Sunteți pe pagina 1din 52

Coordonator:

Prof. Stefan Ioan Hoza

Propunator:
Frunza Laura-
Ana

1
An scolar 2009-2010

• Justificarea
temei......................................................................p
ag. 3
• Pasoptismul..............................................................
................pag. 4
• Pasoptistii si ideea unitatii
nationale.....................................pag. 6
• Istoria
Militans....................................................................
.....pag. 8
• Dacia
literara.....................................................................
........pag. 10
• Pasoptistii si
literatura.............................................................pag
. 14
• Poezia
pasoptista.................................................................
......pag. 18
• Proza in perioada
pasoptista.....................................................pag. 20

2
• Reprezentantii
pasoptisti..........................................................pag.
22
• Vasile
Alecsandri.................................................................
......pag. 23
• Alecu
Russo.......................................................................
.........pag. 25
• Costache
Negruzzi...................................................................
...pag. 28
• Grigore
Alexandrescu............................................................
.....pag. 31
• Ion Heliade
Radulescu................................................................
pag. 32
• Nicolae
Balcescu...................................................................
.......pag. 34
• Andrei
Muresanu..................................................................
......pag. 37
• Concluzie..................................................................
...................pag. 40
• Bibliografie...............................................................
...................pag. 41

3
“Istoria noastra are destule fapte
eroice, frumoasele noastre tari sunt
destul de mari, obiceiurile noastre,
destul de pitoresti si de poetice,
pentru ca sa putem gasi si la noi
sujeturi de scris, fara ca sa avem
pentru aceasta trebuinta sa ne
imprumutam de la alte natii.”

4
Termenul pasoptism care desemneaza o perioada
importanta din istoria literaturii romane este provenit de la
denumirea haplologica a anului revolutionar 1848.
In literatura romana “Momentul 1848” reprezinta momentul
fundamentarii literaturii nationale prin orientarea oferita de
revista “Dacia literara” care a lansat un current si a format
generatia cunoscuta sub numele: “generatia scriitorilor
pasoptisti”
Perioada premergatoare revolutiei de la 1848 a insemnat
inceputul poeziei noastre romantice
Epoca pasoptista inseamna, inainte de toate, epoca
inceputului literaturii noastre moderne si romantice; prin opera
scriitorilor afirmati dupa 1830, se instaureaza un nou climat
literar si o noua stare de spirit. Cultura trecutului – o cultura
predominant feudala, intarziata in raport cu restul Europei – va fi
pusa in discutie din perspectiva modernizarii, adica din cea a
acordului cu evolutia literaturii europene. Punerea de acord se
5
manifesta si in faptul ca intreaba literatura pasoptista va fi
creata in spiritul esteticii romantice, adica in spiritul curentului
literar dominant in Europa acelor ani.
Ca prima generatie romantica si prima generatie a literaturii
noastre moderne, scriitotii pasoptisti au creat – din multe puncte
de vedere – o literatura substantial noua fata de epocile
anterioare: de aceea, ei au jucat rolul unor novatori, chiar rolul
unor pionieri in variate zone ale literaturii.

Cronologie:
Aceasta epoca inteleasa in sens larg se poate diviza in trei
perioade:
Prepasoptismul (1830 -1840)
Pasoptismul (1840 -1860)
Postpasoptismul (1860 – 1870)

Pasoptismul nu trebuie inteles doar ca o perioada literara, ci


mult mai larg ca o perioada de avant cultural in care cultura
romaneasca se deschide catre valorile occidentale. Aceasta
revolutie culturala nu ar fi fost insa posibila fara niste
transformari cum ar fi:
1863 Al. Ioan Cuza da o lege prin care invatamantul
primar devine 6ratuity si obligatoriu
1860 Apare prima universitate romaneasca,
universitatea de la Iasi
1864 Apare universitatea Bucuresti
1816 Prima reprezentatie de teatru la Iasi
1829 Apar primele ziare romanesti:
Tara Romaneasca Curierul romanesc, cu suplimentul
Curier de ambe sexe
Moldova Albina romaneasca cu suplimentul Alauta
romaneasca
Transilvania Gazeta de Transilvania cu suplimentul
Foaie pentru minte, inima si literatura
Adevarata revolutie apare nu insa cu ziarele ci cu aparitia
primelor reviste literare:
1840 Dacia literara
6
1844 Propasirea
1855 Romania literara

Pasoptismul este o perioada importanta pentru literatura


romana si datorita faptului ca acum sunt puse bazele primelor
specii literare cum ar fi : meditatia, elegia, pastelul, balada,
poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila si egloga.
Din punct de vedere cronologic, epoca pasoptista dureaza,
prin urmare, aproximativ intre 1830-1860; aceasta nu inseamna
ca opere in spirit pasoptist nu ar fi existat si inainte de 1830,
dupa cum si dupa 1860. O generatie de scriitori afirmati dupa
Revolutia de la 1848, scriitori care aduc unele elemente noi,
continuand – in liniile ei fundamentale- directiile literaturii
pasoptiste, apartine epocii numite “postpasoptiste”. In general,
exista o continuitate de stil si de spirit intre opera scriitorilor
pasoptisti si a celor postpasoptisti: dupa cum arata si numele dat
de istoria literara, ceea ce ii apropie este mai important decat
ceea ce ii desparte.
In jurul anului 1848 romantismul este un curent la moda in
toata Europa, astfel incat el ajunge si in tarile romane sub o
forma moderata insa, fiind mai ales un curent cultural, impregnat
de idei iluministe. Reprezentantii romantismului de acum dau
operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva
scriitori si revolutionari.

Reprezentanti
Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo,
Costache Negruzzi, Ion Heliade Radulescu, V. Carlova, D.
Bolintineanu, Nicolae Balcescu.

Pasoptistii si ideea unitatii nationale

7
Scriind despre mersul revolutiei in istoria Romanilor, Nicolae
Balcescu definea viiorul patriei, deci definitivarea miscarii de la
1848, in termeni extrem de moderni: “In zadar veti ingenunchia
si va veti ruga pe la portile imparatilor, pe la usile ministrilor lor.
Ei nu va vor da nimic, caci nici vor, nici pot. Fiti gata, dar, a o lua
voi, fiindca imparatii, domnii si boierii pamantului nu dau fara
numai aceea ce le zmulg popoarele...Ziua izbandirii, ziua
dreptatii se apropie, in care se vor ridica popoarele ca sa mature
ramasita tiranilor de pe fata pamantului”.
Randurile sunt scrise in exil, la Paris, in 16 septembrie 1850,
dar contin ceva mai mult decat esenta ideologiei burgheze, pe
aunci revolutionara: Aceste cuvinte au ceva din spiritul
Manifestului comunist.
Cateva principii ferme au format axa gandirii istorice
pasoptiste; printre acestea ideea ca romanii nu pot sa castige
nimic decat prin forta si organizarea lor proprie; numai asa a fost
posibila viziunea unei patrii libere si unitare a Romanilor. Ideea
de unitate nationala, desi nu figureaza in mod expres printre
paragrafele Proclamatiei de la Islaz, este un lait-motiv al
ideologiei pasoptiste. Articolele din Poporul suveran semnate de
principalii colaboratori ai ziarului, poeziile publicate de
Bolintineanu in “Albumul Pelerinilor Romani de la Paris” (1851),
Manifestele Comitetului revolutionar emigrat in Franta (condus
de N. Balcescu, C.A. Rosetti si N. Golescu), corespondenta
emigrantilor, toate aceste documente istorice atesta ideea
unitatii nationale.
Un asemenea manifest, ca cel din 1 iulie 1851, tiparit la
Paris, se incheie cu urarea “Traiasca Romania libera, una si
nedespartita!”. Dar cea mai elocventa ilustrare a acestei viziuni
ne-o da Nicolae Balcescu prin “Istoria Romanilor subt Mihai Voda
Viteazul”. Comitetele incep sa se numeasca “revolutionare si
nationale”.
Dar pasoptistii n-au conceput o teorie revolutionara, n-au
lasat lucrari speciale de ideologie romantica ci doar au pregatit
prin litaratura si istorie raspandirea ideilor nationale. Aceste idei
8
ale pasoptistilor, oameni de baricade dar si oameni de carte, au
favorizat dezrobirea nationala a romanilor si formarea unei
organizari democratice a statelor romanesti.
Genurile si telurile cultivate de pasoptisti erau numai cele
adecvate propagandei ideologice: genul dramatic punea in
contact direct pe scriitori cu poporul; poezia lirica dadea glas
entuziasmului tineresc al generatiei; istoria constituia un
exemplu de lupta si de afirmae a unitatii nationale. Dar gandind
unitatea nationala in termeni noi, pasoptistii reformau istoria. In
locul istoriei regilor si a razboaielor puneu istoria popoarelor si a
dezvoltarii claselor sociale. In litaratura si arta, aceste idei se
traduceau printr-o noua estetica.
Pasoptistii romani, romantici prin tot ce au dat ca opera
literara, dupa cum am vazut, au inteles istoria ca o frenetizare,
ca o mitilogizare eroica a unor idealuri. Apelul la folclor,
stimularea unei literaturi originale, descoperirea originalitatii in
toate planurile (pe plan politic, istoric, social, artistic, lingvistic),
intr-un cuvant crearea unei “constiinte nationale”, ai fost
castigurile si in acelasi timp coordonatele pe care s-a dezvoltat o
alta lume la noi. Fara sa fie romantici metafizici ca unii din poetii
germani, si nici clasicizanti, ca cei francezi, pasoptistii romani
gandeau in viitor bazandu-se si pe traditiile romanesti. Ei
descopereau nu numai “istoria” ca stiinta moderna a natiunii, ci
si istoria ca fiinta a unui trecut pe care se sprijina prezentul si
viitorul. Unitatea romanilor, propagata prin scrieri literare si
istorice, etse argumentata in 1848 si mai ales dupa inabusirea
revolutiei, prin articole si manifeste, intr-un cuvant prin cele mai
moderne instrumente de lupta ideologica. Un elocvent exemplu
e manifestul redactat de C.A. Rosetti la 1 iulie 1851: “Libertatea
de la 1848 fu rastignita si ea fiindca nu sustinsem cu toata
puterea cuvenita, fiindca noi ca si toata lumea eram nepregatiti
atunci si populii si guvernele lor nu stiau ca nu trebuie sa lase
arma din mana pe cat va mai fi pe pamant un singur tron, o
singura lege nedreapta. Aceascta o invatam in acesti ani de
durere si crucieri, si acum armarea si unirea cea mai deplina a
tuturor populilor se pregateste neincetat. Credinta dar, inima si

