Sunteți pe pagina 1din 8

BIOETICA NTRE TIIN I CREDIN

Omul este o problema pentru sine insusi. Factus eram ipse mihi magna quaestio, se
exprima Augustin in Confesiuni[1]. De altfel, omul este singura fiinta sub soare care-si pune
intrebari asupra propriei sale existente, asupra locului pe care il ocupa in cosmos si fata de care
se simte intr-o pozitie privilegiata. Pentru Ingarden, omul exista si traieste la granita dintre doua
esente diverse (), el e la frontiera dintre doua zone ale fiintei, a naturii si a lumii specific
umane, si n-ar putea sa existe fara aceasta lume, dar, pe de alta parte, aceasta lume nu-i este
suficienta si nu-i ofera garantii[2]. Dupa acest autor, omul este o fiinta naturala, care neincetat
incearca sa transceanda propria animalitate. In aceeasi optica, Battista Mondin considera ca
natura umana este caracterizata de o nevoie de transcendenta, inteleasa in cel putin doua sensuri
principale: transcendenta fata de animale si fata de celelalte fiinte din lumea aceasta si
transcendenta omului fata de sine insusi (autotranscendenta).
Cu abilitatea sa de a creea tehnici noi si tot mai desavarsite, omul a dobandit o incredere
oarba si nemarginita in progresul uman, insa, dupa primul entuziasm, s-au aratat deja si criticile
si dubiile fata de stiinta si tehnica: au fost acuzate ca ar fi contribuit la pierderea valorilor
spirituale ale omului (Scheler, Bernanos), ca ar fi cauzat o paguba profunda in sfera relatiilor
umane, asezate pe loc secund fata de interesele pentru lumea materiala (Buber, Heidegger), ca ar
fi compromis iremediabil ecosistemul planetei noastre (Munford, Russel, Marcuse)[3].
Ca sfere ale cunoasterii umane, credinta si stiinta au reprezentat, inca de la inceputuri,
roadele cele mai importante la care a ajuns experienta istorica a omului si reflectia sa asupra
problemelor care-l privesc. In timp se stiinta este zona cunoasterii umane, care incearca sa
inteleaga fenomenele lumii acesteia si ale celei umane cu ajutorul instrumentelor logicii si ale
rationalitatii, credinta este forma de cunoastere intuitiva, care rezulta din nevoia omului de a se
autotranscende, in fata limitelor de nedepasit la care ajunge gandirea rationala. Acestea doua ar
trebui intelese ca niste instante de cunoastere, care nu interfereaza una cu cealalta, ci se
completeaza reciproc, caci ambele izvorasc din aceeasi nevoie ontologica si au aceeasi finalitate
cunoasterea profunda a realitatii.
Dupa aproape un mileniu de conflict, in care fiecare din cele doua pretindea monopolul
asupra cunoasterii umane, astazi orice cercetator recunoaste rolul pe care fiecare din acestea l-a
avut la dezvoltarea civilizatiei omenesti. In lumina cunostintelor moderne, se intelege ca acestea
1

