Facultatea de Drept si

Stiinte Administrative
Administratie Publica
Anul I
Semestrul II
Logica
Referat : Logica
Inductiva

Negre Stefan Daniel

Notiuni de logica inductive

Deductie si inductie

Logica traditionala se diviza perfect n inductie si deductie dupa

gradul de generalitate al concluziei n raport cu premisele inferentei.
Diferenta o stabilise nca Aristotel care arata n Analiticile Secunde ca
"nvatam sau prin inductie, sau prin demonstratie; cunoasterea nu poate fi
altfel dobndita; ntr-adevar, demonstratia porneste de la general, inductia de
la particular".
Logica aristotelica este deductiva, iar modelul deductiei este silogismul.
Corectitudinea silogismului, reamintim, era conditionata de respectarea legii
distribuirii termenilor, un termen neputand fi distribuit n concluzie daca nu
era distribuit si n premise; cu alte cuvinte, silogismul opera de la general la
general si de la general la particular, interzis fiind drumul de la particular la
general. Pe de alta parte, n cazul raporturilor dintre propozitiile categorice
am expus raportul de subalternare, raport ce permitea derivarea adevarului
particularei din adevarul universalei de aceeasi calitate, dar nu si invers.
Toate aceste conditii sunt impuse de caracterul deductiv al rationamentelor
discutate pna acum. Semnul distinctiv al deductiei este validitatea ei, faptul
ca premisele constituie ratiune suficienta pentru adevarul concluziei.
Inferentele inductive sunt inferente cu concluzii probabile din cauza ca
premisele nu contin informatii suficiente pentru a ntemeia concluzia. Sub
aspect strict formal, inductia poate fi considerata un tip de inferenta
reductiva, prin care se obtine premisa din concluzie.

Vom trata inferentele de tip inductiv dupa urmatoarea schema:

Atunci cnd generalizarea se face n cadrul unei clase finite si se

inspecteaza fiecare element al ei, se constituie inferenta inductiva completa
(sau sumativa). Daca fiecare element al clasei are o anumita proprietate, se
conchide ca ntreaga clasa are proprietatea respectiva, dupa urmatoarea
schema de rationare:
M1,, M2, ., Mn sunt P
M1,, M2, ., Mn, si numai ei, sunt S
Toti S sunt P

Spre exemplu:
Fluorul, clorul, bromul si iodul se gasesc n natura sub forma de
compusi
Fluorul, clorul, bromul si iodul, si numai ei, sunt halogeni
Halogenii se gasesc n natura sub forma de compusi.
Aceasta inferenta face trecerea de la deductie la inductie, fiind
considerata deductie inductiva. Este deductie fiindca concluzia decurge cu
certitudine din premise, este inductie deoarece concluzia generalizeaza.
Inductia completa, desi este o inferenta certa, este putin utilizata n
cunoasterea stiintifica ntruct presupune cele doua conditii restrictive:
numar de elemente finit si posibilitatea inspectarii fiecarui element. Inductia
cea mai frecventa, att pentru cunoasterea comuna ct si pentru cea
stiintifica, este cea incompleta.
Spre deosebire de inductia completa, inductia incompleta presupune
generalizarea concluziva n baza cunoasterii numai a unora dintre elementele
clasei. Se face astfel trecerea de la particularul cunoscut la generalul
necunoscut. Acest salt (amplificare) determina caracterul probabil al
concluziei.
Schema de rationare este urmatoarea:
S1, S2,S3..poseda P
S1, S2,S3..apartin lui M
M poseda (probabil) P
Gradul de probabilitate al concluziei acestui tip de inferenta este
dependent de tipul amplificarii.

Acest tip de inductie conduce la generalizare

prin acumularea de enunturi care exprima
apartenenta unei nsusiri la un numar mereu crescnd de elemente ale unei

clase. Cresterea numarului enunturilor despre cazurile particulare face sa

creasca gradul de probabilitate al concluziei.

