Sunteți pe pagina 1din 12

Vaccinările reprezintă una dintre cele mai mari realizări în domeniul ştiinţelor biomedicale şi

al sănătăţii publice din secolul XX.


Vaccinurile sunt preparate biologice cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia
răspunsului imun la organismele supuse vaccinării. Ele pot proteja populaţii întregi de boli
potenţial periculoase şi, în consecinţă, pot fi considerate ca una dintre cele mai eficiente
intervenţii în medicină.
Termenul de vaccină a fost utilizat pentru prima oară în 1796 de medicul englez Edward
Jenner şi provine de la latinescul vacca=vaca (filiatie semantică aparent stranie).
Numele de vaccin/vaccinare a fost dat de Louis Pasteur în onoarea lui Edward Jenner
tuturor produselor care reuşesc să inducă în organism o imunitate activă,
Vaccinurile convenţionale constau în:
– microorganisme vii atenuate;
– microorganisme inactivate;
– componente microbiene purificate, proteice ori polizaharidice conjugate proteic;
- proteine recombinate.
Vaccinuri preparate prin biotehnologii actuale

Jenner a denumit vaccin substanţa folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după
denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vacă). El a
denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală,
reticentă la început, a sfârşit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a
extins rapid în Europa, deşi cauza bolii rămânea necunoscută. Cu toate acestea, vaccinarea a
întâmpinat o serie de dificultăţi la începutul secolului XIX, legate de ruperea lanţului de
propagare a vaccinului şi de transmiterea sifilisului, ca urmare a vaccinării prin metoda braţ-
la-braţ. În 1805 se dezvoltă o nouă tehnică de producere a vaccinului (din piei de vite
bolnave de variola vacilor), care înlătură pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli.
Această tehnică înlocuieşte treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea braţ-la-braţ fiind interzisă în
Anglia la sfârşitul secolului XIX.

Termenul de vaccin a fost utilizat pentru prima oară în anul 1976 de medicul englez Edwart
Jenner.

Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez

Vaccinurile-generarităţi
Există două categorii principale de vaccinuri: active şi pasive.

Vaccinul activ stimulează sistemul imunitar al gazdei pentru a produce anticorpi specifici sau
răspunsuri celulare imune în scopul eliminării sau protecţiei împotriva bolii.

Vaccinul pasiv este un preparat de anticorpi, care neutralizează patogenul şi care este
administrat înainte sau imediat după expunerea la un virus sau bacterie. Cele mai noi
vaccinuri pasive conţin anticorpi monoclonali.

În funcţie de acţiunea pe care o desfăşoară, vaccinurile sunt:

profilactice: viruşi, bacterii, fungi şi paraziţi;

terapeutice: boli infecţioase şi autoimune, cancer;

Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.

CE SUNT VACCINURILE?

În funcţie de acţiunea lor există două tipuri de vaccinuri: profilactice şi terapeutice.

TIPURI DE VACCINURI

Tehnici moderne de obţinere a vaccinurilor subunitare

Dezvoltarea biologiei moleculare şi cunoaşterea mecanismelor rãspunsului imun, a


stimulat preocupãrile privind obţinerea unor vaccinuri noi. Utilizarea anticorpilor
monoclonali a fãcut posibilã identificarea epitopior cu rol esenţial în stimularea rãspunsului
imun, iar genele codificatoare ale antigenelor, au fost clonate prin tehnicile de inginerie
genicã.

Genele codificatoare ale antigenelor protectoare, se pot izola dupã fragmentarea


genomului sub acţiunea cataliticã a enzimelor de restricţie. Prin tehnologia ADN
recombinant, genele se inserã în celula procariotã (E. coli,
B. subtilis) sau în celulele eucariote (levuri, celule mamaliene).

Fragmentarea genomului cu endonucleaze de restricţie este posibilã numai pentru


dezoxiribovirusuri. Genomul ARN trebuie mai întâi transcris în ADNc şi ulterior poate fi
utilizat în tehnicile de ADN recombinant. Genomul ARN de polaritate pozitivã este adecvat
scopului clonãrii, dar nu a fost clonat ADNc al unei catene de ARN de polaritate negativã.

Celulele de mamifere reprezintã substratul optim pentru clonarea genelor şi pentru


producerea proteinelor virale, deoarece plierea, transportul celular şi prelucrarea proteinelor
sunt asemãnãtoare celor ce au loc în celula infectatã de virusul natural. Celulele produc
cantitãţi mari de antigen viral, codificate de gena clonatã.

