Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

SNSPA

Condiţionările Politicii Externe a Statului Israel

Proiect semestrial la cursul

Teoria Relaţiilor Internaţionale

Stănescu Toma-Călin,
Anul I studii master,
ASC 2 ani

2009
 Între politica externă a unui stat şi viaţa de zi cu zi a cetăţenilor săi nu există
întotdeauna o legătură imediată, însă, indirect, legătura devine evidentă. Orice decizie în
politica externă a unui stat poate avea repercusiuni pe plan intern şi vice-versa. Analizarea
politicii unui stat în plan extern pune în evidenţă avantajele şi dezavantajele unui anumit
comportament, făcând posibilă eficientizarea politicii respective.
Politica externă este un set coerent de decizii, programe, strategii şi acţiuni orientate
spre realizarea anumitor obiective specifice, stabilite de către instituţiile statului, în termenii
interesului naţional. Unul dintre elementele care facilitează înţelegerea modului în care este
concepută politica externă a unui stat este o bună cunoaştere a condiţiilor interne.
Modul în care statele se comportă în sistemul internaţional a fost abordat diferit, de la
paradigma realistă şi neorealistă pânp la teoriile post-moderniste. Primele defineau statul ca
actor principal singular al relaţiilor internaţionale şi se concentrau doar rezultatele politicii
sale externe (neglijând procesele interne ce stau la baza definirii respectivei politici). Teoriile
post-moderniste se concentrează mai mult asupra proceselor interne ce au ca rezultat definirea
politicii externe a unui stat. Modelele teoretice iau în calcul, în analizarea politicii externe a
unui stat, fie condiţionările externe ce influenţează respectiva politică, fie pe cele interne, sau
realizează o combinare a celor două tipuri de condiţionări.
Condiţionările externe, condiţionările pe care mediul şi sistemul international le
impun comportamentului extern al unui stat, au fost dezvoltate în cadrul teoriei realiste. Statul
este principalul actor în mediul international şi acţionează raţional-unitar. Principiul după care
se ghidează rezidă în interesul naţional care, la rândul său, este definit raţional. Cadrul intern
este complet ignorat, fiind considerat a avea o importanţă limitată în comportamentul statelor.
Realiştii consideră că evoluţiile sistemului internaţional este cel care condiţionează
comportamentul statelor.
Constrângerile interne în politica externă sunt generate de caracteristicile geostra-
tegice ale statului, sistemul şi procesele politice interne, clivajele apărute în societate şi
efectele acestora asupra interesului naţional.
Lucrarea de faţă încearcă să observe principalele condiţionări de ordin extern şi intern
asupra politicii externe a statului Israel.

2
 Puţine din statele lumii pot pretinde ceea ce Israelul pretinde – trei milenii de istorie,
timp în care evreii, ca entitate politică, au ocupat o locaţie relativ fixă. Deşi graniţele actuale
s-au extins sau s-au restrâns la diverse momente în istorie, poziţia generală a Israelului a
rămas relativ aceeaşi încă din perioade biblice, la estul Mării Mediterane, ceea ce face statul
israelian un studiu interesant din punct de vedere al principiilor de bază ale geopoliticii.
Geografia şi resursele modelează comportamentul naţiunilor.