nu pot fi privite separat si in contradictoriu; avem de-a face, de fapt, cu aspecte diverse, dar
convergente, ale Cunoasterii Umane, care le integreaza, caci, in interiorul acestui proces, poate
ajunge la plinatate: credinta permite depasirea intelectului uman, transfigurandu-l in drumul sau
catre transcendent, in timp ce logica (instrument al stiintei) permite o abordare a realului cu
ajutorul unor modalitati riguroase, masurabile, verificabile (dar, tocmai de aceea, limitate), insa
la fel de esentiale pentru cunoasterea umana.
Omul cauta adevarul si, in intervalul definit de acest proces, se configureaza ca subiect cu
o atitudine etica, se caracterizeaza prin capacitatea sa de a alege in libertate si responsabilitate
finalitatea actiunilor sale si mijloacele pentru a le atinge[4]. In acest context, natura umana se
poate defini ca tinzand spre un scop ultim, spre o cunoastere mai profunda a adevarului. In mod
principial, nu exista limite in cunoasterea adevarului, nu exista bariere in efortul omului spre o
cunoastere mai adanca a tot ceea ce este si ce il inconjoara. Iata de ce sciziunea intre cedinta si
stiinta o consideram o grava anomalie: cu toate biruintele castigate in domeniul stiintei si
tehnicii, omul se dovedeste mult prea imatur mental; si roadele acestei imaturitati se vad cu
ochiul liber in jurul nostru: de ajuns sa ne gandim la dezastrele ecologice sau la temerile pe care
le suscita excesele in domeniul ingineriei genetice.
De altfel, dezvoltarea stiintelor si biotehnologiei, in ultimele decenii, a produs numeroase
mutatii culturale si sociale, modificand destule aspecte ale existentei umane: de ajuns sa ne
gandim la descoperirile din domeniul biomedicinei, al geneticii, al biologiei moleculare, al
neuro-stiintelor, care au deschis, in mod neasteptat, orizonturile cunoasterii umane si au oferit
multiple posibilitati de interventie asupra fiintelor vii[5].
Aceste cuceriri impresionante au nevoie de o serioasa reflectie asupra raportului dintre
ceea ce poate fi numit cea mai nobila dintre stiintele exercitate de om pentru om (medicina) si
limitele etice pe care exercitiul sau le impune. Ecuatia dintre stiinta si imbunatatirea vietii pare sa
nu cunoasca vreo exceptie si principalul camp care tinde sa salveze aceasta ecuatie este tocmai
bioetica, adica etica stiintelor vietii.
Fondarea bieticii, ca stiinta a vietii, de evidenta natura trans-disciplinara, se consuma in
1970, cand V. R. Potter, care a inventat termenul ce indica aceasta noua stiinta, isi propunea sa
analizeze problemele eticii dintr-o noua perspectiva. Inainte de aceasta data, sfera problemelor
care astazi sunt abordate de bioetica (experimentele, umanizarea medicinei, avortul, eutanasia,
transplantele, poluarea etc.) erau tratate de discipline diverse, precum etica medicala, filosofia
2

medicinei, deontologia medicala, medicina legala, etica generala[6]. E clar ca, chiar daca
trateaza probleme abordate de alte discipline, istoria bioeticii nu corespunde cu istoria
disciplinelor citate. Bioetica ia nastere in momentul in care problemele solicita o abordare intr-o
optica diversa de cum fusesera abordate de catre disciplinele de care am amintit. Optica lui Potter
era aceea a supravietuirii omului, ca individ si ca specie; solutia acestei probleme ar sta in
capacitatea omului de a elabora o doctrina in stare sa identifice si sa promoveze o schimbare
ambientala si o optima adaptare la ambient, astfel incat sa fie posibila o sustinere si o promovare
a unei lumi civilizate[7]. Punctul forte al lui Potter era necesitatea unei educatii biologice si, in
acelasi timp, etice (de aici, bioetica)[8]. Dincolo de aceasta educatie, e nevoie de rezolvarea
unui vechi conflict dintre om si natura, pentru a asigura supravietuirea omului si a civilizatiei in
interiorul lumii in care el traieste.
Si totusi, bioetica n-a evoluat in directia dorita de fondatorul ei. Atentia s-a mutat asupra
noilor tehnologii ale biologiei, asupra problemelor reproducerii artificiale, a clonarii, bazandu-se
pe etica medicala si pe valorile ce-i stateau la baza. S-a constatat, asadar, o deplasare clinica a
bioeticii, de la aspectele ecologice catre noile frontiere ale medicinii, acordand o atentie marita
chestiunilor legate de procreatie. In acest context, se aud voci care cer revenirea bioeticii la
originile sale, in sensul orientarii intereselor sale catre aspectele ce privesc supravietuirea,
imbunatatirea calitatii vietii, armonia cu cosmosul. Desi acest lucru nu credem ca ar fi posibil, e
evident ca omul a intervenit iremediabil asupra echilibrelor din natura, distrugand ecosisteme,
epuizand resurse energetice naturale, sacrificand forme de viata pentru a raspunde propriilor
necesitati (ne referim la numeroase specii de plante si animale in pericol de extinctie) si punand
in pericol intregul echilibru ecologic al lumii. Numeroase dezastre ecologice sunt marturie in
acest sens. De aceea, e nevoie de a sincroniza biologia cu stiintele umane, prin inermediul unor
acte in stare sa fondeze o stiinta a supravietuirii capabila sa organizeze un sistem de
prioritati[9], in vederea aprofundarii cercetarii umane, dar dintr-o perspectiva noua, aceea
indicata de bioetica.
De altfel, bioetica trebuie sa se orienteze si o si face intr-o directie interdisciplinara,
situata intre cele doua componente: stiintele biologice si valorile umane, cu concursul altor
stiinte, precum antropologia, stiintele sociale, filosofia, intr-o viziune mai ampla decat aceea
pana acum explorata. Cu cat aceasta exigenta e mai evidenta, cu atat ne dam seama ca destinul
lumii sta in integrarea, conservarea si extensiunea acelei cunoasteri biologice si etice, care (de
3

