şi suspendat faţă de altele; procesul civil
reprezintă un tot unitar, iar suspendarea, datorită acestui fapt are un caracter indivizibil 283.
Aceeaşi soluţie se impune, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa cererilor incidente şi
accesorii. O situaţie particulară o reprezintă în opinia noastră cazul acţiunilor conexe. În
acest caz, măsura suspendării poate fi evitată prin disjungerea acţiunilor conexe în
condiţiile art. 165 C. proc. civ.284 Dar disjungerea poate fi dispusă doar în cazul în care
numai una din acţiuni este în stare de a fi judecată.
Încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă
redeschiderea acestuia. În cazul suspendării voluntare judecata reîncepe doar dacă una
din părţi solicită repunerea cauzei pe rol (art. 245 pct. 1 C. proc. civ.). Instanţa nu poate
dispune, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, înainte de împlinirea termenului de
perimare285. În cazul suspendării legale de plin drept judecata reîncepe, aşa cum
precizează în mod expres art. 245 pct. 2 C. proc. civ., prin cererea de redeschidere, făcută
cu arătarea moştenitorilor, tutorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului
mandatar, respectiv a administratului judiciar sau a lichidatorului judiciar. Precizăm că în
cazul în care suspendarea s-a dispus pentru moartea uneia din părţi cererea de
redeschidere poate fi făcută de oricare dintre moştenitori.
Redeschiderea cauzei în ipoteza suspendării legale facultative sau judiciare este
reglementată de art. 244 alin. (2) C. proc. civ. Măsura suspendării se dispune datorită

283
A se vedea G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 479; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 262; I.
Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 488; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 223.
284
A se vedea în sens contrar G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 479.
285
A se vedea N.Gh. Moţa, notă critică la sent. civ. nr. 879/1979 a Jud. Caransebeş, în R.R.D.nr.
5/1980, p. 39-41.
relaţiei de interdependenţă care există între cele două procese. De aceea este firesc ca
sistarea judecăţii să dăinuie până la soluţionarea cauzei de care depinde decizia din
procesul supus suspendării.
Observăm însă că legislaţia noastră nu conţine, astfel cum remarcasem deja, nici o
dispoziţie procedurală care să limiteze durata suspendării. Rămânerea cauzei în nelucrare
timp îndelungat poate conduce, în condiţiile art. 248 C. proc. civ., la perimarea judecăţii.
În cazul suspendării legale de drept şi a celei facultative cursul termenului de perimare se
suspendă în condiţiile art. 250 C. proc. civ. Cu toate acestea, apreciem că ar fi
recomandabilă instituirea şi în legislaţia noastră a unor termene limită în care părţile să
fie obligate să depună diligenţele necesare pentru continuarea judecăţii.
Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept
Principiul disponibilităţii procesuale conferă părţilor dreptul de a se desista de la
judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de a achiesa la
pretenţiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunţată împotriva sa. De asemenea,
părţile pot pune capăt procesului civil printr-o tranzacţie. În sistemul nostru procesual
desistarea reclamantului îmbracă două forme: renunţarea la judecată şi renunţarea la
dreptul subiectiv dedus judecăţii. La rândul său, achiesarea poate privi pretenţiile
formulate prin acţiune sau chiar hotărârea pronunţată.
Toate incidentele menţionate se înfăţişează ca acte de dispoziţie ale părţilor. De
aceea ele trebuie făcute personal de partea în cauză sau prin mandatar cu procură
specială.
Art. 246 alin. (1) C. proc. civ. reglementează doar renunţarea la judecată. În mod
obişnuit reclamantul uzează de acest drept atunci când constată că împrejurările cauzei
nu-i sunt prielnice, fie datorită faptului că nu a propus probe convingătoare, fie că dreptul
nu a devenit încă actual. Reclamantul va putea astfel introduce o nouă acţiune, după caz,
la împlinirea termenului sau atunci când va deţine probe suficiente pentru justificarea
pretenţiilor afirmate.
Renunţarea reclamantului se poate produce în orice moment procesual şi în orice
proces civil. Cu toate acestea, dacă renunţarea la judecată intervine după comunicarea
cererii de chemare în judecată, instanţa la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la
cheltuieli de judecată. Soluţia legii este logică, căci înainte de comunicarea cererii de
chemare în judecată pârâtul nefiind încunoştinţat despre existenţa procesului nu s-a aflat
nici în situaţia de a efectua cheltuieli de judecată. Dacă cererea de chemare în judecată a
fost comunicată ulterior pârâtului, reclamantul va putea fi obligat la plata cheltuielilor
invocate şi justificate de partea adversă.
O condiţie restrictivă a renunţării la judecată este impusă de art. 246 alin. (4) C.
proc. civ. Potrivit acestui text, dacă părţile au intrat în cercetarea fondului renunţarea nu
se poate face decât cu acordul celeilalte părţi. Şi această soluţie este raţională, ea fiind
destinată să evite promovarea unor acţiuni intempestive şi cu caracter şicanatoriu. Soluţia
enunţată se aplică şi în cazul în care renunţarea intervine în faţa instanţei de apel sau de
recurs, întrucât ne aflăm în prezenţa aceleiaşi restricţii impuse de art. 246 alin. (4) C.
proc. civ.286

286
A se vedea în acelaşi sens I. Deleanu, Tratat…, op. cit., Ed. Europa Nova, vol. I, p. 194.
Renunţarea reclamantului se înfăţişează nu numai ca un act unilateral, în principiu
necondiţionat de voinţa altui participant procesual, ci şi ca un important act de
dispoziţie287. De aceea, pentru a fi valabilă, reclamantul trebuie să aibă în momentul
renunţării capacitatea de a dispune, respectiv să posede capacitate de exerciţiu. Prin
urmare, persoanele care posedă numai capacitate procesuală de folosinţă nu vor putea
face, în mod valabil, acte de renunţare în cursul procesului civil. Jurisprudenţa noastră
este constantă în sensul că renunţarea minorilor sau a persoanelor incapabile se poate face
numai de către reprezentanţii legali ai acestora şi doar dacă un asemenea act a fost
încuviinţat de autoritatea tutelară288. De asemenea, consilierii juridici pot face acte de
dispoziţie numai în baza unei procuri speciale, respectiv în care să se menţioneze expres
actul de dispoziţie pentru care au fost împuterniciţi.
În doctrina mai veche s-a considerat că renunţarea la judecată se poate face fără să
fie necesară capacitatea de a dispune289. Soluţia se întemeia pe faptul că desistarea la
judecată sau desistarea de instanţă, cum o denumea doctrina veche, se înfăţişează ca „o
stare procedurală, chestie de administraţie a procesului, folositoare chiar când acţiunea ar
fi pornită neregulat”290. În opinia enunţată s-a considerat totuşi că tutorele ar avea nevoie
de o autorizare, dar numai în privinţa acţiunilor reale imobiliare; de asemenea se
apreciază că desistarea la judecată presupune capacitatea de a dispune în acele cazuri în
care prin renunţare dreptul de fond se prescrie291.
Opinăm că soluţia promovată de doctrina mai veche nu mai poate fi susţinută, în
mod întemeiat, în condiţiile actualei legislaţii procesuale. Din întreaga reglementare
rezultă că desistarea, sub ambele sale forme, a fost considerată de legiuitor ca un act
unilateral şi de dispoziţie. Or, în dreptul nostru persoanele fără capacitate şi cele cu o
capacitate restrânsă se bucură de o ocrotire eficientă din partea ordinii de drept. Este
incontestabil că şi renunţarea la judecată poate produce adeseori consecinţe negative sau
chiar grave pentru persoana lipsită de capacitate deplină de exerciţiu.
Renunţarea la judecată trebuie să fie necondiţionată292. Orice condiţie sau rezervă
formulată de partea care renunţă la judecată va afecta valabilitatea desistării. De
asemenea, renunţarea la judecată trebuie să fie expresă, clar formulată şi fără echivoc.
Acesta este şi motivul pentru care art. 246 C. proc. civ. precizează că reclamantul poate
renunţa la judecată fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. De aceea, nu credem că
renunţarea la judecată poate fi şi implicită, astfel cum se susţine de o parte a doctrinei293.
Asupra renunţării la judecată instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Prin acest act
procedural instanţa ia pur şi simplu act de desistarea reclamantului de la judecată. Potrivit
art. 246 alin. (2) C. proc. civ. încheierea se pronunţă fără drept de apel. Încheierea va
putea fi atacată însă cu recurs conform art. 299 C. proc. civ.

287
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 498; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 270; V.M. Ciobanu, op.
cit., p. 236; I. Leş, Participarea…, op. cit., p. 76.
288
Există însă situaţii în care renunţarea nu se poate face nici cu avizul autorităţii tutelare. Aşa este,
de pildă, cazul unor acţiuni privitoare la stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.
289
P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 350.
290
Ibidem, p. 350-351.
291
Ibidem, p. 351.
A se vedea în acest sens E. T. Liebman, op. cit., p. 400.
292

