Predici la Duminicile de peste an!

„‟„

Predica 1

Despre moarte

Predica pentru Vinerea Celei de-a IV-a a Postului Sfintelor Paști ; rostită
înaintea Regelui; despre moarte

În ce fel oamenii au puțină grijă (în) a păstra amintirea morții; cum ea

ne convinge de starea noastră umilă , și ne face a cunoaște demnitatea firii
noastre.

Motto:

Domine, veni et vide .

„“ „Doamne vino şi vezi “

(Ioan 11,34)

1. Oare îmi va fi permis a deschide astăzi înaintea curţii un mormânt, iar ochii atât de
delicaţi să nu fie jigniţi de un lucru atât de funebru? Nu cred însă, domnilor, că s-ar cuvenii
creştinilor să refuze a asista la o astfel de privelişte dacă ar fii împreună cu Domnul Iisus Hristos;
pentru că El este Cel căruia I sa spus în Evanghelie : „Doamne vino şi vezi unde a fost pus trupul
lui Lazăr“ . Iar El a poruncit să fie luată piatra şi pare că ne spune nouă la rândul Său: „Veniţi
şi vedeţi voi înşivă! “ Mântuitorul n-a refuzat să vadă acel trup mort căci era vrednic de
milă şi va fi obiectul unei minuni. Iar noi muritori nefericiţi nu dorim să privim acest trist
spectacol, care ne-ar vădi greşelile. Să mergem dar şi să-l privim împreună cu Hristos , şi să ne
dezlipim odată pentru totdeauna inimile de toate lucrurile pe care şi aşa moartea ni le răpeşte.

2. Există o ciudată neputinţă a sufletului omenesc, aceea de a nu avea niciodată moartea

dinaintea sa, deşi ea se iveşte de pretutindeni în mii de forme variate. La înmormântări nu auzim
decât cuvinte ce arată uimirea că acel muritor a răposat. Fiecare readuce în amintire dăţile când ia
vorbit, şi ce ia spus cel acum răposat; şi iată dintr-o dată , mort. „Iată “ , se spune , „ce e
omul“ . Iar cel ce o spune, om şi el nu pune nimic în sufletul său, uitându-şi mereu destinul. Sau,
dacă prin cugetul său trece vreo dorinţă nestătătoare de a se pregăti, el risipeşte atare gănduri
negre. Ba chiar aş putea zice, domnilor, că oamenii cei muritori n-au mai puţină grijă de a
îngropa gândul la moarte decât de a înmormânta pe cei morţi înşisi. Dart poate că acest gând va fi
mai lucrător în inimile noastre, dacă-l vom cugeta dimpreună cu Iisus Hristos la mormântul lui
Lazăr. Dar să-I cerem Lui să ni-l înrădăcineze prin Harul Sfântului Duh şi să ne străduim a fi
vrednici de acesta, cu mijlocirile PreaSfintei Fecioare. Ave!

3. Între toate pasiunile sufletului omenesc una din cele mai înflăcărate este dorinţa de a
ştii, iar această curiozitate de a cunoaşte îl face să-şi slăiască puterile pentru a descoperii cine ştie
ce secret ce încalcă legile firii, ori vreo iscusinţă nemaivăzută în operele de artă, sau vrun
rafinament neobişnuit în conducerea afacerilor. Dar, în ciuda acestor largi dorinţe de a ne
îmbogăţi înţelegerea prin noi cunoştinţe, păţim la fel ca acela care, aţintindu-şi privirea în
depărtări, nu mai bagă de seamă lucrurile ce-l înconjoară. Vreau să spun că mintea noastră se
întinde prin mari eforturi spre lucruri foarte îndepărtate, străbătând, ca să zicem aşa , Cerul şi
Pământul, însă trece totuşi atât de uşor pe lângă ceea ce îi este cel mai aproape; că ne irosim
întreaga viaţă neluând seama la cele ce ne ating şi nici măcar la ceea ce suntem.

4. Nimic nu este de mai mare nevoie ca a aduna în noi înşine aceste gânduri ce se risipesc,
şi de aceea, creştini vă chem azi să însoţim pe Mântuitorul până la mortântul lui Lazăr: Veni et
vide „Veniţi şi vedeţi“. O, muritorilor, veniţi de admiraţi spectacolul lucrurilor muritoare! O, oamenilor,
veniţi să vă învăţaţi ce este omul! Veţi fi poate surprinşi că vă trimit la moarte, pentru a vă învăţa ceea ce
sunteţi, veţi crede că nu e potrivit a înfăţişa omul în aceea unde el nu mai este . Dar, dacă vă veţi osteni să
înţelegeţi ceea ce ni se închipuie la mormânt, lesne veţi consimţi că nu există nici un tâlcuitor mai
adevărat, nici altă oglindă mai fidelă a lucrurilor omeneşti.

5. Natura unui lucru alcătuit din mai multe părţi nu se observă mai limpede decât odata cu
desfacerea sa în părţile ce-l compun. Pentru că aceste părţi fac fiecare ca cealaltă să sufere schimbări prin
amestecare, trebuie să le separăm pentru a le cunoaşte mai bine. Într-adevăr însoţirea sufletului cu trupul
face ca trupul să ni se pară un pic mai mult decât este, iar sufletul un pic mai puţin. Dar odată despărţite,
trupul întorcându-se în pământ, iar sufletul ajuns şi el în starea de a se întoarce la cerul de unde a venit, le
vom vedea pe fiecare în felul său neaoş. Şi aşa, nu trebuie decât să ţinem seama de ceea ce moartea ne
răpeşte, şi de ceea ce ne lasă neatins, ce parte din fiinţa noastră cade sub loviturile ei, şi care alta
supravieţuieşte printrea aceste ruine. Atunci vom întelege ce este omul. Astfel, nu mă tem să vă asigur că
tocmai din sânul morţii şi al umbrelor ei dense iese o lumină nemuritoare pentru a ne limpezi cugetele în
ceea ce priveşte strălucirea firii noastre.Alegaţi,o muritori, şi în mormântul lui Lazăr ce-s oamenii. Veniti
de vedeţi într-unul şi acelaşi lucru sfârşitul ţelurilor şi începutul nădejdilor voastre, veniţi de vedeţi
nimicirea şi reînnoirea fiinţei noastre, veniţi şi vedeţi triunful vieţii în biruinţa morţii. Veni et vide.

6. O, moarte, îţi aducem mulţumiri pentru luminile ce le arunci asupra neştiinţei noastre. Doar tu
ne convingi de starea noastră josnică, doar tu ne faci să ne cunoaştem demnitatea. Dacă omul se preţuieşte
pe sine prea mult, tu ştii să-i scazi orgoliul. Dacă omul se dispreţuieşte exagerat tu ştii să-i redeştepţi
curajul. Şi, pentru a-i aduce toate gândurile la echilibru corect, îl înveţi cele două adevăruri ce-i deschid
ochii spre a se cunoaşte bine: că este vrednic de nemărginit dispreţ, căci are un sfârşit în timp; şi de un preţ
nemărginit căci trece în veşnicie. Adeste două considerente formează obiectul acestei predici.