Pentru corectitudinea unei astfel de inductii se cer ndeplinite doua

conditii:
a) toti S cunoscuti - si cti mai multi - poseda P;
b) nici un S cunoscut sa nu excluda P.
Concluzia are un grad de probabilitate redus deoarece oricnd se poate
ivi un S care sa nu posede P. Asa s-a ntmplat cu generalizarile Toate lebedele
sunt albe sau Toate metalele sunt mai grele dect apa care au fost infirmate de
identificarea unui contraexemplu. Este motivul pentru care Bacon numea
inductia prin simpla enumerare res puerilis", caci "acest fel de inductie spunea gnditorul mentionat- care procedeaza prin simpla enumerare, nu e
dect o metoda buna pentru copii, o metoda care duce numai la concluzii
slabe si care este expusa primejdiei ndata ce se prezinta primul fapt
contradictoriu".
Datorita caracterului extrem de nesigur, concluzile inductiei prin simpla
enumerare trebuie tratate cu deosebita prudenta, pentru a evita eroarea
generalizarii pripite.
La nivelul cunoasterii stiintifice, inductia incompleta ia, de cele mai
multe ori, forma inductiei stiintifice, care nu se mai multumeste cu simpla
constatare a coincidentelor n premise, ci surprinde relatii necesare dupa
schema:
S1 poseda n mod necesar P
S1 apartine lui M
M poseda (probabil) P
Concluzia ramne probabila deoarece nota poate sa apartina necesar
speciei si totusi sa nu apartina genului. Gradul de probabilitate este mai mare
dect n inductia prin enumerare fiindca notele necesare au mai multe sanse,
dect cele obisnuite, de a fi generale.

Unul dintre cele mai importante scopuri ale cercetarii stiintifice este
identificarea cauzelor fenomenelor. Pe lnga dificultatile generate de natura
relatiei cauzale, dificultati asupra carora nu este locul sa ne oprim aici,
identificarea legaturilor cauzale este dificila si datorita naturii inferentelor cu
ajutorul carora naintam de la indicii spre stabilirea cauzei. Aceste inferente se
sprijina pe dependenta dintre legatura cauzala si prezenta fenomenelor cauzaefect. Inferenta are urmatoarea forma: Daca exista legatura cauzala, atunci
fenomenele sunt coprezente. Conditionarea este numai suficienta nu si
necesara, deoarece coprezenta poate fi ntmplatoare. n aceasta situatie, se
pot obtine doua moduri ipotetice valide:
Daca exista legatura cauzala, atunci fenomenele
sunt coprezente
Exista legatura cauzala
Fenomenele sunt coprezente
De observat ca acest mod, ponendo-ponens, este valid, dar presupune si
nu conchide existenta cauzei
Al doilea mod:
Daca exista legatura cauzala, exista coprezenta
Nu exista coprezenta
Nu exista legatura cauzala
Modul tollendo-tollens ne determina sa constatam ca nu exista legatura
cauzala. Pentru a stabili legatura cauzala trebuie sa inferam cu ajutorul
modului ponens prin reductie:
Daca exista legatura cauzala, atunci exista coprezenta
Exista coprezenta
Exista (probabil) legatura cauzala
Dupa cum s-a observat, inferentele cu ajutorul carora stabilim existenta
unei legaturi cauzale sunt numai plauzibile, stabilind concluzii probabile.

Pentru fundamentarea ct mai solida a unor astlel de concluzii, John

Stuart Mill, sintetiznd ideile lui Fr. Bacon, a propus patru metode inductive,
asemanatoare figurilor silogistice. Este vorba de metoda concordantei, metoda
diferentei, metoda combinata a concordantei si diferentei si de metoda
variatiilor concomitente.
Metoda concordantei
Metoda concordantei consta n compararea cazurilor n care efectul este
prezent. Daca una din mprejurarile antecedentului este coprezenta cu efectul
se considera ca aceea este cauza fenomenului. Schema de rationare este
urmatoarea:
ABC......a
ADE......a
AFG......a
A este cauza lui a
Antecedentul care, n mprejurari ct mai variate, este singurul prezent
o data cu fenomenul dat este considerat cauza fenomenului.
O consecinta a utilizarii gr]ite a metodei concordantei este eroarea
numita post hoc, ergo propter hoc, comisa atunci cnd simpla succesiune a
unor fenomene este considerata raport cauzal. Aceasta este sursa tuturor
superstitiilor.

Metoda diferentei

Metoda diferentei cere cazurilor eliminate sa se asemene n toate privintele n

afara de una. Se compara cazurile n care fenomenul este prezent, cu cele n
care fenomenul este absent; n aceste situatii, disparitia cauzei este nsotita de
disparitia efectului. n aceasta metoda, experimentatorul manipuleaza cauzele
facndu-le sa apara si sa dispara, pentru a izola cauza unui fenomen.