acum) incepe sa ne convinga ca strada catre o adecvata calitate a vietii este destul de
insuficienta[10]. Viata si natura umana sunt mult prea complexe, pentru a putea fi evaluate
dintr-o singura perspectiva. De aceea, bioetica trebuie conceputa in mod global, chiar si cand
se ocupa de sectoare specifice. Raportul dintre om si ambientul sau trebuie pus la baza studiului
diverselor fenomene ce-l privesc pe om, intr-o perspectiva interdisciplinara, caci doar asa
bioetica isi recapata pregnanta si semnificatia sa originara.
Opera omului de stiinta este incarcata de responsabilitate. Stiintele experimentale nu-si
pot aroga drepturi (sau iluzii) de auto-suficienta, caci ele sunt doar instrumente in mainile
omului. De altfel, omul trebuie sa stie sa faca distinctie intre un mijloc si un instrument: cum
zicea Max Scheler, nimeni nu contruieste un obiect, fara sa aiba mai intai in minte scopul la care
serveste; altfel spus, ideea sau proiectul premerg obiectului-instrument[11]. Nu contruiesti un
scaun, fara a avea idee la ce ar putea folosi. Stiintele merg in directia scopurilor stabilite de
propria lor definitie, insa confruntate cu lumea valorilor. Stiinta sau tehnica, in ele insele, sunt amorale; nu sunt nici bune, nici rele. Capata dimensiune etica in functie de cum sunt folosite. Dat
fiind ca de stiinta si de tehnica depinde bunastarea a intregi populatii, e firesc sa ne intrebam
asupra eticitatii dezvoltarii acestor sectoare ale cunoasterii umane.
In aceasta optica a valorilor, ce se contureaza pe ele insele in interiorul doctrinei crestine,
devine indispensabila premisa garantarii si promovarii unei culturi a vietii, care sa priveasca
orice aspect al cunoasterii si al cercetarii umane. Viata este un dar si avem datoria sa-i acordam
maxima atentie, in vederea respectarii demnitatii si inviolabilitatii ei, avand in vedere ca ea
reprezinta valoarea maxima (chiar daca nu absoluta) a existentei omului pe pamant.
Reflectia crestina dintotdeauna a orientat cercetarea stiintifica, punand in vedere exigenta
respectarii demnitatii persoanei umane, dreptul la viata si la integritatea psiho-fizica. Biserica se
ingrijeste de om, in toate dimensiunile sale, recunoscand, in acelasi timp, autonomia stiintei[12].
In acelasi timp, Biserica pretinde ca autonomia stiintei sa nu interfereze cu libertatea omului, cu
drepturile sale naturale, care sunt inalienabile. Aceste drepturi ale omului sunt singurele limite
etice care se ridica in fata stiintei. Altfel, stiinta omului ar putea deveni stiinta impotriva omului.
Este asadar firesc ca teologul, mostenitor al unei maiestoase traditii religioase si culturale, sa se
ocupe de probleme fundamentale, care-l pun in legatura cu cele mai disparate sectoare ale
cunoasterii si actiunii umane. Tematicile acestui dialog inedit dintre teologie si stiinta, dintre