293
I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p.193
Renunţarea la judecată determină numai efecte de ordin procedural. Într-adevăr, o
dată cu pronunţarea încheierii procesul civil se va considera stins. Datorită acestui fapt în
doctrină294 şi jurisprudenţă s-a decis că prin încheiere instanţa trebuie să dispună
închiderea dosarului. Stingerea procesului civil face ca părţile să se afle în poziţia
anterioară promovării acţiunii. Ele se află practic, astfel cum se exprima un reputat
doctrinar francez, în situaţia în care n-ar fi exercitat niciodată acţiunea în justiţie295.
Recent şi în practica instanţei supreme s-a statuat că efectele renunţării la judecată sunt
retroactive, în sensul că instanţa printr-o încheiere, luând act de renunţarea la judecată,
finalizează legătura juridică realizată între părţi şi le repune în situaţia anterioară
procesului (Î. C. C. J., dec. nr. 3566 din 10 iunie 2005, în B. C. nr. 2/2006, p. 67).
Partea interesată va putea promova o nouă cerere de chemare în judecată între
aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi cauză, dar numai dacă între timp dreptul la acţiune
nu s-a prescris296.
Stingerea procesului civil are efecte faţă de toate părţile din proces. Această
constatare are în vedere însă numai ceea ce se întâmplă cel mai adesea (de eo quod
plerumque fit). Renunţarea la judecată se poate face însă şi în cazul unei coparticipări
procesuale. Astfel, în cazul coparticipării procesuale active renunţarea se poate face de
către toţi reclamanţii, iar o atare desistare determină sistarea procesului în toată
plenitudinea sa. Dacă numai unul dintre reclamanţi renunţă la judecată această desistare
nu este opozabilă celorlalţi reclamanţi care doresc să continue judecata.
Situaţia este asemănătoare şi în cazul coparticipării procesuale pasive. Astfel, în
cazul în care reclamantul renunţă la judecată numai faţă de unul dintre pârâţi, judecata va
continua cu ceilalţi pârâţi.
Renunţarea la judecată nu afectează cererile incidente care au dobândit un caracter
de sine stătător, cum este cazul intervenţiei principale sau al cererii reconvenţionale. În
privinţa intervenţiei principale trebuie să facem distincţie după cum aceasta a fost sau
nu admisă în principiu. Astfel, după admiterea în principiu a intervenţiei principale,
renunţarea reclamantului nu influenţează soarta intervenţiei principale, aceasta urmând să
fie soluţionată în continuare. Dacă renunţarea intervine înainte de admiterea în principiu
această desistare se repercutează şi asupra intervenţiei principale, în sensul că ea nu mai
poate fi admisă în principiu297. Renunţarea la judecată atrage după sine şi caducitatea
cererii de intervenţie accesorie, întrucât aceasta are un caracter accesoriu faţă de acţiunea
principală.
Desistarea reclamantului poate viza însă nu numai părţile între care s-a legat
raportul procesual, ci şi obiectul judecăţii. Codul de procedură civilă are în vedere, în art.
246 C. proc. civ., cu deosebire renunţarea la judecată în integralitatea sa. Cu toate
294
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 271; I. Leş, Consideraţii privind soluţiile ce se pronunţă de către
instanţele judecătoreşti în cauzele civile în unele situaţii speciale, în R.R.D. nr. 6/1981, p.44; V.M.
Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 239.
295
R. Japiot, op. cit., p. 581. A se vedea în acelaşi sens D. Ferland, B. Emmery, op. cit., p. 313.
296
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 76; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol.II, p. 239; I. Deleanu,
Tratat..., op. cit., vol. I, p. 195; I. Leş, Participarea…, op. cit., p. 76.
297
A se vedea I. Leş, Participarea…, op. cit., p. 132; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 196; I.
Mihuţă, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem în materie procesual civilă, în R.R.D.nr.
1/1973, p. 126; I. Leş, notă la dec. civ. nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 6/1978, p. 48-51. A se
vedea pentru unele circumstanţieri şi P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 353.
acestea, trebuie să recunoaştem, în consonanţă cu principiul disponibilităţii procesuale, că
renunţarea poate fi şi parţială. De altfel, o parte a doctrinei referindu-se la formele
renunţării precizează că aceasta poate fi totală sau parţială298. Renunţarea parţială este
aceea care are ca obiect doar o parte din pretenţiile formulate de către reclamant,
respectiv doar unele din capetele de cerere deduse în justiţie. În acest caz desistarea va
produce efecte numai cu privire la capetele de cerere ce formează obiectul renunţării;
pentru celelalte capete de cerere judecata va continua 299. Prin urmare, se poate afirma că
renunţarea parţială determină o limitare a obiectului judecăţii.
Renunţarea reclamantului poate viza însă şi unele acte de procedură. Codul nostru
de procedură civilă nu reglementează în mod distinct o atare desistare, dar ea este
întotdeauna posibilă în considerarea principiului disponibilităţii procesuale. Aşa fiind,
instanţa va fi obligată să ia act de o atare desistare, cum ar fi renunţarea la o cerere
adiţională, la o cerere privind invocarea unei excepţii sau renunţarea la orice alt act
determinat. Şi în acest caz este vorba de o renunţare, dar ea are un caracter parţial şi nu
conduce la stingerea în întregime a procesului civil300.
Legislaţia noastră procesuală îi conferă reclamantului şi posibilitatea de a renunţa la
însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii. Renunţarea la drept se înfăţişează ca un act
procedural unilateral prin care reclamantul renunţă la dreptul subiectiv dedus în
justiţie. O atare desistare prezintă următoarele trăsături:
a) este un act unilateral de voinţă al reclamantului. Efectele acestui act nu sunt
însă condiţionate de acceptarea părţii adverse. În acest sens art. 247 alin. (2) C. proc. civ.
precizează că renunţarea „se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în primă
instanţă cât şi în apel”. Prin urmare, indiferent de faza în care intervine renunţarea este
eficientă independent de poziţia pârâtului. De altfel, pârâtul nici nu ar avea interesul să se
opună la o atare renunţare ţinând seama de efectele energice pe care aceasta le produce.
b) este un act de dispoziţie cu efecte defavorabile pentru reclamant. De aceea,
pentru a fi valabilă este necesar ca reclamantul să aibă capacitate de exerciţiu. Mandatarul
reclamantului sau jurisconsultul unei instituţii sau societăţi comerciale nu poate renunţa
la dreptul subiectiv dedus în justiţie decât în baza unei procuri exprese în acest sens.
c) renunţarea reclamantului trebuie să fie expresia liberă şi necondiţionată a
consimţământului reclamantului. Consimţământul trebuie să fie exprimat într-o formă
precisă şi neechivocă. În caz contrar, un asemenea act nu va putea produce efectele vizate
de art. 247 C. proc. civ. De altfel, în cazul tuturor actelor de dispoziţie ale părţilor
instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste preocuparea necesară spre a verifica dacă
părţile au capacitatea de a tranzacţiona, dacă actul respectiv este expresia voinţei libere a
acestora şi dacă prin realizarea lor nu se urmăreşte un scop ilicit, contrar ordinii publice.
Din punct de vedere al formei renunţarea la drept se poate face în şedinţă publică
sau prin înscris autentic. Observăm în această privinţă redactarea diferită a textului
menţionat anterior faţă de art. 246 alin. (1) C. proc. civ. Din acest punct de vedere

298
A se vedea în acest sens: A. Camacho, op. cit., p. 317-318.
299
În doctrină s-a apreciat că în litigiile de muncă renunţarea nu poate avea ca obiect decât cererea în
totalitatea sa. A se vedea în acest sens Al. Atanasiu, Unele aspecte de fond şi de procedură în legătură cu
stabilirea şi acordarea despăgubirilor, în cazul anulării desfacerii contractului de muncă, în R.R.D. nr.
10/1988, p. 27. A se vedea în sens contrar V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, nota 805, p. 238.
300
A se vedea în acest sens R. Japiot, op. cit., p. 577.
remarcăm că date fiind consecinţele mai grave ale renunţării la drept legea este mult mai
exigentă; ea impune renunţarea în şedinţă sau printr-un înscris autentic301.
În ceea ce priveşte termenul în care se poate face renunţarea art. 247 alin. (2) C.
proc. civ. precizează că aceasta poate avea loc atât în primă instanţă cât şi în apel. Din
aceste dispoziţii procedurale se desprinde concluzia că renunţarea la drept nu poate
interveni în faţa instanţei de recurs. În pofida dispoziţiilor enunţate, se consideră că
renunţarea la drept poate avea loc şi în faţa instanţei de recurs 302. Socotim judicioasă
această opinie care ţine seama de natura renunţării la drept. Ea reprezintă un act de
dispoziţie şi este o expresie a principiului disponibilităţii procesuale. Pe de altă parte,
renunţarea la drept este, astfel cum am arătat, în toate cazurile favorabilă pârâtului. De
aceea, pârâtul nu are interes de a se opune unei asemenea renunţări. O atare renunţare nu
dăunează nici procesului de administrare a justiţiei, întrucât ea determină stingerea
definitivă a procesului civil.
Asupra renunţării la drept instanţa se pronunţă printr-o hotărâre. Prin hotărâre,
instanţa dispune, astfel cum prevede în mod expres art. 247 C. proc. civ., respingerea în
fond a acţiunii. În aceste condiţii, hotărârea prin care se ia act de renunţarea la drept are
valoarea unei hotărâri de fond, deşi judecătorul nu a fost chemat practic să se pronunţe
asupra temeiniciei acţiunii. De aceea, cu alt prilej303 am preconizat o altă soluţie, anume
aceea a închiderii dosarului. Hotărârea pronunţată determină stingerea definitivă a
procesului civil. Drept urmare, reclamantul nu mai poate promova cu succes o a doua
acţiune între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi cauză juridică.
Hotărârea asupra renunţării la drept se dă fără drept de apel. La cererea pârâtului
reclamantul poate fi îndatorat şi la suportarea cheltuielilor de judecată pe care le-a
ocazionat. Dacă renunţarea are loc în faţa instanţei de recurs hotărârea nu este supusă nici
unei căi de atac. Când renunţarea intervine în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe
va fi anulată în totul sau în parte în măsura renunţării. Soluţia este similară şi în cazul în
care renunţarea intervine în faţa instanţei de recurs, cu precizarea că în acest caz vor fi
anulate ambele hotărâri pronunţate de instanţele de fond304.

Perimarea
Prin exercitarea acţiunii civile reclamantul urmăreşte soluţionarea procesului civil.
Activitatea judiciară are şi ea ca finalitate soluţionarea cu promptitudine a raporturilor
litigioase dintre părţi. Se poate afirma, aşadar, că atât interesul general cât şi interesul
părţilor reclamă soluţionarea rapidă a raporturilor litigioase deduse judecăţii.

301
A se vedea cu privire la această exigenţă V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 272; I. Stoenescu, S.
Zilberstein, op. cit., p. 501.
G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 338; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., p. 197; V.M.
302

Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 240; T. Mandrea, Renunţarea la judecată în instanţa de recurs, în
R.R.D. nr. 4/1970, p. 91; A. Nicolae, Particularităţi privind executarea actelor procesuale de dispoziţie în
faza recursului, în Dreptul nr. 5/2001, p.113.
303
I. Leş, Observaţii privind soluţiile ce se pronunţă de către instanţele judecătoreşti în cauzele
civile în unele situaţii speciale, p. 44-45.
304
A se vedea G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 338; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol.
II, p. 241; A. Nicolae, loc. cit., p. 114.
Interesul unei optime administrări a justiţiei este însă neîndoielnic mai presus de
interesul părţilor. Dacă procesele civile s-ar prelungi în mod nejustificat, ca urmare a
rămânerii lor în nelucrare, activitatea organelor judiciare ar fi considerabil îngreunată.
Perimarea corespunde tocmai necesităţii soluţionării prompte a litigiilor civile şi
restabilirii ordinii de drept. Ea constituie o modalitate anormală de finalizare a
activităţii judiciare. În mod obişnuit procesul civil se finalizează printr-o hotărâre
judecătorească.
Perimarea se înfăţişează ca o sancţiune ce se răsfrânge asupra întregii activităţi
judiciare şi care este determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea
litigiului. Doctrina procesuală consideră că perimarea are un caracter mixt de
sancţiune şi de prezumţie de desistare de la judecată305. Practic se poate considera că
ne aflăm în prezenţa unei prezumţii tacite de desistare, care poate fi dedusă din lipsa
de stăruinţă a părţilor în întreţinerea activităţii judiciare306. Această concepţie a fost
promovată şi de jurisprudenţa noastră.
Totuşi perimarea nu intervine, aşa cum se susţine uneori 307, ca o sancţiune a
nerenunţării la judecată, ci ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor în
întreţinerea activităţii judiciare. Nouă ni se pare că orice analogie cu renunţarea la
judecată este discutabilă. Precizăm că în acest sens s-a remarcat în literatura de
specialitate că „perimarea este o sancţiune determinată întotdeauna de neglijenţa în
îndeplinirea obligaţiilor procesuale, care atunci când are la bază intenţia părţii de
abandonare a procesului, sancţionează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunţat la
judecată în formele şi cu respectarea condiţiilor prescrise de lege, lăsând ca starea de
incertitudine să planeze asupra cauzei”308.
În opinia noastră un atare punct de vedere nu poate fi susţinut cu suficient temei.
Aceasta deoarece renunţarea la judecată reprezintă exerciţiul liber al unei facultăţi
procesuale. Prin urmare, neexercitarea unei asemenea facultăţi nu poate antrena
sancţiuni procedurale. În acelaşi timp trebuie subliniat că renunţarea la judecată este
întotdeauna expresă, în timp ce perimarea decurge dintr-o atitudine pasivă: lipsa de
stăruinţă a părţilor în desfăşurarea activităţii judiciare. De asemenea, astfel cum arată
chiar autorul a cărei opinie nu o împărtăşim, perimarea presupune întotdeauna culpa
părţii, în timp ce renunţarea la judecată nu are ca temei o anumită atitudine psihică a
părţii faţă de actul respectiv309.
305
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 490; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 344;
V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 225; Gh.D. Păduraru, I. Stoenescu, G.V. Protopopescu,
Accelerarea judecăţilor, „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1943, p. 453.
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 263; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 490; I. Leş, în
306

Dicţionar de drept procesual civil, p. 336.