Tehnicile de clonare genicã se folosesc pentru sinteza proteinelor unor virusuri, care nu
se multiplicã in vitro, în sistemele celulare uzuale. De exemplu, gena pentru sinteza
antigenului HBs a fost inseratã într-o plasmidã şi clonatã de levuri. Proteina viralã este
neglicozilatã, dar este imunogenã pentru om şi induce sinteza anticorpilor protectori faţã
infecţia naturalã. S-au clonat genele codificatoare ale glicoproteinelor de HSV, VEB, HIV,
VRS (virusul respirator sinciţial).

Pentru purificarea glicoproteinelor virale din celulele infectate în care a fost clonatã
gena, s-a folosit tehnica cromatografiei de afinitate cu anticorpi monoclonali sau alte tehnici
de separare (cromatografia cu lectine, tehnici de separare fizicã).

ADN viral este funcţional chiar în celula procariotã, dupã transferul prin intermediul
unui vector (plasmidã sau fag). Astfel s-au sintetizat antigene de poliovirus, antigenul HBs,
antigenul virusului hepatitei A, HA şi NA ale virusului gripal.

O variantã a tehnicilor de ADN recombinant este aceea de obţinere a vaccinurilor cu


virusul vaccinal hibrid. Genomul poxvirusurilor codificã circa 200 de proteine. Unele sunt
esenţiale pentru multiplicarea viralã, dar un interes deosebit prezintã genele neesenţiale
pentru ciclul de multiplicare. Ele reprezintã circa 30% din genom şi sunt grupate la
extremitãţile genomului ADN dublu catenar linear. In plus, genomul este împachetat lax în
virion. Aceste particularitãţi au permis obţinerea, prin tehnicile de inginerie genicã, a
poxvirusurilor recombinate, infecţioase, capabile sã exprime genele strãine inserate în
genomul lor.

ADN viral este inserat în genomul virusului vaccinal prin recombinare la situsuri
omologe. Virusul vccinal hibrid se multiplicã în celulele permisive şi genele inserate în
genomul sãu codificã antigenul HBs, antigenul rabic, antigenul HSV etc.

Vaccinurile virale hibride sunt stabile şi stimuleazã ambele compartimente ale


rãspunsului imun.

O altã cale de producere a vaccinurilor virale atenuate, genetic stabile, implicã


obţinerea mutantelor de deleţie. Acestea au o capacitate diminuatã de multiplicare, ceea ce
echivaleazã cu atenuarea. Mutantele prin deleţie trebuie sã-şi pãstreze infecţiozitatea şi
imunogenitatea şi sã fie stabile genetic.
Antigene peptidice sintetice. Producerea şi utilizarea antigenelor sintetice s-au impus
dupã demonstrarea bazelor moleculare ale imunogenitãţii şi dupã studiile privind
proprietãţile imunogene ale antigenelor artificiale. Pe de altã parte, s-a demonstrat ca
macromoleculele proteice sau glicoproteice din structura virusurilor şi a microorganismelor
infecţioase, au un numãr mare de determinanţi antigenici, dar numai un numãr limitat dintre
aceştia au semnificaţie imunogenã şi un numãr foarte mic sunt inductori ai rãspunsului imun
protector.

Sinteza artificialã a peptidelor a devenit posibilã dupã introducerea metodelor de


secvenţiere a ADN. Cunoaşterea secvenţei bazelor a permis dirijarea secvenţei de aminoacizi
a proteinelor cu activitate biologicã.

Vaccinurile sintetice conţin secvenţe polipeptidice sintetizate pe cale chimicã. Ele


includ determinanţi antigenici esenţiali pentru inducerea unui rãspuns imun protector faţã de
agenţii patogeni corespunzãtori.

Condiţia esenţialã pentru obţinerea vaccinurilor sintetice este cunoaşterea structurii


chimice a determinanţilor antigenici nativi ai virusului (sau ai microorganismelor patogene)
şi identificarea regiunilor imuno-dominante ale moleculei.

Tehnicile de cristalografie cu raze X, cromatografia în faza lichidã, au permis


identificarea situsurilor antigenice majore ale unor virusuri foarte importante pentru clinicã.
De exemplu, s-a determinat structura tridimensionalã a hemaglutininei virusului gripal şi s-au
identificat regiunile calde ale moleculei, care, cu mare probabilitate, corespund
determinanţilor antigenici. S-a stabilit secvenţa aminoacizilor, care a fost reprodusã în
proteinele sintetizate artificial.