Prima parte

7.a. Este o fapentruă cutezătoare a le spune oamenilor că valorează o nimica toată. Oricine este
atașat de ceea ce este el, și ne- ar plăcea mai bine să fim orbi decât să ne vedem slăbiciunea. Mai ales
marile destine vor să fie tratate cu delicatețe. Ele nu mai simt plăcere în a le observa defectele, vor ca,
dacă sunt văzute, să fie ascunse ; și totuși , mulțumită morții, putem vorbi liber. Nu e nimic atât de ma re
în lume, încât să nu-și recunoască în el însuși destulă umilință, care să nu mărturisească cu ușurință că nu e
nimic, daca avem in vedere subiectul acesta. Dar, este inca mai multa slava desarta, a descoperii in noi
partea slaba; ca si cum am avea in noi insine ...ceva vrednic de respect
 b. Traiasca Cel vesnic; o maretie omeneasca, din orice parte te-as observa, daca nu pentru aceea ca
vii de la Dumnezeu, si ca trebuie sa fi pusa in legatura cu Dumnezeu, deoarece, in acest fel, descopar in
tine o raza a dumnezeirii ce atrage pe buna drepentruate cinstire din partea mea. Dar in masura in care esti
pe de-a-ntregul omeneasca, o spun iarasi ori din ce parte te-as privi nu vad in tine nimic vrednic de
pretuire, pentru ca pe orice parte te-as rasuci, aflu mereu in fata mea moartea, care arunca in fata mea
atatea umbre (din toate partile) asupra a ceea ce stralucirea lumii ar vrea sa coloreze, incat nu nici nu mai
stiu ce reazem sa aduc acestui nume slavit de maretie, nici la ce sa folosesc un atat de frumos titlu.

8. Sa ne convingem, crestini, de aceste adevar important printr-un rationament de neinvins.

Accodentul nu poate fi mai nobil decat substanta, nici accesoriul mai insemnat decat principalul, nici mai
cladirea decat temelia pe care este ridicata, nici – in sfarsit- ceva adaugat fiintei noastre, mai mare ori mai
important decat fiinta noasta insasi. Acum [insa], ce este fiinta noastra? Sa ne gândim bine, crestini, ce
este fiinta noastra? Spune-ne tu noua, o, moarte ! Caci oamenii, prea trufasi, nu mar crede. Dar tu, moarte,
esti muta, si nu vorbesti decat ochilor. Un mare rege iti va imprumuta grasul sau, ca sa te faci auzita
urechilor, si sa purtati in inimi adevaruri graite,[intr-o mai mare masura]

9.a. Iata frumoasa cugetare pe care David o intretinea pe tronul sau, in mijlocul curtii sale. Sire, ea
este vrednica auzului nostru: „ecce mensura biles poso isti dies meos, et sumstantia mea tanquam nihilum
ante te” . O, vesnice imparate al veacurilor! Tu esti totdeauna la Tine Insuti, totdeauna in Tine Insuti.
Fiinta Ta vesnic fara de schimbare nici nu se micsoareaza, nici nu se schimba, nici poate fi masurata. „Si
iata ca mi-ai facut zilele mele masurabile, si plamada mea nu este nimic inaintea Ta”. Nu, plamada mea nu
este nimic inaintea Ta, si toata ce fiinta ce se masoara nimic nu e, pentru ca ceea ce se masoara are sorocul
sau. Si in clipa cand ajungi la acest soroc, un ultim puct nimiceste totul, ca si cum nu a r fi fost niciodata.

9.b. Ce-s o sută de ani, ce-s o mie de ani, când o singură clipă le șterge? Înmulțiți-vă zilele,
precum un cerb sau un corb, pe care legenda sau istoria naturii îi face să trăiască de-a lungul mai multor
secole. Viețuiți tot cât acești mari stejari sub care se odihnesc strămoșii noștri, îngrămădiți în acest spațiu,
ce pare uriaș, onoruri, bogății, plăceri: ce vă va folosi acest maldăr , de vreme ce ultimul suflu al morții, cu
totul slab, cu totul lipsit de vlagă, va doborî dintr-o dată această fală deșartă la fel de ușor ca un castel din
cărțile de joc, distracția deșartă a copiilor? Și la ce v-ar folosi să fi scris atât în această carte, să fi umplut
toate paginile cu frumoase litere, când la urmă o singură tăietură va șterge totul?

9.c. Ba chiar o tăietură ar lăsa ceva urme, cel puțin ale ei, în locul acestui ultim moment, care va
șterge cu o singură linie întreaga voastră viață, se va pierde și el cu toate celelate în această prăpastie a
neantului. Nu va mai fi pe pământ nici o rămășiță din ceea ce suntem. Carnea își va schimba natura, trupul
va primi un alt nume „Nici măcar acela de cadavru nu-i va rămâne mult timp, el va deveni“ - zice
Tertulian- „un nu știu ce care nu mai are nici un nume în nici o limbă“ atât de adevărat că fiecare moare
pentru sine, încât acești termeni funebri prin care se desemnează rămășițe:

„Post totum ignobilitatis elogium, caducae in originem terram, et cadavris nomen. Et de isto
guogue no mine periturae in multum inde jam nomen, in omnis jam vocabuli mortem“ ( se ressur., car.,
no. 4)

10. Care e deci materia din care sunt făcut, o, mare Dumnezeule? Intru în viață pentru a ieși din ea
îndată; abia m-am arătat, precum ceilalți, apoi trebuie să dispar. Totul ce cheamă la moarte: natura, ca și
cum ar fi aproape indivizată pentru binele pe care ni l-a făcut, ne-o declară adesea și ne pune în vedere că
ea nu poate să ne lase timp îndelungat această puțină materie ce ne-o împrumută, care nu poate rămâne în
același mâini, și care trebuie să fie etern într-un schimb : ea are nevoie de aceea pentru alte forme, o cere
iar și iar pentru alte opere.

11. Această primire a neamului omenesc, vreau să spun copiii ce se nasc, pe măsură ce cresc și vin
în față, par a ne împinge un umărul și a ne spune: „Retrageți-vă, acum e rândul nostru. Așadar, precum noi
am văzut trecând pe alții înaintea noastră, alții ne vor vedea trecând, care vor da și ei urmașilor lor aceeași
priveliște. O, Doamne! Încă o dată : ce mai suntem și noi? De-mi arunc privirea înaintea mea, ce spațiu
nesfârșit, în care eu nu sunt sunt! Dacă mă întorc spre înapoi, ce urmare înfricoșoare unde eu nu mai sunt!
Și ce puțin loc ocup în această prăpastie uriașă a timpului! Nu sunt nimic; un atât de mic interval nu e în
stare să mă deosebească de neant; n-am fost trimis decât pentru a completa un număr; mai mult nu-i nimic
de făcut cu mine; nici nu s-a jucat bine piesa, că voi și rămâne în spatele teatrului.