rationalitatea stiintifica si credinta sunt multiple, dar se regasesc focal in campul bioeticii, ca
incercare de echilibru la periculoasele derive ale cuceririlor stiintifice.
Intrucat stiinta si-a extins sfera cercetarii sale si asupra limitelor vietii umane, adica nasterea si
moartea, omul este intru totul motivat sa reflecteze asupra consecintelor propriei sale activitati
practice. Pe acest teren iau nastere, de fapt, marile intrebari ce au generat dialogul dintre stiinta si
credinta. Cele doua sfere ale cunoasterii umane stiinta si credinta trebuie sa gaseasca un teren
comun, care sa le ofere fundamentul metodologic, pentru a depasi aparentele disonante. E clar ca
nu-i usor de dus la bun sfarsit un astfel de proiect, care isi propune sa vada daca si cum
perspectivele deschise asupra realitatii de catre un camp de discipline pot aduce bune rezultate
altor discipline, respectand specificitatea contributiei fiecareia[13]. Vorbind despre acest dialog
dintre credinta si stiinta, Robert J. Russel considera ca realismul critic, bazat pe un acord
complementar, va ramane scoala de gandire dominanta, care a oferit o adevarata punte intre
teologie si stiinta si si-a adus o contributie metodologica de maxima importanta pentru
continuarea acestui dialog[14].
Stim ca tehnologia poate fi utilizata atat pentru a elimina, cat si pentru a salva vieti omenesti,
pentru a manipula, cat si pentru a promova, pentru a distruge, ca si pentru a crea[15], cu intreaga
ambivalenta si pregnanta a contradictiei de intentie. Si totusi, stiinta trebuie sa se confrunte nu
doar cu materia, ci sa mearga mai departe, sa intrevada in dimensiunea corporala a omului nu
doar o manifestarea unei anume combinatii genetice, ci si expresia unui bine spiritual superior.
Persoana umana devine frecvent obiect de studiu pentru stiinta; ar trebui privita ca o complexa
unitate bio-psiho-spirituala, in care aceste componente se intrepatrund, fiecare exprimandu-le pe
celelalte doua[16].
Bioetica se naste in interiorul unui conflict de mare anvergura dintre stiinta si valorile morale, iar
competenta solutionarii lui depaseste posibilitatile individului. Ea priveste intreaga societate,
umanitatea, in ansamblul sau. Vrea sa creeze un camp de studiu si de meditatie, un spatiu mental
de reflectie asupra acestor problematici, cu scopul de a ajuta umanitatea sa se indrepte constient
si inteleapta catre viitorul care i se profileaza dinainte. Acesta este un camp nou de reflectie
stiitifica, organica si structurata, ce priveste aspectele sociale ale vietii. Caci viata nu este,
simplu, incredintata omului si liberei sale auto-determinari[17], ci ne vede pe toti angajati in mod
responsabil. Problematica bioeticii nu poate nicidecum fi incredintata singurei persoane, caci nu

priveste individul izolat: suntem continuu angajati intr-un complex sistem de inter-relatii numit
societate si doar in interiorul ei putem intelege in profunzime chestiunile ce ne privesc[18].
Bioetica este un fel de fasie de mijloc, un compromis rational intre progresul biologicstiintific si comportamentul moral, gasindu-se astfel in zona minata a conflictului milenar
dintre stiinta si credinta. Aceasta noua stiinta, bioetica, se afla in fata unor serioase probleme,
care, in parte, asteapta rezolvarea. Unele sunt de natura epistemologica (caci inlauntrul sau se
impletesc o serie de itinerarii etico-culturale), altele, de factura normativa (reguli morale, criterii
de urmat, unele cu dificultati de formulare), iar altele, de natura metodologica (ce privesc
procedurile de urmat, la diversele nivele de care ea se ocupa)[19].
Cu siguranta, aceste dificultati izvorasc din absoluta noutate a problemelor ce trebuiesc abordate.
Ca sa nu mai spunem de absoluta noutate a bioeticii, ca stiinta. Veneratul meu profesor Francesco
DAgostino se exprima astfel: Daca nu priveste viata, e evident ca problema nu este bioetica.
Dar nu ajunge. Nu este, cu siguranta, o problema bioetica, daca nu este chinuitoare. Nu poate fi
nici daca nu abordeaza cazuri extreme, respingatoare pentru unii, uimitoare pentru altii, dar
mereu si oricum impletite si complexe. Bioeticienii stiu ca reflectia lor are ca obiect, mereu si
oricum, situatii inedite, dubii hamletiene[20].
Universul cunoasterii trebuie sa se largeasca, pentru a depasi fragmentarea si parcelarea la care a
ajuns stiinta contemporana. Este nevoie de o cunoastere integrata, armonioasa si constienta, in
stare sa promoveze in om o formatie integrala si responsabila fata de propria persoana, fata de
societate si fata de lumea intreaga; sa promoveze in societate o maturitate, care sa-i permita
deschiderea catre noutate, fara pierderea propriei identitati, ci sa integreze creativ diverse mesaje
ce
vin din partea atator discipline. Bioetica are aceasta misiune complicata de ambasador sau
mediator intre diverse discipline stiintifice si mereu in favoarea omului.