Marea majoritate a peptidelor sintetice sunt secvenţe scurte, lineare de aminoacizi, care
reproduc un fragment din structura primarã a moleculei proteice. Dezavantajul major este cã
secvenţele sintetice nu reproduc configuraţia spaţialã a determinanţilor antigenici naturali, în
special a celor discontinui. Aceştia sunt alcãtuiţi din resturi de aminoacizi neadiacenţi în
structura primarã a moleculei, dar pot fi juxtapuşi în structura tridimensionalã a proteinei
pliate. Astfel se explicã slaba imunogenitate a peptidelor sintetice. Ameliorarea calitãţilor de
imunogenitate ale peptidelor sintetice, utilizabile ca vaccinuri, depinde de gradul de
asemãnare a conformaţiei lor, cu determinantul antigenic nativ.

Dimensiunile mici ale peptidelor sintetice impun cuplarea lor cu o moleculã purtãtor,
pentru creşterea gradului de imunogenitate. S-a folosit hemocianina de Megathura (KHL),
cuplatã prin intermediul glutaraldehidei sau a unei grupãri tiol a unui rest de cisteinã, adãugat
la o extremitate a secvenţei sintetice.

S-au sintetizat peptide care reproduc secvenţe de aminoacizi ale unor polipeptide ale
virusului hepatitei B, cu diferite eficienţe imunoprotectoare, precum şi peptide care reproduc
unele secvenţe ale hemaglutininei virusului gripal.

Polipeptidele sintetice utilizate ca vaccinuri, au avantajul cã nu conţin alte componente


care ar putea produce efecte secundare şi stimuleazã rãspunsul imun strict specific faţã de
epitopii antigenici critici ai agentului infecţios. Sunt stabile indefinit şi se produc la un preţ
de cost scãzut. Au însã dezavantajul major de a nu stimula rãspunsul imun mediat celular.

Vaccinurile care conţin virioni inactivaţi şi anatoxinele se administreazã, în general, pe


cale parenteralã (subcutan, intradermic, intramuscular), în mod obişnuit în trei injecţii
separate la intervale de 5, 7 şi respectiv 21 de zile.

Vaccinurile bacteriene vii şi cele virale atenuate se administreazã într-o singurã dozã,
în general, pe cale parenteralã. Vaccinul BCG, ca şi vaccinul polio infecţios atenuat, la nou
nãscuţi se administreazã pe cale oralã.

Imunitatea consecutivã vaccinãrii se instaleazã relativ lent, la circa 15-20 de zile de la


ultima injecţie şi are o duratã variabilã de la un vaccin la altul (în general, între 1 şi 7 ani),
scãzând treptat pânã la dispariţia completã. Vaccinarea primarã, ca şi infecţia, conferã
organismului o stare specialã de reactivitate imunitarã - memoria imunitarã - graţie cãreia,
orice contact ulterior cu agentul patogen respectiv, realizat pe cale naturalã(infecţie şi boalã)
sau pe cale artificialã(prin vaccinare) declanşeazã o “redeşteptare“ rapidã a imunitãţii, care
se manifestã cu o intensitate mai mare decât aceea a rãspunsului imun postvaccinal. Cea de a
II-a administrare a vaccinului declanşeazã o reacţie anamnesticã (de memorie), cu o creştere
bruscã şi masivã a titrului anticorpilor.

Deşi în general este solidã, imunitatea postvaccinalã este relativã, în sensul cã unele
persoane vaccinate pot totuşi sã facã boala într-o formã mai uşoarã, mai ales consecutiv unei
infecţii masive cu un agent patogen deosebit de virulent.

Datoritã faptului cã se instaleazã lent, imunizarea prin vaccinare se foloseşte în scop


profilactic pentru a evita riscul infecţiei cu un agent patogen.

Calităţile unui vaccin ideal:


imunogenitate înaltă;
lipsit de efecte secundare;
uşor disponibil;
stabil;
ieftin;
simplu la administrare şi eficace (să creeze imunitate stabilă de lungă durată).
Eficienţa vaccinării depinde de: calităţile imunogene ale vaccinului, durata persistenţei
vaccinului în organism şi de capacitatea organismului vaccinat de a elabora un răspuns imun
eficient.