9
rabdare, iata tot ce va cerem, in numele suferintelor noastre, in
numele libertatii si a Romaniei intregi”.
Aceste repere istorice ne ajuta sa intelegem de ce Balcescu
ii scria lui Alecsandri la moartea Elenei Negri “Iubita noastra este
Romania”.

Istoria Militans

In poezia populara literatorii revolutionari de la 1848 vedeau


o oglinda a vietii sociale si nationale. Poeziile populare sunt
considerate, “comori nepretuite” care definesc specificul noastru
national” “Intr-o epoca ca aceasta, unde tarile noastra au a se
lupta cu dusmani puternici care cerc a intuneca nu numai
drepturile politice, dar si chiar nationalitatea romanilor, poezia
populara ne va fi de mare ajutir spre apararea acesteia”.
Specificul nostru national e definit astfel prin limba, traditii,
obiceiuri, prin cantece si “giocuri”, scrie undeva Alecsandri. In
rezumat, ideile lor despre folclor sunt idei politice, poezia
populara, in conceptie pasoptista vine sa consolideze o stare de
spirit, sa fundamenteze artistic existenta unei constiinte
nationale.
Poetii ce se inspirau din folclor sau din istorie nu promovau o
ideologie literara aparte sau o conceptie singulara in epoca. Ca si
ceilalti pasoptisti, ca istoricii de exemplu, ei concepeau o arta
militanta, punandu-si opera in slujba societatii si natiunii. Intregii

10
lor activitati, vietii si operei lor li se potriveste calificativul de
“poeti cetateni”.
Pe plan politic si social, poetii pasoptisti au simpatizt.at, fara
sa ajunga la radicalismul lui N. Balcescu, miscarea de
emancipare a claselor asuprite. In multe privinte, opiniile despte
moderatia ideologica a unora dintre acestia ca Heliade sau
Alecsandri ar trebui revizuite. Poezia lui Alecsandri, dedicata
dezrobirii tiganilor, e un strigat sincer si spontan, o dovada de
umanism. In 1881, in scrisoarea adresata lui Ion Ghica, intitulata
“Painea amara a exilului”, poetul realiza o satira la adresa
demagogiei liberale, saira in care se intalnea pe aceleasi poziii
cu Eminescu si Caragiale. Frumoasa sa naratiune, conceputa ca
o episola catre acelasi Ion Ghica, Vasile Porojan, e pornita dintr-o
adeziune sincera pentru emanciparea robilor.
Trebuie sa subliniem caracterul de manifest al poeziei
pasoptiste. Poetii au fost in vremea lor spirite active si
combative. Putem spune, parafrazand pe Maiorescu si extinzand
paraafraza, ca toate ritmurile istoriei au vibrat in acesti poeti
totali.
Cuvantul “pasoptism” a devenit aproape sinonim cu
romanismul politic romanesc, a devenit egal cu o zona istorica
determinata de o ideologie, o estetica, o filozofie anume.
Eminescu omagia pe scriitorii revolutiei de la 1848 ca pe niste firi
vizionare, care credeau nu numai in scrisul lor, dar care credeau
si in visele lor. Ne uimeste azi numarul impresionant de scriitori
pe baricade la 1848. Autori de articole sau poeme, de studii sau
de nuvele, scriitorii pasoptisti erau umar la umar cu strada.
Apelul contemporan la romantism actualizat pe plan istoric si
politic, gaseste in pasoptism un punct de sprijin.
Epoca pasoptista, epoca de mare avant revolutionar dar si
de mari creatii literare si artistice, a fost determinata pe plan
social si politic de ridicarea noii clase sociale, revolutionara pe
atunci, burghezia. Curentul dominant in literatura noastra
pasoptista a fost, in mod evident, romantismul. In realitate, in
opera marilor romantici romani (Gr. Alexandrescu, D.
Bolintineanu, Vasile Alecsandri) intalnim insa si multe elemente
clasiciste. O recenta lucrare prezinta clasicismul romanesc ca o
11
coordonata permanenta a literaturii romane. O alta cercetare
considera poezia de inspiratie istorica a ruinelor ca un element
preromantic. Epoca incepe, pe un plan cultural, cu o puternica
influenta occidentala. Asistam la o invazie de traduceri si la
fixarea unei mode occidentale in tot ce se face la noi. Revista
“Dacia literara” a supus, cu fermitate, unei critici pertinente
aspectele daunatoare ale acestor influente. “Meritul ei nu e de a
fi denuntat niste erori, ci mai ales acela de a fi promovat o
indrumare pozitiva, de a fi indicat cu claritate temelia pe care se
poate inalta o cultura autentica.”
Am socotit necesar sa urmarim si inspiratia istorica in poezia
romaneasca din perioada preromantica (Vasile Cirlova, Gh.
Asachi), trecand la marii poeti pasoptisti (D. Bolintineanu, Cezar
Bolliac, C. Negruzzi, Vasile Alecsandri) si la marii oameni de
cultura dar si cu o activitate poetica.
Opera acestor creatori n-ar fi fost posibila fara programul
“Daciei literare”, deci fara ideile Revolutiei de la 1848, idei care
au animat o generatie unita de mari creatori, care, asa cum
spunea Eminescu, “credeau in scrisul lor”. Animati de ideile
revolutiei, Kogalniceanu si Balcescu publica, dupa cum am vazut,
cronici si documente care vor deveni izvor “concret” de inspiratie
si documentare literara. Raspandirea si circulatia operelor cu
tematica istorica se explica prin faptul ca epoca insasi era
frenetizata de sentimentul trecutului eroic, de mandria nationala.
Poezia de inspiratie istorica se realiza paralel cu poezia de
inspiratie populara, pornita tot din programul “Daciei literare”
Numai asa se poate explica elogiul superlativ al lui Eminescu
din “Epigonii” adresat scriitorilor pasoptisti.
Dar ideile pasoptiste n-au ramas inchise in epoca; ele au
continuat sa fecundeze si epoca urmatoare; cand o alta
generatie, a marilor clasici, ducea mai departe sentimentul
trecutului si inspiratia istorica: Hasdeu in drama “Razvan si
Vidra” sau in “Ion Voda cel cumplit” in care ia drept model opera
capitala a lui Nicolae Balcescu (“Romanii subt Mihai Voievod
Viteazul”), Odobescu in nuvelele istorice sau chiar in cateva
poeme, Eminescu in “Scrisoarea aIII-a” si in cateva postume
(“Memento mori”, de exemplu).
12
Revista “Dacia literara” apare la Iasi, in anul 1840, sub
directia lui Mihail Kogalniceanu, si va fi interzisa chiar dupa
primul numar, caci, prin chiar
numele ei, revista se adresa
romanilor din toate cele trei tari
intr-un moment politic dificil, in
care unirea nu era inca posibila.
Autorul isi expune aceasta intentie
in mod lamurit si plastic, afirmand
ca revista va fi un repertoriu
general a literaturii romanesti, in
care, ca intr-o oglinda, se vor vede
scriitorii moldoveni, munteni,
ardeleni, banateni, bucovineni,
fiestecare
cu ideile
sale, cu
limba sa, cu
chipul sau.
Aceasta deschidere catre toti romanii
reprezinta primul pas catre cladirea unei
literaturi si a unei limbi unitare. In spiritul
acestei recomandari se va dezvolta
literatura noastra preromantica
(momentul pasoptist) si romantica
(Eminescu), pana aproape de inceputul
13
secolului nostru; semanatorismul si poporanismul vin pe aceeasi
directie.
Programul estetic din Introductia lui Mihail Kogalniceanu se
intemeiaza, asadar, pe idei care vizeaza formarea unei literaturi
nationale. Kogalniceanu porneste de la o observatie simpla: in
cultura romana domina traducerile din literaturi straine. El
recunoaste ca este nevoie si de modele, dar traductiile nu fac o
literatura, ci pot fi primejdioase pentru ca ucid duhul national; de
aceea trebuie cautate subiecte in spatiul romanesc. Astfel, el
recomanda ca scriitorii sa fructifice episoadele eroice din istoria
noastra, sa transfigureze artistic frumusetile naturii si sa
prelucreze folclorul autohton. Acestea sunt si principalele teme
romantice, dar, in cazul literaturii romane, ele constituie
fundamentul unei literaturi originale. Implicati in revolutiile
democratice de la 1848, majoritatea scriitorilor din aceasta
perioada manifesta interes pentru ideile lui Kogalniceanu,
contribuind decisiv la cladirea unei literaturi moderne.
Totodata, Kogalniceanu pune pentru prima oara problema unei
critici obiective, in acest sens el vorbind despre o interpretare
directa a scriiturii (a se critica cartea, iara nu autorul) si despre o
critica facuta fara ura si partinire. Aceasta va duce implicit la
constituirea unui sistem de valori.