Statul Israel este singura naţiune evreiască existentă, iar regiunea pe care aceasta îl
ocupă are o istorie ce datează din epoca pre-biblică. Zona a făcut parte din Imperiul Roman şi
din cel Bizantin, pentru ca apoi să intre sub controlul Califatului islamic în secolul al VII-lea.
Deşi a fost disputată în timpul cruciadelor europene, regiunea, cunoscută la vremea aceea sub
numele de Palestina, a rămas sub controlul a numeroase dinastii islamice, până la căderea
Imperiului Otoman. În 1920, Palestina a fost plasată sub Mandat Britanic de către Liga
Naţiunilor.
Poporul evreu, dispersat în lume, îşi exprimase dorinţa de a crea un stat în teritoriile ce
au aparţinut predecesorilor săi. Mişcarea sionistă (transpunerea în program politic a acestei
dorinţe) a fost puternic susţinută de britanici încă din 1917 prin Declaraţia Balfour. Imigraţia
evreilor în Palestina, începută încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea, a cunoscut o creştere
semnificativă în al doilea sfert al sec. al XX-lea, datorită persecuţiei evreilor şi Holocaustului.
Numărul ridicat al imigranţilor în regiune a tensionat relaţiile între evrei şi arabii
palestinieni, cauzând izbucnirea conflictului între cele două grupuri etnice. Violenţele au
escaladat treptat, forţând Organizaţia Naţiunilor Unite să elaboreze un Plan de Partiţie a
regiunii. Planul a fost acceptat de evrei, însă respins de populaţia arabă. Administraţia
britanică şi-a anunţat intenţia de a se retrage din Palestina nu mai târziu de 1 august 1948. 1
Însă, la data de 14 mai 1948, David Ben-Gurion a proclamat crearea statului Israel.
În următorii 35 de ani, Israel a dus o serie de războaie cu statele arabe vecine pentru
controlul teritoriilor sau din cauza presiunii demografice cauzate de prezenţa refugiaţilor
palestinieni pe teritoriile acestora. În ciuda tensiunilor existente, Israel a încheiat tratate de
pace cu Egiptul în 1978, cu Libanul în 1983 - armistiţiul încheiat între cele două, în urma
invaziei israeliene, a avut caracterul unui tratat de pace - , cu Iordania în 1994. Principiul
„pământ pentru pace”, implementat cu ocazia tratatului încheiat cu Egipt, a devenit principiu
permanent în procesul de pace.

1
ONU, Future Government of Palestine, 29 noiembrie 1947
3
 Negocierile cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei ca reprezentant legitim al
populaţiei palestiniene au început în 1991. Progresele au fost frânate de grupările paramilitare
palestiniene, care au acţionat independent de OEP. Autoritatea Palestiniană, înfiinţată în 1994,
preia rolul de reprezentant direct al palestinienilor. Conferinţa de la Annapolis din 2007 a
marcat cel mai important pas politic către o rezoluţie finală a conflictului, cele două părţi
arătându-se în favoarea unei soluţii bistatale.
Tot ceea ce au încercat israelienii şi palestinienii, începând din 1993 (Acordurile de la
Oslo), a avut marca adversităţii conflictelor identitare şi a fost de natură interimară. Ambele
părţi au tratat această perioadă de interimat, nu ca pregătire în vederea semnării unei rezoluţii
finale, ca pe o şansă de a clădi încrederea reciprocă, ci ca pe o oportunitate de a-şi optimiza
poziţiile de negociere. Palestinienii amânau confiscarea armelor şi anihilarea grupurilor
radicale, în timp ce israelienii amânau retragerea sau oprirea construcţiilor de aşezări pe
teritoriile ocupate. Comportamentul duşmănos al unei părţi incita comportamentul asemănător
al celeilalte părţi, ducând astfel la apariţia unui cerc vicios de obligaţii nerespectate, violări ale
angajamentelor şi acuzaţii reciproce.