12. Ba mai mult, dacă vrea să discutăm lucrurile printr-o mai fină examinare, nu e toată întinderea
vieții noastre cea care ne deosebește de neant. Și știți voi, creștini, că nu e niciodată un moment care ne
separă. Ținem acum sau „necontenit„ ( În veacul acesta materia este schimbătoare; în cel viitor, nu.) n.t.
unul, acum el piere, și cu el pierim toți, dacă, îndată și fără pierdere de vreme, n-am observe un altul
asemănător, până la acela ce în sfârșit vine cel la care nu mai putem ajunge, orice efort am face pentru a ne
întinde până la el; și atunci cădea dintr-o dată, lipsiți de sprijin. O, ce fragil e reazemul ființei noastre, o
ruinată temelia firii noastre! „În imagine pertransit homo„ . Ah! Omul trece într-adevăr precum o umbră,
sau ca o imagine aparentă, și cum el însuși nu e nimic temeinic, nici el nu urmărește decât lucruri deșarte,
inchipuirea binelui iar nu binele însuși : este și „in imagine, sed et fustra conturbatur„.

13. Ce mic e locul pe care-l ocupăm în acestă lume! Atât de puțin sigur, de nevrednic a fi luat în
seamă, încât mă întreb uneori, cu Arnobiu, dacă dorm ori sunt treaz:

„Vigilernus aliquando, am ipsum vigilare, q„

Nu stiu dacă ceea ce numesc veghe nu e cumva doar o parte putin mai agitată a unui somn adânc,
nici dacă văd lucrurile reale, sau sunt numai tulburat de închipuiri sau de iluzii deșarte.

14. Preterit figura mundi Chipul acestei lumi trece, iar sfatul meu nu e nimic înaintea lui
Dumnezeu ...atât de uite sunt mâncat, că imi pare că totul fuge de mine și totul îmi scapă. Iar în timp ce
noi suntem adunați aici, crezându-ne a fi nemișcați, fiecare merge mai departe pe calea sa, fiecare se
îndepărtează pe negândite chiar și de vecinul cel mai de aproape, fiindcă fiecare inaintează fară să o simtă
către despărțirea cea din urmă.: „Ecce mensurabilus posuiti dies meos“

Punctul al doilea

15. Dar să nu ne îndoim, creștini, deși suntem surghiuniți în acestă parte ultimă a universului, care
teatrul schimbărilor și imperiul morții; ba mai mult , deși aceasta ne rânduită ; deși o purtăm în sânul
nostru- totuși, în mijlocul acestei materii străbătând nepătrunsul cunoștințelor care stau sub prejudecata
simțurilor, dacă știm să intrăm în noi înșine, vom afla acolo un lucru care arată printr-o anume tărie
obârșia sa cerească, și care nu se supune stricăciunii.

16. Nu sunt printre cei ce fac mare caz de cunoștințele omenești; și mărturisesc că nu pot privi fără
a admira aceste minunate descoperiri făcute de știință pentru a pătrunde natura, ca și atât de reușitele
invenții ce arta a aflat pentru a mi le aduce la îndemână[folosirii noastre]. Omul aproape a schimbat fața
lumii: a știut să disciplineze pornirile lor brutale și să constrângă libertatea lor nesupusă. El chiar a supus
încovoiat prin iscusință făpentruurile neînsuflețite: n-a fost pământul silit prin meșteșugul lui săi dea hrană
mai pe gustul său, plantele să indrepentrueze în folosul lui sălbatica lui răutate, până și veniturile să se
îndrepentrueze în folosul lui de dragul lui? Nu mai e nevoie să vă povesctesc cum știe mânui elementele,
după atâtea feluri de miracole pe care le făpentruuiește în toate zilele chiar celor mai nesupuse, adică
focului și apei, acești doi mari dușmani ce totuși îngăduie a-i întrebunța lucrări atât de folositoare și
trebuincioase.Ce să mai spunem? A urcat până la cer : pentru a merge mai în siguranță a învățat stelele să-
l călăuzească în călătoriile sale; pentru a măsura mai echilibrat viața sa a obligat soarele să dea socoteală,
ca să zicem așa, de fiece pas al lui. Dar să luăm retoricii această lungă și amănunțită enumerare, și să ne
mulțumim a remarca teologhisind, ca Dumnezeu făcându-l pe om, după cuvântul (proorocia) Sfintei
Scripentruuri, pentru a fi stăpânul universului; de un atât de nobil așezământ, măcar că și schimbat prin
fărădelegea lui, El i-a lăsat lui un anumit simțământ (instinct) al căutării a ceea ce-i lipsește în toată
întinderea naturii. Acesta e motivul pentru care – dacă aș îndrăzni s-o spun- el scormonește pretutindeni cu
îndrăzneală, ca în lucrul său, și nu e nici o parte din univers unde să nu-și arate(anunțe) lucrarea.

17. a.Gândiți –vă acum, domnilor, cum ar fi putut câștiga o asemenea autoritate o făpentruură atât
de slabă și atât de expusă (după trup) jignirilor tuturor celorlalte, de n-ar fi avut în sufletul său nemuritor al
Duhului lui Dumnezeu, o rază a feței Sale, trăsătură de asemănare cu El. Nu, nu, nu, nu e cu putință astfel.
Dacă un foarte bun lucrător a făcut o oarecare mașină rară, nimeni nu poate a se folosi de ea decât prin
luminile ce le dă Dumnezeu a făurit lumea ca pe o mare mașină pe care singură înțelepciunea Sa o putea
inventa, pe care singură puterea Sa o putea construi. O, omule! El te-a așezat (în ea) pentru a te sluji de ea;
El a pus, ca să zicem așa, în mâinilea tale toată firea, pentru a o folosi la lucrările tale, El ți-a făgăduit
chiar s-o împodobești și s-o înfrumusețezi prin arta ta: căci ce altceva e arta decât înfrumusețarea naturii?

b.Poti deci adauga cateva culori pentru înpodobirea acestui tabluo minunat dar cum ai putea misca
oricat de putin o masina atât de puternica și atât de delicata?Sau in ce fel ai putea face macar o trasatura
asa cum se cade intr-o pictura atat de bogata de n-ar exista in tine insuti și intr-o anumita parte a fiintei
tale o anume arta provenita(maiestrie) din acea maiestrie dintai,cateva idei rodnice scoase din acele idei
dintru inceput intr-un cuvant o oarecare asemansare, o oarecare ramasita, o farama oareca din acel duh
lucrator care a facut lumea?

c. Și asa fiind crestinilor, cine nu vede ca toata natura adunata laolalta nu-i instrare sa atinga o
atat de frumoasa raza, aceasta parte din noi insine, din fiinta noastra care poarta insusiri atat de nobile
ale dumnezeiestii puteri ce o sprijina?si ca astfel sufletul nostru superior lumii și tuturor virtutiilor ce-l
alcatuiesc nu are nimic a se teme de Ziditorul sau.