Metoda se desfasoara dupa urmatoarea schema de rationare:

ABC.....a
BC.....A este cauza lui a
Daca metoda concordantei impunea cazuri diferite cu o singura
circumstanta comuna, metoda diferentei impune cazuri asemanatoare cu o
singura diferenta ntre ele. Disparitia unei circumstante nsotita de disparitia
simultana a efectului, indica prezenta cauzei n circumstanta respectiva. Altfel
spus, antecedentul care prin aparitia sau disparitia sa, n mprejurari
neschimbate, face sa apara sau sa dispara efectul este cauza fenomenului.
Cele doua metode se pot combina.
Metoda combinata a concordantei si diferentei
Schematic, metoda se prezinta astfel:
ABC...a

BC......-

ADE...a

DE......-

AFG...a

FG......-

A este cauza lui a

A este cauza lui a, deoarece este singurul antecedent prezent si absent o
data cu prezenta si absenta fenomenului.
Metoda variatiilor concomitente
Aceasta metoda ntemeiaza concluzia pe faptul ca variatia unui element
din circumstantele antecedentului este concomitenta cu variatia fenomenului:
A1 BCD......a1

A3 BCD......a3

A2 BCD......a2

sau

A3 BCD......a3

A2 BCD......a2
A1 BCD......a1

A este cauza lui a

A este cauza lui a

Antecedentul care creste sau descreste o data cu fenomenul studiat este

cauza fenomenului respectiv.
Metoda ramasitelor (reziduurilor)
Metoda ramasitelor se aplica atunci cnd fenomenul studiat face parte
dintr-un complex cauzal si unele din relatiile cauzale din structura acestuia
sunt deja cunoscute:
ABCD.....a,b,c,d
B este cauza lui b
C este cauza lui c
D este cauza lui d
A este cauza lui a
Aceste metode de cerecetare inductiva au cteva caracteristici comune,
dintre care semnalam:
n cazul fiecareia concluzia este probabila. Gradul de probabilitate al
concluziei creste daca pot fi folosite doua sau mai multe metode.
Oricare dintre aceste metode poate fi folosita si n sens negativ, pentru a
arata ca fiecare din mprejurarile eliminate nu este cauza a
fenomenului studiat. n felul acesta sunt eliminate ipotezele false n
ceea ce priveste fenomenul studiat. Daca prin confirmare nu avem
certitudinea, infirmarea ne ofera una: ipoteza e falsa.
Toate cele patru metode de cercetare inductiva au la baza observatia si
experimentul, fiind utilizate att n cadrul cercetarilor de laborator,
ct si n cazul celor naturale.

Inductia matematica este un tip aparte de inductie amplificatoare care,

datorita proprietatilor sirurilor numerice, realizeaza generalizari certe.
Primele axiomele ale lui Peano stau la baza
inductiei matematice:
Succesorul unui numar este tot un numar
Doua numere nu au niciodata acelasi succesor.
Din faptul ca un numar poseda o proprietate pe care o poseda si
succesorul sau decurge ca ntreg sirul poseda proprietatea respectiva.

TRANSDUCTIA

Logicienii au convenit sa numeasca inductive

si inferentele care nu procedeaza prin generalizare,
ci de la particular la particular. Inferenta care conchide o propozitie singulara
plecnd de la premise singulare a fost numita transductie (uneori eductie).
Ex.: Marte este o planeta solara
Pamntul este o planeta solara
Pamntul este locuit
Marte este (probabil) locuita
Schema de inferenta mbraca forma:
S1 este caracterizat prin P1 si P2 si.Pm
P1 si P2 si.Pm caracterizeaza S1 si S2 si.Sn
S1 si S2 si.Sn sunt caracterizate prin P

S este caracterizat prin P

Transductia este, n ultima instanta, o analogie.
ANALOGIA
Inferenta prin analogie se caracterizeaza prin faptul ca transfera o nota
de la un element la altul, n baza asemanarii obiectelor. Din faptul ca un obiect
se aseamana cu altul n n aspecte, se conchide ca asemanarea este prezenta si
n cazul n+1. Schema rationamentului este urmatoarea:
a poseda n
b seamana cu a
b poseda (probabil) n
Concluzia rationamentului prin analogie este plauzibila. Gradul de
probabilitate al concluziei este cu att mai mare cu ct:
aria obiectelor comparate, avnd aceeasi nsusire, este mai mare;
nsusirile prin care se aseamana obiectele comparate sunt mai numeroase si
mai importante din perspectiva concluziei, iar deosebirile mai putine si mai
putin importante;
concluzia este mai modesta n ceea ce sustine.
Dat fiind faptul ca inferentele inductive sunt afectate de probabilitate,
ele sunt utilizate n stiinta, nu izolat, ci integrate n ansamblul procedeelor de
elaborare si testare din cunoasterea stiintifica, fiind supuse criticii logice si
epistemologice, pentru a fi pastrare sub control.
*
ncheiem acest capitol prin cteva consideratii de ordin epistemologic.
Cunoasterea stiintifica mbina inductia si deductia. n cunoasterea de
experienta dominanta este inductia, deductia avnd un rol secundar. n acest
sens sunt relevante cuvintele lui Newton care si sintetiza astfel metoda: "n
filosofia naturala la fel ca si n matematica, investigarea lucrurilor dificile prin
metoda analizei trebuie ntotdeauna sa preceada metoda sintezei. Aceasta

