238. Ce sunt Fericirile?

Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia

sa asculte de cele 10 porunci. Potrivit cuvintelor Mantuitorului: "Sa nu socotiti ca
am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc" (Matei
5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de crestini, intocmai.
Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua
indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe
acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau porunci, ci in chip de "fericiri",
fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe
de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului
crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In
acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament "Legea cea
desavarsita a libertatii" (Iacov 1, 25). Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta
fericirea si desavarsirea arata ca acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni
nu poate fi fericit fara a fi desavarsit, iar cel ce cucereste desavarsirea morala
dobandeste prin aceasta si fericirea.
De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau
indemnul si apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii. Pe scurt, prin "Fericiri" se
inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie sa mearga pentru a ajunge la
fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin care putem dobandi fericirea.
239. Care este fericirea intai si ce inteles are?
"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 3). Prin
aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o
insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea,
este "saracia cu duhul".
Dar ce inseamna "saracia cu duhul"?
Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de , cuvintele "saraci cu duhul"
inseamna "smeriti de buna voie", adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata
iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu
arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine
astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt "invatati de Dumnezeu" (I
Tes. 4, 9) si "fii ai luminii... nu ai intunericului" (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit
invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea
dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de
buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele
desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel
saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei
dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu
se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce
treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.

Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic

pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat
petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit
indurarea harului lui Dumnezeu. Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia
cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta
launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin
partasia la fericirea vesnica.
Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate
trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in
aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de
a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia
harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata
trebuinta.
240. Care este fericirea a doua si ce inteles are?
"Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" (Matei 5, 4). Plansul, ca si rasul,
poate avea diferite cauze. intelesul lui depinde deci de cauza din care porneste.
Astfel este o mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun pacat
savarsit si plansul unui hot, de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau
pentru ca a fost prins si pedepsit.
De aceea, din aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar
putea dobandi mangaierea. Aici este vorba numai de cei ce plang din pricina ca
se intristeaza si le pare rau pentru pacatele savarsite649 (Sfantul Ioan Gura de
Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mahnit pe
Dumnezeu si pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel
rastignit de-a dreapta Mantuitorului. Aceasta este intristarea despre care Sfantul
Apostol Pavel scrie: "Intristarea, cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre
mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 10).
Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru, aratand ca ea este
pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lamurirea
credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru
1,6-7). Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si
pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe
Dumnezeu sa le dea cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea
dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata.
Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor ce locuiau in Ierusalim,
Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau sa se pocaiasca (Matei 11, 2024; 23, 37, 38).
Darul lacrimilor aducatoare de bucurie 1-au avut, de asemenea, toti sfintii.
Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange, pentru ca intristarea
pentru pacate sa nu duca la deznadejde. Celor ce plang din aceste pricini
binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea harica, adica, pentru viata
de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru viata
viitoare, imparatia cerurilor, adica.

Despre aceasta rasplata vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, cand

infatiseaza rasplata celor ce au ramas credinciosi si statornici in necazul cel mare
si pe care "Mielul, Cel ce sta in mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la
izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor" (Apoc. 7,
14-17).
241. Care este a treia fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul" (Matei 5, 5).
Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare
cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara pe nimeni si a
nu se supara de nimic.
Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor,
urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: "Vorba voastra sa fie totdeauna
placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" (Col. 4,
6). Omul bland da cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu
graieste de rau si nu osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna
smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei
si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri.
Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc
necazuri si suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24).
Culmea blandetii sta deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin
cuvintele: "Binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si
rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei 5, 44).
Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor
si a patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic
bun.
242. Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?
Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni pamantul. intr-adevar, este
firesc ca aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe suparari,
necazuri si tulburari pe care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar
iubirea celor din jur, o buna inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga
mania si ura indreptata impotriva lor. Rasplata ii vine celui bland chiar din
practicarea blandetii. Fiind impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul
bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Astfel trebuie intelese
cuvintele Mantuitorului: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima
si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare.
243. Care este a patra fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura"
(Matei 5, 6).