Profilul geografic al Israelului2

Statul Israel, poziţionat la extremitatea estică a Mării Mediterane, are o suprafaţă
totală de 20.770 km2, din care 20.330 km2 (97,8%) reprezintă uscat şi 440 km2 (2,2%), apă
intrateritorială. Se învecinează cu Egiptul (pe o distanţă de 266 km) şi Fâşia Gaza (51 km), în
sud-vest, cu Regatul Haşemit al Iordaniei (238 km), Cisiordania (307 km) şi Siria (76 km), în
est, şi cu Libanul (79 km) în nord.
Teritoriul istoric al statului israelian a inclus regiunea deluroasă ce se întinde de la
Munţii Hermon, în nord-est, până la Ierusalim, în sud, precum şi câmpiile de pe coasta
Mediteranei, între Tel Aviv şi Haifa. De asemenea, a inclus teritoriul situat între Ierusalim şi
râul Iordan, ceea ce este, în prezent, Cisiordania.
Relieful este format din patru regiuni fiziogeografice: Câmpia de Coastă, Dealurile
Centrale, Valea Depresionară a Iordanului şi Deşertul Negev.
Câmpia de Coastă se întinde de la graniţa libaneză în nord până la Fâşia Gaza în sud,
având lăţimi ce variază între 40 km la sud şi 5 km la nord. Are un grad înalt de fertilitate, însă
puţine râuri cu debit permanent. Peste 70% din populaţie locuieşte în această regiune.
Dealurile Centrale, aflate în centrul ţării, cuprind zonele muntoase şi deluroase, cu
înălţimi ce variază între 500 şi 1.208 m (înălţimea maximă, atinsă în Munţii Har Meron, aflaţi

2
Index Mundi, Israel Geography Profile, 2008
4
la graniţa cu Siria). Această regiune este preponderent aridă, văile fertile nedepăşind înălţimea
de 800 m. Precipitaţiile medii anuale în această zonă depăşesc 1.000 mm.
La est de regiunea centrală înaltă se află Valea Depresionară a Iordanului, dominată de
râul Iordan, Marea Galileii (una din sursele importante de apă dulce şi rezervorul principal al
Serviciului Naţional de Aprovizionare cu Apă3) şi Marea Moartă. Râul Iordan şi cele două
lacuri reprezintă o graniţă naturală între Israel şi Iordania. Relieful aflat la est de Valea
Depresionară a Iordanului este preponderent deşertic.
Deşertul Negev este o extensie a zonei deşertice din Peninsula Sinai şi ocupă puţin
peste 60% din teritoriul Israelului. Zona cea mai aridă a ţării, cu precipitaţii medii anuale ce
nu depăşesc 100 mm, adăposteşte 8% din populaţie.
Principalele resurse naturale ale Israelului sunt gazele naturale, lemn, minereu de
cupru, fosfor, potasiu şi nisip.4

Geografia teritoriului invadat şi revendicat de evrei de pe vremea lui Iosua era ideală
din punct de vedere al poziţiei în regiune şi al siguranţei oferite. Israel nu a revendicat
niciodată controlul asupra Peninsulei Arabice sau Peninsulei Sinai, în sud, iar cuceririle sale
nu au depăşit râul Litani, în nord, deşertul Iordaniei sau fortăreaţa siriană a Damascului, în est.
Din punct de vedere strategic, această amplasare geografică a fost în favoarea
Israelului, limitând posibilitatea de atac din partea vecinilor săi arabi, menţinând ameninţările
la un nivel acceptabil. Trebuie amintit că deşerturile ce înconjoară Israelul la sud-vest, sud şi
est au descurajat posibilitatea unui atac direct din acele direcţii asupra teritoriului său, costul
unei astfel de operaţiuni individuale fiind unul foarte ridicat. De asemenea, un atac din partea
Siriei ar ridica probleme la nivel strategic, deoarece deschiderea între Munţii Hermon şi
Marea Galileii este de doar 40 km. În plus, forţele siriene ar trebui să lupte departe de
punctele proprii de aprovizionare, spre deosebire de armata israeliană, care ar avea avantajul
terenului propriu. Libanul nu este interesat de o confruntare cu statul israelian, care ar dăuna
intereselor sale comerciale la Marea Mediterană.5
Levantul, regiunea geopolitică din care face parte statul Israel, a fost întotdeauna un
punct de interes pentru marile puteri mondiale. Datorită poziţiei sale, la intersecţia a trei
continente, Levantul şi, implicit, Israelul au jucat un rol central în strategia SUA şi a URSS în
timpul Războiului Rece.