307
Al. Bacaci, op. cit., p. 234. Opinia contrară este tranşant exprimată în doctrina din alte ţări. În
acest sens unii autori susţin că perimarea decurge din funcţia publică a procesului civil, aceea de
soluţionare rapidă a litigiilor. A se vedea în acest sens R. H. de la Roche, Comentarios al Nuevo
Codigo de Procedimiento Civil, Maracaibo, 1986, p. 298. Alţi autori localizează fundamentul perimării
în existenţa unei prezumţii tacite de desistare de la judecată. A se vedea în acest sens A. Camacho, op.
cit., p. 334. În fine alţi autori evidenţiază neglijenţa părţilor ca fundament al sancţiunii perimării. A se
vedea în acest sens E. D. Moniz de Aragao, op. cit,. p. 500.

308
Al. Bacaci, op. cit., p. 234.
309
Al. Bacaci, Aspecte teoretice şi din practica judiciară ale instituţiei perimării, în R.R.D. nr.
12/1983, p. 45.
Prin urmare, în opinia noastră, perimarea se înfăţişează ca o sancţiune
procedurală având o fizionomie proprie, fiind reglementată ca atare şi în legislaţie, şi
al cărui fundament trebuie căutat în lipsa de stăruinţă a părţii în desfăşurarea activităţii
judiciare. Într-adevăr, natura perimării şi trăsăturile esenţiale ale acesteia decurg chiar
din prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text orice cerere de
chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de
reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a
rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
Din textul comentat rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt
două elemente esenţiale în definirea perimării. La acestea trebuie adăugat şi caracterul
de sancţiune al perimării şi efectele pe care le produce asupra activităţii procesuale.
Într-adevăr, perimarea are ca efect stingerea actelor de procedură făcute în acea
instanţă. Ideea rezultă şi din art. 254 C. proc. civ., text care se referă la faptul că
perimarea are drept efect ineficienţa actelor de procedură efectuate în cauză. De altfel,
chiar denumirea de perimare provine din limba latină unde perimere, peremtum,
înseamnă a distruge, a anula, a desfiinţa sau a stinge.
Prin urmare, perimarea apare ca o sancţiune care se raportează la întreaga
activitate procesuală, iar nu doar la un act de procedură concret. O definiţie a
perimării trebuie să ţină seama de aceste realităţi. În acest sens putem defini perimarea
ca o sancţiune procedurală ce determină stingerea activităţii judiciare datorită
rămânerii litigiului în nelucrare din vina părţii, timp de un an în materie civilă, 6
luni în materie comercială, precum şi atunci când intervine în cursul executării
silite310.
Originea instituţiei trebuie căutată încă în antichitate. La antici scurgerea
timpului producea importante efecte juridice, atât în domeniul dreptului civil material,
cât şi în privinţa acţiunilor introduse în faţa judecătorului311. Pentru prima dată
instituţia perimării apare într-o Constituţie a lui Iustinian - Lex Properandum-, care
începea astfel: Properandum nobis visum est, ne litis fiant pene immortales et vitae
bominum modum excedent. Această locaţiune cu un anumit caracter de ambiguitate
explică totuşi raţiunile şi resorturile ce stau la baza perimării312. Scopul instituţiei a
fost şi pe vremea lui Iustinian acelaşi: evitarea eternizării proceselor civile.
Ulterior, instituţia perimării a fost preluată, înainte de a fi incorporată în Codul
de procedură civilă francez şi de unele ordonanţe franceze 313, cu deosebire de cele
adoptate în anii 1539 şi 1563. În concepţia Codului de procedură civilă francez
perimarea opera doar după împlinirea unui termen de 3 ani şi numai la cererea părţii
interesate.
În prezent instituţia perimării este consacrată în marea majoritate a legislaţiilor
procesual civile. Ea a fost preluată nu numai în ţările europene, ci şi în majoritatea
ţărilor latino-americane.
Codul de procedură civilă de la 1865 a reglementat şi el instituţia perimării
stabilind un termen de 2 ani pentru aplicarea ei. Reglementarea cuprinsă însă în art.

310
A se vedea de asemenea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 263; G. Porumb, Codul…, op. cit.,
vol.I, p. 490.
311
A se vedea cu privire la uzucapiune: V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 282-287. A se vedea cu privire la prescripţia acţiunilor: Gaius,
Instituţiunile, traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de A. N. Popescu, Ed. Academiei R. S.
România, Bucureşti, 1982, p. 309.
312
A se vedea în acest sens Boitard, Leçons de procédure civile, publicată de Gustave de
Limage, dixième édition, tome premier, Paris, Librairie du Conseil d’etat, 1868, p. 550
313
E. D. Moniz de Aragao, op. cit., p. 507.
257 C. proc. civ. a prilejuit îndelungate controverse, observându-se în acest sens că ea
a ocazionat mai multe amânări şi procese decât dacă n-ar fi existat314.
Normele procedurale privitoare la perimare au suferit mai multe modificări
succesive. Asemenea modificări au fost aduse atât prin Legea nr. 493/1943 pentru
accelerarea judecăţilor, cât şi cu ocazia reformei Codului de procedură civilă în anul
1948.
Condiţiile perimării se pot desprinde cu uşurinţă din chiar dispoziţiile art. 248
alin. (1) C. proc. civ. O primă condiţie ce poate fi desprinsă din textul citat se referă la
obiectul perimării. Acesta vizează doar o anumită categorie de acte procedurale,
respectiv acelea care generează o activitate judiciară de fond sau o activitate de
soluţionare a căilor legale de atac.
A doua condiţie ce poate fi desprinsă din acelaşi text se referă la rămânerea
cauzei în nelucrare timp de un an.
În fine ultima condiţie, la fel de importantă ca primele două, constă în
rămânerea cauzei în nelucrare din vina părţii. Este şi condiţia care subliniază în mod
pregnant caracterul de sancţiune procedurală a perimării.
Necesitatea primei condiţii nu este subliniată în mod deosebit de întreaga
noastră doctrină. Situaţia se explică şi prin faptul că cerinţa menţionată nu are o
consacrare neechivocă. Totuşi unii autori subliniază şi în literatura noastră de
specialitate necesitatea condiţiei pe care o analizăm315.
În opinia noastră cerinţa pe care o analizăm poate fi dedusă totuşi din chiar
prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ

314
E. Dan, op. cit., p. 365.
315
A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 264; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 67; I. Leş,
Drept procesual civil, p. 336.
Acest text declară perimabilă „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel,
recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare”. Prin urmare, este
evident că legea are în vedere actul de sesizare al instanţei de fond, dar şi acele acte
care determină continuarea judecăţii într-o nouă fază procesuală.
Condiţia este însă una cu caracter general. De la această regulă legea face o
excepţie în privinţa formelor de executare silită. Într-adevăr, potrivit art. 389 alin. (1)
C. proc. civ., executarea silită se perimă dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la
data îndeplinirii oricărui act de urmărire, fără să fi urmat alte acte de executare. Deşi
executarea silită nu determină o activitate judiciară de fond propriu-zisă, căci ea
intervine după pronunţarea unei hotărâri, sancţiunea perimării devine incidentă prin
voinţa expresă a legii.
Dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. au un caracter general, în sensul că
vizează orice acţiuni, fără a distinge între natura sau caracterul lor. De aceea,
perimarea operează şi în cazul acţiunilor reale, a acţiunilor de stare civilă, precum şi
cu privire la orice alte acţiuni, chiar dacă acestea ar fi declarate de lege
imprescriptibile316.
Perimarea, ca sancţiune procedurală, îşi extinde domeniul său de acţiune şi
asupra căilor de atac. În acest sens observăm că legea se referă în mod concret la apel,
recurs şi revizuire. De asemenea, în termeni generali legea se referă şi la calea
procedurală a contestaţiei, dar şi la orice altă cerere „de reformare sau de revocare”.
Din referirea generică a legii la aceste căi de atac considerăm, aşa cum am subliniat cu
un alt prilej, că legea are în vedere şi calea de atac a contestaţiei în anulare 317. Soluţia
a fost justificată în doctrină şi prin împrejurarea că această cale de atac se judecă după
aceleaşi reguli ca orice cerere de chemare în judecată318. Problema de a şti dacă
perimarea este operantă şi în cazul recursului în interesul legii este mai delicată. Prin
exercitarea recursului în interesul legii se urmăreşte să se asigure o interpretare şi
aplicare unitară a legii pe întreg teritoriul ţării. Datorită acestui fapt hotărârea se
pronunţă „numai în interesul legii” şi nu produce efecte cu privire „la situaţia părţilor
din acele procese”. Pentru aceste considerente apreciem că perimarea nu operează în
cazul recursului în interesul legii.
Sancţiunea perimării se întemeiază pe o prezumţie de abandonare a judecăţii.
Iar o atare prezumţie este dedusă din simplul fapt al rămânerii litigiului în nelucrare
un anumit interval de timp.
Ce se înţelege prin rămânerea cauzei în nelucrare? În opinia noastră o atare
sintagmă presupune lipsa oricărei activităţi procesuale înăuntrul termenului stabilit de
lege. Dimpotrivă, îndeplinirea oricărui act de procedură face ca judecata să fie
reactivată, iar sancţiunea perimării nu mai poate fi pronunţată.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cauza trebuie să rămână în nelucrare timp
de un an în materie civilă şi de 6 luni în materie comercială. Legea nu determină în
mod expres momentul de când începe să curgă termenul de perimare. Acest moment
trebuie individualizat în mod natural în considerarea faptului că legea sancţionează
tocmai lipsa de stăruinţă a părţilor în continuarea activităţii procesuale. În
considerarea acestei idei s-a apreciat în doctrină că termenul de perimare începe să