Ce sunt vaccinurile? Tipuri de vaccinuri

(vaccinuri de perspectivă)
I.Vaccinuri sintetice: se obţin prin sinteza polipeptidelor ce reprezintă epitopii liniari (ex.:
toxina cholerică, virusul poliomielitic).Sunt lipsite de efecte secundare. Dezavantaje: dificil
de identificat epitopii, imunogenitate foarte redusă.
II.Vaccinuri ribosomale(Ag adsorbite pe ribosomi din tulpina de Mycobacterium bovisdin
vaccinul BCG)
III.Vaccinuri anti-adezive(din fimbrii sau mucopolizaharide de adeziune). Administrate pe
mucoase stimulează imunitatea locală (sIg A)

Ex.: vaccinul antidizenteric, antipertusic


IV. Vaccinuri recombinante(vaccinuri moleculare, sub-unitare): gene ce codifică polipeptide
imunogene sunt integrate prin intermediul unor vectori (plasmide, fagi moderaţi) în
cromosomul unor levuri, bacterii sau celule animale, carevor produce polipeptidul vaccinant
(ex.: vaccinul anti-hepatită B, anti-gripal)
V. Vaccinuri constituite din vectori infecţioşi recombinanţi (vaccinuri hibride).Se obţin prin
inserţia unor gene ce codifică Ag vaccinante (epitopi) în genomul unui vector viral sau
bacterian, care ulterior se inoculează la persoanele imunizate.2/15/20105

Vaccinurile ADN
re Vaccinurile ADN

. În experimentele pe animale, vaccinurile ADN au demostrat anumite calităţi: producerea


unui răspuns imun celular, semnificativ şi necostisitor ca preţ.

reprezintă a treia generaţie de vaccinuri


sunt cunoscute şi sub denumirea de vaccinuri cu acid nucleic sau vaccinuri nude ADN

b) Vaccinarea ADN
Vaccinarea ADN reprezinta o metoda eficienta de exprimare in vivo a unor antigene nonself
permitind astfel imunizarea indivizilor fata de diferite virusuri, protozoare sau micobacterii.

sunt alcătuite din plasmide ADN care conţin gene ce codifică sinteza unui anumit imunogen.
plasmidul se administrează parenteral, sub forma unor soluţii apose, sau sunt învelite în sfere
din aur şi injectate intramuscular sau subcutanat.
vectorii plasmidici sunt apoi internalizaţi de celulele musculare, la locul inoculării, rămânând
extracromozomial în interiorul acestor celule şi apoi sunt transcrişi si translaţi în proteina
dorită;

Proteinele exprimate ca rezultat al vaccinarii ADN sunt procesate si prezentate pe calea


MHC I, inducind un raspuns citotoxic al LT. Limfocitele T helper si limfocitele B sunt de
asemenea activate (77) .