Si rubricile revistei, anuntate in acest program, sunt de


interes. Kogalniceanu concepe publicatia in patru parti: in prima
vor fi publicate compuneri originale a conlucratorilor foaiei; a
doua parte va cuprinde scrieri publicate in alte ziare romanesti;
partea a treia va fi dedicata criticii literare, iar in incheiere vor fi
prezentate informatii culturale diverse si tot ce poate fi vrednic
de insemnat pentru publicul roman. Introductia lui Kogalniceanu
14
a contribuit la crearea curentului national si a deschis drumul
literaturii moderne.

Programul Daciei litarare:

În primul număr al revistei, sub titlul „Introducţie”, M.


Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol – program
care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor
paşoptişti:

1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor


mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei
opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu
lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi,
băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd îndemnul din punct
de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat
o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase
occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu
avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care
elimină criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe
scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură
autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată din
estetica romantică europeană, această triplă recomandare
se va regăsi în operele paşoptiştilor:
o Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va
deveni şi sursă importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în
studiul „Poezia poporală”, defineşte folclorul ca pe o
oglindă realistă a vieţii poporului şi ca pe un izvor
nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va
ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de
„Poezii poporale ale românilor” (1852), urmată de
„Balade (Cîntice bătrîneşti)”. Multe dintre poeziile
volumului „Doine şi lăcrimioare”, de V. Alecsandri sunt
în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia
populară într-o suită de balade şi legende. Expresia cea
mai profundă à inspiraţiei folclorice se regăseşte însă în
capodopera „Zburătorul”, de Ion Heliade-Radulescu;;
15
o Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie,
ca O primblare la munţi sau Balta Albă, de Vasile
Alecsandri, „Memorial de călătorie”, de Grigore
Alexandrescu ş. A. Elogiul frumuseţilor patriei apare de
asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;
o Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie
pentru a exprima idealul de eliberare şi unitate
naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale.
„Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi, face parte
dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice” în proză, în
timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca
„Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava Roşie” sau drame
istorice ca „Despot-vodă”. Foarte gustate în epocă sunt
fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale
fabulei), cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, de Ion Heliade-
Radulescu sau „Fiziologia provinţialului”, de Costache
Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia
dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună
pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii
sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze
normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi
pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo,
într-o serie de „Cugetări” publicate în „România literară”
respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice
propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade-
Radulescu scrie „Gramatica românească”, în care combate
scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea
limbii cu neologisme;
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea
acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul
român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică
obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai
asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom
critica cartea, iar nu persoana.”

16
“Dacia literara” dispare dupa foarte putin timp, dar
programul expus in “Introductie” a avut o semnificatie ca
trece de cele cateva numere ale revistei, inaugurand o noua
baza a literaturii romane. Operele care vor aparea in
deceniul urmator (1840-1850) vor purta marca unei
originalitati mai evidente si a unei orientari mai nete vatre
realitatile nationale; in acest deceniu vor fi scrise multe
dintre prozele lui C.Negruzzi, principalele poezii ale lui Gr.
Alexandrescu sau C. Boliac, va fi descoperit folclorul prin
prima culegere a lui Alecsandei, vor aparea scrieri ale
istoricilor N. Balcescu si M. Kogalniceanu.
Se poate spune ca principalele reviste de cultura ale
perioadei vor fi tot atatea “reeditari” ale “Daciei literare”:
acelasi M. Kogalniceanu scoate efemera, dar foarte
importanta publicatie “Propasirea” (1844), iar, dupa
revvolutie, programul “Daciei literare” va capata o noua
intrupare, mai consistenta, in revista lui V. Alecsandri,
“Romania literara” (1855).

Pasoptistii si literatura

Prima jumatate a secolului XIX aseaza intreaga societate


romaneasca intr-uncurent modernist, un curent al innoirilor, in
toate domeniile. In urma Pacii de la Adrianopol(1829) Tara
17
Romaneasca si Moldova au intrat in circuitul economic european,
putand sa ia contact mai bine cu toate transformarile din lumea
apuseana. Se va produce acum o adevarata efervescenta
culturala in Tarile Romane. Se dezvolta invatamantul in Moldova
datorita activitatii lui Ghe. Lazar si Ion Heliade-Radulescu.
In 1860 se infiinteaza Universitatea din Iasi, in 1864 in
Bucuresti, de catre Dimitrie Bolintineanu. Se dezvolta teatrul
datorita activitatii lui Ghe. Asachi in Moldova si lui I. Heliade-
Radulescu in Tara Romaneasca. Primul spectacol are loc in
inlimba romana la Iasi, in 1816, iar la Bucuresti in 1819. Cu
prilejul spectacolului de la Bucuresti, Iancu Vacarescu a scris un
Prolog in care sintetiza conceptia pasoptistilor despre teatru: “V-
am dat teatrul/ Vi-l paziti ca pe-un lacas de muze/ Cu el curand
veti fi vestiti/ Prin vesti departe duse/ In el naravuri indreptati/
Dati ascutimi la minte/ Podoabe limbii voastre dati/ Cu romanesti
cuvinte.” In anul 1840, la conducerea Teatrului National din Iasi
au venit Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi si Mihail
Kogalniceanu, care au pus bazele repertoriului dramatic original
romanesc.
De asemenea, se dezvolta presa in Moldova sub conducerea
lui Ghe. Asachi. Se afirma “Albina Romaneasca” si suplimentul
sau, “Alauta Romanasca”. In Tara Romaneasca, sub conducerea
lui I. H.-Radulescu se afirma “Curierul National” cu suplimentul
“Curierul de ambe sexe”. In Transilvania, sub conducerea lui
Ghe. Asachi, apare “Gazeta de Transilvania” si suplimentul
“Foaie pentru minte, inima si literatura”.
Acest curent innoitor a cuprins si literatura. In anul 1830 I.
H.-Radulescu a tradus in limba romana “Meditatiile poetice” ale
lui Lamartine, act simbolic prin care se marca trecerea literaturii
romane de sub sfera de influenta a literaturii orientale sub sfera
de influenta a literaturii occidentle, in primul rand sub sfera de
influenta a literaturii franceze.
Tot acum se produce un eveniment de mare importanta in
evolutia literaturii romane: 1840-apare la Iasi, sub conducerea lui
Mihail Kogalniceanu, revista “Dacia literara”, cu rol important in
orientarea literaturii nationale in epoca, dar cu rol important si in
jalonarea directiilor viitoare de dezvoltare a a literaturii noastre.
18
Uniii critici chiar au afirmat ca a existat in literatura romana un
curent al “Daciei literare”.