316
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 490; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 70, I. Leş,
Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 190; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 226; J.
Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 703.
I. Leş, în Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 191.
317

318
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. II, p. 81.
curgă de la orice dispoziţie de ordin procedural luată de instanţă în cercetarea
cauzei319.
În concret, trebuie să avem în vedere întotdeauna ultimul act de procedură
îndeplinit de părţi sau de instanţă320. Practica judiciară a determinat ca momente de la
care începe să curgă termenul de perimare: data suspendării judecăţii pentru lipsa
părţilor, rezoluţia instanţei prin care s-a dispus timbrarea acţiunii 321 sau data la care
cererea a ajuns la instanţa competentă.
Termenul de perimare se calculează potrivit regulilor de drept comun
statornicite în art. 101 C. proc. civ. În consecinţă termenul de perimare de un an,
respectiv de 6 luni, se va împlini în ziua corespunzătoare zilei de plecare. De aceea
noi apreciem că termenul de perimare nu poate fi calculat, astfel cum greşit se
procedează uneori322, pe zile libere.
Cea din urmă condiţie a perimării - culpa procesuală - exprimă tocmai
caracterul de sancţiune al acestei instituţii de drept procesual civil. Cerinţa enunţată
este prevăzută în mod expres de art. 248 alin. (2) C. proc. civ. Ea poate fi dedusă din
simplul fapt al rămânerii cauzei în nelucrare în termenul prevăzut de art. 248 C. proc.
civ. Datorită acestui fapt se poate vorbi chiar de existenţa unei prezumţii simple de
culpă, pe care judecătorul o deduce din lipsa de stăruinţă în judecată.
Legislaţia noastră procesuală determină şi situaţiile în care partea nu se
consideră în culpă. În primul rând, precizăm că potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
„partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din
oficiu”. Practica judiciară a făcut diferite aplicaţii concrete ale principiului enunţat de
textul anterior citat. Astfel, s-a statuat că nefixarea termenului de judecată nu este
imputabilă părţii, devreme ce aceasta a achitat taxa de timbru datorată sau în cazul în
care cererea este scutită de o asemenea taxă. De asemenea s-a statuat, pe bună
dreptate, că dacă procesul s-a suspendat din eroare, deoarece procedura nu era
îndeplinită, perimarea este inoperantă chiar dacă a trecut un termen de un an de la
suspendarea cauzei. În acest caz soluţia se întemeiază pe faptul că de data aceasta
culpa aparţine instanţei, care nu a dispus amânarea cauzei şi repetarea procedurii de
citare, iar nu părţii.
Perimarea nu operează nici faţă de acţiunea civilă exercitată în procesul penal.
În această materie operează principiul oficialităţii, astfel că părţii nu i se poate
imputa vreo culpă pentru rămânerea cauzei în nelucrare. În schimb, dacă un act de
procedură nu a fost îndeplinit de instanţă din oficiu, datorită netimbrării cererii de
chemare în judecată sau nesatisfacerii altor obligaţii legale ale părţii, perimarea
operează, întrucât de data aceasta partea se află în culpă. Aşa este cazul în care cererii
nu i s-a stabilit termen de judecată datorită netimbrării acesteia.
O altă situaţie în care partea nu poate fi considerată ca aflându-se în culpă este
statuată în art. 248 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text „termenul perimării nu
curge cât timp, fără vina părţii, cererea n-a ajuns încă la instanţa competentă să o
judece sau nu se poate soroci termen de judecată”. Textul citat este o confirmare a
principiului consacrat în alineatul precedent, în sensul că nici de data aceasta nu i se
poate imputa părţii vreo culpă.
Constatăm că textul pe care-l analizăm conţine practic două ipoteze distincte.
Prima ipoteză vizează situaţia când, fără vina părţii, cauza n-a ajuns la instanţa

319
Ibidem, vol. I, p. 491.
320
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 226, G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 491.
321
N. S. Mocanu, Pe marginea unei hotărâri cu privire la perimarea acţiunii şi prescripţia
acţiunii, în J.N. nr. 1/1961, p. 127.
322
A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 241.
competentă. În practică se poate întâmpla ca actul de procedură să nu ajungă la
instanţă, deşi actul trebuia îndeplinit din oficiu. Astfel, de pildă, în cazul declinării de
competenţă instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul este îndatorată să înainteze
dosarul la instanţa în drept să hotărască asupra conflictului (art. 21 C. proc. civ.). De
asemenea cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub pedeapsa
nulităţii, iar aceasta este obligată să înainteze dosarul la tribunalul competent a
soluţiona apelul [art. 288 alin. (2) C. proc. civ.]. În toate aceste situaţii, dosarul se
trimite din oficiu la instanţa competentă, astfel că, în principiu, în asemenea
împrejurări nu i se poate imputa părţii vreo culpă.
A doua ipoteză este aceea când cererii nu i se poate statornici termen de
judecată, fără ca partea să fie în culpă. Acest lucru se întâmplă cel mai adesea în cazul
suspendării facultative a termenului de perimare. Partea nu se poate considera în culpă
pe tot timpul cât durează cauza care a determinat suspendarea.
Termenul de perimare este însă susceptibil de întrerupere şi suspendare. Codul
de procedură civilă reglementează un singur caz de întrerupere a termenului de
perimare. Potrivit art. 249 C. proc. civ. perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui
act de procedură făcut în vederea continuării judecăţii.
În considerarea caracterului general al textului comentat se consideră, pe bună
dreptate, că au caracter întrerupător de perimare atât actele părţilor cât şi actele
instanţei de judecată323 . Dar, pentru ca actul de procedură să aibă caracter întrerupător
mai este necesar ca acesta să fie făcut în vederea continuării judecăţii.
Textul comentat, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, instituie, în mod expres, şi cerinţa ca actul întrerupător de
perimare să fie făcut de partea care justifică un interes. Odată întrunite aceste cerinţe
termenul de perimare se va întrerupe şi va curge un nou termen de perimare.
Practica judiciară a fost confruntată şi cu problema de a cunoaşte dacă
repunerea cauzei pe rol are semnificaţia de a întrerupe termenul de perimare324. În
ceea ce ne priveşte socotim că termenul de perimare se întrerupe şi ca urmare a
repunerii cauzei pe rol, dacă o atare măsură este dispusă, în condiţiile legii 325. Ceea ce
este esenţial însă este ca actul de procedură să fie realizat în scopul continuării
judecăţii.
Instanţa noastră supremă a făcut diferite aplicaţii concrete ale principiul înscris
în art. 249 C. proc. civ. Astfel, într-o practică mai veche s-a decis, pe bună dreptate,
că perimarea nu operează atunci când procesul, indiferent din ce motiv, se află pe
rolul instanţei şi prin urmare justiţia a fost activă. De asemenea s-a statuat că
netimbrarea cererii de repunere a cauzei pe rol nu afectează caracterul întreruptiv al
actului de procedură, întrucât pentru încălcarea legii timbrului se aplică numai
sancţiuni fiscale.

323
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 492.
324
A se vedea în sens afirmativ D. Muntean, Gh. Ciulei, notă la dec. civ. nr. 915/1981, a
Judecătoriei Reşiţa, în R.R.D. nr. 6/1982, p. 77. A se vedea pentru amănunte în acest sens I. Leş, notă
la dec civ. nr. 915/1981 a Judecătoriei Reşiţa, în R.R.D. nr. 6/1982, p. 78-79. A se vedea în sens contrar
Al. Bacaci, Aspecte teoretice şi din practica judiciară ale instituţiei perimării, p. 48-49.
325
A se vedea de asemenea pentru amănunte I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p.
195-198.
Termenul de perimare este susceptibil nu numai de întrerupere, ci şi de
suspendare. Astfel, în primul rând, termenul de perimare este suspendat pe tot
timpul cât dăinuie suspendarea facultativă a judecăţii, în condiţiile art. 244 C.
proc. civ. Cazurile de suspendare ale procesului civil au fost deja examinate.
Suspendarea facultativă a judecăţii, astfel cum dispune în mod expres art. 244
C. proc. civ, dăinuie până când hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat
suspendarea a rămas irevocabilă. Cu alte cuvinte, o dată ce hotărârea a rămas
irevocabilă suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia cursul său firesc.
De aceea, spre a evita împlinirea termenului de perimare părţile sunt obligate să
stăruie în continuarea judecăţii326. Instanţa de judecată are însă posibilitatea, iar nu
obligaţia327 de a dispune repunerea cauzei pe rol de îndată ce cunoaşte că hotărârea
pronunţată, în cauza ce a determinat suspendarea, a rămas irevocabilă.
Termenul de perimare se suspendă şi în litigiile de muncă, iar în acest caz
suspendarea dăinuie până la soluţionarea procesului penal intentat împotriva
persoanei încadrate. În litigiile de muncă perimarea prezintă însă unele
particularităţi328. Astfel, în ipoteza suspendării litigiilor de muncă având ca obiect
contestarea deciziilor de imputare de către persoanele ce poartă o răspundere
materială subsidiară sistarea judecăţii va dăinui până la finalizarea procedurii de
recuperare a pagubei de la autorul direct. De data aceasta reluarea judecăţii nu este
condiţionată de caracterul irevocabil al unei hotărâri judecătoreşti. De aceea s-a
apreciat că termenul de perimare va începe să curgă, într-o asemenea împrejurare, din
momentul terminării procedurii de recuperare împotriva autorului direct329.
Suspendarea facultativă a judecăţii are loc şi în unele situaţii speciale, care se
încadrează în ultimă instanţă în dispoziţiile art. 244 C. proc. civ. În primul rând,
amintim că potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. civ. preşedintele tribunalului sesizat cu
cererea de strămutare poate dispune, fără citarea părţilor, suspendarea judecăţii, în
acţiunea principală, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective. Pe tot
timpul cât durează sistarea judecăţii este suspendat şi termenul de perimare. De
asemenea, suspendarea judecăţii poate fi dispusă şi în cazul recurgerii la procedura
înscrierii în fals. În acest sens art. 183 C. proc. civ. dispune că: „dacă partea care
defaimă înscrisul ca fals arată pe autorul sau complicele falsului, instanţa poate
suspenda judecarea pricinii, înaintând înscrisul procurorului împreună cu procesul-
verbal ce se va încheia”. În mod firesc, termenul de perimare trebuie considerat
suspendat şi în acest caz.
Termenul de perimare se suspendă şi în cazurile prevăzute de art. 243 C. proc.
civ. Acest text reglementează cazurile de suspendare de drept ale judecăţii. În toate
cazurile precizate de art. 243 C. proc. civ. judecata va reîncepe prin cererea de
redeschidere făcută cu arătarea persoanelor ce urmează să fie introduse în cauză:
moştenitori, tutore, administrator judiciar etc. Suspendarea judecăţii determină, în
principiu, şi suspendarea termenului de perimare.
Între suspendarea judecăţii şi suspendarea perimării nu există o identitate totală
sub aspectul duratei lor. În adevăr, motivele care impun suspendarea judecăţii conduc
şi la oprirea termenului de perimare numai dacă sunt întrunite cerinţele statornicite în