Un dezavantaj al vaccinarii ADN este reprezentat de posibilitatea ca totusi


ADN-ul administrat sa se integreze in genomul celulei gazda si astfel sa se produca
fenomene de mutageneza oncogenica. De asemenea, un alt posibil efect advers al
vaccinarii ADN consta in sinteza de anticorpi anti-ADN si aparitia de manifestari
autoimune (72).
administrarea experimentală de plasmide ADN are ca rezultat secreţia de proteine in vivo,
producerea unui răspuns imun umoral si celular şi protejarea animalelor faţă de boli
infecţioase cu etiologii diferite, justificind astfel tentativele de inlocuire a vaccinurilor vii cu
vaccinuri ADN.
Mecanismele prin care diferitele vaccinuri ADN confera imunitate protectoare
nu sunt inca bine cunoscute. Unul dintre factorii care influenteaza rezultatul vaccinarii
ADN ar putea fi natura populatiei de celule prezentatoare de antigen si modul in care
aceste celule proceseaza antigenul. Se pare ca ADN-ul bacterian, prin fragmentele
care stimuleaza sinteza de IL-2, TNF-α dar si celulele NK influenteaza de asemenea
raspunsul imun indus de vaccinarea ADN.
Dupa administrarea lor ca vaccinuri ADN, proteinele micobacteriene implicate
in inducerea unui raspuns imun protector actioneaza prin mecanisme diferite:
- Ag 38 kDa este implicat in transportul bacterian de fosfati. Vaccinul ADN ce
contine genele glicoproteinei 38 kDa are gradul cel mai inalt de specificitate dintre
toate vaccinurile ADN testate, o proteina cu structura asemanatoare acestui Ag fiind
intilnita doar la M.intracellulare.
Capacitatea acestei structuri de a induce un raspuns imun protector infirma opiniile
potrivit carora antigenele comune ar fi mai eficiente in vederea fabricarii unui vaccin
decit cele cu specificitate de specie. Utilizarea unui vaccin ADN Ag 38 kDa nu ar
presupune riscul dezvoltarii unor manifestari autoimune asa cum s-ar putea intimpla
in cazul vaccinarii cu proteina de stress hsp65 a M.leprae.
37
- Ag 85B prin functia sa de legare a fibronectinei poate fi implicat in procesul
de fagocitare a micobacteriei si initierea unui raspuns imun fata de aceasta tinta ar
putea avea ca rezultat inhibarea procesului de multiplicare bacteriana.
- Antigenului hsp 65 poate avea functie de transportor universal pentru
vaccinuri, de multe ori indivizii fiind sensibilizati fata de aceasta structura in urma
contactului cu microbi comensali, cu reactivitate incrucisata.
- Un alt antigen utilizat experimental ca vaccin ADN datorita capacitatii sale
de a determina un raspuns imun protector este o proteina de 36 kDa apartinund
M.leprae a carei structura prezinta secvente de identitate cu un polipeptid codificat de
genomul M.tuberculosis.
Majoritatea antigenelor care induc raspuns imun protector fac parte din
categoria proteinelor secretate in mod activ de micobacteria vie, aceasta caracteristica
fiind valabila doar in cazul Ag 85B si a Ag 38kDa dar nu si pentru celelalte antigene

mentionate anterior: hsp 65 si proteina de 36 kDa. VIENNA (AFP) – A new vaccine against
Alzheimer's, developed by the Austrian biotechnology firm Affiris, will soon be tested in six
European countries, the company announced Friday.

Some 420 patients will be recruited to take part in clinical trials in Austria, Croatia, Czech
Republic, France, Germany and Slovakia, Affiris said in a statement.

The AD02 vaccine, developed with British drugmaker GlaxoSmithKline, was already tested
for safety and tolerability over the past year.
The clinical trials will now test its efficacy, with results expected as early as 2012, the
company said.

ADO2 is meant to prevent the building up of beta-amyloid plaques in the brain, which cause
the degradation of nerve cells and are believed to play a crucial role in causing Alzheimer's
disease.

The vaccine works by causing the body to attack these plaques by producing more
antibodies, Till Jelitto, a spokesman for Affiris, told AFP.

More specifically, these antibodies are meant to attack only the part of the beta-amyloid
protein that causes the plaques, he added.

This would reduce the risk for patients, as the protein as a whole already exists in healthy
individuals.

The current vaccine is therapeutic, meaning it is aimed at treating patients already affected by
the disease. But if results are positive, the technology could also be used to manufacture a
prophylactic, or preventative, vaccine, Jelitto said.

In 2001, tests for a first vaccine against Alzheimer's disease were conducted in the United
States and Europe but had to be cut short after serious side effects emerged.

Another vaccine was tested in Sweden in 2005.

Alzheimer's disease, also known as AD, is a neuro-degenerative disease that affects cognitive
functions, further impacting patients' behaviour and social adaptation.

The disease, which still has no known cure, affects about six million people in Europe every
year.

