P. 1
Revolutia Portocalie din Ucraina

Revolutia Portocalie din Ucraina

|Views: 267|Likes:
Published by Toma Calin Stanescu

More info:

Published by: Toma Calin Stanescu on May 09, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/24/2014

pdf

text

original

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

Revoluţia Portocalie din Ucraina
Proiect semestrial la cursul Analiză şi Soluţionare de Conflict

Stănescu Toma-Călin, Anul I studii master, ASC 2 ani

2009

Confruntarea din competiţia electorală pentru accederea la putere este un conflict a cărui evoluţie se supune unor reguli, conflict natural pentru societăţile democratice, prin care se reformulează echilibrul forţelor politice. În campania electorală, actorii politici fac oferte diferite, uneori foarte divergente. Acestea pot fi premizele unei polarizări a electoratului, care se identifică cu poziţiile celor pe care îi susţin. Schimbările de regim, ca mod de conducere a societăţii, sunt evenimente de reechilibrare, dar pot fi „revoluţionare”, dacă noile orientări sunt radical diferite de cele vechi, chiar dacă nu este vorba de o schimbare de sistem politic. Analizăm evenimentele din septembrie 2004-ianuarie 2005 din Ucraina în termenii conflictului, pentru a determina particularităţile pentru care li s-a atribuit sintagma de Revoluţie Portocalie. Concepte despre revolutie si conflict Fenomenul conflictului însoţeşte toate interacţiunile şi ipostazele umane (economice, politice, sociale), iar sensul comun al termenului este acela de competiţie, tensiune, dispută, opoziţie, antagonism, ceartă, dezacord, controversă, violenţă, etc.. Putnam şi Poole definesc conflictul ca fiind: „interacţiunea unor părţi interdependente care percep opoziţia de scopuri, ţinte şi valori dintre ei şi ceilalţi şi care îi percep pe ceilalţi în calitate de oponenţi în realizarea acestor scopuri.”1 Părţile aflate în conflict doresc acelaşi lucru în acelaşi timp, au voinţa şi resursele, precum şi disponibilitatea de a le cheltui. După cauzele care le generează, conflictele pot avea mai multe dimensiuni: materială, care ţine de modul de alocare a resurselor, de presiunile demografice şi de mediu care pot antrena efecte sociale adverse; structurală, legată de intensitatea şi durata clivajelor sociale şi de teritorialitatea grupurilor aflate în conflict; instituţională, cu referire la gradul de legitimitate al părţii conducătoare; cultural-identitară, care vizează ameninţarea sistemelor de valori dominante ale părţilor, asociate sistemului de mituri şi memoriei colective.2 Modelele teoretice propuse ca suport explicativ al evoluţiei conflictelor şi al mecanismelor de intervenţie, se structurează pe două axe: intensitate (suma tuturor energiilor cuprinse în conflict) şi violenţă (derivată din mijloacele utilizate împotriva adversarilor), şi cuprind mai multe faze succesive: pre-conflict (manifestat prin diferenţe, contradicţii şi polarizarea părtilor), confruntare (escaladarea), criză (războiul), rezultat (dezescaladarea, încetarea focului, acord) şi post-conflict (normalizare şi reconciliere).
1 2

Putnam L.L. & Poole S., Conflict and Negociations, 1987 Leatherman J., Breaking Cycles of Violence: Conflict Prevention in Intrastate Crisis, 1999, p. 68-70

Modelul escaladării propus de Friedrich Glasl cuprinde nouă etape pe trei nivele. Nivelul I, în care toţi câştigă, cuprinde etapele: 1. tensiuni, 2. dezbateri, 3. acţiuni. Nivelul II, în care una dintre părţi iese în câştig, iar cealaltă pierde, cuprinde etapele: 4. coalizare, 5. discreditarea adversarului, 6. strategii de ameninţare. La nivelul III, toţi pierd. Sunt incluse etapele: 7. distrugere limitată, 8. dezintegrarea adversarului, 9. „împreună în prăpastie”.3 În funcţie de aceste faze se desfăşoară în mod specific operaţiunile de pace: operatiunile de impunere a păcii (peace-enforcement), operaţiunile de menţinere a păcii (peace-keeping), edificarea păcii (peace-building) şi pacificarea (peace-making). O definiţie obiectivă a conceptului de „revoluţie” indică o schimbare bruscă şi drastică; schimbarea se referă la modificări în sistemul politic şi social, economic sau cultural. Revoluţia politică reprezintă înlocuirea prin forţă a unui set de legi şi instituţii cu altele, un mod de a atinge anumite scopuri politice şi sociale; schimbările sociale sunt obiective asociate schimbărilor politice. Revoluţiile sunt efectul extrem al unei schimbări politice generate de un conflict ajuns într-un moment critic. Înţelegerea fenomenului revoluţiei se realizează trecând şi prin concepte precum schimbare politică şi criză politică. Schimbarea politică şi socială sunt rezultatul opoziţiei şi confruntării manifeste între grupurile avantajate şi cele dezavantajate de un sistem politic. În literatura de specialitate, se remarcă autori ce analizează revoluţia (ca rezultat al unui conflict social în anumite condiţii) şi propun teorii, având abordări diferite. Richard Lachmann studiază revoluţiile, focalizând pe interacţiunea conflictelor dintre elite cu mobilizarea maselor.