326
S. Ghimpu, notă la dec. civ. nr. 1800/1959 a Trib. reg. Maramureş, în L.P. nr. 11/1961, p. 133-
134.

327
Idem.
328
A se vedea pentru amănunte I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 201-202.
329
E. Eliescu, notă la dec. nr. 1549/1974 a Jud. sectorului 2 Bucureşti, în R.R.D. nr. 1/1976, p.
48-49.
art. 250 C. proc. civ. Potrivit acestui text termenul de perimare este suspendat însă
numai pe timp de trei luni de la data când s-au petrecut faptele ce au prilejuit
suspendarea judecăţii. Pe de altă parte, legea mai instituie o restricţie, anume aceea ca
faptele care au prilejuit suspendarea să fi intervenit în cele din urmă şase luni ale
termenului de perimare330.
Un alt caz de suspendare a termenului de perimare este statornicit în art. 250
alin. (3) C. proc. civ. Textul menţionat se referă la situaţia când „partea este
împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa
sa”. Redactarea textului citat în acest context este asemănătoare cu cea cuprinsă în art.
103 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că ambele dispoziţii procedurale se referă, in
terminis, la o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Semnificaţia conceptului la care
ne referim este, în opinia noastră aceeaşi, căci în ambele situaţii legea are în vedere
veritabile cazuri de forţă majoră.
Efectele care se produc în cele două situaţii sunt însă fundamental diferite. În
cazul prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. partea va fi repusă în termen, în
timp ce în cazul statornicit în art. 250 alin. (3) C. proc. civ. forţa majoră are efect
suspensiv asupra termenului de perimare.
În toate cazurile prevăzute de art. 250 C. proc. civ., după încetarea faptelor care
au determinat suspendarea, termenul de perimare va continua să curgă de la punctul
unde s-a oprit331. Prin urmare, se va lua în calcul şi timpul scurs înainte de
suspendarea termenului de perimare.
Cursul termenului de perimare se suspendă şi pe durata desfăşurării procedurii
de mediere, dar nu mai mult de trei luni de la data semnării contractului de mediere
(art. 62 alin. 2 din Legea nr. 192/2006.
Perimarea se răsfrânge nu doar asupra actelor de procedură, ci şi asupra părţilor.
Din acest ultim punct de vedere perimarea se repercutează asupra tuturor părţilor din
proces, indiferent de calitatea acestora, chiar şi împotriva părţilor lipsite de capacitate
de exerciţiu. Sancţiunea se aplică nu numai persoanelor fizice, ci şi tuturor
persoanelor juridice.
Iradierea perimării asupra tuturor actelor de procedură şi asupra tuturor părţilor
este o consecinţă firească a principiului indivizibilităţii procesului civil. O aplicaţie
particulară a principiului enunţat este făcută în concret tocmai de art. 251 C. proc. civ.
Legea se referă, in terminis, numai la cererea de perimare şi la actele cu efect
întrerupător. Cu toate acestea, neîndoielnic textul citat exprimă aceeaşi idee, a
indivizibilităţii perimării332. Regula indivizibilităţii perimării se aplică în toate
acţiunile, indiferent de caracterul obligaţiilor - indivizibile sau solidare - care
formează obiectul judecăţii333.
Indivizibilitatea se concretizează în împrejurarea că sancţiunea perimării se
răsfrânge asupra tuturor părţilor; actul întrerupător de perimare făcut de un
coparticipant profită şi celorlalţi; invocarea excepţiei de perimare de către un pârât

330
A se vedea pentru amănunte în legătură cu alte cauze de suspendare obligatorie a judecăţii I.
Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 204-205.
331
A se vedea G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 496.
332
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 497; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 79.
333
A se vedea în sensul că indivizibilitatea nu are un caracter absolut cu referire la o acţiune
pentru încredinţarea copilului: B. Diamant, notă critică la încheierea din 3 iunie 1975 pronunţată în
Dosar nr. 930/1972 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 12/1976, p. 48-50.
profită de asemenea şi celorlalţi şi deopotrivă dacă perimarea nu poate fi solicitată
faţă de un reclamant ea nu poate fi invocată nici faţă de ceilalţi reclamanţi.

Codul de procedură civilă reglementează procedura perimării în art. 252-253.


Aceste texte vizează principalele reguli privitoare la constatarea şi pronunţarea
perimării. Procedura perimării este determinată de natura normelor care o consacră şi
a căror scop este evitarea eternizării proceselor. Datorită acestui fapt se recunoaşte în
prezent caracterul de interes general al normelor privitoare la perimarea procesului
civil334. Această idee este subliniată de legiuitor şi prin precizarea că perimarea
operează de drept. Statuarea cuprinsă, în acest sens, în art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
nu poate avea altă semnificaţie decât aceea de a sublinia caracterul imperativ al
normelor privitoare la perimare.
Într-adevăr, perimarea, la fel ca şi nulitatea, „se constată din oficiu sau la
cererea părţii”. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ. doar aparent sunt
contradictorii cu cele cuprinse în art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi care subliniază că
perimarea operează de drept. Aceste dispoziţii procedurale trebuie interpretate în
sensul precizat mai sus, iar art. 252 alin. (1) C. proc. civ. confirmă tocmai faptul că
sancţiunea perimării trebuie să fie pronunţată de către instanţa competentă.
Dreptul de a invoca perimarea aparţine părţii interesate, aceasta fiind de regulă
pârâtul, iar în faza apelului sau recursului, intimatul. Înainte de a fi constatată de către
instanţa competentă perimarea trebuie să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor.
Această obligaţie a instanţei rezultă chiar din dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc.
civ., text care obligă preşedintele instanţei să citeze de urgenţă părţile şi să dispună ca
grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu
perimarea.
Sancţiunea perimării se poate pronunţa numai după verificarea, de către instanţa
competentă, a condiţiilor prevăzute de lege. Cu această ocazie instanţa desfăşoară o
veritabilă activitate de judecată. Aşa se explică şi dispoziţia consacrată în art. 252 alin.
(1) C. proc. civ. potrivit căreia preşedintele instanţei este obligat să citeze părţile.
Prevederea legală amintită vizează însă numai ipoteza repunerii cauzei pe rol din
oficiu sau la cererea părţii interesate. De asemenea, doar într-o atare împrejurare este
obligatorie şi repunerea cauzei pe rol.
Dacă perimarea este invocată ulterior primei zile de înfăţişare ce urmează
repunerii pe rol părţile nu trebuie citate anume, fiind suficient ca ele să aibă termenul
în cunoştinţă în conformitate cu dispoziţiile art. 153 C. proc. civ. Aşadar, ori de câte
ori procedura este completă partea se poate aştepta ca la orice termen să se aplice din
oficiu dispoziţiile imperative ale legii. Indiferent însă dacă perimarea este invocată din
oficiu sau de către una dintre părţi, excepţia trebuie să facă obiectul dezbaterilor
contradictorii.
O problemă discutată în doctrina mai recentă este aceea a determinării actului
căruia trebuie să i se dea prioritate în ipoteza în care la acelaşi termen s-a formulat atât
cererea de perimare, cât şi un act întrerupător. În concepţia vechii doctrine s-a
remarcat că prioritatea trebuie acordată actului care s-a înregistrat mai întâi, iar în caz
de dubiu actului întrerupător de perimare335. Soluţia, în condiţiile actualei legislaţii, ni
se pare cel puţin discutabilă.

334
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 499; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul
civil, p. 237.
335
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 334. Soluţia a fost promovată şi de alţi autori. A se vedea
în acest sens Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 242.
Într-adevăr, în prezent nu se poate nega interesul general pe care-l exprimă
normele procedurale privitoare la perimare şi drept consecinţă natura lor imperativă.
Prin urmare, odată împlinit termenul de perimare şi întrunite toate celelalte cerinţe
legale instanţa este obligată să pronunţe perimarea. Soluţia contrară ar fi de natură să
conducă la trangresarea dispoziţiilor imperative privitoare la perimare. Trebuie să
subliniem că în practică cele două acte de procedură la care ne-am referit mai sus se
îndeplinesc la termene deosebite. Cu alte cuvinte, este greu de conceput efectuarea
legală a unui act începător, după împlinirea termenului de un an sau de 6 luni, dacă
perimarea nu a fost constatată încă de către instanţa competentă.
Soluţia înfăţişată mai sus nu poate fi totuşi acceptată dacă perimarea şi actul
întrerupător se realizează chiar în ultima zi a termenului prevăzut de art. 248 alin. (1)
C. proc. civ. În acest caz, opinăm, că prioritatea trebuie acordată într-adevăr actului
întrerupător de perimare, de vreme ce acesta este adus la îndeplinire înăuntrul
termenului legal. După împlinirea termenului de perimare nici un act de procedură nu
mai poate determina întreruperea acestuia.
Respectarea principiului contradictorialităţii este necesară însă în toate
situaţiile, respectiv şi în cazul invocării perimării în condiţiile art. 253 C. proc. civ.
Excepţia perimării poate fi invocată nu numai de către pârât, intimat sau de
instanţă din oficiu, ci şi de procuror sau de alte persoane care participă la activitatea
judiciară. Astfel, intervenientul principal dobândind calitatea de parte are neîndoielnic
şi dreptul de a invoca, pe cale de excepţie, perimarea procesului. În schimb,
intervenientul în interesul uneia dintre părţi are o poziţie procedurală limitată la actele
procedurale ale părţii în favoarea căreia a intervenit. Prin urmare, intervenientul în
interesul pârâtului va putea justifica un interes în invocarea perimării, el recurgând, pe
de altă parte, la un act favorabil părţii în favoarea căreia a acţionat. În schimb,
intervenientul în interesul reclamantului nu va putea îndeplini un act nefavorabil
acestuia.
Apreciem că şi intervenientul introdus în proces, în temeiul art. 57 C. proc. civ.,
poate justifica un interes pentru a invoca perimarea procesului civil336. În această
privinţă trebuie să ţinem seama tocmai de poziţia independentă pe care o dobândeşte
terţul introdus în procesul civil în temeiul art. 57 C. proc. civ.
În literatura de specialitate este discutată însă şi problema de a cunoaşte dacă
reclamantul poate invoca perimarea. Într-o opinie s-a susţinut că reclamantul nu poate
justifica un interes în invocarea perimării337. La aceasta se mai adaugă faptul că
reclamantul poate evita sancţiunea perimării prin renunţarea sa la judecată;
reclamantul ar putea totuşi invoca perimarea dacă pârâtul a formulat acţiune
reconvenţională338.
Problema enunţată nu poate fi abordată, în opinia noastră, doar în considerarea
naturii imperative a normelor care reglementează instituţia perimării. Cu alte cuvinte,
în ultimă instanţă, problema înfăţişată nu diferă de aceea a invocării oricăror alte
neregularităţi procedurale. Situaţia este similară, de pildă, cu aceea a invocării nulităţii
sau necompetenţei absolute. Mai mult, uneori, s-ar putea învedera chiar şi un interes
concret al reclamantului în invocarea sancţiunii perimării procesului. Aşa ar fi cazul
într-o acţiune de partaj sau în acţiunile în care s-a realizat o lărgire ulterioară a
cadrului procesual cu privire la părţi sau chiar cu privire la obiectul litigiului
(intervenţii principale, chemarea în judecată a altor persoane etc.).