Affiris is also working on vaccines against Parkinson's and atherosclerosis


Vectorii nu sunt patogeni, dar sunt capabili să se multiplice un timp îndelungat în organism,
inducând un răspuns imun mixt (umoral si celular) contra produsului genei inserate şi contra
vectorului.
Ex.: vaccinuri contra hepatitei B, rujeolei, infecţiei herpetice tip1(vectori–virusul vacciniei,
adenovirusuri).
Sunt în studiu vaccinurile contra hepatitei B şi tetanosului, în calitate de vectori servind
salmonele (S.Typhimurium, S.Typhi), vaccinul recombinant HIV-rujeola, HIV-BCG,
vaccinuri anticancer.
O varianta a vaccinurilor hibride reprezintăutilizarea anvelopelor virale vide (goale) sau a
anatoxinelor pentru delivrarea Ag straine si prezentarea lor celulelor imunocompetente
(sisteme de delivrare si prezentare a antigenelor). Aceste sisteme nu se multiplica in organism
(vectori ne-replicativi), fiind inofensivi si in acelasi timp foarte imunogeni.
VI. Imunizarea genetică, bazată pe utilizarea ADNmicrobian(vaccinuri nucleotidice).
Consta in imunizarea persoanelor cu ADN ce codeaza un Ag microbian inserat intr-o
plasmida bacteriana. Plasmida este captata de CPA ale gazdei si Ag este produs in interiorul
CPA cu stimularea ulterioara a limf T si inducerea imunitatii celulare.
Genace codifică Ag vaccinant este introdusa în unele celule ale organismului (ex.: celule
musculare). Administrarea se face i/m sau prin “bombardarea” cu particule a tegumentului.
ADN patrunde in celula musculara care va sintetiza ulterior Ag. Se induce un răspuns imun
umoral şi celular puternicsi de lunga durata.
Se află în testare vaccinuri contra HIV şi gripei, contra hepatitei B.
Avantaje: ieftine, eficace, lipsite de riscuri post-vaccinale
Temeri: mutaţii oncogene, răspuns imun anti-ADN
•În funcţie de nr Ag din componenţa unui vaccin se disting:
-Vaccinuri monovalente(anatoxina botulinică A, sau B, sau C...)
-Vaccinuri polivalente(anatoxina botulinică polivalentă ABCDEF)
-Vaccinuri complexe, compuse din Ag provenite din specii microbiene diferite (DT, DTP,
TABTe)
-Vaccinuri adsorbite(deponente, conjugate) –au Ag fixate pe adjuvanţi (AD, ADT, ADTP,
etc)

Indicaţiile vaccinărilor
•Vaccinări generale, conform calendarului de vaccinări(in Caietul pentru lucrari de
laborator). Sunt specifice pentru fiecare ţară şi sunt obligatorii.
•Vaccinări selective(contingente de risc, situaţie epidemică, etc)

Vaccinurile sunt utilizate cu scop de imunoprofilaxie, uneori pentru terapia infecţiilor cronice
(bruceloză, dizenterie, gonoree, stafilo-, streptodermii)
•Imunizarea artificială pasivăse realizează cu preparate biologice ce conţin Ac (seruri
imune, Ig, gamma-globuline, etc), utilizate cu scop de seroterapie sau seroprofilaxie.
•Imunitatea artificială pasivă se instalează imediat după administrarea preparatului, fiind
limitată în timp (max. 3 săptămâni).
•Din momentul în care Ac exogeni sunt eliminaţi, organismul redevine receptiv la infecţie.
au fost descrise pentru prima oară în anul 1992 şi prezintă eficienţă în tratamentul bolilor
alergice, autoimune şi tumorilor.

DNA vaccines, which were first described in 1992 [1],


have been shown to induce immune responses to a
variety of viral, bacterial and parasitic antigens. In
addition, they have shown efficacy in treatment of allergic
diseases, autoimmunity and tumor models. In this
article we provide a review of DNA vaccines with
emphasis on the mechanistic basis of the immune response
elicited to plasmid vector-encoded antigen.
Avantaje Dezavantaje

producerea unui răspuns imun sinteza de anticorpi anti-ADN şi


umoral şi celular apariţia de manifestări autoimune

stabilitate la căldură posibilitatea integrării ADN-ului în


genomul celulei gazdă şi
producerea unor fenomene de
mutageneză oncogenică
sunt ieftine şi simplu de produs

dezavantajele vaccinurilor ADN: sinteza de anticorpi anti-ADN şi apariţia de manifestări


autoimune, posibilitatea integrării ADN-ului în genomul celulei gazdă şi producerea unor
fenomene de mutageneză oncogenică.

Boli în care vaccinurile ADN şi-au demonstrat eficienţa


Boli infecţioase Cancer

Vaccinurile ADN şi-au demonstrat eficienţa în boli infecţioase cauzate de:

viruşi: HIV, hepatita B, C şi D, Papilloma, herpes simplex,

bacterii: C.tetani, S.typhi, B.Burgdorferi

paraziţi: Taenia ovis, Toxoplasma gondii, Schistosoma, Mycoplasma, Malaria

cancer: de sân, colon, prostată, mioloma, limfoma, fibrosarcoma

alergii;

boli autoimune:diabet

Viruşi

HIV
Gripă

Hepatita B,C,D

Papilloma

Bacterii

C.tetani

S.typhi

Paraziţi

Taenia ovis

Toxoplasma gondii