3
US Library of Congress, Israel’s Topography, 2007
4
CIA World Factbook, Israel, 2008
5
Dial M., The Geopolitics of Israel, 2008
5
 Profilul demografic al statului Israel
Populaţia totală a Israelului depăşeşte 7,1 milioane de cetăţeni. Din punct de vedere
etnic, 76,4% din cetăţeni sunt evrei şi 23,6% alte naţionalităţi (majoritar arabi). În grupul
evreu, există diferenţe entice – 38% Aşkenazi, 38% Mizrahi şi Sefarzi – şi de provenienţă –
67.1% sunt născuţi în Israel, 22,6% în Europa şi SUA, 5,9% în Africa şi 4,2% în Asia.6
Din punct de vedere religios, cetăţenii sunt 76.4% evrei, 16% musulmani, 1,7% arabi
creştini, 1,6% druzi, 0,4% creştini non-arabi, 3,9% nespecificat. Din nou, în grupul evreu,
există clivaje religioase: 10% sunt evrei ortodocşi conservatori, 10% se declară credincioşi,
15% credincioşi tradiţionalişti, 22% tradiţionalişti „relaxaţi” (nu aderă cu stricteţe la religia
iudaică) şi 44% care se declară atei sau agnostici.7
Distribuţia populaţia este puternic influenţată de factorul geografic şi de cel politic.
Câmpia de Coastă, unde sunt concentraţi peste 70% din israelieni, este o zonă propice pentru
activităţi comerciale şi industria manufacturieră. În Dealurile Centrale, datorită solurilor
fertile, dar şi din cauza situaţiei instabile generate de ameninţarea Hezbollah-ului şi de cea
siriană, cei aproximativ 20% din israelieni sunt împărţiţi, în principal, în fermieri şi soldaţi.
Deşertul este un mediu prielnic crescătorilor de animale, însă sunt prezente şi baze militare.8

Profilul sistemului politic al Israelului

Structura politică şi guvernamentală a Israelului este îmbinare a aranjamentelor
instituţionale specifice democraţiilor parlamentare ale Europei Occidentale cu tradiţiile socia-
liste ale Europei Centrale şi de Est şi, parţial, cu mentalitatea Orientului Mijlociu.
Sistemul politic în sine se bazează pe principiile democraţiilor occidentale: reprezen-
tanţi aleşi, competiţie pluripartidistă, un grad de participare electorală ridicat, un sistem juridic
independent şi care acţionează ca un gardian al libertăţilor civile, libertatea presei şi
supremaţia conducerii civile.
Statul Israel nu are o constituţie de sine stătătoare, locul acesteia fiind luat de un set de
11 Legi Fundamentale. Aceste legi reglementează atribuţiile instituţiilor statului şi coordo-
nează relaţiile dintre acestea.
Puterea executivă aparţine guvernului, al cărui lider este primul ministru, preşedintele
având un rol mai degrabă onorific. Puterea legislativă aparţine Knesset-ului, adunare
parlamentară de tip unicameral. Cei 120 de membrii sunt aleşi prin vot pe listă, în baza
sistemului de reprezentare proporţională, cu un prag electoral de 2%.9 Limita joasă a pragului
a dus la fragmentarea componenţei Knesset-ului. De asemenea, partide cu orientări divergente
6
Centrul Israelian de Statistică, 2004
7
Centrul Israelian de Statistică, 2004
8
Mauldin J., The Geopolitics of Israel, 15 mai 2008
9
Knesset, The Electoral System in Israel, 2008
6
au fost nevoite să creeze coaliţii, care s-au dovedit incapabile să creeze un guvern stabil. De
exemplu, în urma deciziei din 2004 a primului ministru Ariel Sharon în privinţa Retragerii
Unilaterale din Fâşia Gaza, două din cele patru partide aflate la guvernare s-au retras din
coaliţie, premierul pierzând totodată susţinerea propriului partid. Situaţia creată l-a forţat pe
Sharon să se retragă din Likud şi să creeze un nou partid, Kadima.
În urma alegerilor parlamentare din 2006, în Knesset sunt reprezentate 13 partide,
dintre care doar cinci au mai mult de zece mandate: Kadima – partid cu orientare liberală, 29
de mandate; Partidul Laburist – de centru-stânga, 19 mandate; Shas – partid religios – şi
Likud – orientare de centru-dreapta, ambele cu câte 12 mandate; Yisrael Beiteinu – orientare
de extremă-dreapta, cu 11 mandate.
Coaliţia aflată în prezent la guvernare este formată din Kadima, Partidul Laburist,
Shas şi Gil (Partidul Pensionarilor), mic, dar care asigură o majoritate de 67 din 120 membrii
ai Knesset-ului.

Relaţiile cu actorii internaţionali

După formarea statului Israel, raportul de forţe în regiune s-a schimbat fundamental,
fapt vizibil clar cu ocazia Războiului de Şase Zile, când Israel a demonstrat că, din punct de
vedere militar, este superior oricărei combinaţii de state arabe. După 1967, regimurile arabe
au început să privească Israelul şi problema palestiniană doar în termenii modului în care era
afectată stabilitatea politică internă, dar această atitudine a radicalizat mişcările palestiniene.
Vecinii arabi ai Israelului au restabilit echilibrul de forţe cu ocazia Războiului de Yom
Kippur, ceea ce a constituit o victorie psihologică, care a stat la baza schimbării treptate a
atitudinii acestora. Egiptul a demarat procesul de pacificare a relaţiilor arabo-israeliene,
încheind primul tratat de pace. În prezent, Egiptul şi Regatul Haşemit al Iordaniei (cu care a
încheiat un tratat de pace în 1994) sunt singurele ţări arabe cu care Israel are relaţii
diplomatice permanente.
Deşi nu au relaţii diplomatice permanente, în relaţia cu Israelul, statul Liban îşi
urmăreşte interesul economic la Marea Mediterană şi consideră armistiţiul încheiat în 1983 ca
având rolul unui tratat de pace. Totuşi, din cauza faptului că Hezbollah lansează atacuri de pe
teritoriul său atrage răspunsul Israelului, adeseori considerat „disproporţionat”, asupra statului
gazdă.
Siria este unul din actorii imprevizibili în ecuaţia politică a Orientului Mijlociu. Evită
confruntările directe cu Israelul, atât din cauza impedimentelor de ordin geografic, cât şi din
cauza capacităţilor militare. Totuşi, influenţează politica externă a Israelului în mod
neconvenţional, sponsorizând şi adăpostind taberele de antrenament ale unor organizaţii anti-

7
israeliene, precum Hamas, Hezbollah sau Jihadul Islamic. De asemenea, protejează pe liderii
Hamas, care se află în exil în Damasc.
În ceea ce priveşte Iranul, Israel îl consideră o ameninţare serioasă la adresa securităţii
sale, atât datorită liniei dure abordate de preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad, care
cere „ştergerea Israelului de pe hartă”, cât şi dosarului nuclear iranian. Israel nu a negat
posibilitatea unui atac preemptiv asupra facilităţilor nucleare ale Iranului. Guvernul iranian,
controlat de liderii religioşi şiiţi, sprijină activitatea organizaţiilor teroriste Hezbollah şi
Hamas.
Relaţia Israelului cu Uniunea Europeană se concentrează pe cooperare economică,
socială, financiară, ştiintifică, tehnologică şi culturală.10 UE este membră a Cvartetului pentru
Orientul Mijlociu în cadrul procesului de pace israeliano-palestinian şi sprijină crearea unui
stat palestinian independent în Cisiordania şi Fâşia Gaza.
Un alt membru al Cvartetului, Rusia, s-a distanţat de poziţiile privind Orientul
Mijlociu, pe care cândva la împărtăşea cu SUA şi Uniunea Europeană – a negociat cu Iranul
înfiinţarea unei unităţi comune de îmbogăţire a uraniului, a vândut rachete anti-aeriene Siriei
şi a primit la Moscova, la invitaţia preşedintelui rus Vladimir Putin, o delegaţie de înalţi
oficiali ai organizaţiei teroriste Hamas. Trebuie amintit că URSS a fost aliatul tradiţional al
statelor arabe în timpul Războiului Rece.
SUA, de asemenea membru al Cvartetului pentru Orientul Mijlociu, este un aliat
tradiţional al Israelului. A fost cel mai activ mediator în cadrul conflictului arabo-israelian, iar
Israelul rămâne unul dintre cele mai importante puncte ale politicii externe americane.
Relaţia Israelului cu Autoritatea Palestiniană în privinţa Cisiordaniei se încadrează în
prevederile Acordurilor de la Oslo. Din punctul de vedere al Israelului şi al partenerilor săi
occidentali, diferenţierea între Cisiordania controlată de Autoritatea Palestiniană şi Fâşia Gaza
controlată de Hamas a început să se facă încă de la Conferinţa de la Annapolis, din noiembrie
2007, când Autoritatea Palestiniană a fost reprezentată de membrii Fatah. Hamas şi-a asumat
separarea şi a cerut boicotarea Conferinţei. La Annapolis, Mahmoud Abbas a negociat în
numele cauzei palestiniene, cerând formarea unui stat palestinian care să cuprindă atât
Cisiordania, cât şi Fâşia Gaza, considerând înstăpânirea Hamas în Gaza vremelnică şi
acceptată de populaţia palestiniană doar datorită politicilor de ideologie „marxist-islamistă”,
concept definit de filosoful iranian Abdolkarim Soroush11, care combină fundamentalismul
islamic cu politicile sociale.

10
Comisia Europeană, European Union and Israel, 2007
11
Evenimentul Zilei, Hamas şi noul Orient Mijlociu, 2009
8
 Concluzii
La şase decenii de la fondare, statul evreu nu este nici atât de vulnerabil precum
afirmă susţinătorii săi, nici atât de nemilos precum îşi imaginează criticii. De la ceea ce a
început ca o ţară săracă şi răvăşită de război, plină de refugiaţi evrei din Europa şi lumea
arabă, Israelul a devenit o putere militară regională, cu un PIB/locuitor ce îl depăşeşte pe cel
al tuturor vecinilor săi. Israelul a reuşit, de asemenea, să menţină un regim parlamentar
neîntrerupt timp de 60 de ani. Poziţia de singură democraţie credibilă din Orientul Mijlociu
joacă un rol important în alianţa strânsă cu SUA şi în relaţiile în general bune cu Europa. Îşi
alege liderii, iar presa este foarte activă şi critică.
Democraţia este funcţională, dar fragilă, în lipsa unei constituţii scrise. Partidele arabe,
care ocupă 10 din cele 120 de locuri ale Knesset-ului, au fost lăsate în mod constant în afara
coaliţiilor de guvernare, fapt care face mult mai dificilă formarea unei majorităţi. Fărâmiţarea
partidelor majore ce dominau politica israeliană, dar şi fragmentarea orientării populaţiei, fac
ca guvernele de coaliţie fie incapabile să îşi exercite mandatul şi să ia decizii acceptate de
majoritatea cetăţenilor. Relaţia diplomatică cu palestinienii, cea mai mare problemă pe care
ţara o are de rezolvat, este în impas, iar rezolvarea acesteia devine tot mai dificilă, datorită
instabilităţii cronice a guvernelor israeliene.
Pentru Israel, nu există o ameninţare militară convenţională comparabilă cu forţele
coaliţiei Egipt-Siria din octombrie 1973. Tratatul cu Egiptul a neutralizat duşmanul cu cea
mai mare capabilitate convenţională. Siria a fost lăsată în izolare de pacea egipteano-
israeliană. Neputând susţine o confruntare directă, Siria a susţinut forţele paramilitare
Hezbollah, în Liban, şi Hamas, în teritoriile palestiniene. La nivel naţional, costurile acţiunilor
teroriste nu reprezintă un pericol pentru integritatea statului, dar crează o suferinţă cronică.
Dacă armatele convenţionale nu pun în pericol existenţa Israelului, retorica anti-
israeliană extremă a preşedintelui iranian Ahmadinejad şi negarea Holocaustului de către
acesta sunt în măsură să determine o construcţie de politică externă care să contracareze acest
potenţial pericol nuclear.
Israelul nu recunoaşte că deţine arme nucleare, dar Ehud Olmert a lăsat să se înţeleagă
că Israel are armament nuclear. Atitudinea oficială a guvernului este ambiguă, neconfirmând
şi nici infirmând posesia, Israelul refuzând să semneze orice convenţie în privinţa armelor de
distrugere în masă, evitând astfel orice control.
Ultimele acţiuni armate ale israelienilor, ca răspuns la agresiunile Hamas şi Hezbollah
nu au fost amendate de liderii lumii arabe, care a început să facă distincţia între dreptul de
apărare legitim al Israelului, rezistenţa legitimă a palestinienilor şi acţiunile teroriste. Israelul
a fost criticat, dar nu pe un ton categoric. Recenta toleranţă a arabilor faţă de situaţia Israelului