18a.Dar sa continuam creștini o cugetare atat de folositoare despre chipul lui Dumnezeu in noi și
sa vedem in ce fel această fapentruura scumpa menita a se sluji de toate celelalte și-a randuit siesi ceea ce
trebuie sa faca. In stricaciunea unde suntem marturisesc ca aici nu e slabiciunea și totusi nu as putea privi
fara sa admir aceaste reguli neschimbate alea moravurilor pe care le-a dat ratiunea. Cum? Aceast suflet
scufundat in trup care imbratiseaza toate patimile prin atat de stransa legatura,care lacezeste, se
deznaduieste, ce-și iese din fire cand sufera, in ce lumina a vazut ca are totusi fericirea sa aparte?C-ar
trebui sa zica uneori cu indrazneala toate simturile, toate patimile și aproape toata natura strigandu-i
impotriva: moartea imi e un castig și uneori: ma bucura necazul.
 18b.N-ar trebui crestini ca ea sa-și desopere in launtrul sau o frumusete rara in ceea ce se numeste
datorie pentru a indrazni a se asigura cu certitudine ca trebuie sa se infatiseze fara teama ca trebuie sa se
expuna cu bucurie unur osteneli uriase unor dureri de necrezut și unei morti sigure pentru prieteni, pentru
patrie, pentru print, pentru altare? Și nu-i un fel de minune ca aceste cele mai mari inaltimi statornice ale
curajului, cinstei, drepentruatii, neputand niciodata sa fie inlaturate, nu zic de timp, ci de o folosire
potrivnica, sunt pentru fericirea neamului omenesc, mult mai putine persoane care le clevetesc cu totul,
decat nu-s care le lucreaza in mod desavarstit?

19. Este fara indoiala dincolo de noi o dumnezeiasca lumina: ”o raza a fetei Tale Doamne s-a
insemnat in fetele noastre: signatus est super nos lumen vultus tui Domine. Acolo descoperim noi, ca intr-
un glob de lumina, o placer nemuritoare in cinste si in virtute. E primul motiv ce mi se arata prin chipul
sau. Este adevarul insusi cel care ne vorbeste, si care ar trubui sa ne faca sa intrelegem ca e in noi ceva
care nu moare pentru ca Dumnezeu ne-a facut in stare de a afla fericirea chiar si in moarte.

20. Aceasta nu e nimic crestini si iata ca trasatura cea mai minunata a acestei dumnezeiesti
asemanari. Dumnezeu se cunoaste si se contempla viata Sa este a se cunoaste si pentru ca omul este chipul
sau voieste si el sa-L cunoasca. Fiinta vesnica uriasa straina de toata material limera de orice limitare
nesfarsita sloboda de orice nedesavarsire crestini ce-I acest miracol? Noi care ne simtim pururi marginiti
ce vedem doar schimbare unde sa fi putut noi intelege aceasta vesnicie? O infinitate! Spune sfantul
Augustin pe care ratiunea noastra doar te banuieste, pe unde ai intrat tu doara in sufletele noastre? Dar
daca noi suntem cu totul trup si cu totul materie cum am fi putut noi izvodi un spirit pur? Si cum am fi
putut noi chiar si numai sa inventam acest nume?

21.Stim ca ceea ce s-ar putea spune in acest moment legat de acestea sip e buna drepentruate care
de vreme ce vorbim de aceste duhuri nu intelegem prea mult ceea ce spunem. Imaginatia noastra slaba
neputand sprijini o atat de curate idée ii prezinta vreun mic trup pentru a-l invesmanta. Dar dup ace a facut
si ultimul effort pentru a-l face subtil si cat mai subtire nu simtiti in acelasi timp iesind din adancul
sufletului nostrum o lumina cereasca ce imprastie toate aceste stafii atat de firave si subrede cat mi le-am
fi putut imagina? De-o strangeti mai mult si de-o intrebati ce anume este o voce se va inalta din miezul
sufletului: nu stiu ceea ce este dar stiu aceasta nu-i cealalta. Ce fort ce energie ce virtute ascunsa simte
ascunsa intra-insul acest suflet pentru a se indrepentrua pentru a se dezminti pe sine insusi si pentru a
indrazni a respinge ceea ce gandeste? Cine nu vede ca in el un resort ascuns este, ce nu actioneaza inca cu
toata puterea sa si care macar e constrans macar ca nu are miscarea sa libere face destul printr-o anume
tarie ca nu tine cu totul de materie si ca e ca si legat prin varful sau unei oarecare principiu mai incet .as

22. E edevarat crestini o marturisesc noi nu sprijinim multa vreme aceasta nobila ardoare. Aceste
idei frumoase se ingroasa se ingreuieza se incetinesc curand si sufletul se afunda iarasi curand in materia
sa. Are slabiciunile lui, tanjelile lui si dati-mi voie s-o spun pentru ca nu stiu cum sa ma mai exprim, el are
Zet grosolanii de neinteles care de n-ar fi luminat din alta parte l-ar sili aproapr el insusi sa se indoasca de
ceea ce este. Iata de ce intelepentruii lumii vazand omul pe de o parte si atat de mare si pe de alta parte
atat de vrednic de dispret n-au stiut nici ce sa gandeasca nici ce sa spuna despre o atat de ciudata alcatuire.
Intrebatii pe filozofii profane ce este omul unii il vor face un zeu altii il vor face un nimic unii vor zice ca
natura l-a indragit ca o mama si ca-si face placerile ,altii ca-l expune ca o mama vitrega facandu-l
lepadatura sa si o a treia parte nemaistiind ce sa mai zica in leg cu sub acestui mare amestec ar raspunde ca
ea s-a jucat unind doua piese ce nu au nici o legatura una cu alta si astfel ca printr-un fel de capriciu a
format , a faurit ac minune ce se numeste omul.
 23. judecati bine domnilor ca nici unii nici altii nu au atins telul si ca nimic altceva decat credinta
nu poate explica o atat de mare enigma. Va inselati intelepentrui ai veacului : omul nu-I o placer a naturii,
fiindca ea il jigneste in atatea feluri: omul nu poate fi nici ceva de lepadat, un rebut fiindca el intr-insul
ceva ce pretuieste mai mult decat insusi natura, vorbesc despre natura vazuta, de unde vine o atat de
stranie disproportie? Oare trb crestini sa v-o spun?Si aceste masari nepotrite cu aceste temeiuri atat de
marete nu striga ele insele tare ca opera nu e deplina?Contemplati acest edificiu:veti vedea semnele unei
maini dumnezeiesti, dar inegalitatea va face curand sa observati ceea ce pacatul a amestescat dintr-al sau.
Doamne!ce-I acest amestec?Ma doare sa va recunosc putin mi-ar trb sa nu strig cu Proorocul “Ha e cine
est urbs perfecti decoris faudium universau terae?” “Este acesta Jerusalimul?Acesta sa fie temple slavei si
bucuria intrugului pamant?”Aceasta este oare cetatea pe care o numeau cununa frumusetii, bucuria a tot
pamantul?Iar eu zic: acesta se fie oare omul facut dupa chipul lui dz, minunea intelepciunii lui
capodopera, cea mai aleasa lucrare a mainilor Lui?