Printre cele mai importante reviste care au preluat ideile se


numara “Propasirea” si “Romania literara”. Revista “Dacia
literara” a aparut numai in trei numere, dintre care primul
continea articolul-program numit “Introductie”. Acest articol se
deschide printr-o trecere in revista a tuturor publicatiilor aparute
in Tarile Romane pana in 1848. Articolul sublinia caracterul local
al acestor publicatii si necesitatea aparitiei unei reviste exclusiv
literare in care sa se stearga diferentele locale dintre romani.
O astfel de revista isi propune Mihail Kogalniceanu sa faca
din “Dacia literara”: “In ea ca intr-o oglinda se vor vede scriitorii
moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecare
cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau.” Astfel, revista a jucat
un rol important in realizarea unitatii nationale a romanilor pe
plan cultural. Articolul “Introductie” pune, de asemenea,
problema criticii literare, Kogalniceanu subliniind necesitatea
unei critici literare juste, obiective, capabila sa impuna
adevaratele valori literare: “Vom critica cartea, iar nu persoana.”
De asemenea, Mihail Kogalniceanu pune problema traducerilor
literare. El constata ca scriitorii romani din perioada pasoptista
realizeaza numeroase traduceri, dar ca in literatura nationala nu
mai aparusera opere de mare valoare. De aceea el a criticat
traducerile, spunand: “Traductiile nu fac literatura. Ele au
devenit la noi o manie primejdioasa pentru ca omoara in noi
duhul national.” In acest context, articolul “Introductie” va
incuraja dezvoltarea literaturii nationale. In conceptia lui Mihail
Kogalniceanu, pentru realizarea unei literaturi romane originale,
trebuia ca scriitorii sa se inspire din folclor, istorie nationala,
natura patriei, realitatile sociale prin care opera va capata o
culoare locala.
Kogalniceanu afirma ca: “Istoria noastra are destule fapte
eroice, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice,
frumoasele noastre tari sunt destul de mari pentru ca sa gasim si
la noi sujeturi de scris fara sa mai avem pentru aceasta trebuinta
19
sa imprumutam de la alte natii.” Datorita orientarii spre aceste
surse de inspiratie, articolul “Introductie” a fost considerat
manifestul romantismului romanesc.
Literatura “pasoptista” acopera, ca denumire, o realitate in
acelasi timp sociala, culturala si literara. In mod aproape inanim,
istoria literara fixeaza perioada literaturii “pasoptiste” intre finele
deceniului al 6-lea (aproximativ 1860). Legata de importante
evenimente politico-sociale, aceasta delimitare cronologica nu
are totusi nimic rigid: trebuie doar sa precizam ca debutul
perioadei pasoptiste este legat de iesire Tarilor romane de sub
dominatia exclusiv otomana si de inceputul “europenizarii”
economice; iar incheierea perioadei pasoptiste va fi marcata de
realizarea celui mai aprins vis al generatiei, Unirea Principatelor
si de dobandirea libertatilor politice. Dupa aceasta data, adica
dupa 1860, frontul pasoptist se destrama, iar unitatea asigurata
de idealurile comune apartine trecutului.
Din punct de vedere literar, limitele perioadei sunt marcate
de aparitia primelor scrieri declarat romantice si de orientarea
pro-romantica a sensibilitatii publicului; astfel,
traducerea – in anul 1830 – a “Meditatiilor” poetului
romantic francez A. De Lamartine de catre I.Heliade Radulescu
capata aproape valoare de simbol. La cealalta extremitate a
prioadei, anul 1860 aduce afirmarea in cultura noastra a nei noi
generatii, a generatiei “post-pasoptiste”: Odobescu, Hasdeu si N.
Filimon devin cunoscuti in deceniul 1860-1870. Aparitia lui
M.Eminescu si impunerea noii mentalitati generate de “Junimea”
si de critica lui Titu Maiorescu pun capat peioadei pasoptiste si
postpasoptiste; odata cu primele poezii eminesciene se schimba
fundamental stilui poetic romanesc, iar maniera pasopista de a
scrie versuri apare caduca.

Romantismul pasoptist

Majoritatea scriitorilor pasoptisti sunt romantici, literatura


acestei epoci prezentand o omogenitate remarcabila si neatinsa
de etapele ulterioare.
Romantismul pasoptist este un romantism specific, colorat
national, inchinat idealurilor Revolutiei de la 1848: evenimentele
20
acestui an vor reprezenta punctul crucial al existentei tuturor
scriitorilor de care ne ocupam. Participanti sau simpatizanti ai
revolutiei, scriitorii creeaza o literatura in care idealurile
inaintate ale epocii isi fac simtita din plin prezenta.
Existenta sociala a majoritatii scriitorilor pasoptisti – cel
putin a celor din Principate – se aseamana” fii de mari boieri sau
de mici boieri, pasoptistii si-au facut educatia in Franta, au
asimilat ideile culturii franceze a epocii lor; hraniti si cu ideile
social-politice ale Revolutiei franceze, au incercat sa le aplice
tarii noastre, aflate inca intr-o organizare sociala aproape
feudala; intrand in conflict cu propria lor clasa si cu domeniile
regulamentare, impuse de o putere straina, au suferit persecutii,
inchisoare sau surghiun au fost impiedicati de cenzura sa-si
exprime direct ideile in scris; dupa infrangerea revolutiei si
intrarea trupelor straine in tara, au fost exilati vreme indelungata
sau izolati in interior; in fine, dupa Pacea de la Paris (1856), s-au
intors in tara, si-au reluat activitatea, realizand Unirea
Principatelor si inceputul modernizarii tarii. Aceasta “schema
biografica” este valabila pentru majoritatea scriitorilor pasoptisti:
inca o dovada a faptului ca generatia s-a simtit solidara,
angrenata in opera de renastere nationala si actionand sub
imperative comune.
Ca prima generatie romantica si prima generatie a literaturii
noastre moderne, scriitorii pasoptisti au creat – din multe puncte
de vedere – o literatura substantial noua fata de epocile
anterioare: de aceea, ei au jucat rolul unor novatori, chiar rolul
unor pionieri in variate zone ale literaturii.
Programele teoretice ale unui curent sau ale unei miscari
literare prezinta o deosebita importanta: ele cristalizeaza
tendintele fundamentale si dau coerenta indrumarilor. La fel ca
oricare alta miscare, si literatura pasoptista s-a regasit in
anumite luari de pozitie teoretice.
Contstituirea deplina a romantismului pasoptist este
marcata de un alt program teoretic, al carui autor a fost Mihail
Kogalniceanu: programul revistei “Dacica literara”. Aparuta in
fruntea primului numar al revistei (1840), “Introductia”
sintetizeaza o noua etapa a pasoptismului, pe care am putea-o
21
numai “etapa critica”. Remarcand ca traducerile aparute in
numar prea mare risca sa fie daunatoare, Kogalniceanu
proclama necesitatea originalitatii, care poate fi obtinuta prin
atasarea de sursele nationale: de trecutul istoric si de folclor.
Romantismul neselectiv de pana atunci trebuia corectat, prin
urmare, in sens national.
In alta ordine de idei, principiul critic isi reclama prezenta:
intr-un numar al revistei, Kogalniceanu insista cu deosebire
asupra “obiectivitatii”, precizand ca va fi criticata “opera si nu
persoana”, iar rezultatul nu va putea fi decat o literatura
superioara. In fine, se preconiza inlaturarea provincialismului
prin unirea in paginile aceleiasi publicatii a tuturor scriitorilor
romani.
In general, se poate vedea ca programul “Daciei literare”
este un program de inspiratie romantica si nationala; indicarea
surselor posibile de inspiratie se incadreaza catehismului
romantic. Dar, prin acest program, romantismul era pentru prima
data adaptat unor noi realitati, iar dezideratul “critic”, mentionat
explicit, izvora din necesitatile strict locale.