Note bibliografice:
6

[1] AUGUSTIN, Confesiuni, IV, c. 4;


2 R. INGARDEN, Man&Value, Munich 1983; citat de Emilio BACCARINI, La persona e i suoi
volti, etica e antropologia, Ed. Anicia, Roma 2003, pp. 26-27;
3 Cf. Battista MONDIN, Luomo: chi ? Elementi di antropologia filosofica, Ed. Massimo,
Milano 2004;
4 Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, (14.09.1998), 28 ;
5 Cf. Marc LALONDE, Qual bioetica?, in Pontificio Consiglio per la Famiglia (coord.),
Lexicon, termini ambigui e discussi sulla famiglia, vita e questioni etiche, Ed. Lev, Citt del
Vaticano 2003, pp. 745-752;
6 Giovanni RUSSO, Premessa, in V. R. Potter, Bioetica ponte verso il futuro, Ed. Sicania,
Messina 2000, p. 24;
7 Ibidem;
8 Se pare ca Potter, asa cum a marturisit o data, la o conferinta (la care asistam n.n.), nu s-a
gandit la impactul pe care acest termen l-ar fi avut, nici nu-si propusese sa intemeieze o noua
stiinta;
9 Giovanni RUSSO, Premessa, op. cit., p. 15;
10 Giovanni RUSSO, Bioetica fondamentale e generale, Ed. Elledici, Leumann (Torino) 1995, p.
14;
11 Max SCHELER, La posizione delluomo nel cosmo e altri saggi, Fratelli Fabbri Editori,
Milano 1970, p. 178;
12 Biserica Catolica a exprimat aceasta pozitie la Conciliul II de la Vatican, in documentul
Gaudium et spes, 36;
13 Piero CODA (coord.), La questione ontologica tra scienza e fede, Quaderni Sefir, Lateran
University Press, Roma 2004, p. 17;
14 Cf. Giuseppe TANZELLA-NITTI Alberto STRUMIA (coord.), Dizionario interdisciplinare
di Scienza e Fede. Cultura scientifica, filosofia e teologia, Urbaniana University Press Citt
Nuova, Roma 2002;
15 Cf. Giovanni RUSSO (coord.), Enciclopedia di bioetica e sessuologia, Ed. Elledici Velar
CIC, Leumann (Torino) 2004;

16 Cf. Paolo SEMINARA, Il contributo della bioetica al dibattito sui rapporti tra scienza e fede,
in Aquinas, nr. 3/2005, p.464-465;
17 Cf. Giovanni RUSSO (coord.), Bioetica sociale, Ed. Elledici, Leumann (Torino) 1999, p. 17;
18 Cf. Cettina ARDITA, La dimensione sociale della bioetica, in Bioetica e cultura, nr. 26/2004,
pp. 207-215;
19 Cf. Salvatore PRIVITERA, Bioetica: questioni aperte, in Bioetica e cultura, nr. 24/2004, pp.
287-297;
20 Am regasit aceasta idee intr-unul din articolele sale: Francesco DAGOSTINO, La clonazione
e lesistenza artificiale, in Nuntium, nr. 19(2003), pp. 127-128).