336
Al. Bacaci, Aspecte teoretice şi din practica judiciară ale instituţiei perimării, p. 45.
337
Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 236.
338
Idem.
Totuşi este adevărat că cel care se face vinovat de lăsarea cauzei în nelucrare
este, adeseori, tocmai reclamantul. În pofida acestei situaţii, noi apreciem că
perimarea poate fi invocată chiar şi de reclamant, instanţa având obligaţia de a da curs
excepţiei invocate, întrucât ea vizează nerespectarea unor dispoziţii de ordine
publică339.
În mod obişnuit, perimarea se invocă de instanţă din oficiu sau de partea
interesată la prima zi de înfăţişare ce urmează după împlinirea termenului.
Perimarea poate fi invocată însă şi ulterior primei zile de înfăţişare ce urmează după
împlinirea termenului. Şi tocmai datorită faptului că perimarea are un caracter
imperativ legea permite invocarea ei în tot cursul primei instanţe. Această soluţie
rezultă din prevederile art. 252 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora perimarea cererii
de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel. Prin
urmare, perimarea se acoperă dacă nu a fost invocată în faţa instanţei de fond.
În toate cazurile perimarea trebuie să fie constatată de instanţa sesizată cu
cererea principală sau învestită cu o cale de atac potrivit principiului că „judecătorul
acţiunii este şi judecătorul excepţiei”. Astfel, de pildă, instanţa de recurs nu ar putea
să constate, perimarea acţiunii cu care a fost sesizată o altă instanţă, chiar dacă una
dintre părţi se întemeiază pe o situaţie ce rezultă dintr-un alt dosar. Pe de altă parte,
perimarea trebuie să fie constatată de instanţa alcătuită în compunerea prevăzută de
lege pentru soluţionarea acţiunii principale ori a căii de atac respective340.
În cadrul acestui comentariu este necesar să formulăm şi unele precizări utile
privitoare la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţă. La aceste soluţii se referă destul
de sumar legea noastră procesuală.
Două ipoteze se pot reţine: ipoteza constatării perimării şi ipoteza constatării
faptului că perimarea nu a operat. Într-adevăr, potrivit art. 253 alin. (2) C. proc. civ.
hotărârea pronunţată asupra perimării este supusă recursului, iar termenul curge de
la pronunţare. Acest text nu poate fi interpretat decât în conexiunea sa firească cu
dispoziţia inserată în primul alineat şi care vizează tocmai ipoteza contrară, adică
aceea a neîndeplinirii condiţiilor legale privitoare la aplicarea sancţiunii. Prin urmare,
instanţa pronunţă o hotărâre ori de câte ori constată perimarea.
În cea de-a doua ipoteză, a constatării faptului că perimarea este inoperantă,
instanţa se pronunţă printr-o încheiere, iar aceasta poate fi atacată cu recurs doar o
dată cu fondul cauzei.
Dacă perimarea a format obiect de dezbateri contradictorii la prima instanţă,
soluţia pronunţată va putea fi controlată pe calea recursului. În cazul respingerii
greşite, respectiv ca neîntemeiatetă, a excepţiei organul de control judiciar va casa
hotărârea atacată şi va constata perimarea procesului civil. Hotărârea pronunţată, în
acest condiţii, de către instanţa de recurs este irevocabilă.
Perimarea poate interveni şi în faza recursului sau a celorlalte căi de atac, în
condiţiile şi cu limitele precizate în paginile anterioare. Condiţiile de invocare şi de
constatare ale perimării rămân aceleaşi, dispoziţiile art. 252-253 C. proc. civ. fiind
aplicabile în mod corespunzător. O subliniere aparte se impune în privinţa
dispoziţiilor cuprinse în art. 253 alin. (2) C. proc. civ. şi care consacră dreptul de
recurs în materie de perimare. Aceste dispoziţii procedurale nu sunt aplicabile în cazul
perimării recursului, întrucât în acest mod s-ar deschide calea recursului la recurs,
ceea ce, desigur, nu a fost în intenţia legiuitorului. Cu alte cuvinte, hotărârea prin care
s-a constatat perimarea recursului este irevocabilă.
339
Invocăm în sprijinul soluţiei noastre din text şi dispoziţiile art. 387 alin. (1) C. proc. civ.
francez, potrivit cărora „perimarea poate fi cerută de către oricare dintre părţi”.
340
I. C. Vurdea, notă la dec. nr. 921/1971 a Jud. Ineu, în R.R.D. nr. 4/1972, p. 141-143.
Efectele perimării sunt determinate, în termeni deosebit de semnificativi, în art.
254 alin. (1) C. proc. civ. Aceste dispoziţii procedurale sunt de natură să evidenţieze
adevărata semnificaţie a principiului enunţat de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Într-
adevăr, acest din urmă text cuprinde o redactare generală şi parţial inexactă căci se
referă la perimarea cererii de chemare în judecată, apelului, recursului şi a oricărei
cereri de revocare sau de reformare. Or, ceea ce se perimă nu este actul de sesizare
sau calea de atac, ci aşa cum precizează, fără nici un echivoc art. 254 alin. (1) C. proc.
civ., toate actele de procedură efectuate în acea instanţă341.
În aceste condiţii, concluzia ce se impune cu evidenţă este aceea că perimarea
are ca efect stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate
actele îndeplinite în cauză342. Soluţia stingerii procesului civil nu este prevăzută în
mod expres de lege, dar ea a fost desprinsă în doctrină din chiar prevederile art. 254
alin. (1) C. proc. civ., textul declarând ineficiente toate actele de procedură îndeplinite
în acea instanţă. Or, de vreme ce actele îndeplinite în cursul instanţei sunt declarate de
lege ineficiente, evident că nici procesul nu mai poate avea fiinţă juridică.
Perimarea ca sancţiune de drept procesual civil nu se răsfrânge în mod direct
asupra dreptului subiectiv şi nici asupra dreptului la acţiune. Prin stingerea procesului
civil părţile sunt repuse în situaţia anterioară introducerii cererii343. Reclamantul va
avea practic posibilitatea de a introduce o nouă acţiune dacă între timp nu s-a prescris
dreptul la acţiune.
Stingerea procesului civil determină şi stingerea efectului întreruptiv al cererii
de chemare în judecată344. De asemenea, perimarea stinge şi celelalte efecte ale cererii
de chemare în judecată. Astfel, de pildă, nu mai operează punerea în întârziere, făcută
prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul este considerat de bună-credinţă345.
Posibilitatea promovării unei noi acţiuni civile, având acelaşi obiect, cauză
juridică şi între aceleaşi părţi, este o soluţie pe deplin raţională, fapt pentru care ea
este admisă, astfel cum am subliniat deja, în marea majoritate a legislaţiilor
procesuale. O limitare a acestui exerciţiu, în timp, astfel cum se prevede în mod
expres în alte legislaţii ar fi, în opinia noastră, recomandabilă într-o viitoare legislaţie
procesuală.
Care este situaţia probelor administrate în cadrul procesului perimat?
Răspunsul la această întrebare se găseşte într-o dispoziţie procedurală special
consacrată acestei probleme. Potrivit art. 254 alin. (2) C. proc. civ. părţile pot folosi
dovezile administrate doar dacă instanţa competentă apreciază că nu este necesară
refacerea lor. Textul la care ne referim este de strictă interpretare, căci el are ca obiect
doar dovezile administrate în instanţă, iar nu şi actele de procedură. Precizarea noastră
face însă abstracţie de acele acte de procedură în cadrul cărora se concretizează
341
A se vedea pentru amănunte P. Vasilescu, op. cit., p. 326.
342
V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 233; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 216; I.
Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 494; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 268; G. Porumb,
Codul…, op. cit., vol. I, p. 501; D. Radu, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 213; I. Dobrin, Gh.
Iliescu, op. cit., p. 79.
343
A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 233; I. Leş, Sancţiunile
procedurale în materie civilă, p. 217.
344
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit. vol. I, p. 494; V. Negru, D. Radu, op. cit. p. 268; G.
Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 501-502; D. Radu, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 213; I.
Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 80; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 241-242; P.
Vasilescu, op. cit., p. 341.
345
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 501-502; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în
procesul civil, p.242; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 80; P. Vasilescu, op. cit., p. 341-342.
dovezile administrate, cum ar fi procesul-verbal de cercetare la faţa locului,
declaraţiile în care sunt consemnate relatările martorilor etc.
Soluţia consacrată de art. 254 alin. (2) C. proc. civ. este raţională şi ea evită
repetarea inutilă a probatoriilor administrate. Instanţa are totuşi o mare putere de
apreciere, deşi din punctul de vedere al modului în care au fost administrate dovezile
nu există motive de suspiciune asupra imparţialităţii judecătorilor, perimarea fiind o
sancţiune care apare ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor. De aceea,
apreciem că de lege ferenda ar putea fi avută în vedere şi soluţia menţinerii (fără
rezerve) a dovezilor administrate.
Perimarea generează şi obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată
ocazionate. Va trebui ca acestea să fie suportate, la cerere, de partea care se face
vinovată de rămânerea cauzei în nelucrare (reclamant, apelant, revizuient etc.).
Sancţiunea stingerii procesului civil produce efecte deosebit de energice în
cazul rămânerii recursului în nelucrare înăuntrul termenului de perimare. În acest caz,
sancţiunea se răsfrânge nu doar asupra complexului de acte procedurale îndeplinite în
cauză, ci afectează însăşi exerciţiul căii de atac. Într-adevăr, perimarea recursului face
ca hotărârea atacată să rămână irevocabilă şi să dobândească astfel autoritate de
lucru judecat. Altfel spus: în acest caz nu se mai poate vorbi de o veritabilă repunere
a părţilor într-o situaţie anterioară.
Perimarea are ca efect ineficienţa actelor de procedură îndeplinite până la data
împlinirii termenului prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., dar şi a actelor
întocmite ulterior, respectiv până în momentul constatării şi aplicării sancţiunii. După
pronunţarea perimării nu se mai poate îndeplini nici un act procedural, întrucât litigiul
s-a stins deja prin perimare. În opinia care susţine că perimarea operează de drept
soluţia firească ar fi lipsirea de efecte juridice doar a actelor de procedură aduse la
îndeplinire până la data împlinirii termenului prevăzut de lege. Este şi motivul pentru
care se afirmă de către unii autori că instanţa este virtual stinsă prin împlinirea
termenului de perimare346.
Observaţia este inconsecventă întrucât aceiaşi autori admit că perimarea se
răsfrânge şi asupra actelor ulterioare347. Or, dacă se admite că perimarea operează de
drept atunci, în strictă logică juridică, trebuie decis că instanţa se consideră virtual
stinsă din chiar momentul împlinirii termenului de perimare.
Prezentarea efectelor pe care le determină perimarea ne obligă şi la sublinierea
caracterului particular al acesteia faţă de alte sancţiuni procedurale. O atare
demarcaţie se impune şi datorită punctelor de interferenţă care există între diferitele
sancţiuni procedurale.
În primul rând, remarcăm că perimarea are unele puncte de legătură cu
nulitatea actelor de procedură, căci ambele sancţiuni determină ineficienţa unor
acte de procedură. De asemenea, nici una din cele două sancţiuni nu afectează în mod
direct dreptul la acţiune sau dreptul subiectiv dedus în justiţie. Interferenţe, între cele
două sancţiuni, se regăsesc şi în privinţa unora din condiţiile de invocare şi de
constatare a acestora.
Cu toate asemănările semnalate, perimarea şi nulitatea sunt două sancţiuni
distincte. Cauzele care determină perimarea sunt diferite de cele care conduc la
nulitatea actelor de procedură. Astfel, în timp ce perimarea este determinată de lipsa
de stăruinţă a părţii în continuarea activităţii judiciare, nulitatea se înfăţişează ca o