Poezia pasoptista
22
Poezia pasoptista raspunde, in general, directiilor si
principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul
“Introductie” din primul numar al revistei “Dacia literara”, in
sensul ca este o poezie sociala, adaptata la momentul istoric si
chiar politic, conforma cu idealurile de libertate si unire ce
animau sufletele romanilor de pretutindeni. Acum se afirma cu
putere spiritul national, increderea in valorile traditionale,
populare, in istoria, natura si folclorul romanesc, care devin
acum, alaturi de evenimentele social-politice ale momentului,
teme predilecte ale poetilor.
Ceea ce ii uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul
regasit in creatiile literare, care se constituie in adevarate
manifeste pentru implinirea unitatii si independentii nationale,
pentru dreptate sociala.
Se dezvolta astfel o poezie retorica, declamativa,
grandilocventa, cu exprimare directa a ideilor si sentimentelor,
intr-un stil avantat; cu un limbaj adecvat intelegerii de catre
marea masa de cititori, in care teme vechi precum iubirea,
destinul, fericirea, moartea etc. Se completeaza cu meditatia
asupra locului omului in istorie, cu motivul constiintei sociale, al
luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revolutiei
etc.
Satirizarea viciilor oranduirii feudale si evocarea realitatilor
sociale constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste,
scriitorii ironizand cu severitatea
moravurilesocietatii,condamnand cu fermitate abuzurile si
nedreptatile manifestate in epoca.
Se manifesta, in ansamblu, doua tendinte de ordin cultural si
literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii, alaturi de
revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii
romanesti. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura
romana pot intra in universalitate doar prin valorificarea
specificului nostru national, a surselor tematice si de exprimare
pe care le ofera folclorul si istoria nationale.
23
Din punct de vedere compozitional, operele scriitorilor
pasopstisti impletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu
preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii
literare: ode, elegii,meditatii, epistole, satire, fabule, pasteluri,
idile,sonete, balade.
Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematical
poeziei pasoptiste, nuantata sub forma atasamentului la valorile
poporului,ale pamantului si ale traditiilor romanesti (Gh. Asachi,
“La patrie”, C.Bolliac, “O dimineata de Caraiman”, I.Heliade-
Radulescu, “Zburatorul”), a elogiului realizarilor poporului (Gh.
Asachi, La introducerea limbii nationale in publica invatatura,
C.Bolliac, “La cea intai corabie romaneasca”), a prezentarii
trecutuluica model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, “Umbra lui
Mircea”. “La Cozia”, I.Heliade-Radulescu, “O noapte pe ruinele
Targovistei”).
Un loc aparte in valorificarea tematicii istorice il ocupa
balada, o impletire de elemente epice, lirice si dramatice, poate
cea mai complexa specie a amomentului, in care, sintetizand,
patetismul cu patriotismul si cu valorilemorale, poetii devin
cantaretiai trecutului glorios ( D.Bolintineanu, “Muma lui Stefan
cel Mare”, Gh. Asachi, “Dochia si Traian”).
Un alt pilon tematic il reprezinta critica societatii
contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu, “Satira
duhului meu”, Gh. Asachi, “Sotie de moda”) si a fabulei (Gr.
Alexandrescu, “Cainele si catelul”, Gh. Asachi,” Musca si carul”,
I.Heliade-Radulescu, “Cumatria cioarei, cand s-a numit
privighetoare”).
Iau avant lirica filosofica ( I.Heliade-Radulescu, V”isul”,
D.Bolintineanu, “Scopul omului”), cea religioasa ( I.Heliade
Radulescu, “Cantarea diminetii”, Gr. Alexandrescu, “Candela”) si
cea erotica ( Gh. Asachi, “Dorul”, Gr. Alexandrescu,
“Asteptarea”, D.Bolintineanu, “O fata tanara pe patul mortii”).
Se afirma artistul-cetatean, exponent al constiintei colective,
asa cum se observa in poezia “Un rasunet” a lui Andrei Muresanu
sau “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu.

24
Proza in perioada pasoptista

Prima parte a perioadei pasoptiste inregistreaza o serie de


opere in proza care insa apar izolate si nu toate semnificative:
abia dupa 1840, in deniul 5 si imediat dupa revolutie, isi scriu
operele fundamentale prozatorii de prima marime: C. Negruzzi,
Al. Russo, V. Alecsandri si N. Balcescu. Romantismul romanesc s-
a colorat in acest caz in forme specifice: va predomina
romantismul memoriilor, al bucatilor sentimentale sau ironice, va
fi romantismul vag si delicat al sensibilitatii medii, cu alte cuvinte
– va lipsi romantismul total, grav sau filozofic. In acelasi timp,
formulele prozodice novatoare, reformele decise ale frazei si ale
compozitiei pe care romantismul le-a adus pe alte meridiane vor
25
face in literatura noastra figura izolata: “poemele in proza” ale
lui Gh. Asachi, I. Heliade-Radulescu sau Cezar Boliac (de fapt un
soi de meditatii lirice improvizate) raman aproape neobservate.
Numai “Cantarea Romaniei” va avea mai mare notorietate.
Domina, in schimb nuvela si memoriile.
Cea mai frapanta trasatura a prozei in epoca pasoptista este
caracterul memorialistic, lipsa inventiei pure, a fictiunii: aflata la
inceput de drum, proza romaneasca pune, inainte de orice,
faptul trait; am putea vorbi chiar de o anumita pornire – comuna
tuturor prozatorilor epocii – de a respinge inventia. Tudor Vianu
spunea ca “primul nostru realism este memorialistic”, dar
observatia se poate extine la proza pasoptista in ansamblul ei.
Primele incercari notabile a lui I. Heliade-radulescu, in deceniul al
IV-lea, sunt amintiri (“Dispozitiunile si incercarile mele de
poezie”); capodopera prozei lui C. Negruzzi este constituita de
descrierea unor fapte traite (“Negru pe alb”); insemnarile de
calatorie fac o moda durabila (la V. Alecsandri, D. Bolintineanu,
Gr. Alexandrescu); pe detalii autobiografice se bazeaza multe
dintre bucatile in proza a lui V. Alecsandri.
Chiar si capodopera nuvelisticii romanesti din aceasta
perioada, “Alexandru Lapusneanul” de C. Negruzzi, atesta
aceeasi trasatura, desi indirect: calitatea fundamentala a nuvelei
ramane concentrarea, dramatismul ei perfect gradat. Cele patru
parti par – asa cum a remarcat G. Calinescu – patru acte ale unei
drame, in care totul se dizolva in replici, in alegerea cuvintelor
celor mai potrivite, in gesturile indispensabile. Aproape ca nu
exista descriere sau reltare a autorului in aceasta capodopera de
concizie. Totusi, si aici apare incapacitatea autorului de a
inventa: C. Negruzzi a selectat din cronicile lui Gh. Ureche si
Miron Costi cateva episoade exceptionale prin dramatismul lor si
le-a imbinat in cunoscuta nuvela. Meritul deosebit a lui Negruzzi
este tocmai acela de a fi dus la desavarsire unele virtuti latente
existente in scene sau fapte relatate de cei doi cronicari.
A doua trasatura globala a prozei pasoptiste o constituie
importanta pe care continua sa o aiba retorismul, mostenirea
oratorica a perioadei clasice si a culturii din secolele precedente.
Proza larga, in care fraza se afla construita pe tiparul perioadei
26
clasice si in care scriitorul cauta sa provoace efecte retorice, a
inflorit mai cu seama in Muntenia si in Transilvania. In perioada
imediat urmatoare infrangerii revolutiei, a existat o intensa
productie de scrieri “mesianice”, unde nenorocirile prezentului
trebuiau sa fie prilej de renastere a sperantelor, iar apelurile la
istoria patriei aveau acelasi sens exemplar.

27
V ASILE
ALECSANDRI

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii


Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei
populare. Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacau — d. 22
august 1890, Mircesti, judetul Iasi) a fost un poet, dramaturg,
28
folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român,
membru fondator al Academiei Romane, creator al teatrului
românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate
marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului
secol al XIX-lea.
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni,
printre care viitorul domn Al.I. Cuza şi
pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la
Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul
1835. În 1837 s-a pregătit pentru un
bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile
Facultăţii de Inginerie, pe care nu a
terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în
limba franceză: Zunarilla, Marie, Les
brigands, Le petit rameau, Serata. În anul
următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în
administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut
o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru
nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache
Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început
activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante
succese. Opera sa dramatică însumează
circa 2000 de pagini, rămânând cel mai
rezistent compartiment al activităţii sale
literare şi va constitui baza solidă pe care se
va dezvolta dramaturgia românească în
principalele sale direcţii tehnice: comedia
străină şi drama istorică. În noiembrie s-a
jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie
1841, Cinovnicul şi modista, ambele
preluate după piese străine.
Poezii în limba română pe care le va grupa
mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte
strâns legate de modelul popular din care au
luat naştere.
29
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din
Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri
Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al
revoluţionarilor moldoveni.

În 1854 – Apare sub conducerea sa România literară,


revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M.
Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D.
Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1859 – Este numit de domnitorul
Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franţa,
Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

In 1890 bolnav de cancer fiind,, se stinge vara, la 22 august,


ramanandu-i in priviri universul casei de la Mircesti. A fost dus la
mormant intr-un car tras de patru boi.

30
ALECU RUSSO

Alecu Russo (17 martie 1819, Chişinău - 5 februarie 1859)


a fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român
(originar din Basarabia), ideolog al generaţiei de la 1848. Este
autorul volumului „Cântarea României”, tipărit anonim. Fără a
revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre
cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria
literaturii române.