24. Chiar el este. De unde vine ac nepotrivire?Si de ce vedem aceste parti atat de parti legate?
pentru ca omul a voit sa zideasca in felul sau deasupra lucrarii Ziditorullui si s-a indepartat de plan.Astfel
impotriva ordinii, armoniei, primului proiect s-au aflat Nemuritorul si stricaciosul, duhovnicescul si
trupescul, ingerul si bestia intr-un cuvant si dintr-o data unite. Iata cuvantul dezvaluitor enigmei, iata
iesirea din orice incurcatura. Credinta ne-a dus la noi insine, dezlegarea si slabiciunile noastre rusinoase
nu ne mai pot ascunde demnitatea noastra fireasca, innascuta.

25. dar vai!Ce folos avem din aceasta demnitate, chiar dc ruinele noastre respire un oarecare aer
de maretie, nu suntem mai putin zdrobiti dedesupentru, stravechea noastra nemurire nu mai serveste decat
pentru a ne face mai suportabila tirania mortii. Si cu toate ca sufletele noastre ii scapa dc totusi pacatul le
face atat de mizerabile ele n-au de ce sa se laude cu o vesnicie atat de cinstita. Ce vom spune crestini?Ce
vom raspunde unei plangeri atat de apasatoare, ii raspunde Hristos in Evanghelie. El merge pe Lazar mort,
El merge sa cerceteze firea omeneasca ce geme sub stapania mortii: ah!aceasta cercetare nu era fara
motiv: este lucratorul insusi ce vine in persoana pentru a recunoaste ceea ce lipseste edificiului Sau. Este
cel ce a hotarat sa-l reface potrivit modelului dintai. “Secundum imaginem e jus qui creavit Illum”dupa
chipul celui ce l-a zidit.

26.O, suflete plin de faradelegi, pe drepentru te temi de nemurirea care aduce moartea ta vesnică!
Dar iată in persoana lui Iisus Hristos invierea vietii: cine crede in El, este déjà viu cu o viata
duhovniceasca si launtrica, viu prin viata harului ce atrage după sine viata slavei:dar trupul este
totusiobiectul mortii. O, suflete, mangaie-te! Daca acest dumnezeiesc architect ce a inceput sa te reface,
lasa sa cada bucata cu bucata aceasta veche cladire a trupului tau, este pentru ca dorea sa-l aduca intr-o
stare mai buna, este pt ca doreste sa-l recladeasca intr-o mai buna ordine; el va intra pt putin timp in
imaparatia mortii dar nu va lasa nimic in mainile ei, daca nu e muritor.

27. Nu va inchipuiti ca tb sa socotim stricaciunea- dupa rationamente medicinii- ca o urmare

fireasca a compunerii si a amestecului. Trebuie sa inaltam mai sus sufletuele noastre, sis a credem, cf
pricipiilor crestinismului, ca aceea ce angajeaza trupul in nevoia de a se strica, este ca e atragere spre rau,
un izvor de dorinte rele, in sfarsit: „Carnea pacatului“ , după cuvintele Sfântului Apostol. O astfel de carne
tb sa fie nimicita, zic eu chiar in cei alesi, pt ca in aceasta stare, de carne a pacatului, ea nu merita a fi
reunite cu un suflet preafericit, nici a intra in imparatia cerurilor lui dz : „Carnea si sângele nu pot avea
împărăția lui dz “: „Caro et sanquis regnum Dei possidere non possunt“. Tb deci easa-si schimbe prima
formă pt a fi reînnoită, și pt a-și pierde întreaga ființă dintâi, pt a primi o a doua din mâna lui dz. Precum o
veche clădire neordonată ce nu ne silim a o repara, pt a o ridica din nou intr-o mai frumoasă armonie a
zidirii; fiindca această carne cu totul stâlcită de păcat și de pofte, dz o lasă să cadă în ruină, pt a o reface în
felul său, și după primul plan al creației Sale: ea tb prefăcută în praf, pt a că a slujit păcatului.

28. Nu-L vezi pe dumnezeiescul Iisus ce face a redeschide mormântul? Este prințul ce face să se
deschidă nefericiților inchiși. Trupurile noastre ce-s inchise dedesupt vor auzi într-o zi cuvântul Său, si ei
vor învia precum Lazăr. Vor învia mai bine decât Lazar, pentru că vor învia pentru a nu mai muri, și
pentru că moartea- zice Sfântul Duh, va fi innecată în abis pentru a nu mai apărea niciodată: „ Et mors
ultra non erit. “

29. Atunci, de ce te temi, suflete creștin, de apropierea morții? Poate vazându-ți căzând casa , te
temi că vei fi fără retragere? Dar ascultă-l pe dumnezeiescul Apostol : „ Știm, ((știm- spune el- nu suntem
îndemnați să o credem prin presupuneri indoielnice, ci noi o știm foarte singur și cu toată certitudinea)),
„ că dacă această casă de pământ și de mocirlă, în care locuim, e nimicită, noi avem o altă casă ce ne este
pregătită în cer“. O, milostivă purtare a Celui ce ne prevede nevoile ꞉ A hotărât (( spune grozav de bine
Sfântul Ioan Gură de Aur )), să repare casa ne ne-a dat-o ꞉ în timp ce o nimicește și o ruinează cu totul,
pentru a o reface cu totul nouă, e nevoie ca noi să o părăsim. Căci ce ne-am face noi în acestă pulbere, în
această agitație, în acestă îngrămădeală? Și El însuși ne oferă palatul Său; ne dă un apartament, pentru a
aștepta în liniște întreaga reparație a vechiului nostru edificiu.

Cuvânt la înmormântarea lui Ludovic de Bourbou, prinț de Cand

„Dominum tecum, virorum fortissime.

Vade in hac fortitudine tua. Ego ero tecum.

Domnul este cu tine, o,

cel mai curajoși dintre toți oamenii!

Mergi cu acest curaj de care ești plin. Eu voi fi cu tine‟

Trad rom Bibl:

„Domnul este cu tine, voinicule. Mergi cu

Acestă putere a ta.Eu voi fi cu tine ‟

Monseniore,

1.a În momentul în care deschid gura pentru a sărbători gloria nemuritoare a lui Ludovic de Bourbon, prinț
de Condé, mă simt deopotrivă copleșit, atât de măreția subiectului, cât și dacă îmi e permis să recunosc: de
inutilitatea lucrului. Ce parte a lumii locuite n-a auzit de victoriile prințului de Condé și de minunile vieții
lui? Sunt povestite pretutindeni: francezul ce le laudă nu află nimic străin; și ceea ce eu aș putea azi să vă
aduc la cunoștință, mereu preaîntâmpinat de gândurile voastre, aș avea încă de răspuns tainicului reproș ce
mi-ați face de a fi rămas mult în urmă. Noi nu putem face nimic, neputincioși oratori, pentru slăvirea
sufletelor extraordinare: Înțeleptul are dreptate să spună că „numai faptele lor îi pot lăuda‟. Orice altă
laudă lâncezește în preajma numelor mari, și numai simplitatea unei expuneri exacte ar putea sprijini
gloria prințului Condé.

1.b. Dar,așteptâmd ca istoria, ce datorează această expunere secolelor viitoare, să o facă să apară, trebuie
să satisfacem, cum vom putea, recunoștința publică și poruncilor celor mai înalte ale regilor.