Conflictul la nivelul elitelor se menţine în limite normale şi poate însemna transferul puterii de la o elită la alta, dar nu ameninţă cu întreruperea existenţei oricăreia dintre elite şi
3

Glasl F., Confronting Conflict, 1999

nu provoacă o mobilizare semnificativă. Sistemele stabile de dominare politică se menţin. Dacă un conflict se acutizează şi se ajunge la o mobilizare a maselor, ea poate impune ca rezultatul conflictului dintre elite să aibă un efect revoluţionar. Un conflict între elite încurajează mobilizarea nonelitelor şi modelează hotărâtor efectele structurale ale acţiunii revoluţionare a maselor.4 Charles Tilly, politolog şi istoric, cunoscut analist al revoluţiilor din Europa din perioada 1492-1992 şi unul dintre puţinii care s-au ocupat de revoluţiile din 1989-1991, defineşte revoluţia ca pe „un transfer forţat de putere în stat, pe parcursul căruia cel puţin două tabere fac revendicări incompatibile privind controlul statului, iar o parte semnificativă a populaţiei aflată sub jurisdicţia statului respectiv aprobă pretenţii fiecărei tabere.”5 El face disticţie între revoluţie şi transformări sociale. Tilly face diferenţa între situaţiile revoluţionare şi rezultatele revoluţionare. O situaţie revoluţionară nu este urmată, în mod obligatoriu, de un rezultat revoluţionar, ci numai în anumite condiţii. Situaţiile revoluţionare sunt situaţii de suveranitate multiplă, care combină trei cauze imediate: 1. aparţia competitorilor sau a coaliţiilor de competitori care avansează cereri concurente, mutual exclusive, de a controla statul; 2. ataşamentul faţă de cereri a unei părţi semnificative din populaţie; 3. incapacitatea sau lipsa dorinţei conducătorilor de a reprima coaliţia alternativă sau ataşamentul faţă de cererile sale. Rezultatul revoluţionar constă în transferul de putere de stat de la cei care au deţinut-o la noii conducători. Tilly identifică patru condiţii necesare pentru apariţia unui rezultat revoluţionar: 1. dezertarea membrilor din interiorul structurii statale; 2. dobândirea de forţă efectivă de coaliţiile revoluţionare; 3. neutralizarea forţei armate a regimului; 4. controlul aparatului de stat de către membrii coaliţiei revoluţionare.6 Se poate vorbi de patru faze ale unei revoluţii: faza sistemică sau incubatorială, în care se pun bazele unei ideologii revoluţionare şi în care sunt proiectate imaginile noii societăţi; faza epidemică, în care ideologia este diseminată prin propagandă; faza critică, a momentului revoluţionar propriu-zis, în care grupul revoluţionar îşi impune prin violenţă ideologia; şi faza topică, în care se ordonează un nou status-quo.7 Societatea civilă şi mişcările sociale
4

Lachmann R., Catalizatorii revoluţiei. Mobilizarea maselor şi conflictele între elite, în Foran J., Teoretizarea Revoluţiilor, 2004 5 Holmes L., Postcomunismul, 2004 6 Holmes L., Postcomunismul, 2004, p. 69-72 7 Suport curs Teorii ale Revoluţiilor, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA, 2007

Edward Shils defineşte societatea civilă prin trei trăsături principale: sunt instituţii autonome, separate de stat, care interacţionează cu statul. În cadrul interacţiunii dintre stat şi societatea civilă, legitimarea reciprocă a ambilor actori şi obligativitatea ca aceştia să respecte un set de reguli sunt necesare pentru a putea vorbi de o societate civilă autentică. Giuseppe di Palma consideră că demonstraţiile în masă ale cetăţenilor împotriva statului nu reflectă în mod automat existenţa unei societăţi civile. Mişcările sociale reprezintă doar o parte din societatea civilă. Pakulski oferă o definire foarte abstractă a termenului: mişcările sociale sunt „pattern-uri recurente de activităţi colective, care sunt parţial instituţionalizate, orientate înspre valoare şi antisistemice prin forma şi simbolismul lor.”8 În literatura de specialitate, se face distincţia între mişcările sociale „vechi” şi „noi”. Mişcările sociale vechi, foarte bine organizate, relativ exclusiviste, care caută să exercite o influenţă directă asupra deciziilor statului, includ grupuri de presiune precum sindicatele şi patronatele. Mişcările noi, mai laxe din punct de vedere al structurării şi al accesului în rândurile lor, preocupate de schimbarea valorilor, atitudinilor şi modelelor de comportament dominante în societate, includ ONG-uri. Acestea din urmă pot acţiona ca grupuri de presiune, pentru remodelarea valorilor societăţii. Pentru ca o mişcare socială să fie relevantă într-o societate civilă emergentă, aceasta trebuie să fie autonomă (autoiniţiată, automotivată, autolegitimată) şi să adere, mai mult sau mai puţin, la un set de reguli. În societăţile de tranziţie, este posibil ca aceste reguli să fie vagi şi controversate, iar respectarea lor de către mişcările sociale reprezintă un angajament al acestora de a încerca să promoveze sau să apere anumite interese în mod paşnic. Contextul istoric al Revoluţiei Portocalii Până în 1990, URSS a trecut prin schimbări majore la nivel politic. Puterea a trecut din mâinile partidului conducător în cele ale statului. Poziţia nou-creată de preşedinte era atribuită de Sovietul Suprem şi se apropia mai mult de concepţia americană, decât de tradiţionala conducere centralizată în mâinile secretarului general. Pe 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a acceptat să renunţe la monopolul său asupra puterii politice. În săptămânile care au urmat, cele 15 republici constituente ale URSS au organizat primele alegeri competitive, din care cel mai mult de câştigat au avut forţele reformatoare şi naţionaliste.

8

Pakulski J., Social Movements, 1991, în Holmes L., Postcomunismul, 2004

În 1990, sistemul sovietic se destramă; ţările baltice îşi declară independenţa în martie, urmate de Ucraina, în iulie, şi Rusia, în iunie. Boris Elţîn, preşedinte al Rusiei, a demisionat în iulie 1990 din PCUS şi a fost urmat de primarul Moscovei şi de cel al Leningradului. Acest fapt a fost dovada dezagregării autorităţii comuniste sovietice. Republicile constituente au început să îşi impună suveranitatea naţională, repudiind legislaţia impusă de la centru, preluând controlul asupra economiilor locale şi refuzând să plătească taxele şi impozitele către guvernul central de la Moscova. Rivalitatea centru-periferie a cauzat blocaje economice, aprovizionarea cu resurse fiind întreruptă. Ucraina, care îşi declarase independenţa în iulie 1990, organizează primele alegeri libere la 1 decembrie 1991, iar noul preşedinte, Leonid Kravciuk, alături de liderii aleşi ai Belarusului şi Rusiei declară dizolvarea URSS şi formarea Comunităţii Statelor Independente. Kravciuk, primul preşedinte ucrainian, fost membru al PCUS şi preşedinte al Verkovna Rada, parlamentul ucrainian, a pierdut alegerile din 1994 în faţa lui Leonid Kucima, de asemenea fost membru al PCUS. Kucima s-a aflat la conducerea ţării timp de două mandate, până în 2004. În 1996, este adoptată o nouă constituţie prin care Ucraina devine o republică semiprezidenţială. Până la alegerile parlamentare din 2002, Verkovna Rada a fost controlată de partide cu orientare socialist-comunistă. În urma alegerilor din 2002, blocul Ucraina Noastră, partid cu orientare liberală, a obţinut cele mai multe voturi, fapt care marchează apariţia unei orientări alternative, pro-occidentale. Cu toate acestea, majoritatea parlamentară se centra în jurul forţelor pro-ruse. Ucraina era văzută ca având cu o mai bună situaţie economică decât majoritatea fostelor state comuniste. Totuşi, ţara a trecut prin o perioadă de recesiune dură, suferind pierderi de 60% din PIB în perioada 1991-1999 şi inflaţie de cinci cifre.9 Economia s-a stabilizat la începutul anilor 2000, ţara având în anii următori un procent de creştere economică de aproximativ 7% anual.10 În Ucraina, economia se află la mâna clanurilor, grupuri de interese, care s-au dezvoltat regional şi care controlau industria grea a ţării. Fiecare dintre aceste clanuri susţine un grup politic, angajat să îi apere interesele. Printre cele mai importante se află: clanul Doneţk, aflat în estul Ucrainei, sprijină Partidul Regiunilor; clanul Dnipropetrovsk, aflat în centru, condus de Viktor Pinciuk, ginerele preşedintelui ucrainian Kucima, sprijină Partidul
9