346
V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 68.
347
Ibidem, p. 84. În termeni asemănători un autor arată că „instanţa nu poate constata automat
perimarea prin simpla împlinire a termenului prevăzut de lege” (în Excepţiile de procedură în procesul
civil, p. 240).
consecinţă a nesocotirii unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil. De
asemenea, condiţiile de existenţă ale celor două sancţiuni sunt diferite; nulitatea
operează, în principiu, numai în măsura în care s-a produs părţii o vătămare ce nu
poate fi înlăturată altfel; în schimb, în cazul perimării o atare cerinţă nu este impusă
de lege.
Pe de altă parte, dacă nulităţile pot fi invocate, în anumite condiţii, şi în faza
controlului judiciar, perimarea nu poate fi ridicată pentru prima dată în faţa instanţei
de apel. În fine, sancţiunea nulităţii se răsfrânge doar asupra actului îndeplinit cu
nesocotirea legii şi numai, uneori, iradiază asupra actelor următoare (art. 106 C. proc.
civ.). Perimarea afectează însă, fără deosebire, toate actele de procedură întocmite în
cauză. De aceea, cu uşurinţă se poate sesiza şi o deosebire de ordin cantitativ, dar şi
calitativ căci, perimarea nu este o sancţiune a unui act de procedură concret (sau a
unor acte de procedură), ci o sancţiune a procesului civil.
Sancţiunea perimării se interferează, în unele privinţe, şi cu decăderea, ambele
fiind sancţiuni determinate de nerespectarea termenelor de procedură. Deopotrivă,
nici una din aceste sancţiuni nu afectează, în mod direct, dreptul subiectiv sau dreptul
la acţiune. Şi de data aceasta distincţiile sunt mai semnificative.
Într-adevăr, aşa cum am arătat deja, perimarea stinge procesul civil şi se
răsfrânge asupra actelor întocmite anterior, dar şi după împlinirea termenului legal 348.
Pe de altă parte, în cazul decăderii nulitatea este derivată, pe când în ipoteza perimării
ineficienţa actelor de procedură reprezintă o consecinţă directă a perimării349. În
acelaşi timp, remarcăm că nulitatea intervine doar ca o sancţiune subsecventă
decăderii. Şi nu în ultimul rând se poate remarca şi o diferenţă de regim juridic între
decădere şi perimare, în sensul că aceasta din urmă este destinată în toate cazurile să
ocrotească un interes general.
Note distinctive deosebit de pronunţate se pot constata şi la o analiză a perimării
în raport cu prescripţia extinctivă. Mai întâi trebuie să observăm că ambele sancţiuni
ocrotesc un interes general şi apar ca sancţiuni determinate de nesocotirea unor
termene. Diferenţierile sunt însă, astfel cum am anticipat, notabile. Astfel, prescripţia
stinge dreptul de a obţine constrângerea judiciară a debitorului, în timp ce perimarea
stinge doar procesul civil. Din acest punct de vedere prescripţia este o sancţiune mult
mai gravă decât perimarea. Într-adevăr, în cazul prescripţiei posibilităţile de a obţine
protecţie judiciară sunt iremediabil pierdute, în timp ce în cazul perimării reclamantul
poate sesiza instanţa cu o nouă cerere, evident, dacă între timp nu s-a stins dreptul la
acţiune.

Hotărârile judecătoreşti
Hotărârea judecătorească350 - sententia - reprezintă actul final şi de dispoziţie
al instanţei prin care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi 351.
Întreaga activitate judiciară se realizează cu scopul de a soluţiona un conflict civil
concret. Datorită acestui fapt hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul
activităţii judiciare (quod judex sentit) reprezintă, fără îndoială, cel mai important act
al justiţiei.

348
I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 83-84.
349
Idem.
350
Pentru o cercetare monografică a instituţiei a se vedea I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea
judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998.
351
I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 105.
Importanţa hotărârii judecătoreşti se relevă pregnant atât din punct de vedere al
părţilor, cât şi al societăţii în general. Pentru părţi, hotărârea este destinată să pună
capăt litigiului dintre ele şi să proteguiască drepturi civile concrete. Pentru societate
hotărârea judecătorească, în general, reprezintă un mijloc eficient de restabilire a
ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial.
Hotărârea judecătorească are însă şi un pronunţat caracter educativ, prevenind
încălcarea dreptului de către acei cetăţeni care în cazuri similare ar fi tentaţi să
nesocotească drepturile subiective recunoscute de ordinea juridică.
În literatura juridică352 conceptul de hotărâre este folosit şi într-un sens mai larg,
anume pentru a determina toate dispoziţiile luate de instanţă cu privire la desfăşurarea
procesului civil, cu privire la administrarea probelor ori la rezolvarea unor incidente
de procedură. Sensul care ne interesează aici este acela de act final şi de dispoziţie al
instanţei prin care se soluţionează conflictul dintre părţi. De altfel, aşa cum s-a
remarcat353, acesta este şi sensul conceptului folosit în Codul de procedură civilă,
atunci când el distinge, în art. 255 între hotărârile propriu-zise şi toate celelalte
hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii şi care se numesc „încheieri”.
Problema naturii juridice a hotărârii judecătoreşti a ocazionat exprimarea unor
opinii foarte diferite atât în literatura de drept procesual civil, cât şi în literatura de
drept procesual penal. Ce este hotărârea judecătorească? Este ea un fapt sau un act
juridic ori se reduce la un simplu silogism judiciar?
Asemenea întrebări se ridică căci judecătorul operează cu elemente de logică pe
care le aplică la cazuri concrete. Opera de judecată presupune nu doar aplicarea legii,
ci şi stabilirea faptelor petrecute în viaţa cotidiană. Soluţia finală a judecătorului nu
poate face abstracţie de procesul mental de elaborare a acesteia. În acest proces
silogismul judiciar joacă un rol important.
De aceea, în doctrină s-a susţinut că hotărârea nu este altceva decât un silogism
în cadrul căruia premisa majoră este norma juridică, premisa minoră este faptul
invocat ca temei al pretenţiei iar concluzia este rezultatul obţinut prin aplicarea legii la
faptele respective354.
În realitate hotărârea nu poate fi redusă la o simplă „schemă mentală” la care
recurge în mod incontestabil judecătorul. Acesta trebuie să aprecieze însă şi faptele
petrecute în lumea exterioară şi chiar probele administrate în instanţă. Este de
necontestat că logica joacă un rol preponderent în activitatea desfăşurată de judecător,
dar funcţia acesteia nu este, aşa cum judicios s-a remarcat355, exclusivă. Judecătorul
nu poate fi considerat ca o „maşină producătoare de sentinţe” şi nici sentinţa ca „un
lanţ de silogisme”356.
Elaborarea hotărârii se realizează în cadrul unui proces deosebit de complex. În
acest proces determinarea şi evaluarea faptelor are şi ea un rol deosebit de important.
De aceea, nu arareori rolul judecătorului este asemuit cu acela al istoricului. Iată ce
susţine în această privinţă unul dintre cei mai reputaţi procedurişti latino-americani:
„În căutarea adevărului, judecătorul acţionează ca un istoric. Munca sa nu diferă
fundamental de cea pe care o realizează cercetătorul faptelor istorice: adună
documente, ascultă martori, caută părerea specialiştilor din diferite domenii ale
352
A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., vol. IV, p. 4; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 503; I.
Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 9; O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., p. 147.
353
O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., p. 204.
Ibidem, p. 205-206.
354

355
E.J. Couture, op. cit., p. 288.

356
Idem.
ştiinţelor înrudite, trage concluzii din faptele cunoscute construind prin conexiune
fapte necunoscute. În acest sens, magistratul este istoricul faptelor care au determinat
procesul. Metoda sa este similară (cu a istoricului n.a.) şi similare sunt şi rezultatele
investigaţiei sale”357. Dar cum recunoaşte acelaşi autor asimilarea judecătorului cu
istoricul nu poate fi niciodată totală sau „completă”.
Într-adevăr, judecătorul nu se poate opri numai la o relatare pur descriptivă a
faptelor, el trebuie să pună un „diagnostic” concret acestora, pentru ca apoi să le
califice din punct de vedere juridic. De aceea, hotărârea finală a judecătorului nu este
nici rezultatul exclusiv al unui simplu silogism şi nici al unei investigaţii istorice. Cu
alte cuvinte, hotărârea nu este un simplu fapt calificat juridic.
Hotărârea judecătorească este rezultatul operei de înfăptuire a justiţiei şi nu
rezultatul unei opere de legalitate formală, iar această operă se realizează printr-o
multitudine de acte voliţionale. Hotărârea finală este ea însăşi un important act juridic
în elaborarea căruia logica joacă un rol foarte semnificativ, dar care se finalizează în
mod necesar în acte de voinţă358.
În doctrină hotărârile judecătoreşti sunt clasificate după varii criterii. La unele
clasificări se referă în mod expres sau implicit, chiar Codul de procedură civilă.
Interesul abordării acestei probleme este nu doar de natură didactică, ci şi practică,
astfel că în cele ce urmează ne vom referi la cele mai importante dintre ele.
a) Sentinţe, decizii şi încheieri
Este o primă clasificare pe care o face chiar art. 255 alin. (1) C. proc. civ.
Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este obiectul hotărârii.
b) Hotărâri propriu zise şi hotărâri provizorii
Criteriul acestei distincţii ne este oferit de durata acţiunii hotărârilor
judecătoreşti. Hotărârile propriu-zise se caracterizează prin aceea că prin ele se
soluţionează fondul dreptului şi au, în principiu, o acţiune nelimitată în timp. Marea
majoritate a hotărârilor judecătoreşti fac parte din această categorie.
Hotărârile provizorii, astfel cum le sugerează şi denumirea, au efecte limitate
în timp. Ele au ca obiect, de regulă, luarea unor măsuri numai pe durata procesului.
Prin urmare, soluţiile adoptate de judecător pot fi revocate sau modificate chiar în
cursul judecăţii; la sfârşitul procesului instanţa le poate menţine, modifica sau
desfiinţa în funcţie de împrejurări. Chiar legea se referă la posibilitatea luării unor
asemenea măsuri. Astfel, de pildă, potrivit art. 6132 instanţa poate lua, pe tot timpul
procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea
copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copiii şi la folosirea
locuinţei.
c) Hotărâri definitive, hotărâri nedefinitive şi hotărâri irevocabile
Criteriul distinctiv al acestei clasificări este puterea legală şi forţa executorie a
hotărârilor359. Pe baza acestui criteriu se poate stabili dacă o hotărâre judecătorească
este susceptibilă de apel sau recurs.
Determinarea cazurilor în care o hotărâre este definitivă sau irevocabilă este
făcută în mod expres de lege. Astfel, potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ.
următoarele categorii de hotărâri au un caracter definitiv:
- hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;