Cât nu datorează regatul unui prinț ce a onorat casa de Franța, întregul nume francez, secolul său și, ca să
zicem așa întreaga omenire! Ludovic cel Mare împărtășește și el aceste sentimente. După ce l-a plâns pe
acest mare om, și i-a dat- prin lacrimile sale, în mijlocul întregii sale curții- cel mai glorios elogiuce-ar
putea fi putut primi, el adună într-un sanctuar atât de faimos ceea ce regatul său are mai slăbit, pentru a
aduce onoruri publice memoriei acestui prinț. Și el voi ca vocea mea slabă să însufletească toate aceste
ceremonii și toată această pompă funebră. Să facem deci acest efort pentru durerea noastră. Aici cel mai
grandios obiect, și cel mai vrednic de acest amvon, se înfățișează gândirii mele. Dumnezeu este Cel ce
făurește pe războinici și pe cuceritori „Tu ești ‟ Îi spune Lui David„Cel ce ai învățat mâinile mele la luptă
și degetele mele să țină spada‟.

1.c. Dacă El insuflă curajul, El nu dă mai puțin celelalte mari calități firești și suprafirești atât ale inimii
cât și ale minții. Totul pleacă din mâna Sa puternică, El e cel ce trimite din cer sentimentele generoase,
sfaturile înţelepte, şi toate gândurile bune ; dar El vrea să ştim a distinge (a deosebi) între darurile ce le
părăseşte duşmanilor Săi şi cele ce le păstrează pentru slujitorii Săi. Ceea ce deosebeşte pe prietenii săi de
toşi ceilalţieste evlavia.Până când vom fi primit acest dar din cer, toate celelalte nu numai că nu valorează
nimic, ci chiar se prefac în ruină pe cei ce s-au împodobit cu ele. Fără acest dar nepreţuit al evlaviei ce-ar
fi sfinţit celelalte virtuţi ale sale, nici aceşti prinţi n-ar fi aflat vreo îndulcire durerii lor, nici acest pontif al
Bisericii (n-ar fi aflat) vreo încredere în rugăciunile sale,nici eu însumi vreun suport laudelor ce datoraz
unui atât de mare om.

1.d. Să scoatem din sărite slava omenească prin acest exemplu, să sfărâmăn idolul ambiției, să cadă
nimicit înaintea altarelor sale. Să putem laolaltă astăzi, pentru că putem într-un atât de nobil subiect, toate
calitățile cele mai frumoase ale unei firi incompatibile (desăvârșite). Și, spre slăvirea virtuții să arătăm,
într-un prinț admirat de tot universul, că ceea ce-i face pe eroi, ceea ce poartă slava lumii până la culmi,
valoare, mărinimia, bunătatea naturală, acestea pentru inimă; voiciunea, pătrunzimea, măreția și
perfecțiunea geniului, acestea pentru minte- n-ar fi decât o închipuire, dacă avlavia nu li s-ar adăuga; și în
sfârșit, evlavia e întregul (întregirea?) omului. Aceasta este domnilor, ceea ce veți vedea în viața veșnică
de pomenire a preamăritului și prea-puternicului prinț Ludovic de Bourbon, prinț de Condé, primul prinț
de sânge.

Partea întâi

2.a. Dumnezeu ne-a descoperit că numai El face pe cuceritori și că El singur îi face să slujească planurilor
Lui. Cine altul a făcut un Cirus, dacă nu ar fi Dumnezeu Cel care l-a numit cu două sute de ani înaintea
nașterii, în proorocia lui Isaiei? „Tu nu ești încă- îi spune El lui- dar te văd, și te-am numit cu numele tău:
te vei numi Cirus. Voi merge înaintea ta în luptele tale; la apropierea ta voi pune pe regi pe fugă; voi
sfărâma porți de bronz. Eu sunt ce întind cerurile, care sprijin pământul, care numesc ceea ce nu este ca pe
ceea ce este‟ (Isaia 45,1-4, 7). Adică Eu sunt cel ce fac totul, și cel ce vreau, din veșnicie, tot ceea ce fac.

(2.b.) Cine altul a putut făuri un Alexandru, dacă nu același Dumnezeu care a vădit de atât de departe și
prin imagini atât de vii, râvna neîndoielnică proorocului Său Daniel? „Îl vezi- zice El- pe acest cuceritor?
Cu ce intime se ridică de la apus ca prin niște salturi, și nu atinge pământul?‟ (Daniil, 8,5). Asemănător, în
salturile sale îndrăznețe și în mersul său ușor, animalelor viguroase și săltărețe, nu înaintează decât prin
salturi vii și aprige, și nu este oprit nici de munți, nici de prăpăstii. Deja regele Persiei e între mâinile sale
<<îl doboară, îl calcă în picioare; nimeni nu-lpoate apăra de loviturile ce i le dă, nici să-i smulgă prada>>.

2.c De n-am auzi decât aceste cuvinte ale lui Daniel, ce-ați crede că vedeți, domnilor, dincolo de această
imagine? Alexandru sau prințul de Condé? Dumnezeu așadar i-a dăruit lui această vedere neîndoielnică
pentru valoarea Franței, în timpul minortului unui rege de patru ani. Lăsați-l să crească pe acest rege ales
de cer. Totul va ceda în fața vitejiilor lui: superior alor săi ca și dușmanilor, el știa atât a sluji, cât a se lipsi
și de cei mai faimoși căpitani ai săi; și doar sub mâna lui Dumnezeu care va fi venit necontenit în ajutorul
său, îl vom vedea meterezul singur pe sine al Stărilor sale. Dar Dumnezeu alesese pe ducele d’Enghien
pentru a-l apăra în copilăria sa. La fel, către primele zile ale domniei lui, la vârsta de 22 de ani, ducele făcu
un plan pe care bătrânii experimentați nu-l puteau atinge: dar victoria îl îndreptăți în fața la Racroi.
Armata inamică este mai tare, e adevarat; e alcătuită din aceste vechi bande valone, italiene și spaniole, ce
nu putură fi înfrânte până atunci. Dar pentru câți trebuia să conteze curajul ce-l inspira trupelor noastr
nevoia apăsătoare a statului, avantaje trecute și un tânăr prinț puternic ce purta victoria în ochii săi!

2.d. Don Francisco de Mellos l-așteaptă pe picior tare. Și fără a putea da înapoi, cei doi generali și cele
două armate par a fi vrut să se închidă în păduri și mlaștini, pentru a decide lupta, ca doi viteji, în câmp
închis (strâns). Dar ce s-a văzut? Tânarul prinț păru alt om. Atins de un așa vrednic țel, sufletul său mare
s-a vădit pe de-a-ntregul: curajul său creșteaodată cu primejdiile, luminile sale odată ci ardoarea. Noaptea,
ce trebuiau s-o treacă în prezența dușmanilor, cu un căpitan vigilent, se odihni ultimul, dar niciodată nu se
odihni mai liniștit, într-atâta este în mediul său. Și se știe că a douaa zi, la ora stabilită, a trebuit trezit
dintr-un somn adânc acest nou Alexandru....