S-a născut în familia unui boier de viţă veche, dar cu o


situaţie socială relativ modestă. Copilaria şi-a petrecut-o la ţară,
în mijlocul ţăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a
secerat familia.Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de
parintele său la studii în Elveţia. După studiile din Elveţia, îşi
continuă studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier
de lânga Geneva. Pe băncile institutului scrie primele sale
încercari literare. Majoritatea lucrărilor au
fost scrise în limba franceză şi au apărut
postum în traducerea lui Alecsandri

• 17 martie 1819 – Se naşte Alecu


Russo (numele vechi este Rusul sau
Rusu), fiul lui Iancu Rusu, proprietar de
pământuri într-un sat pe valea Bâcului, în
Basarabia, Prodăneştii Vechi.
• 1829 – Este trimis de către tatăl său
(mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră) în

31
Elveţia, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde
învaţă limbile franceză şi germană.
• 1836 – Tânărul Russo scrie poemele „La mort d’Alibaud şi
Epitaphe d’Alibaud” în limba franceză. „Louis Alibaud fusese
un tânăr care a întreprins un atentat împotriva regelui
Ludovic Filip, dar, nereuşind, a fost condamnat la moarte.
De pe acum, Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit
simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un liberal în gândire, fiind,
mai apoi, ideologul mişcării revoluţionare de la 1848 din
Moldova.
• 1839 – Se întoarce în Moldova, probabil la moşia de la
Negrişoasa, în ţinutul Bistriţei, unde tatăl său arendase nişte
pământuri. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în
ţinuturile Neamţului, intrând în contact cu frumuseţea
folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii şi
impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra
„Piatra Teiului”.
• 1840 – Se stabileşte la Iaşi, în urma unor dezacorduri cu
familia. Impresionat de locuri şi de locuitori, Alecu Russo
scrie „Iaşii şi locuitorii lui la 1848” (în franceză).
o Scrie „Studie naţionale”, lucrare apărută postum sub
îngrijirea lui V. Alecsandri.
• 1841 – Domnitorul Mihail Sturdza îi încredinţează un post de
funcţionar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamţ.
• 1845 – Alecu Russo scrie piesele „Băcălia ambiţioasă” şi
„Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional”.
o La Mânjina, moşia lui C. Negri, face cunoştinţă cu mai
mulţi intelectuali progresişti munteni, printre care şi
Nicolae Bălcescu.
• 1846 – Se reprezintă la Iaşi „Băcălia ambiţioasă” şi, apoi,
„Jicnicerul Vadră”.
o Apare în „Albina Românească” articolul „Critica criticii”,
un studiu programatic în spiritul Introducţiunii de la
„Dacia literară”.
o În urma reprezentării comediei Jicnicerul Vadră, Alecu
Russo este surghiunit la Mănăstirea Soveja; scrie

32
jurnalul „Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”,
publicat postum de Al. Odobescu.
• 1847 – Scrie articolele „Poezia populară” şi „Decebal şi
Ştefan cel Mare”, publicate postum în „Foaia societăţii
pentru literatură şi cultură română” din Bucovina.
o După încercarea lui Negruzzi
din 1840, Poezia populară
devine o operă
fundamentală de cercetare a
folclorului.
• 1848 – Participă la mişcarea
revoluţionară din Moldova alături
de V. Alecsandri; în urma
eşecului acesteia, Russo
pribegeşte mai întâi în Ardeal,
pentru ca apoi să se stabilească
la Paris.
• 1850 – Apare în „România
Viitoare”, revistă politică a
românilor exilaţi la Paris, „Cântarea României” (versiune
franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul
dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea
intitulată «Cântarea României» ... E o scurtă ochire asupra
trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu
blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de
faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O
simţire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere
de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de
speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care unii n-
au atins-o şi n-o ating, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n-a
mai găsit astfel de accente pentru a mângâia şi îmbărbăta
maica în suferinţă, «ţara cea dragă», şi în acelaşi timp,
pentru întâia oară se caută în desfăşurarea venimentelor ce
alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga).
• 1851 – Se întoarce în ţară; publică în „Zimbrul” scrierea
„Studie moldoveană” sub pseudonimul „Terenţie Hora”.

33
• 1855 – După o absenţă mai lungă în publicistică, Alecu
Russo publică în „România literară” a lui Vasile Alecsandri
„Cugetări”. Adept al unui conservatorism literar şi lingvistic,
fără a fi potrivnic influenţelor apusene, înverşunat critic al
„restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al „ardelenismului“,
Alecu Russo vede evoluţia limbii şi a literaturii române cu o
cumpănită gândire, ţinând seama de tradiţie: „Dacă este ca
neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul
public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul
adevărat: la tradiţiile şi la obiceiurile pământului, unde sunt
ascunse încă şi formele şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege
mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină şi greacă;
de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele să descopăr
o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş
călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba“.

Foarte bolnav, plin de datorii, moare sarac la 40 de ani, doar


la cateva zile de la Unirea din 24 ianuarie 1859. Mormantul sau
se afla in interiorul bisericii Barboi din Iasi.

34
COSTACHE NEGRUZZI

Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropiera


Prutului, lângă Ia şi, este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine
răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi al Sofiei
Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greaca cu unul din dascălii
greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă
singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte
într-un articol intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte
interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor
întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl
său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i
deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la
care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă
datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din
Basarabia în anii 1821, 1822.
Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel
viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii („Mnemon”
de Voltaire, „Prostia Elenei” de Marmontel), şi câteva nuvele,
care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile
patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi
dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de
protestare indirectă la adresa domnului şi
boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în
Obşteasca obişnuită adunare, instituită de
Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar
superior, şi ca director al teatrului (alături de
Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se
35
arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este
ales primar al oraşului Iaşi.
Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp
rămâne retras din afacerile statului, reintrând numai mai târziu
ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub
domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca
deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat
în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi.

• 1808 – Se naşte la Trifeştii Vechi (Iaşi) Costache Negruzzi,


fiul paharnicului Dinu Negruţ şi al Sofiei Hermeziu. După ce
învaţă în casă limba greacă şi franceză, îşi însuşeşte limba
română cu un dascăl de la Seminarul de la Socola, episod
povestit cu mult umor în Cum am învăţat româneşte.
Adevărata românească o învaţă după cărţile populare
Floarea darurilor şi Istoria lui Arghir şi a prea-frumoasei
Elene şi după cartea lui Petru Maior Despre începutul
românilor – „Astfel Petru Maior m-a învăţat româneşte.“
• 1821/1822 – Familia părăseşte Iaşii în urma mişcării eteriste,
stabilindu-se la moşia Şărăuţi din ţinutul Hotinului, apoi la
Cernăuţi, unde viitorul scriitor a avut privilegiul de a-l
cunoaşte pe Aleksandru Puşkin, exilat aici de autorităţile
ţariste.
• 1823 – Familia se întoarce la Iaşi.
• 1826 – Moare tatăl scriitorului, Dinu Negruţ.
• 1825/1835 – În urma morţii tatălui, ocupă diverse funcţii
administrative, de la aceea de diac la vistierie până la cea
de secretar al Adunării Obşteşti.
• 1835 – Traduce Triizăci ani sau viaţa unui jucătoriu de cărţi
după opera cu acelaşi titlu a lui Victor Ducange şi M. Dinaux.
• 1836 – În Muzeul Naţional (nr. 36, 37) apare Corespondenţa
dintre doi români, unul din Ţara Românească şi altul din
Moldova, pe de o parte I.H. Rădulescu, pe de alta C.
Negruzzi, pe teme lingvistice de mare actualitate:
36
simplificarea alfabetului, introducerea neologismelor, limba
română unitară.
• 1837 – Traduce, la îndemnul lui Heliade care proiectase acea
vestită Bibliotecă universală, Angelo, tiranul Padovei şi
Maria Tudor, drame ale lui Hugo. Publică poemul Aprodul
Purice, sursa de inspiraţie fiind o legendă din O samă de
cuvinte a lui I. Neculce, gândit drept un fragment din
proiectata epopee Ştefaniada.
• 1837/1838 – Curierul de ambe sexe al lui Heliade publică
nuvela romantică Zoe, apoi traducerea poemului Şalul negru
de Aleksandr Pushkin.
• 1839 – Tot în Curierul de ambe sexe publică povestirea
anecdotă Au mai păţit-o şi alţii, în Albina
Românească apare Regele Poloniei şi
domnul Moldovei.
• 1840 – Apare la Iaşi Dacia literară sub
direcţia lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri
şi a lui C. Negruzzi. În chiar numărul 1 al
Daciei literare apare nuvela istorică
Alexandru Lăpuşneanul,care este de
asemenea si prima nuvela istorica din
literatura română. G. Călinescu afirmă:
„Numele lui C. Negruzzi este legat de
obicei de nuvela istorică «Alexandru Lăpuşneanul», care ar
fi devenit o scriere celebră ca şi «Hamlet«» dacă literatura
română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale“.
Face parte din comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din
Iaşi, alături de Kogălniceanu şi de Alecsandri. Publică în
Albina Românească nuvela Provinţialul, devenită Fiziologia
provinţialului.
• 1842 – În Albina Românească apare Păcală şi Tândală sau
Morala moldovenească: „capodopera acestei proze de
hilaritate clasică este «Păcală şi Tândală», deschizând
drumul lui Anton Pann şi a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu).
• 1844 – În Propăşirea apare prelucrarea Toderică după
Federigo a lui Prosper Merimée, care nemulţumeşte
autoritatea domnească; autorul este exilat, iar revista oprită.
37
Tipăreşte Vânătorul bun, o carte pe tema vânătorii pe care
Odobescu o cunoaşte, devenindu-i model pentru Pseudo-
kinegeticos, operă terminată cu un fragment negruzzian.
• 1846 – În Almanahul de învăţătură apare nuvela istorică
Sobieski şi românii.
• 1848 – Conservator în gândire, un cumpătat, având relaţii
bune cu domnitorul, Negruzzi nu este printre participanţii la
evenimentele revoluţionare din acest an.
• 1849 – La Teatrul Naţional din Iaşi se reprezintă vodevilul
Doi ţărani şi cinci cârlani, devenit Cârlanii.
• 1850 – Este numit director al departamentului finanţelor.
• 1851 – Publică farsa într-un act Muza de la Burdujeni la
sfârşitul căreia Negruzzi adaugă o notă: „Noi am zis – nu ne
mai aducem aminte unde – că sunt mulţi care schingiuesc şi
sfâşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac
croitori, şi croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune
această mică comedie crezând că facem un bine arătând
ridicolul unor asemine neologişti“.
• 1853 – Negruzzi scoate revista Săptămâna.
• 1855 – În România literară a lui V. Alecsandri apar Istoria
unei plăcinte şi Ochire retrospectivă.
• 1857 – Apare volumul Păcatele tinereţilor, care cuprinde
toate scrierile lui Negruzzi grupate în patru cicluri:
o I. Amintiri din juneţe (Cum am învăţat româneşte, Zoe,
O alergare de cai);
o II. Fragmente istorice (Aprodul Purice, Alexandru
Lăpuşneanul, Sobieski şi românii, Regele Poloniei şi
domnul Moldovei);
o III. Neghină şi Pălămidă (Cârlanii, Muza de la Burdujeni);
o IV. Negru pe alb (Scrisori de la un prieten).
• 1862 – În revista Din Moldova apar Studii asupra limbii
române.
• 1866 – La înfiinţarea Societăţii Academice Române este
numit membru al acesteia.
• 1868 – C. Negruzzi moare la Iaşi, fiind înmormântat la moşia
sa Trifeşti.