357
Idem. A se vedea în acelaşi sens P. Calamandrei, Il giudice e lo storico en Studi di storia e
diritto in onore di Enrico Betti, Milano, 1939, p. 16.
358
E. J. Couture, op. cit., p. 289; E.T. Liebman, Decisao e coisa julgada, în Revista de
Faculdade de Direito de Sao Paolo, 1945, p. 219.
359
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 506.; O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p.
208.
- hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau, chiar
atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă
sau anulată;
- hotărârile date în apel;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
În art. 377 alin. (2) C. proc. civ. se precizează că sunt irevocabile următoarele
categorii de hotărâri:
- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;
- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, nerecurate;
- hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Toate hotărârile care pot fi atacate cu apel fac parte din categoria hotărârilor
nedefinitive. Acestea se particularizează şi prin faptul că ele nu pot fi aduse la
îndeplinire pe calea executării silite, cu excepţia celor prevăzute de art. 278-279 C.
proc. civ.
d) Hotărâri integrale şi hotărâri parţiale
De data aceasta criteriul distinctiv al diviziuni hotărârilor îl reprezintă
conţinutul lor. Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti au un caracter integral,
întrucât instanţa este obligată să statueze asupra întregului litigiu, adică asupra tuturor
cererilor care i-au fost supuse spre soluţionare. Dar, însăşi legea permite şi
pronunţarea în anumite cazuri a unei hotărâri parţiale. O asemenea hotărâre se poate
pronunţa, potrivit art. 270 C. proc. civ., pe baza recunoaşterii de către pârât a
pretenţiilor formulate de partea adversă. Hotărârea pronunţată în aceste condiţii este
executorie, conform art. 278 pct. 7 C. proc. civ. Judecata va continua în acest caz cu
privire la pretenţiile ce nu au format obiectul hotărârii parţiale.
e) Hotărâri cu condamnare unică şi hotărâri cu condamnare alternativă
Criteriul distinctiv al acestei clasificări îl reprezintă modul de condamnare al
debitorului. Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti fac parte din prima
categorie. Aceasta deoarece creditorul urmăreşte cel mai adesea să obţină executarea
în natură a prestaţiei la care este obligat debitorul său. Pentru a evita însă consecinţele
defavorabile ale dispariţiei în viitor a bunului creditorul poate solicita şi obţine o
condamnare cu executare alternativă. Hotărârile din această categorie se
caracterizează prin aceea că ele prevăd o obligaţie principală, cum este obligaţia de a
preda un bun determinat şi o obligaţie secundară, cum este aceea de a plăti
contravaloarea bunului respectiv; obligaţia secundară se va executa numai în măsura
în care nu mai este posibilă executarea obligaţiei principale.
f) Hotărâri în constatare, hotărâri în realizarea dreptului şi hotărâri
constitutive de drepturi
Această clasificare360 este o consecinţă a împărţirii tripartite a acţiunilor civile în
acţiuni în constatare, în realizare şi constitutive de drepturi. Cu alte cuvinte, prin
hotărârile care fac parte din categoriile enunţate se urmăreşte tocmai realizarea
scopului propus de reclamant.
Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti fac parte din categoria hotărârilor în
realizarea dreptului. Ele sunt analizate întotdeauna în opoziţie cu hotărârile în
constatare.
Hotărârile în constatare sunt acelea care au ca obiect simpla declarare a
existenţei sau inexistenţei unui drept. Ele sunt pronunţate în urma unor acţiuni în

360
A se vedea pentru amănunte cu privire la această clasificare E. J. Couture, op. cit., p. 315-321
constatare pozitivă sau negativă. Reamintim că în doctrina noastră s-a arătat că
acţiunile în constatare se mai numesc şi acţiuni în recunoaştere sau în confirmare361.
Unii autori362 denumesc hotărârile prin care se recunoaşte doar existenţa unui drept ca
hotărâri declarative sau acţiuni pur declarative (sentencias declarativas sau de mera
declaracion). În legătură cu această categorie de hotărâri s-a observat totuşi în
doctrină că până la un punct toate hotărârile judecătoreşti „conţin o declaraţie asupra
dreptului ca antecedent logic al deciziei principale”363. Într-adevăr, la rezultatul final
urmărit prin acţiunile în realizare sau constitutive se poate ajunge doar după ce se
declară existenţa circumstanţelor ce determină condamnarea sau constituirea unei
situaţii juridice noi364 .
Reamintim că în trecut o bună parte a doctrinei nega categoria hotărârilor
declarative, cu motivarea că funcţia tribunalelor nu este aceea de a face simple
declaraţii, ci de a rezolva conflicte reale şi efective365. Ulterior această teză a fost
abandonată chiar de cei mai fervenţi susţinători366.
Hotărârile de condamnare sunt acelea care impun executarea unei prestaţii (de
a da, a face sau de a nu face). Aceste hotărâri sunt rezultatul diferitelor circumstanţe
care se produc în circuitul juridic civil: vătămarea unui drept al altuia, neplata unei
creanţe, nerestituirea unei datorii, încălcarea unei obligaţii de a nu face etc. De aceea,
ele ocupă o extensie deosebită în dreptul procesual civil, împrejurare care a prilejuit,
în trecut, chiar susţinerea că pronunţarea hotărârilor de condamnare a constituit
funcţia predilectă a tribunalelor367.
Ultima categorie de hotărâri care fac parte din clasificarea enunţată este aceea a
hotărârilor constitutive de drepturi. Hotărârile constitutive sunt acelea care creează,
modifică sau sting un anumit statut juridic. Ele nu se limitează la o simplă declarare a
unui drept sau la obligarea unei persoane să efectueze o anumită prestaţie. Această
categorie de hotărâri începe să fie recunoscută azi de tot mai mulţi procedurişti. Din
această categorie fac parte acele hotărâri care creează un statut juridic nou,
modificându-l pe cel existent sau substituindu-l cu un altul diferit de cel anterior. De
asemenea fac parte din această categorie acele hotărâri care produc efecte juridice ce
nu se pot realiza decât prin intermediul organelor judiciare, cum este cazul divorţului,
punerii sub interdicţie a unei persoane etc. Este cazul, în special, al acelor acţiuni care
se referă la statutul civil al persoanei. În toate aceste situaţii este indispensabil ca
printr-o hotărâre judecătorească să se creeze o situaţie juridică nouă.
Hotărârea judecătorească produce efecte juridice importante. Arătăm mai întâi
că prin efecte ale hotărârii judecătoreşti înţelegem consecinţele juridice ce decurg
din soluţionarea litigiului dintre părţi368. Care sunt aceste efecte ale unei hotărâri
judecătoreşti? Răspunsul nu este foarte simplu, întrucât legea nu determină în mod
expres asemenea efecte, iar în doctrină se exprimă uneori puncte de vedere
divergente. Astfel, în opinia unor autori autoritatea lucrului judecat nu este un efect, ci
o calitate a hotărârii judecătoreşti; ea este, în această opinie, doar expresia
361
G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 236.
362
E.J. Couture, op. cit., p. 315. Această categorie de hotărâri este recunoscută şi de doctrina din
alte ţări. Astfel, în Franţa ele poartă denumirea de „jugements declaratoires”, în engleză „declarative
judgments”, în italiană „sentenze de acertamento”, iar în germană „Festsellungsurteil”.
363
E.J. Couture, op. cit., p. 315.
364
Ibidem, p. 316.
365
A se vedea pentru amănunte: Borchard, Justiciability, în Teh Univerity of Chicago Law
Review, vol. 4, 1936, nr. 1.
366
A se vedea Borchard, Declaratory judgments, ed. a II-a, Cleveland, 1941, p. 137.
367
A se vedea în acest sens E. J. Couture, op. cit., p. 318.
368
A se vedea I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 51.
imutabilităţii verificării jurisdicţionale făcute de instanţe asupra unei probleme
litigioase369. Independent de orice alte consideraţii noi socotim puterea lucrului
judecat, astfel cum o face marea majoritate a doctrinei 370, ca unul din cele mai
importante şi semnificative efecte ale unei hotărâri judecătoreşti.
În continuare vom evoca cele mai importante efecte ale hotărârii judecătoreşti.
Reamintim că puterea lucrului judecat a fost analizată în paginile precedente ale
lucrării, respectiv cu prilejul cercetării excepţiilor de procedură.
Un prim efect al hotărârii judecătoreşti vizează dezînvestirea instanţei. Acest
efect se produce din chiar momentul pronunţării hotărârii. Soluţia rezultă şi din
dispoziţiile exprese ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia după
pronunţarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale.
Prin urmare, odată pronunţată sentinţa judecătorii nu mai pot reveni asupra
fondului cauzei - semel sententia dixit desini esse judex. Există unele situaţii
particulare care sugerează şi existenţa unor excepţii de la efectul dezînvestirii. În
realitate, astfel cum s-a observat, nu este vorba de veritabile excepţii, ci doar de unele
situaţii particulare care numai aparent par a constitui veritabile excepţii371. Aceste
„excepţii” vizează, în primul rând, îndreptarea erorilor materiale (art. 281 C. proc.
civ.) şi interpretarea dispozitivului hotărârii ce se execută [art. 400 alin. (1) C. proc.
civ.]. În ambele situaţii judecătorul nu se află în postura de a reveni asupra propriei
sale hotărâri sau de a judeca din nou cauza. În categoria „excepţiilor” analizate trebuie
situate, în al doilea rând, şi căile extraordinare de retractare: contestaţia în anulare şi
revizuirea. De data aceasta judecătorul este chemat să pronunţe o nouă hotărâre, dar
aceasta intervine ca o consecinţă a survenirii unor împrejurări noi, în general,
necunoscute, la data primei judecăţi.
Al doilea efect important al hotărârii este acela de a constitui un înscris
autentic. Este o consecinţă a elaborării unui act juridic cu „solemnităţile cerute de
lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul