Sunteți pe pagina 1din 17

Biografie Paul Verlaine

Poet francez si lider al simbolismului in evolutia poeziei.


Stilul de viata a lui Verlaine a oscilat intre criminalitate si inocenta; s-a casatorit cu
o tinerica in 1870 dar dupa un an s-a indragostit de tanarul poet Arthur Rimbaud,
care avea 17 ani. Impreuna cu Stéphane Mallarmé si Charles Baudelaire au format
asa numitul "Decandents".
In opera lui Verlaine predomina doua impresii: doar "eu" este important si ca rolul
poeziei este de a pastra momentele celor mai intense si unice trairi. A folosit atat
forma clasica dar si versul liber si un limbaj simplu, muzical.

Paul Verlaine s-a nascut in Metz, nord-estul Frantei, unde tatal sau, capitan de
infanterie, s-a intamplat sa stationeze. Verlaine a fost singurul copil, dar alaturi de
familia sa a trait si Elisa Déhee, o verisoara orfana, de care poetul s-a indragostit
nebuneste mai tarziu.
In 1851 familia se muta la Paris, unde a fost trimis la liceu.
La varsta de 14 ani citeste Baudelaire "Les Fleurs du mal" ce il va influenta puternic
in aspiratiile sale de scriitor.
A studiat dreptul,dar a renuntat dupa doi ani si s-a angajat la Civil Hall.In 1862,
Verlaine a primit licenta studiilor.

Majoritatea prietenilor lui erau din randul poetilor parizieni:Leconte de Lisle,


Théodore de Banville, Louis Xavier de Ricard, Catulle Mendčs, si François Cippée.In
fiecare casa, el gasea companie pentru lungi discutii si bautura de pelin. Tatal sau a
refuzat sa-i finanteze un astfel de stil de viata-bautura si scris.
Prima sa carte "POČMES SATURNIENS" a aparut in 1866.
"FĘTES GALANTES" (1869) a fost publicat dupa moartea iubitei sale verisoare.
Deasemenea Verlaine a avut tendinte homosexuale, s-a casatorit in 1870 cu
Mathilde Mauté de Fleurville si a impartit aceeasi locuinta uneori cu sotia sa, ruda
prin alianta, si cu tanarul poet Arthur Rimbaud.Pentru Mathilde Verlaine a scris "LA
BONNE CHANSON "(1870), relevand anxietatea si sperantele sale pentru fericire,
dar deasemnea a aratat o atitudine rea, si-a atacat sotia si o data a urlat micul sau
fiu George. Cand Verlaine a inceput o afacere cu Rimbaud, casatoria a fost
distrusa.In aceasta imposibila situatie, Verlaine si-a parasit familia pentru a duce o
viata boema alaturi de prietenul sau poet in Londra si Brussel.Relatia lor s-a sfarsit
in 12 iulie 1873 cand Verlaine, baut si dezolat, a incercat sa-l impuste pe Rimbaud
in incheietura mainii dupa o cearta. A fost inchis pentru 18 luni. In timpul inchisorii
Verlaine a studiat Shakespeare si Don Quiote si a scris "ROMANCES SANS PAROLES"
(1874). Colectia este considerata capodopera sa in care si-a gasit in sfarsit vocatia
poetica autentica.

In 1873 Verlaine a trecut la catolicism. Dupa eliberare, Verlaine se intalneste iar cu


Rimbaud, care a alfat repede ca prietenul sau a devenit catolic. Rimbaud la inceput
a incercvat sa-l imbete pe Verlaine si astfel sa-si blasfeme credinta. In concordanta
cu o poveste el l-a batut cu un bat. Verlaine s-a mutat in Anglia unde a predat
franceza inainte de a se intoarce in Franta in 1877 unde a predat la colegiul Rethel.
Din aceasta perioada dateaza cele mai mult epoeme din "SAGESSE". Acesta contine
versuri ce reflecta sentimentul sau religios -catolic. In 1879 renunta la predare, a
adoptat un discipol, Lucien Létinois si ei au condus impreuna o ferma.Ferma a dat
faliment iar Verlaine s-a intors la Paris. A doua sa incercare de a trai in tara, de data
asta la Couloumnes, se termina de asemenea in faliment.

Discipolul favorit al lui Verlaine moare in 1883 si mama sa in 1886.


Desi cazut prada bauturii,Verlaine era sarbatorit in acelsi timp ca poetul de frunte al
Frantei.A publicat cateva lucrari critice ca" LES POČTES MAUDITS" (1884), scurte
studii biografice ale poetilor,scurte povestiri si versuri profane si sacre. Poemul sau
"Amour" (1888) aminteste de moartea lui Lucien. A fost in lungi perioade prin
spitale, a continuat sa bea si a petrecut o luna in inchisoare. A suferit deasemnea
de reumatism, ciroza, gastrita,icter ,diabet si a fost hipercardiac. La spitalul
Broussais a fost vizitat de catre André Gide si i-a spus ca era la momentul scrierii
despre "seriile poemelor masturbate".

In ultimul sau an, Verlaine a trait cu doua femei prostituate mai in varsta, dar carora
le-a laudat frumsetea.A frecventat deasemnea un barbat homosexual Bibi-la-Purée,
care ocazional era hot.
"Pentru mine,Rimbaud este realitatea nemuritoare", Verlaine spunea odata
prietenului sau, "un soare care arde inauntrul meu si pe care nu vreau sa il scot..." .
Oricum, in autobiografia sa declina relatia sexuala cu Rimbaud.Stilul de viata al lui
Verlaine incepuse sa atraga
o admiratie sovaitoare.

Verlaine a murit in Paris, la varsta de 52 ani, in 08 ianuarie 1896. Funerariile sale au


fost un eveniment public, mii de parizieni insotind sicriul sau la cimitirul Batignolles.
In ciuda faimei sale, Verlaine a murit in saracie.
In 1911 un monument in cinstea lui Verlaine a fost ridicat in Paris, in gradinile
Luxembourg. Oscar Wilde a glumit spunand ca acesta trebuia amplasat in
cafeneaua Françoise Premier, deoarece "statuia eroului trebuie sa fie pe campul lui
de batalie" .
Despite his fame, Verlaine died in poverty. In 1911 a monument to Verlaine was
raised in Paris's Luxembourg gardens. Oscar Wilde joked that it should have been
placed in the Café , since "the hero's statie must be on his life's battlefield."
Pagini Albe
O eroare este cu atat mai periculoasa cu cat contine mai mult adevar.
Pagini
• Pagina de pornire
• About Me

Acest blog
Link de aici
Bloguri
Acest blog

Top of Form
Bottom of Form
Link de
aici

Bloguri
luni, 5 aprilie 2010
Simbolism ( Eseu )
Introducere Simbolismul

este o mişcare artistică şi literară de la sfârşitul secolului al XIX – lea, care se opunea
parnasianismului şi naturalismului. Potrivit simbolismului, valoarea fiecărui obiect şi fenomen
din lumea înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor. Centrul de
dezvoltare a acestui curent a fost în Franţa. Atât parnasianismul cât şi naturalismul sunt mişcări
literare împotriva romantismului. Parnasinanismul promova natura obiectivată, forma fixă a
poeziei, naturalismul fiind o ramură a realismului promovând persoane care aparţineau unui
mediu social viciat (alcoolici, criminali). Parnasianismul îl are ca şi reprezentant de bază pe
Théophile Gautier şi de doctrina acestuia a artei pentru artă, naturalismul fiind influenţat de
teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Jules Lemaître definea simbolismul ca fiind „o
comparaţie prelungită, din care nu ni se dă decât al doilea termen, un sistem de metafore în lanţ”.
Termenul simbolism intră în circulaţie după 1886, când Jean Moréas împreună cu poeţii care
împărtăşeau aceleaşi idei şi dorinţe de schimbare au publicat un manifest literar intitulat Le
Symbolisme. Odată cu apariţia simbolosmului se urmăreşte antistructura formelor, autorii fiind
preocupaţi de reprezentarea substanţială a lucrurilor. Folosindu-se de principiul aluzionist,
simbolismul propune o nouă modalitate de exprimare: prin sugestie. Autorii au ajuns la această
modalitate de exprimare deoarece considerau că arhitectura poeziei este depăşită. Simbolismul
apare atât în poezie cât şi în teatru, creatorul dramei simboliste fiind belgianul Maurice
Maeterlinck care s-a născut în Gand, dar după ce a terminat facultatea de drept s-a stabilit în
Franţa. În anul 1911 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură, punând bazele dramaturgiei
moderne. Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX – lea. Simbolismul
românesc încorporează parnasianismul, spre deosebire de cel francez, dar este un curent
antiromantism şi antisămănătorism. În literatura română s-au afirmat ca reprezentanţi ai
simbolismului Ştefan Petică, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia.
Temele folosite în poeziile simboliste româneşti sunt: suferinţa, nedreptatea, mizeria,
neîncrederea, dispreţul, având ca sursă de inspiraţie mediul citadin. Natura şi culorile sunt
descrise şi alese în funcţie de sentimentele şi stările poeţilor, sugerând izolare morală şi
însingurare. Ploaia şi toamna sunt principalele elemente care evidenţiază nevroza şi starea de
depresie.

Trăsăturile simbolismului literar:


- raportul dintre simbol (semn,cuvant) şi eul poetic nu este exprimat,ci sugerat, aşadar sugestia
este o manieră artistică obligatorie a creaţiei simboliste;
- tema generală o constituie starea confuză şi nevrotică a poetului într-o societate superficială,
meschină, incapabilă să perceapă,să inteleagă şi să aprecieze nivelul artei adevărate; alte teme şi
motive simboliste: oraşul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile
apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere,
solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanţa erozivă, motivul instrumentelor muzicale,
motivul cromatic, olfactiv, etc.
- poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui curent
literar: tristeţea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind
sugerate prin simboluri, fără a fi numite;
- corespondenţa dintre cuvintele-simbol şi elementele din natură este principalul procedeu artistic
de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările interioare
ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal greu, de culoare
cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă)
- preferinţa pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;
- muzicalitatea creaţiei simboliste se construieşte fie prin prezenţa instrumentelor muzicale, fie
prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecţii auditive);
- cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerată
prin corespondenţe;
- olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;
- sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor
percepţii diferite (sunet,culoare, parfum) şi trezirea simultană a simţurilor;
- versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin repetiţia
cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.

Teme si motive:

Motivul singurătăţii descinde din romantism.În simbolism el îşi pierde grandoarea,nu este
clamat,devine elegiac şi intim.Ştefan Petică îi dă o dimensiune tragică:”Bătui la porţile
străine,/Şi-nchise poeţile-au rămas”.Nota de singurătate este îmbogăţită cu melancolia tăcerii,cu
gesturi nehotărâte,cu tristeţi apăsătoare,la D. Anghel.Bacovia se simte pribeag pe pământ,odaia îl
sufocă precum sicriul.O cauză a exvitabilităţii şi a agitaţiei este starea de gol în care liniştea
devine apăsătoare sau provoacă stări nelămurite:”Eu stau,şi mă duc şi mă-ntorc”,”Stau singur în
cavou”, ”Singur,singur.singur”,”Eu singur cu umbra”.Efectul singurătăţii este melancolia şi
spleen-ul,”Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală profundă,dezolare şi tristeţe
abstractă,fără ca poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia
Bote).

În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru întâia dată de Baudelaire. Lidia
Bote consideră spleen-ul poeţilor simbolişti români ca o prelungire a dorului poeziei
populare,complicat însă la nivelul existenţei urbane. Ştefan Petică scrie:”Mi-e dor de-un cântec
plin de jale,/De-o adiere parfumată”. Simbolismul cultivă un rafinament al senzaţiilor şi al
emoţiilor,obţinut prin poetizarea vieţii urbane sau transfigurarea unor tărâmuri
exotice,necunoscute.Starea este de reverie,poeţii simbolişti sunt atraşi,în evadările lor,de
mister,de dorinţa de a se elibera din mediul închis,apăsător.

Evadările, tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase, într-o
imagistică imprecisă,costituie o adevărată categorie tematică în simbolismul
românesc.Reprezentativ în acest sens este I. Minulescu,poet al marilor plecări,cu obsesia
exotismului,atracţia către zonele sudului,tropicale sau extrem-orientale,cu vegetaţii luxuriante.

Marea plecare o iniţiază însă,în poezia noastră,Macedonski:”Întindeţi pânzele, băieţii.../Un vânt


subţire se ridică,/Albastra mare se despică”. Exotismul se realizează şi prin vocaţia pentru
atmosfera de legendă şi de mister,poeţii manifestând interes pentru feeria de ev mediu.Pe de altă
parte,în scrieri ca poemul dramatic”Solii păcii”(Şt. Petică)şi poezia „Cu sufletul şi noaptea”
(M.Săulescu)se realizeză fuziuni ale simbolismului cu basmul,inspiraţia fiind autohtonizată.

Natura : Spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este subiect,ci stare


sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau decor. Astfel, parcul, grădina, statuile,orizonturile
marine sunt prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în spaţii nedefinite,ca
şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să dezvăluie „corespondenţele”din natură.Simboliştii
cântă amurgurile subordonate stărilor afective;tonul unora este însă explicativ:Şt. Petică
mărturiseşte că,aşa cum se stinge seninul zilei „aşa pierit-a căldura altor zile bune”. Bacovia
devine un „liric al culorilor”,audiţiile lui sunt colorate(sinestezie).Natura lui Bacovia este aparent
statică,însă în realitate toamna plânsul,golul,somnul,frigul,căldura,râsul,ploaia se mişcă întocmai
fiinţelor vii. Culorile dominante sunt cenuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei; roşul,violetul,
galbenul,expresii ale stărilor anxioase.

Simbolismul European:

2. Simbolismul francez:

Ştiinţa şi filosofia nu au mai fost o actualitate, aşa că poeţii au încercat prin operele lor să
oprească criza războiului civil din Franţa. Primii poeţi simbolişti au fost numiţi absoluţi sau poeţi
blestemaţi. Misiunea acestor poeţi era de a rezolva criza limbajului poetic, de a „inventa o limbă”
(Mallarmé), comportând o „puritate şi profunzime” proprie (Valéry) cât mai adecvată. Paul
Verlaine concepe primul cod poetic („Art poétique”), între anii 1871 – 1873, care se opunea
parnasianismului. Literatura franceză a încercat să delimiteze în limite fixe în „decadenţi” şi
„simbolişti”, prima desemnând aripa verlaineană, ceilalţi pe cea mallarméană, lucru ireal
deoarece simbolismul se desfăşoară spontan, fără un anumit plan. Cele patru personalităţi ale
simbolismului francez Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud
cristalizează modalitatea expresivă a sugestiei. Ei marchează trecerea de la explicitate la
ambiguitate şi de la real la ireal.

3. Charles Baudelaire (Paris, 9 aprilie 1821 – 31 august 1867) Baudelaire introduce ideea
necesităţii „de a purifica poezia, de a îndepărta scoriile, acele impedimente” şi de a supune chiar
„noţiunile şi sentimentele” ... „elemente brute indispensabile” unui proces de „transsubstanţiere”,
ce va permite poemului să „nu mai păstreze decât echivalentul unui fluid spiritual”. El încearcă
să iniţieze renunţarea discursului liric linear accentuând caracterul denotativ conţinând elemente
descriptive. Charles Baudelaire fixează ca obiect al artei „domeniul impalpabilului şi al
imaginarului” , domeniu inaccesibil imitaţiei şi „fotografiei”. Rolul artei, spre deosebire de cel al
„fotografiei” este de a inventa ceva nou, profund, nu de a arăta ceea ce se vede. El nu vroia să
creeze o poezie simplă şi comună punând în prim plan caracteristicile ascunse ale lucrurilor. În
viziunea sa „natura” se constituia ca o „pădure de simboluri”, fiind un spaţiu ideal în care autorul
găseşte un canal de comunicare între limbajul cosmic şi limbajul uman. „Întregul univers vizibil”
nefiind decât „un magazin de imagini şi semne” care trebuie descifrate pentru a afla
semnificaţiile ascunse, imaginaţia era comparată cu „regina aptitudinilor” sau „regina
adevărului”. Visul este înţeles ca „viziune” provocată de o intensă meditaţie şi concentrare şi e
opus simplei reverii sau visului nocturn. În domeniul artei, Baudelaire se considera
supranaturalist (suprarealist), având concepţii inovatoare. Are ca sursă de inspiraţie realitatea
subiectivă. Fiecare simbol din opera lui Baudelaire are câte un corespondent în lumea reală. În
lirica baudelaireană parfumurile devin teme obsesive. Părerea autorului este că o stare
sufletească nu este echivalentă cu un peisaj, ci ea îşi găseşte o asemănare, un corespondent, în
sentimentul creat de un peisaj. Baudelaire a intuit posibilitatea unei poezii cu o deschidere
suprarealistă, deoarece cuvintele acestuia devin semne ale unei realităţi profunde. „În ultimă
instanţă, Baudelaire rămâne, prin excelenţă, un poet al Desperării, al Damnării şi al Căderii, el
fiind primul poet care a avut un excepţional simţ al Catastroficului. Prin Baudelaire tema Căderii
a devenit unul din miturile întregii poezii moderne.”

4. Stéphane Mallarmé (Paris, 18 martie 1842 – Valvins, 9 septembrie 1898) Stèphane Mallarmé
este discipolul lui Charles Baudelaire, începând „de acolo de unde bietul şi sfântul nostru
Baudelaire a încheiat”. Mallarmé şi-a propus scoaterea poeziei „din Vis şi Hazard” şi
„juxtapunerea ei la înţelegerea Universului”. Unicitatea lui Mallarmé se reflectă în sinteza dintre
abstracţia pură şi trăirea pură. Cultivă o poezie obscură, bogată în sensuri filosofice, de o rară
muzicalitate şi forţă sugestivă. Autorul a avut un rol important în evoluţia spirituală a poeziei,
descoperind o nouă realitate, cea a inteligibilului. El doreşte inventarea unui nou limbaj care să
fie apt pentru încercarea de a înţelege profunzimiea lumii. Mallarmé afirmă în „Oeuvres
complètes” că „Cetatea, dacă nu-mi fac iluzii după opinia mea de cetăţean, construieşte un loc
abstract, superior...” . „Cetatea” indică un „spaţiu spiritual” de intersecţie, în care se explorează
strânsa legătură a omului cu cosmosul, se descifrează semnificaţii ale codului prin care Universul
ni se adresează. Definirea poeziei de către Mallarmé este concepută ca o inserare agresivă în
Necunoscut: „Poezia este expresia, prin limbajul uman redus la ritmul său esenţial, a sensului
misterios al aspectelor existenţei”. Mallarmé propune o nouă ordonare şi articulare a poemelor,
numită transpunere. În acest proiect a fost expusă noua structurare a poemelor deschise, care va
ajunge o caracteristică a poemelor moderne. Mallarmé asociază poezia cu muzica deoarece
consideră că muzica are capacitatea de a aspira la absolut, dar mai ales prin modelul ideal pe care
îl oferea ca artă a sugestiei pure. Poetul se considera mistagog adică iniţiator asupra misterelor,
dar reala sa grandoare a provenit din capacitatea „de dominaţie a universului cuvintelor”. Pentru
Mallarmé cuvintele reprezentau gândire şi lumină, ceea ce reiese şi din afirmaţia sa: „Poezia nu
se face cu idei, se face cu cuvinte.” Mallarmé susţine că sugestia este principiul fundamental al
esteticii simboliste.

5. Paul Verlaine (Metz, 30 martie 1844 – Paris, 8 ianuarie 1896) Paul Verlaine este primul autor
care realizează ruptura completă a simbolismului de parnasianism. Pentru Verlaine era
importantă autenticitatea operelor, emoţiile şi sentimentele pe care aceasta le trezeşte în sufletul
celui care citeşte. Arta poetică a lui Verlaine a fost situată sub semnul supremaţiei muzicale.
Autorul a considerat că muzica (în calitate de artă modernă) este în totală opoziţie cu
parnasianismul. Esenţial în cadrul noilor percepte era faptul că la baza poemului se punea
principiul muzical, în funcţie de el modificându-se structura tuturor celorlalte aspecte expresive.
În arta poetică a lui Verlaine culoarea şi sunetul apar ca şi mijloace de transcendere, ele îl leagă
pe poet de vis. Deoarece considera că muzica are capacitatea de a reda semnificaţiile mai mult
decât semantica expresiei, Verlaine ajunge să ridice muzica la rang de categorie esenţială a
poeziei („muzică înainte de orice”). În poeziile sale, tristeţea este reprezentată de „melancolia
sorilor ce apun”, peisajul ireal suspendă viziuni ambigue. Culorile tind să se desprindă de
obiecte, imaginile formate nu mai aparţin realului, ci duratei timpului care modifică viziunea
asupra lucrurilor („Pasărea de culoarea timpului plana în aerul uşor”). Dorinţa simboliştilor era
să elibereze constrângerea versurilor de către rimă şi de ritmul mecanic. Astfel s-a propus
folosirea versului liber a cărui rol este de schimbare a unor structuri sonore care ne expun noi
particularităţi ale muzicii. Nu „simplitatea” ca atare l-a făcut mare pe Paul Verlaine, ci faptul că
acesta înţelesese întreaga valoare a simplităţii „subtile”. După cum afirmă şi el: „trebuie să fii
simplu..., simplu în maniera primitivilor, dar subtil simplu ca un primitiv care s-ar fi născut în
secolul al XIX – lea.”
6. Arthur Rimbaud (Charleville, 20 octombrie 1854 – Marsilia, 10 noiembrie 1891) Explorarea
inconştientului pe care Rimbaud o considera „adevărata realitate”. Punctul de plecare a
simboliştilor era realizarea unei poezii de cunoaştere, Rimbaud reuşind să instituie poezia ca cel
mai înalt instrument al cunoaşterii. Din dorinţa de cunoaştere , Rimbauda realizat atât o aventură
spirituală, cât şi o nouă modalitate de struturare a poeticului. Marea obsesie a lui Rimbaud
devine „adevărul”. Obligativitatea cunoaşterii autentice e transformată de el în destin al întregii
umanităţi, „adevărul” constituindu-se pentru el ca „ora dorinţei şi a satisfacţiei esenţiale”. În
efortul de a se face „vizonar” şi-a impus o experienţă intelectuală pe care a trăit-o cu o
deconcertantă inflexibilitate. Întrebarea care îl chinuia pe Rimbaud când, cu piciorul aputat în
urma unei tumori, izbindu-se paralizant de moarte, era: „în locul cui, el aşa de bun, atât de
caritabil, aşa de drept putea să îndure suferinţe atât de atroce?”

7. William Butler Yeates (Sandymount, 13 iunie 1865 – Roquebrune, 28 ianuarie 1939) Yeats
pare a fi instrumentul din adins ales pentru a revela lumii marele suflet celt. Într-adevãr, mişcarea
de eliberare a Irlandei, ce atinge momentele unei lupte dramatice pânã la obţinerea independenţei
(1921), nu poate fi separatã de Renaşterea celtã, al cãrei personaj principal a fost Yeats. Yeats
este cel care în 1891 pune bazele Societãţii literare irlandezeiar, în 1899 înfiinţeazã Teatrul
Naţional Irlandez, el reprezentând sufletul acestei frumoase expandãri a întregii culturi irlandeze
în cãutarea demnitãţii ei pierdute. Operele sale sunt caracterizate mai ales de magia mitului galic,
a legendelor şi a vechilor poeme celte. Ape şi nisipuri, insule depãrtate şi lacuri ireale, straniile
tãrâmuri subacvatice, pãduri şi cerbi, vântul malefic şi lumina stranie a lunii, sunt doar câteva
dintre elementele care predominã poeziile lui Yeats, şi care se eternizeazã într-un spaţiu
tranzistoric, iluminat de un vizionarism sobru şi ardent. Înclinãrile lui cãtre principiile esteticii
simbolistice, cât şi la implicarea în miezul mişcãrii „decadente şi estete” în Anglia, nu numai cã
nu l-au îndepãrtat de Renaşterea celtã, ci dimpotrivã, i-a sugerat ideea unei sinteze perfect
posibile între spiritul poetic şi valorile tradiţionale ale folclorului irlandez. Formula liricã a lui
Yeats înceracã introducerea în cadrul structurilor sale poetice a unor date fundamentale ale
moduilui stãvechi de a înţelege lumea. El actualizeazã şi valorificã întreaga esenţã simbolisticã şi
mitologicã celtã. Structura poeziei lui Yeats în care este inclusã şi credinţa veche în supranatural,
genereazã peisaje stranii bazate pe suportul unei mentalitãţi primitive, care face ca orice
conexiune între spaţiul uman şi cel cosmic sã fie posibil. Yeats considera cã particularitatea
acestei modalitãţi de expunere rezultã tocmai din principiul sugestiei, devenit caracteristcã
fundamentalã a simbolismului: „Ce e caracteristic pentru aceste poeme este cã nici una dintre ele
nu ne dã o descriere elaboratã şi susţinutã, ci mai mult o succesiune de picturi impresionante şi
de imagini. Ce le e mai drag sunt lucrurile abia sugerate, ele fug de realitatea, de la sine înţeleasã,
a lucrurilor obişnuite.”

8. Stefan George (Bingen, 12 iulie 1868 – 4 decembrie 1933) Descendent al unei familii de
hangii de origine francezã, Stefan George terminã liceul la Darmstadt, frecventeazã cursuri de
filologie şi istoria artelor la Universitãţile din Paris, Berlin şi Munchen. Cãlãtoreşte mult şi e
influenţat de poezia lui Giouse Carducci, dar mai ales de Mallarmé, ale cãrui celebre „mardii”
participã şi el. Va trãi apoi la Munchen şi Berlin, iar verile şi le va petrece la Bingen pe Rin.
Fascismul a încercat sã-l preia ca şi poet oficial, dar el îl respinge, cosiderându-l o influenţã
negativã pentru mesajul operei sale, o erã de barbarie pe care nu îl mai recunoaşte, luând calea
exilului. Prin revista „Blatter fur die Kunst” întemeiatã în 1892, George a marcat începutul
reacţiei împotriva naturalismului. În acelaşi timp însã, el se detaşeazã complect de lirismul
„dulceag” şi „sentimental”, care inundase arta germanã a secolului XIX-lea. Exemplul franecz şi
în special cel al lui Baudelaire, pe care l-a tradus în germanã, îl ajutã sã se ridice la înãlţimea
unei poezii care sã corespundã sensibilitãţii şi spiritualitãţii omului modern. Stefan George
urmãreşte de la primii paşi ai creaţiei sale sã construiascã un univers liric de autenticã frumuseţe
şi elevaţie. La început acestea sunt ce în „Les fetes galantes” a lui Verlaine, personaje din epoca
rococoului apoi, vor urma, în alte culegeri, tablouri din epoca din epoca elinã şi goticã. Mai
târziu poetul va cãuta sã transfigureze propriile trãiri, descriind anotimpurile sufletului,
sãrbãtorile şi tristeţile sale. Ciclurile care compun un volum au adesea acelaşi numãr de poezii şi
fiecare poezie acelaşi numãr de versuri şi aceiaşi vesrsificaţie, fiind precedate de un prolog şi
având o încheiere. Modelul structural urmãrit este cel neogoţi, de aici şi predominarea
costrucţiilor în trei pãrţi şi a titlurilor triple ale volumelor. Toate acestea conferã în operei sale o
mãreţie cu totul unicã în poezia modernã. În interiorul acestor forme însã, Stefan George este de
o originalitate ieşitã din comun, şi totuşi poeziile sale nu sunt obscure, cititorul se familiarizezã
treptat cu aceste particularitãţi, determinate nu neapãrat de gustul autorului pentru extravaganţã
ci de dorinţa de a menţine poezia sa într-o cât mai purã formã, de a marca distanţa ce o separã de
limbajul uzual şi practic. De aici şi grija deosebitã cu care sunt alese cuvintele cu cele mai multe
vocal, pentru a reînvia un caracter fonic primar al limbii germane aşa cum îl concepea poetul.

9. Simbolismul italian şi spaniol

Curentului simbolist i-ar corespunde în peisajul literar italian ceea ce istoricii literari şi criticii
numesc „decadentism“, termen care nu desemnează un curent literar propriu-zis, ci un proces
complex de modernizare, de „deprovincializare“ a literaturii italiene şi de angrenare dificilă şi
progresivă a ei în circuitul valorilor novatoare europene. Poziţia aceasta e comună exegeţilor
italieni, ei întâlnindu-se, de asemenea, în convingerea asupra modernizării întârziate a poeziei
italiene, cuvântul „tardiv “ şi „provincialism“ ipostaziindu-se în cuvinte temă ale lucrărilor de
istorie literară. Natalino Sapegno împinge chiar „întâlnirea cu bogata, libera şi variata experienţă
a noii culturi europene“ în jurul lui 1900. Este certă, într-adevăr, absenţa unei cristalizări nete a
unui curent literar ce să însemne corespondentul mişcărilor simboliste în plan european,
explicaţia rezidând parţial în prezenţa acelor puternice tradiţii renascentiste, care-i determină în
general pe creatori să „repudieze exasperările romantice“ (Fr. Flora), ei acomodându-se dificil la
ruptura armoniei, a „echilibrului dintre om şi univers“, la dezagregarea marii sinteze de
stabilitate şi forţă, într-un dezechilibru grevat de acuitatea neliniştilor omului modern. Dealtfel,
raportat la procesul de constituire al simbolismului în celelalte ţări, actul de sincronizare a
literaturii italiene cu sensul de dezvoltare a poeziei moderne nu ne apare ca tardiv. Data de
afirmare a simbolismului în majoritatea ţărilor europene occidentale este anul 1890, şi nu trebuie
uitat că înainte de a apărea „Yellow Book“ (1894), D’Annunzio publicase deja Il poema
paradisiaco (1893), - volumul cel mai reprezentativ pentru structurarea poeziei pe principiile noii
tehnici poetice simboliste – şi că, în 1893 îşi afirmă deja în cadrul articolelor consacrate „cazului
Wagner“ şi teoretic preferinţa pentru muzicianul de geniu, care în viziunea sa „reprezenta
modernitatea“, tipul „artistului decadent“. De altfel, D’Annunzio, care va fi puternic tentat şi de
„idealul de viaţă ascendent“ al supraomului nietzschean, devenit manifest îndeosebi în 1895, în
Le vergini delle rocce (Fecioarele dintre stânci), încă din 1893 susţinea sistematic necesitatea
unei „arte noii“ aptă de a deveni expresia conştiinţei neliniştite a omului modern (Moartea lui
Émile Zola, „Tribuna“1893).

10. Gabriele D'Annunzio (Francvilla al Mare, 12 martie 1863 – Gardone, 1 martie 1938)
Nietzche a lansat conceptul supraomului, dar el a fost unul dintre cei mai solitari şi introvertiţi
scriitori pe care i-a cunoscut omenirea. D’Annunzio, în schimb, a asimilat mitul nietzshean,
aplicându-l ostentativ şi scandalos, însă alterându-i profund esenţa. Din profetismul rebel şi
sublima indignare a lui Zarathustra, care supunea unei negaţii fără precedent o întreagă societate,
el nu menţine decât individualismul exacerbat al revoltei, cât şi dreptul conducătorului de a-şi
asuma abuziv destinul unei colectivităţi, contrazicând în ultimă instanţă însăşi natura mitului,
prin infuzarea în „idealul ascendent de viaţă“ a elementelor ce ţin de conceptul „decadent“
asupra existenţei. În D’Annunzio, Zarathustra şi Des Esseintes coexistă dezinvolt, spre
indignarea unei întregi Italii. Date structurale, elemente ale opţiunilor livreşti, ale complexelor de
cultură, toate concură parcă spre a-i crea un destin singular, suscitând iubirea dar şi ura,
fascinaţia dar şi antipatia şi dezaprobarea. Raporturile de tensiune cu o întreagă
contemporaneitate, până în momentul energicei sale intervenţii pentru ieşirea din neutralitate a
Italiei în primul război mondial, sunt binecunoscute. În general, dacă există un fond inepuizabil
al poeziei lui D’Annunzio, el e dat tocmai de spontana capacitate de transcedere care se
realizează nu numai prin muzică ci şi prin dimensiunea de profunzime a imaginilor, care, aşa
cum remarcase Angelo Conti, fixează dincolo de aparenţe un plan secund al poeziei,
deschizânduse asupra unei realităţi esenţiale („simţurile tale sunt atât de ascuţite, încât, deşi par a
se încurca în aparenţe, pătrund până în străfunduri, întâlnesc misterul şi se înfioară. Viziunea ta
se prelungeşte dincolo de vălul pe care viaţa zugrăveşte figurile voluptoase în care te complaci
tu“, afirmă Mistico). Fr. Flora celebra însă în D’Annunzio şi pe marele creator „de mituri ale
ritmului germinal“ în care nu cunoaşte egal, conchizând că „dacă d’annunzianismul a fost un
inamic de învins, noi, pentru poezia care ne ajută să trăim, uităm tot ceea ce e terestru şi spunem:
glorie lui D’Annunzio“.

11. Rubén Dario (Metapa, 18 ianuarie 1867 – Leon, 6 februarie 1916) Nicaraguanul Félix Rubén
García Sarmiento, contribuind prin poezia sa la extensia şi consolidarea modernismului hispano-
american, revendică cu orgoliu îndeosebi revirimentul pe care l-a declanşat în poezia spaniolă la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Pretenţia nu conţine nici un fel de prezumţie, dovadă ca Chabás,
deşi nul integrează istoriei literare spaniole, aşa cum procedează alţi exegeţi, se simte obligat să
precizeze: „Influenţa sa a fost atât de vastă şi de decisivă, că nu se poate aborda studiul istoric al
poeziei noastre noncentiste fără a lua în consideraţie în mod special locul pe care Darío îl ocupă
în ea.“ Fără a-şi trăda aspiraţia sa spre un ideal absolut de poezie, spre atingerea unei „melodii
ideale“, existentă după opinia lui „dincolo de armonia verbală“, evoluţia sa ulterioară ne pune în
faţa exploziei fondului său primar existent dintotdeauna. Se situează sub semnul lui
Momotombo, muntele natal aspru, enorm, dominând timpul şi spaţiul, şi de la acest „străbun de
foc şi piatră“ cere iniţierea, având revelaţia lui ca simbol al unei străvechi civilizaţii, a unui mod
frust şi categorial de a înţelege şi stăpâni lumea. În această etapă nouă a liricului imagini ale
forţei devin motive fundamentale şi sunt chemate să fixeze condiţia de poet („Tauri ai lui
Dumnezeu. Poeţi! / Paratrăsnete celeste!“). Taurul îndeosebi se constituie ca un simbol al
titanicului, al vieţii ardente şi libere, nefalsificate, cât şi al creaţiei robuste, debordând de seva
vieţii. E imaginea în care îi place să se ipostazieze poetului însuşi: „Sunt Taurul / Ce dărâmă
zidul granitic“.

12. Concluzii Aşadar, prin reprezentanţii săi, simbolismul a dat o nouă înfăţişare poeziei:
renunţarea la reguli, prin punerea în valoare a sentimentelor şi emoţiilor (Baudlaire), prin
încercarea de a crea o legătură cu Universul (Mallarmé) şi nu în ultimul rând prin utilizarea
sunetelui şi a culorii (Verlaine).

Bibliografie: ● „Simbolismul european” – Zina Molcuţ, Editura Albatros, Bucureşti 1983 ●


„De la Boudelaire la sprarealism” – Marcel Raymond, Editura Univers, Bucureşti 1970
Simbolismul Romanesc :

În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui Alexandru
Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia,
care foloseşte poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanţe
expresioniste sau existenţialiste.

Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l teoretizeze apar odată
cu Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de
reconstituirea simbolismului ca şcoală, în Franţa, apar în această revistă, încă din primul ei an de
existenţă, 1880, articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De altfel,
Macedonski avea să-şi revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat “În pragul
secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european. “Belgienii, şi se poate zice
aceasta cu mândrie şi despre mii din români - scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii
mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea
glorioasă dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell,
Fernand Severin şi alţii încă - cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, împreună
cu mine, să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista “La Wallonie”, al
cărei energic şi valoros director era dl. Albert Hockel, unul dintre distinşii colaboratori actuali ai
marii reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel, în numărul din august 1886, Macedonski
publicase, într-adevăr, patru poezii în limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.

Încă în 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre logica poeziei”, în care erau
formulate idei care anticipau anumite judecăţi ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri
între poezie şi muzică, dar se releva deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Poezia -
accentua Macedonski - îşi are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: ”Logica poeziei e,
dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd,
“logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”.

Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este "Poezia
viitorului", articolul scris de Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin
instrumentalism, care este “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism
locul imaginilor”, poezia “şi-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul
ei…”.

După părerea poetului, “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi wagnerismul,


“ultimul cuvânt al geniului omenesc".

Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de Macedonski în “Lite-ratorul”,


ca "Despre poezie" sau "Despre poemă" (1881), în care poetul pledează pentru concentrare şi
sinteză lirică, pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti contrastante.

Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor în literatura română.


În numele acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea de
poezia românească de până atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism - tot ce
putea impresiona prin neobişnuit şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima
modă parisiană, menite să revoluţioneze lirica. După modelul lui Rollinat, din care a şi tradus,
Macedonski a afişat uneori preferinţe morbide pentru macabru, ca în "Vaporul morţii", de
exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul propunându-şi să creeze
efecte lirice prin pure combinaţii de imagini şi sunete ca în "Rimele cântă pe harpă" şi "Guzla".
Unele din aceste poezii, de exemplu, “Înmormântarea şi toate sunetele clopotului” sau “Lupta şi
toate sunetele ei”, au fost publicate în volumul "Poezii" din 1881, înainte de întemeierea şcolii lui
René Ghil la Paris.

După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importanţă specială aspectului grafic al
scrierilor sale: în manuscisul romanului său "Thalassa" a încercat să sugereze sentimentele nu
numai printr-o anumită aşezare a cuvintelor în pagină ci şi prin înterbuinţarea unor cerneluri de
culoare diferită, textul înfăţişându-se, în felul acesta, policrom, ca într-un amuzant joc de copii.

Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii cenaclului şi colaboratorii aşişderi
al “Literatorului”, ca Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori debutantul
Ion Theo, tânărul Tudor Arghezi, care a publicat în suplimentul literar al ziarului “Liga
ortodoxă” unele poezii debiteare instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi le-a
renegat.

Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al simbolismului, este el oare şi un poet


simbolist? Unii i-au contestat cu violenţă această calitate. Alţii au acceptat-o cel puţin parţial,
influentaţi poate de Macedonski însuşi, care s-a proclamat singur şi cu ostentaţie simbolistă
pentru o perioadă scurtă.

Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu este un simbolist. El rămâne în
mod fundamental un romantic de formaţie paşoptistă, euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia
lui apar unele simboluri, poetul are grijă ca, aproape de fiecare dată, să le explice, să le împrăştie
înreaga aură enigmatică, să le distrugă inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste, aşa cum
procedează, de exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar nu e mai puţin adevărat că în poezia
macedonskiană apar şi primii germenii notabili de simbolism românesc, primele teme autentic
simboliste, care vor fi cultivate în literatura română.

Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele idei şi motive poetice simboliste
(suferinţa, nedreptatea, mizeria, entuziasmul, neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta femeii în
societatea burgheză, evadarea în vis, orientul, erotica etc.), deşi simbolistica propriu-zisă rămâne
aproape întotdeauna la suprafaţă. Macedonski este un mare poet predominant romantic, în a cărui
operă poetică au lăsat urme şi unele elemente simboliste, fără a-i modifica sau altera adevărata
substanţă, alături de elemente şi motive naturaliste şi parnasiene.

Publicat de Liviu la 02:55


Etichete: Eseu
Locaţia: Europe
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu
Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire
Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Cautare:
Top of Form

Cautare

folosin
d
Bottom of Form

Persoane interesate

Despre mine

Nicu Liviu
Vizualizaţi profilul meu complet

Recent Posts

Ma m-ai puteti gasi si pe :


Categorii
• Autobiografic (2)
• Comentariu (5)
• Dragoste (1)
• Eseu (2)
• Suprarealism (1)

Bloguri

Alecs
Breakway
Cu 18 ore în urmă

Alb... doar alb


Stiu sigur ca ma citesti, macar, din cand in cand
Cu 1 zi în urmă

Xenia'S Chronicles
Srecan rodjendan !
Cu 2 zile în urmă

Clubul de Lectura
II: intrebarea nr. 6
Cu 3 zile în urmă

Nothing good about goodbye


Why do I hate you?
Cu 1 săptămână în urmă

Stef
Ploi acide
Cu 1 săptămână în urmă
http://uncopilmare


Un copil mare
Paste Fericit !
Cu 3 săptămâni în urmă
http://liviupoezie.w


Poesi
Pe Cerul Noptii
Cu 3 săptămâni în urmă

Recent Comments

S
trong Bones

Drepturi de autor : Nicu Liviu Alexandru. Şablonul Picture Window, de Josh Peterson. Imagini
create de duncan1890. Un produs Blogger.
Paul Verlaine – Printul Poetilor

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844, d. 8 ianuarie 1896), supranumit Printul Poetilor, apartine
curentului simbolist si este unul dintre cei mai cititi poeti francezi. Este privit de simbolistii
francezi ca sef al curentului. Stilul de viata a lui Verlaine a oscilat intre criminalitate si inocenta.
Impreuna cu Stéphane Mallarmé si Charles Baudelaire au format asa numitul “Decadents”.
In opera lui Verlaine predomina doua impresii: doar “eu” este important si ca rolul poeziei este
de a pastra momentele celor mai intense si unice trairi. A folosit atat forma clasica, dar si versul
liber si un limbaj simplu, muzical.
Viata de boem, de “poet blestemat”, pe care a dus-o contrasteaza in planul creatiei cu aspiratia
spre puritate si candoare. Versurile de inceput (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscente din
parnasieni si din Baudelaire, afirma tonul sau inegalabil prin viziunea dramatica asupra lumii,
prin inclinatia catre melancolie, prin cautarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirica a sentimentelor
intime, a variatelor stari sufletesti, intr-o atmosfera crepusculara si vaga. Sunt versuri care se
sustrag retoricii, de o armonie muzicala sugestiva, asa cum o demonstreaza volumele sale:
“Romante fara cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Intelepciune” (1881), “Odinioara si
altadata” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma ca arta inseamna a fi absolut tu
insuti si formuleaza, in versurile celebre din “Arta poetica” (1855), notele caracteristice ale
esteticii simbolismului: “Muzica inainte de toate”; “Suceste gatul elocintei”; “Nuanta, nicidecum
culoare”. Verlaine a murit pe 8 ianuarie 1896, la varsta de
52 de ani.

Clar de luna
Ti-e sufletul un peisaj ales,
Cu dans bergam si mastile bizare,
Ce din laute adiind ades
Par triste sub fantasta deghizare.

Cantand iubirea pe un ton minor


Si tot la fel viata oportuna,
Par sa nu creada-n fericirea lor,
Iar zvonul li se pierde-n clar de luna,

In calmul trist al lunii, dand ragaz


In arbori pasarilor sa viseze
Si sa suspine, zvelte si-n extaz,
Printre statui, havuzurile treze.(Traducere de St. O. Iosif si C.D. Zeletin)