2.e. Îl vedeți cum zboară fie la victorie, fie la moarte? Îndată ce purtă din șir în șir râvna ce-l însuflețea, îl
vedem aproape în același timp înpingând aripa dreaptă a dușmanilor, susținând pe a noastră zguduită,
unind pe francezii pe jumătate învinși, punând prin privirile sale scântâietoare pe cei ce scapă loviturilor
sale. Chiar rămânând această infanterie reductibilă a armatei Spaniei, cu marile ei batalioane strânse,
semănând atât de bine unor turnuri, dar unor turnuri ce știu să-și repare crăpăturile, rămânând neclintite în
mijlocul tuturor celorlalți afalți în derută, și aruncând foc din toate părțile. De trei ori tânărul învingător se
sforță să învingă pe acești luptători cutezători ; de trei ori fu prins de către valorosul conte de Fontaines, pe
care-l vedeau purtat în scaunul său, și în ciuda infirmităților sale, arătând că un suflet luptător e stăpânul
trupului pe care îl însuflețește. Dar, în sfârșit, a trebuit să cedeze.

2.f. În deșert străbătând pădurea, cu cavaleria sa cu totul proaspătă, Bek își găsește marșul pentru a cădea
asupra ostașilor noștri epuizați: prințul prevăzuse, batalioanele zdrobite cer tabăra, dar victoria va deveni
mai grozavă pentru ducele de d’Enghien, decât lupta. În timp ce înaintează cu un aer sigur de sine pentru a
primi cuvântul acestor oameni curajoși, aceștia mereu în gardă temându-se de surpriza vreunui nou atac.
Înspăimântătoare lor descărcare a înfuriat pe ai noștri. Nu vedem decât măcel, sângele exaltă soldatul.
Până când acest mare prinț, ce nu putea vedea înghițiți acești lei precum oile timide, liniștea,
curajul............??? și unei plăceri de a învinge pe aceea de a ierta. Care n-a fost uimirea acestor vechi trupe
și a bravilor lor ofițeri, când vedem că nu mai este izbăvire pentru ei decât între mâinile învingătorilor.

2.g.Cu ce ochi vor privi ei pe tânărul prinț, căruia victoria îi descoperise înalta stăpânire, căruia mila îi
adăuga noi haruri. Și el ar fi vrut chiar să scape viața curajosului conte de Fontaines! Dar el ne forța la
pământ, printre miile de morți carora Spania le minte încă pierderea. Ea nu știe că prințul ce-o facea să
piardă atâtea din vechile regimente (la Racroi) trebuie să preia resturile pe câmpiil de la Leus. Astfel
prima victorie fu garanția(gajul) a multe altele. Prințil plecă genunchiul, și pe câmpul de bătălie, aduse
Dumnezeului oștirilor slava ce i-o dăduse. Acolo se serba Racroi-ul eliberat de amenințările unui dușman
redutabil(preschimbate în) rușine, regența întărită, Franța liniștită; și o domnie care trebuie să fie atât de
frumoasă, începută printr-o atât de frumoasă ofensivă. Armata începu mulțumirea juistrute??? toată Franța
urmă; se ridicau până la cer prin încercare ducelui d’Enghien. Ar fi fost destul pentru a ilustra o altă viaţă
decât aceea a lui; dar pentru el este primul pas al drumului său.

3.a. De la această primă campanie, după luarea Thionville-lui, meritat premiu al victoriei de la Racroi, el a
trecut drept un căpitan la fel de redutabil în asedii, ca și în bătălii. Dar iată la un tânăr principevictorios un
lucru ce nu mai e puțin frumos decât victoria.Curtea ,ce-i pregătise la sosire aplauzele cele bine meritate,
fu surprinsă de maniera în care le-a primit. Regina regentă i-a mărturisit că regele era mulțumit de
serviciile sale. Din gura suveranului era vrednica recompensă a ostenelilor sale. Dacă ceilalți îndrăzneau
să-l laude, respingea laudele lor ca pe niște jigniri. Și nesupus flaatărilor...?

Aceasta era delicatețea, sau mai degrabă astfel era robustețea acestui prinț. Tot așa avea el ca deviză-
ascultați, este deviza ce face marii oameni: Că în marile acțiuni, trebuie numai să intenționezi a face
binele, și să lași slava să vină în urma virtuții. Este ceea ce te insufla celorlalți; este ceea ce urmărea el
însuși. Astfel, falsa glorie nu l-a ispitit. Totul era îndreptat spre adevăr și spre măreție.

3.b. De aici

Ce lucru se arata ochilor mei!Nu sunt doar oameni cei ce se lupta; sunt muntii
inaccesibili. Sunt prapastiile si puhoaiele pe de o parte este, pe de alta o padure de
nepatruns, in spate este o mlastina si in spatele padurilor metereze peste masurta
de mare, peste tot sunt inalte forturi si paduri doborate ce tranverseaza drumuri
oribile; si dincolo, este Mera??? cu bravii bavarezi, falosi pt atata succes si
capturarea Fribourg-ului, merci, pe care niciodata nu fu vazut retragandu-se in
lupte, merci; pe care printul de Conde si vigilentul Turenne nu l-au surprins niciodata
intr-o miscare neregulata (facand o asemanare) si caruia i-au adus apoi ac mare
marturisire, care niciodata n-a pierdut un sungur mom favorabil, nici a ratat a
preveni planurile lor ca si cum ar fi asistat la consiliile lor.

3.c. Aici deci timp de 8 zile in patru atacuri diferite, se vazu tot ce se poate sustine si
intreprinde in razboi. Trupele noastre pareau atat de rezistente vrajmasilor,
(descurajate)...infricosatoarea, asezarea locurilor; si printul se vazu o vreme ca si
abandonat. Dar, ca un alt Macabeu, “mana sa nu-l abandona si curajul atatat de
atatea primejdii veni in ajutorul sau”(Isaia 63.5) Nu l-am fi vazut mai degraba pe jos
fortand primul aceste inaltimi inaccesibile, dc ardoarea sa nu tragea tot dupa ea.
Merci, vazu pieirea se sigura; cele mai bune regimente ale lui sunt infrante; noaptea
salveaza restul armatei sale. Dar cum ploile excesive inca se adauga, pt ca sa avem
deodata cu tot curajul si iscusinta de infruntat toata natura.

3.d. Orice avantaj pe care l-ar avea un dusman abil si cat de indraznet, si in oricat
de groaznici munti s-ar apara din nou, impins din toate partile, tb sa-si lase prada
Ducelui d’Enghion, nu doar tunu si bagajul, ci inca si toate imprejurimile Rinului.
Vedeti cum toate se clatina. Philisbourg e incoltin in 10 zile, in ciuda iernii ce se
apropie, Philisbourg care tine atat de mult timp Rinul captiv sub legile noastre si
caruia cel mai mare dintre regi i-a reparat atat de glorios pierderea . Worms Spire ,
Magence, Landon 20 de alte orase fortificate din zona isi deschid portile , Merci nu le
putu apara si nu se mai ivi inaintea celui ce-l invinsese. Ac nu-i destul; tb sa cada in
picioare printr-o infrangere vrednica de valoarea sa. Nordlungue ii va vedea
infrangerea si va fi hotarat ca nu va rezista mai mult in fata francezilor, in Germania
decat in FLAndra, si ca se datorau toate aceste avantaje aceluiasi print.Dz, aparator
al Frantei si un rege pe care-l sortise marilor Sale lucrari poruncise asa.