38
GRIGORE ALEXANDRESCU

S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua


Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu.
Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie
extraordinară. Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la Bucuresti, este
elev la pensionul Sfântul Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face
cunoştinţă cu Heliade. Uimeşte pe toţi prin
talentul său poetic. Va sta şi acasă la
Heliade, care-i va publica prima poezie
„Miezul nopţii” în „Curierul Românesc”,
urmată de elegia Adio la Târgovişte.
O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat
(1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840
şi „Lebăda şi puii corbului”) este întemniţat.
A ocupat funcţii mărunte. În 1848 e
redactor al ziarului „Poporul suveran”. În
ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de
alienare mintală. A murit sărac la Bucureşti
în anul 1885.
A debutat cu poezii publicate în „Curierul Românesc” condus
de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile
care au pregătit revoluţia din 1848.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa


lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic si umoristic.
Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la Cozia (făcuse o
călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul fabulist
autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în
care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor („Câinele

39
şi căţelul”, „Boul şi viţelul”, „Dreptatea leului”, „Vulpea liberală”
s.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în


literatura română ca specii literare autonome epistola, meditaţia
şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.

Apreciere critică: ,, Alexandrescu este incontenstabil cel mai


de seamă fabulist al nostru...” ( D. Popovici)

ION HELIADE RADULESCU

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d.


27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic
român, membru fondator al „Academiei Române” şi primul său
preşedinte, considerat cel mai
important ctitor din cultura română
prepaşoptistă.

După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion


Heliade Rădulescu învaţă limba greacă,
înainte de a învăţa să citească
româneşte din lucrarea Istoria pentru
începutul românilor în „Dachia a lui
Petru Maior” (asemeni lui C. Negruzzi, în
Moldova). În 1818, el devine elevul lui
Gh. Lazăr, căruia îi va urma la
conducerea şcolii de la „Sf.Sava”. Este
40
membru activ al asociaţilor culturale din epocă: „Societatea
Literară” (din 1827), „Societatea Filarmonică” (din 1833),
întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul Românesc”
(1829) şi „Curierul de ambe sexe” (1837), tipograf, editor, poet,
prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei „biblioteci
universale”, menită sa înzestreze cultura noastră cu toate
capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor,
întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei
generaţii, oricât de ambiţioase.

• Fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă


este considerată a fi „Curierul românesc de ambe sexe”
publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în Ţara
Românească, dar şi „Gazeta Teatrului Naţional”, „Muzeul
naţional”, difuzate prin librăria românească a lui Iosif
Romanov.
• Fondator al Societăţii Filarmonice (1833).
• Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la
redactarea Proclamaţiei de la Islaz, membru în guvernul
provizoriu, etc.)
• Teoretician şi îndrumător literar în Regulile sau gramatica
poeziei.
• Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul
eroic „Anatolida” sau „Omul şi forţele”, realizat fragmentar,
a cultivat meditaţia cu motive preromantice, lamartiniene
„O noapte pe ruinele Târgoviştei”, elegia „Dragele mele
umbre”, mitul popular „Sburătorul”, capodopera sa literară,
satira şi fabula politică.
• Proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor,
„Domnul Sărsăilă autorul”, „Conu Drăgan şi cuconiţa
Drăgana”.
• Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din
clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante
Aligheri, Goethe, Byron ş.a.m.d..
• A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica
românească), 1828).

41
• Preocupări de natură filosofică şi religioasă de inspiraţie
gnostică („Biblicele”, 1858; „Echilibru între antiteze”).
• Membru fondator al Societăţii Academice Române
(Academia Română) şi primul preşedinte al acesteia (1867 –
1870).

Nicolae Balcescu

42
Născut în Bucureşti, într-o familie de
mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin
Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-
Bălcescu. Va lua numele de familie al
mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea,
în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui
Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824.
Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache
şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi
Marghioala. Într-un alt document se mai
pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul „Sfântul Sava”, începând cu 1832, fiind


pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori,
între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar
în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu
Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită şi este
închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21
februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui
Bibescu. Mitiţă Filipescu este ţinut doi ani, cu picioarele în apă.

După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi


Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită Frăţia,
călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara
Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin
Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August
Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric
pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844. În Franţa se va
implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această
revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia
din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi
secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de
revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea
ţăranilor şi vot universal.

43
Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile
Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să
evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de
autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece
prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin,
se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare,
încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români
transilvani şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o
impresie bună, el este de acord cu „proiectul” revoluţionarului
român. La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat
„proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu
revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară
de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale
maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile, se ajunge
din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale
contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi
revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrîntă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-


Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849,
rămasă manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu. Se
exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele
revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei
confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27
septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l’Empreur des
Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de
aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă
autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe
mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se
stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin
Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla
Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de
ani. În anul 1977, Cantemir Riscutia a făcut parte dintr-o
delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în
care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de
la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort
în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capuccini. Riscuţia
44
a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea
trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul
fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capuccinilor, loc
sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae
Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100


de lei, România, 1952

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele


lucrări ale lui Karl Marx, îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un
înaintaş al acesteia. De aceea, pe biletele bancare româneşti, de
1.000 de lei, ediţia 1950, precum şi pe cele de 100 de lei, ediţiile
1952 şi 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste
10 localităţi rurale, precum şi străzi din România comunistă au
primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluţionarului
paşoptist.

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia


comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura
cea mai luminoasă a revoluţiei de la 1848. E tipul
revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat seama
că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului,
să-i exprime năzuinţele şi drepturile. Bolnav de ftizie, având de
îndurat lipsurile şi greutăţile exilului, în preajma ultimei sale
călătorii spre ţărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde îşi
va da sfârşitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret[3] cu
fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii
mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viaţă interioară.

Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100


de lei, România, 1966
45
Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai
imaginea personajului, ci şi admiraţia pictorului pentru
adevăratul conducător al revoluţiei de la 1848. Lucrat cu
măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor şi
de luptător al lui Nicolae Bălcescu şi se înscrie în galeria
portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”[5]

Andrei Muresanu

Andrei Mureşanu (n. 16 noiembrie 1816, Bistriţa – d. 12


octombrie 1863, Braşov) a fost un poet şi revoluţionar român din
Transilvania. Născut într-o familie de ţărani, a studiat filozofia şi
teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Braşov, începând cu
46
1838. A început să publice poezie în revista „Foaia pentru minte,
inimă şi literatură”. A fost printre conducătorii Revoluţiei din
1848, participând în delegaţia Braşovului la Adunarea de la Blaj
din mai 1848. Poemul său „Un răsunet”, scris la Braşov pe
melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii
mele[1] ) şi denumit ulterior „Deşteaptă-te, române!”, a devenit
imn revoluţionar – fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza”
românilor. Din 1990, acesta a devenit imnul României. După
revoluţia din 1848, Mureşanu a muncit ca traducător la Sibiu şi a
publicat în revista „Telegraful Român”, operele sale având tentă
patriotică şi de protest social. În 1862, poeziile sale au fost
adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863
la Braşov.