analiza consta n a face experimente si observatii si n a trage din ele prin

inductie concluzii generale (.). si cu toate ca argumentele scoase prin inductie,
din experimente si observatii nu sunt demonstratii ale concluziilor generale,
totusi este metoda cea mai buna de argumentare pe care o admite natura
lucrurilor si ea poate fi cu att mai riguroasa cu ct inductia este mai generala
(.). Prin aceasta cale a analizei putem proceda de la compusi la ingredientii lor,
iar de la miscare la fortele care o produc; si, n general, de la efecte la cauzele
lor, si de la cauzele particulare la cele mai generale, pna ce argumentatia se
ncheie n generalitatea maxima." Newton nu pune nsa problema
fundamentarii cunoasterii stiintifice, ci doar pe cea a desfasurarii acesteia.
Dificultatile justificarii inductiei puse n discutie nca de catre D. Hume au
ramas si astazi o prblema deschisa. Unul dintre cei mai severi critici
contemporani ai inductei, sir K. R. Popper considera ca stiinta empirica
poate fi nteleasa ca un sistem ipotetico-deductiv ale carui enunturi pot fi
controlate de experienta. Testarea consta n confruntarea unor consecinte
particulare deduse din teorii cu propozitii care formuleaza rezultatele
observatiei si experimentului. Din aceasta perspectiva, verificarea unei
(ipo)teze stiintifice se realizeaza n modul ponens plauzibil:
pq
q
p

Explicit: daca ipoteza p este corecta, atunci vom nregistra consecinta q.

nregistrarea consecintei q ne permite sa conchidem numai probabil p. De aici
ar rezulta faptul ca niciodata confirmarea nu este indubitabila, certa,
definitiva.
Considernd o ipoteza stiintifica H si consecintele ei observationale
c1,c2,c3, vom sesiza ca, daca H este adevarata, atunci vor fi adeverite toate
consecintele ei.
H c1 c2 c3
c1 c2 c3
H

Daca se verifica succesiv toate consecintele ipotezei, atunci H este

verosimila, si este cu att mai aproape de adevar cu ct consecintele
confirmate sunt mai numeroase, iar testele trecute sunt mai severe. Cnd este
confirmata definitiv? Niciodata, schema de inferenta nu ne permite aceasta
concluzie certa. Adevarul nu poate fi confirmat definitiv, rezultatul pozitiv al
testarii spjinind teoria numai provizoriu. Rezultatul negativ reprezinta nsa o
infirmare (o falsificare) empirica a teoriei. Daca nu se verifica una din
consecinte, atunci ipoteza este falsificata, dupa modul
valid tollendo tollens:
pq
q
p

H c1 c2 c3
(c1 c2 c3)

sau
H

Infirmarea, n aceasta schema, este definitiva. Aceasta l ndreptatea pe

Popper sa considere ca n cunoastere nu putem dect falsifica teze, dar
niciodata adeveri. Ca urmare, istoria stiintei nu este dect un cimitr al
ipotezelor decedate.
De cele mai multe ori, nici schema de mai sus nu poate fi aplicata caci, o
anume ipoteza este n conjunctie cu o alta ipoteza Aj (ipoteza ajutatoare care
poate fi gndita si ca dependenta a ipotezei initiale de conditiile de
experimentare, de calitatea tehnicii utilizate si de alti factori conjuncturali). n
aceasta situatie schema de rationare devine:
HAj c1 c2 c3
(c1 c2 c3)
HAj

n concluzia inferentei este negata conjunctia HAj, ceea ce poate

nsemna ca H este fals sau Aj este fals, sau amndoua. Rezulta ca nici

infirmarea nu este definitiva. De cele mai multe ori verificarea genereaza o

crestere sau o diminuare a gradului de probabilitate a ipotezei stiintifice. Cu
roate criticile aduse ratonalismului critic popperian sa retinem invitatia la
prudenta n ceea ce priveste rezultatele inductiei.