4.a Prin aceste porunci, totul parea sigur sub conducerea ducelui D’Enghien; si fara
a voi aici sa sfarsesxc ziua punctand doar celelalte ale sale vitejii, stiti dintre atatea
cetati puternice atacate, ca n-a fost decat una ce a putut scapa din mainile sale si
inca dovedindu-se a fi spre gloria printului. Europa ce admira ravda dumnezeiasca
ce-l insufletea in lupte se uimea, ca el era stapanul; si in varsta de 26 de ani, la fel
de capabil de a-si menaja ostile, ca si de a le impinge in hazard si de a se supune
norodului ca de a o face sa-i slujeasca planurile. Il vedem pretutindeni ca pe un om
extraordinar, ce infrunta toate obstacolele. Iutimea actiuni sale nu-i dadea ragaz sa
le strabata; este firea cuceritorilor. In timp ce David, un atat de mare razboinic,
deplangea moartea a doi celebri capitani ce tocmai pierduse, le aducea ac lauda
“Mai repezi decat vulturii, mai curajosi decat lei”

4.b. Este imaginea printului a carui plecare regretam parea intr-un mom ca o lumina
intre tarile cele mai indepartate. Il devem in ac timp in toate atacurile, in toate
taberele. In timp ce, ocupat intr-o parte, trimite sa fie recunoscuta alta, ofiterul
sarguindu-se a-i duce ordinele se uimeste a fi si gaseste tot reinsulfetit prin prezenta
printulu; pare ca se multiplica intr-o actiune, nici fierul, nici focul nu-l opresc, n-are
nevoie a inarma acest cap pe care il expune atator pericole.Dz este o armura prea
sigura; loviturile par a-si pierde puterea apropiindu-se de el; si lasa pe el numai
semne ale curajului sau si ale apararii [din partea] cerului. Nu ii spuneti ca viata unui
print de sange, atat de necesara statului nu tb irosita; el raspunde ca un print de
sange mai interesat prin nasterea sa de gloria regelui si a coroanei tb, dc statul are
nev, sa fie devotat mai mult decat toti ceilalti in a-i intari / pune in valoare
stralucirea.

4.c. Dupa ce ia facut pe dusmani sa simta,de-a lungul atator ani, puterea de

neinvins a regelui, dc tb sa actioneze[si ] inauntru pt a o sustine, ca sa-ti spun totul
intr-un cuvant, facut sa fie respectata regenta; si fiindca tb o data sa vorbesc de
aceste lucruri asupra carora as vrea sa pot sa tac pt totdeauna, pana la acea
induiosare fatala, nici n-a vizat c-ar fi putut atenta contra statului. Si spre cea mai
mare apreciere a sa, dc urmarea a obtine favorul, urmarea inca si mai mult sa le
merite. Ac l-a facut sa spuna:as putea prea bine sa repet aici in fata ac altare
cuvintele ce le-am primit din gura sa, fiindca ele insemneaza(arata, caracterizeaza)
atat de bine adancul inimii lui; el zicea deci, vorbind de aceasta nefericita
inchisoare, ca intrat in ea cel mai nevinovt dintre oamenii, si a iesit din ea cel mai
nevinovat.

4.d. “Vai! (A urmat el) eu nu rasuflu decat slujirea regelui si marirea (maretia)
statului.” Se simte in cuvintele sale o sincerea parere de rau pt ca a fost impins atat
de departe de catre nefericirile sale. Dar, fara a voi, sa scuzam ceea ce a condamnat
atat de sus [si tare] el insusi, sa zicem- pt a nu mai vb niciodata- ca, precum in slava
vesnica gresile sfintilor ce s-au pocait, acoperite de ceea ce au facut pt a le
indrepta, si de stralucirea fara margini a milosardiei dumnezeiesti, nu mai raman-
tot asa in cazul unor greseli atat de sincer recunoscute, si a-l urmarilor [lor] atat de
glorios indreptate prin slujiri credincioase, nu mai tb sa avem in vedere decat umila
recunostinta a printului ce s-a pocait de ele, si indurarea marelui rege care le-a
uitat.

5.a Antrenat (atras) in sfarsit in ac razboaie nefericite, ar fi mai putin ac glorie, de a

nu lasa sa se (injoseasca) (slava) casei sale catre cei straini. in ciuda maretiei
imperiulu, in ciuda mandriei Austriei, si a coroanei creditare alipite ac case, chiar si
in ramura ce stapaneste in Germania- refugiat la Namur, sprijinit numai de curajul si
renumele sau, el purta atat de departe avantajele unui print al Frantei si al primei
case [regale] din univers, incat tot ce s-a putut obtine de la el a fost consimti, a trata
egal cu arhiducele chiar fiind frate al imparatului si fiu atat al atator imparati, cu
conditia in locul unui tert, acest print sa faca onorurile Olandei. Acelasi tratament fu
asigurat ducelui d’enghien, si casa de Franta, pazi rangul ei asupra celei a Austriei
pana la Bruxelles.

5.b Dar vedeti ceea ce face a fi un adevarat curaj, in timp de printul se intretinea
atat de sus (inalt) cu arhiducele ce stapanea aducea regelui Angliei si ducelui de
Iork, acum un rege atat de vestit, nefericit atunci, toate onorurile ce le datora lor. Si
a invatat in sfarsit in SPania prea dispretuitoare, care era ac maretie ce ne sansa nu
putea sa rapeasca(sa incante) pe asa mari printi. Restul comportarii lui si a fost mai
putin mare printre dificultatile ce interesele sale l-au dus la tratatul Pirineilor,
ascultati care au fost poruncile; si vedeti dc vreodata vreun particular si-a reformat
atat de nobil interese sale. Invata agentii sai la conferintaca nu e drept ca pacea
crestinatatii sa fie mult mai mult desconsiderata din pricina sa; sa se aiba grija de
prietenii sai iar pt el, sa-si lase a-si urma norocul sau.Ce mare se jertfeste pt binele
public!Dar, cand lucrurile se schimba, iar Spania a vrut sa-i dea fie COmbrai, fie
Luxemburgul, in deplina suveranitare, el daclara ca prefera acestor avantaje, si tut
celor mai mari ce i s-ar putea oferi;

ce? Datoria si bunavointa regelui. Aceasta avea el mereu in inima sa, e ceea ce
repeta ducelui D’enghien, iata-l in firescul sau, Franta il vedea deci implinit prin
acest ultim tratat si cum acest nu stiu ce ca nefericire se adauga marilor virturi; ce-l
face din contra devotat mai mult ca niciodata statului si regelui sau
 S
1