9
şi condamnarea de către ei a Hamas şi Hezbollah demonstrează conştientizarea unui pericol
mai mare la orizont. Ascensiunea mişcărilor şiite, sprijinite de Iran, ar putea conduce la
conturarea unei semiluni şiite. Faptul că şiiţii sunt majoritari în regiunile petrolifere (Iran,
Arabia Saudită) accentuează temerile lumii arabe.
Majoritatea arabilor percep Israelul ca pe o ţară mică. Egiptul, în care trăiesc o treime
din totalul arabilor, a stabilit o pace rece de aproape 30 de ani cu Israelul. Fără să fie încântaţi
de existenţa lui, statul evreu nu reprezintă o ameninţare. Iranul este un gigant cu un puternic
angajament ideologic de a exporta Revoluţia Islamistă, ceea ce este considerată o ameninţare
reală. Hezbollahul este văzut ca fiind un armă de influenţă iraniană în regiune, angajată într-o
bătălie interconfesională.
Pericolul iranian este resimţit de Israel, prin prisma ameninţării nucleare, dar şi de
arabii suniţi, prin prisma pericolului expansiunii şiite.
În problema palestiniană, eliminarea grupărilor Hamas şi Hezbollah, care sabotează
procesul de pace palestiniano-israelian, poate fi sprijinită decisiv de statele arabe moderate,
care le percep ca armă de influenţă a Iranului. Israelul şi statele arabe au un inamic comun.
Exportul de democraţie în ţările arabe de către politica SUA ar putea concretiza un alt
echilibru de putere în regiune.

10
 Bibliografie

Paşcu I. M., Suport curs Teoria Relaţiilor Internaţionale, 2003

Colecţia Cadran Politic, secţiunea Politică Externă
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/is.html
http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/iltoc.html
http://www.stratfor.com/podcast/israel_geopolitics_current_issues
http://www.stratfor.com/podcast/understanding_israel
http://www.stratfor.com/podcast?page=3
http://www.investorsinsight.com/blogs/john_mauldins_outside_the_box/archive/2008/05/15/t
he-geopolitics-of-israel.aspx
http://globalgeopolitics.net/wordpress/category/mideast/israel/
http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=22&year=2002&country=2548
http://www.istockanalyst.com/article/viewarticle/articleid/1906219
http://domino.un.org/unispal.nsf/561c6ee353d740fb8525607d00581829/7f0af2bd897689b785
256c330061d253!OpenDocument
http://www.marylandisrael.org/pages/publications/israel-economic-profile.php
http://www.dfat.gov.au/geo/israel/israel_country_brief.html
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/296740/Israel
http://www.knesset.gov.il/deSCRIPTion/eng/eng_mimshal_beh.htm
http://www.fas.org/sgp/crs/mideast/RL33476.pdf
http://ec.europa.eu/external_relations/israel/index_en.htm
http://www.fas.org/sgp/crs/mideast/index.html
http://www.indexmundi.com/Israel/geography_profile.html
http://cbs.gov.il/reader/newhodaot/hodaa_template.html?hodaa=200701153

11