Cuvantul "dreptate" are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand

"cucernicie", ca la Sfantul Ioan Gura de Aur, "virtutea in general", ca la Sfantul
Chiril al Alexandriei, "toata virtutea" cum spunea Zigaben; cu alte cuvinte plinirea
poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare. Cei
flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa
infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca
si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica
dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere,
voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.
Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea
desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare
pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: "Si oricine a
lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau
tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica"
(Matei 19, 29). "A fi flamand si insetat de dreptate" mai inseamna si a dori si a ne
stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat
pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei,
neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta
viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea
noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola
judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare.
Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant
este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate
trai. In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii
David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73,
ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii.
Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva
asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: "... Nu mai faceti rau inaintea
ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe
cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva" (1, 16-17).
Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului,
"ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Avand
aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor
dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia
cereasca.
244. Care este a cincea fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui" (Matei 5, 7).
Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de
aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati
in nevoie. Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32;
Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si
sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 3440). Dar, "chipurile de a milui - cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur - sunt felurite

si porunca aceasta este intinsa"654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col.
227).
245. Care sunt faptele milosteniei trupesti?
Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate
hrani prin munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru
acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin
cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu
rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca
suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea,
indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa
primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta
desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni
diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in
leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare,
sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace
materiale, facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele
trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea
mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul
raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata.
Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si
aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).
246. Care sunt faptele milosteniei sufletesti?
Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii,
dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii
cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: "Fratii mei,
daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a

intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va
acoperi multime de pacate" (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si
dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a
caror viata si cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19;
Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a
nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5,
44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci "de
saptezeci de ori cate sapte", cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).
247. Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?
Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa
fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva
care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea
bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii
(Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare
care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum
spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: "De as grai in limbile oamenilor si
ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval
rasunator... Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars,
iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste" (I Cor. 13, 1, 3).
In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute
si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4). In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui
om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37).
In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are
adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom
da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: "daca
cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3,10). Totusi si fata
de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura
a sufletului lor care sa-i vindece de lene.
248. Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?
Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum
spune Sfantul Apostol Iacov: "Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut
mila. Si mila biruieste in fata judecatii" (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul
Apostol Petru: "dragostea acopera multime de pacate" (Petru 4, 8). Ca virtutea

milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele

Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care
vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).
249. Care este a sasea fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).
Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat
poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata,
neacoperita de ceata pacatului, poate vedea pe Dumnezeu.
Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael
(Ioan 1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni
neintrerupte, izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca
inima de poftele si gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu
dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire. Acestia ajung sa-L vada pe
Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile
Sale, precum este Scris: "Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii,
intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie
fara, cuvant de aparare" (Rom. 1, 20). Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste
"vazatori de Dumnezeu".
Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul
Apostol Pavel: "vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre
fata" (I Cor. 13, 12). De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De
aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa
intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului. Iar castitatea se
pastreaza prin cumpatare si post: "Luati seama la voi insiva - ne porunceste
Mantuitorul - sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de
grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa...Privegheati,
dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea
care au sa vina si sa Stati inaintea Fiului Omului" (Luca 21, 34-36).
Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada
pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.). Curatenia inimii este conditia cea
mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la indeplinirea oricarei fapte. Prin
aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a intentiei, a
gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul
Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului
omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste
morala Vechiului Testament.
In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a
se inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune
Mantuitorul: "Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri,
marturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele
din care cresc pacatele si care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta,
Mantuitorul spune: "Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va

ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe

fratele sau vrednic va fi de osanda" (Matei 5, 21-22).
Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De
aceea ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui
Dumnezeu.
250. Care este a saptea fericire si ce inteles are?
"Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Matei 5, 9).
Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social
pentru oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui
om si inalta popoarele, aducandu-le propasire si fericire.
Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o
imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului:
"Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire"
(Luca 2, 14). Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice
societate, izvoraste, dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si
din pacea cu sine insusi, de care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre
aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: "Pace va
las voua, pacea Mea o dau voua" (Ioan 14, 27).
Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand
cei ce savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi
pentru ca peste toti oamenii sa se reverse "pacea lui Dumnezeu, care covarseste
orice minte" (Filip. 4, 7). Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul
rand Biserica, deoarece ea propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din
iubirea de Dumnezeu si de aproapele.
Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care
cauta invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor
inlatura neintelegerile si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din
vrajmasi, prieteni. Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie
intre vointa trupului lor si vointa, aducand acea impacare a omului cu sine insusi.
Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele
lor impiedica razboaiele intre oameni. Facatorii de pace indeplinesc o lucrare
asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa
impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste
numele haric de "fii ai lui Dumnezeu", insotit, fireste, de fericirea vrednica de
acest nume. Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in
epistola catre evrei: " Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va
vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14).
251. Care este a opta fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5,
10).

Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul "dreptate" are si aici intelesul
de dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care
bineinteles este cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii. Vechiul Testament ne
vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor impotriva
pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata
morala.
Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii.
Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit
Ucenicilor Sai ca vor fi prigoniti, ca si El: "Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca
pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce
este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de
aceea lumea va uraste" (Ioan 15, 18-19).
Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a
fagaduit Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei
lumi noi sa fie acolo unde este si El: "Parinte - S-a rugat Mantuitorul - voiesc ca
unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada
slava Mea" (Ioan 17, 24).
252. Care este fericirea cea noua si ce inteles are?
"Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau
impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata
voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi"
(Matei 5, 11-12). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea
de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a
raspandirii Evangheliei crestine in lume.
Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit
prigoane proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de
Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18);
Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase;
Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti.
Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23,
35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: "Nu va temeti de
cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela
care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii
pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui
vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi
sunteti cu mult mai de pret decat pasarile" (Matei 10, 28-31).
Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei,
jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin
cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si
chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna
pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de

bucurie si de biruinta. Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de

orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: "... intrucat
sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea
slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti ocarati pentru numele lui
Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste
voi" (I Petru 4, 13-14).
Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit
intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc
cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga
una de alta:
Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce
cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o
dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere
caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea,
pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii. Mai
departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in
afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai
de la ei insisi, devenind milostivi.
Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, "pofta trupului, pofta ochilor si
trufia vietii" (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din
inima. Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor
astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora.
Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei
doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc.
Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste
impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in
ultima fericire.
253. Este nevoie sa mergem intotdeauna de la o fericire la alta, numai in
ordinea aratata?
Nu toate virtutile din Fericiri sunt legate unele de altele in asa fel incat sa nu
poata fi infaptuite una fara cealalta. Asa, de pilda, milostenia si marturisirea
credintei trebuie savarsite in orice prilej nimerit din viata.
254. Ce alte conditii trebuie indeplinite pentru insusirea virtutilor din
cele noua Fericiri?
Prima conditie este ca cineva sa-si insuseasca judecata duhovniceasca, ceea ce
este tot una cu intelepciunea, pe care o aflam in cartile Sfintilor Parinti, in
scrierile duhovnicesti si in sfaturile parintilor duhovnicesti. Crestinii sunt datori sa
se conduca dupa intelepciunea Evangheliei.
A doua conditie este fatarnicia. Fatarnicul, gandindu-se numai la rasplata si
negandindu-se la dobandirea virtutii, nu foloseste nimic. El nu poate fi fericit

niciodata.
A treia si ultima conditie este nadejdea statornica in Dumnezeu, prin care
crestinul se intareste in lupta impotriva grijilor pamantesti. Avand nadejde
nestramutata in Dumnezeu - Care, dupa invatatura Bisericii noastre, este izvorul
binelui si al sfinteniei - credinciosul paseste din virtute in virtute, straduindu-se sa
se arate folositor atat pentru sine, cat si pentru obstea din care face parte. El
nadajduieste in triumful binelui asupra raului, in triumful vietii asupra mortii si in
triumful pacii asupra razboiului, cunoscand ca Domnul si Mantuitorul nostru Iisus
Hristos a venit in lume pentru ca lumea "viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan
10, 10).