Andrei Mureşanu s-a născut la 16


noiembrie 1816, în oraşul Bistriţa. Părinţii
poetului erau oameni simpli. Tatăl,
Teodor, ţinea în arendă, la Bistriţa, o
moară de argăsit scoarţă, care abia
asigura existenţa familiei relativ
numeroase: soţia şi trei copii. Casa în
care locuiau era compusă dintr-o singura
chilie ceva mai largă, şi o tindă. Câţiva
ani după naşterea poetului, tatăl moare strivit de un car de
argăseală. Întreaga greutate a întreţinerii celor trei copii mici
rămâne în seama mamei. Fraţii mai mari ai poetului, datorită
greutatilor materiale, nu pot urma la şcoli mai înalte, pentru a se
califica intr-o profesie intelectuală. Unul a ajuns cântăreţ
bisericesc, altul morar, ca şi tatăl. Singur poetul, ajutat de
împrejurari şi de o înclinaţie deosebită pentru studii, a mers mai
departe. Primele cunoştinţe le primeşte de la un bătrân grănicer,
Dănilă Doboş, din Valea-Rocnei.

În anul 1825 e primit ca elev la Şcoala normală săsească din


Bistriţa, iar peste câţiva ani trece la liceul piariştilor, din acelaşi
oraş, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832
vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul Nicolae Marin şi unde
studiază doi ani filosofia, apoi teologia. Aici îl are coleg de
47
studenţie, cu câţiva ani mai mare, pe George Bariţiu,
organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de
teatru în limba română. Cu Bariţiu leagă o prietenie adâncă,
prelungită apoi de-a lungul multor ani la Braşov.

Mediul cultural al Blajului, unde, pe lângă spectacolele


stângace date de diletanţi, un Timotei Cipariu, de pildă, scria
versuri (Egloga, scrisă la 1832 şi reprezentată la un spectacol în
anul următor), va înrâuri pe fiul morarului din Bistriţa,
stimulându-l pe calea lecturii şi a scrisului. Când George Bariţ
părăseţte Blajul, preluând conducerea şcolii române din Braşov,
în anul 1837, se gândeşte să-l
aducă de la Blaj şi pe Muresanu.
Întrucat poetul era încă student
în ultimul an, Bariţiu îi obţine
dispensa de a intra în
învaţământ fără a-şi fi terminat
studiile. Astfel că în anul 1838
Mureşanu se stabileşte la
Braşov, ca institutor la şcoala
română condusă de Bariţiu.
Peste doi ani, în 1840, trece ca
profesor la gimnaziul românesc,
în care calitate funcţionează
până în anul 1849. Paralel, el
începe să colaboreze la gazetele
lui Bariţ, „Foaie pentru minte...”
şi „Gazeta de Transilvania”, cu
poezii şi articole. În acest timp
are prilej să cunoscă o seamă de
poeţi din Principate, pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-
Rădulescu, Cezar Bolliac, mai târziu pe Dimitrie Bolintineanu şi
Vasile Alecsandri, care obişnuiau să vină vara, cum ne
informeaza Bariţiu, la băi la Vâlcele, nu departe de Braşov. Acest
contact cu poeţi deja consacraţi va stimula începuturile literare
ale bardului ardelean şi va influenţa în mod vizibil creaţia sa
poetică.
48
Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de
frământările sociale ale poporului. La 1848 e printre fruntaşii
revoluţiei. Cu acest prilej scrie „Răsunetul”, care devine marşul
revoluţionarilor români din Transilvania. În 1849, după
înfrângerea revoluţiei, poetul trece în Muntenia, împreună cu
Bariţiu. Aici e luat prizonier de armata ţaristă şi dus până în
nordul Moldovei. La întoarcere se stabileşte ca funcţionar la
Sibiu : „concepist guvernial” şi translator de limba română la
Buletinul oficial al guvernului. Aici colaborează la ziarul local
Telegraful român, cu poezii şi cu un ciclu de articole, nesemnate
(„Artile sau măiestriile cele frumoase”, „Românul şi poezia lui”,
„Românul în privinta muzicei”, „Românul în privinţa picturei”,
„Măiestria tiparului”), care urmăreau iniţierea publicului cititor în
diferite ramuri ale artei. Poetul suportă greu munca de conţopist.
Câţiva ani el închină ode măgulitoare împaratului austro-ungar şi
guvernatorului Transilvaniei. Treptat se însingurează. Rândurile
scrise la 1855 fostului său profesor Simion Bărnuţiu, care-i
propunea să vina la Iaşi, unde-i făcuse rost de o catedră, sunt ale
unui decepţionat.

Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social


protestatar. În ultimii ani ai vietţi traduce „Nopţile lui Young”,
precum şi o buna parte a „Analelor” lui Tacit. Cu ani în urmă
scrisese şi o gramatică românească în limba germană.
Manuscrisele acestor lucrări nepublicate nu s-au păstrat. La 1861
e pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc al
Transilvaniei nu-i ajunge să-şi întreţină familia. La 1862 îşi
tipăreşte în volum poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare
parte a poeziilor originale publicate de autor în presă, precum şi
o parte din traduceri. Vânzarea cărtii i-ar fi adus, pe langă o
reconfortare morală, o oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar
cărţile se vând greu. Iacob Mureşanu face apeluri insistente către
publicul român, în „Gazeta Transilvaniei”, de a-l ajuta pe poetul
aflat în mizerie şi bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea
„Astra” îi acordă lui Mureşanu un premiu de 50 de galbeni. Peste
un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul se stinge la
Braşov, în sărăcie, „în urma unui morb nervos îndelungat”, cum
49
se menţiona în anuntul mortuar publicat în „Gazeta
Transilvaniei”, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev
în clasa a VII-a la gimnaziu, o fetiţă de 11 luni, Eleonora, şi pe
soţia sa Suzana. Înmormantarea i-a fost cu pompă: a luat parte
un numeros public, profesorii şi tineretul şcolar din oras, care
însoţeau sicriul cu torţe şi decoruri.

Concluzie

In perioada pasoptista se afirma primii nostri scriitori


moderni in cadrul curentului national popular, „Dacia
literara”. Mihail Koganiceanu, in articolol-program al
acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la baza
50
orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor
mediocre; necesitatea crearii unei litaraturi nationale
prin stimularea scrierilor originale, inspirate din istoria
patriei, din frumusetea ei, din pitorescul obiceiurilor
populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi
nationale. Mihai Kogalniceanu arata ca:

„Dorul imitatiei si-a facut o manie primejdioasa, prntru ca


omoara in noi duhul national. Aceasta manie este, mai ales,
covarsitoare in luteratura. Mai in toate zilele ies de sub teasca
cartii in limba romaneasca. Dar ce folos! Ca sunt numai traductii
din alte limbi si inca acelea de ar fi bune. Traducerile insa nu fac
o literatura. Noi vom prigoni cat vom putea aceasta manie
ucigatoare a gustului original, insusirea cea mai frumoasa a unei
literaturi. Istoria noastra are destule fapte eroice, fumoasele
noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul
de pitoresti si de poetice, pentru ca sa putem gasi la noi sujeturi
de scris, fara ca sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne
imprumutam de la alte natii”
Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul
generatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul
critic, exercitand, in acest fel, o influenta hotaratoare
asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul
secolului trecut. Critica noastra – spunea Mihail
Kogalniceanu – va fi nepartinitoare: „vom critica cartea, iar
nu persoana”.

BIBLIOGRAFIE

CARTI:

51
• „Poezie si istorie la 1848”, Editura Albatros, 1974
• „Sinteze de literatura romana”, Editura didcatica si
pedagogica, Bucuresti, 1981
• Limba si litaratura romana (Manual pentru clasa aXI-
a), George Adreleanu, Matei Cerkez, Nicolae
Manolescu, Dumitria Stoica, Ioana Triculescu, Editura
Sigma, bucuresti 2006
• Tainele inimei-scrieri literare si istorice, Mihail
Kogalniceanu, Editura Albatros, Bucuresti 1987
• Reflectii, mihai Kogalniceanu, Editura Albatros,
Bucuresti 1988

LINK-URI:

http://www.referate-romana.com/referate/Mihail-
Kogalniceanu/MIHAIL-KOGALNICEANU--Introductie-la-
Dacia-Literara---re-rom.php

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/Sign
ature_of_Mihail_Kogalniceanu.png
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_literara
http://www.dacialiterara.ro/index.htm
http://www.e-referate.ro/referate/Pasoptismul2007-
06-22.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Balcescu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Negruzzi
http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Muresanu
http://www.brasov.ro/nou/images/stiri/imn.jpg

http://articole.famouswhy.ro/literatura_romana_in_perioa
da_pasoptista
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Russo
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu

52