10

Raportul FMI pe Ucraina Profilul de ţară al Ucrainei, Banca Mondială

Muncii; clanul Kiev, condus de fostul şef al administraţiei prezidenţiale din timpul mandatului lui Kucima, Viktor Medveciuk, este ataşat Partidului Social Democrat. Majoritatea acestor clanuri are o orientare pro-rusă.11 Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2004 Preconflictul Candidaţii care contau în cursa prezidenţială erau primul ministru în funcţie, Viktor Ianukovici, sprijinit de preşedintele Kucima şi de Partidul Regiunilor, şi fostul guvernator al Băncii Naţionale a Ucrainei şi fost prim ministru Viktor Iuşcenko, liderul blocului Ucraina Noastră şi al opoziţiei, susţinut de blocul Iulia Timoşenko. Actorii în competiţie şi poziţiile disjuncte Ianukovici s-a bazat pe tot arsenalul pus la dispoziţie de regim, pe mijloacele media, controlate de stat, şi pe populaţia rusofonă, căreia i-a promis dubla cetăţenie ruso-ucrainiană şi introducerea limbii ruse ca a doua limbă oficială, oferind o perspectivă de prosperitate economică prin integrarea în Uniunea Rusia-Belarus. Iuşcenko a avut sprijinul unui singur canal media, care avea acoperire de doar 20% din teritoriul Ucrainei, Canalul 5, dar şi al blocului Timoşenko. Oferta sa electorală era legată de integrarea în structurile NATO şi UE şi de construirea unei democraţii liberale de tip occidental. De reţinut este faptul că Iuşcenko nu a făcut declaraţii împotriva Rusiei, pe care a numit-o partenerul tradiţional al Ucrainei. Sprijinul societăţii civile (în mod special organizaţia PORA) pentru acesta a crescut pe măsură ce acţiunile puterii erau în sensul intimidării opoziţiei: fraudarea alegerilor locale din vestul Ucrainei şi multitudinea de ilegalităţi în alte scrutinuri locale anterioare; arestarea unui general care a acuzat regimul Kucima că se folosea de serviciile secrete pentru a spiona opoziţia; eliberarea unui mandat de arestare de către autorităţile ruse pe numele Iuliei Timoşenko; confirmarea tentativei de otrăvire a lui Iuşcenko; blocarea mitingurilor electorale ale opoziţiei şi arestarea liderilor organizaţiilor neguvernamentale cunoscute ca simpatizante ale acesteia. Confruntarea

11

Curs Studii Regionale, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA

Campania a depăşit regulile unui conflict electoral, prin natura murdară şi inechitabilă, ceea ce a generat suspiciunile opoziţiei şi ale societăţii civile în ceea ce priveşte posibilitatea fraudării alegerilor. Societatea civilă s-a angajat în competiţie de partea opoziţiei. Accesul lui Iuşcenko la media a fost restricţionat, sponsorii – obstrucţionaţi, liderii organizaţiilor studenţeşti fidele lui – arestaţi. În schimb, Ianukovici a fost foarte mediatizat, a folosit funcţionarii din ministere şi din administraţia locală în campanie. Vizita lui Putin la Kiev şi susţinerea explicită a acestuia pentru Ianukovici au fost percepute ca o încercare de influenţare a votului. Politologul Olexandr Dergaciov cataloghează confruntarea electorală drept „o luptă între un regim corupt, gata la orice să îşi asigure supravieţuirea, şi o opoziţie puternică şi bine organizată”.12 În urma primului tur, din 31 octombrie, pe prima poziţie se afla Iuşcenko, cu 39,90% din voturi, cu 0,60% mai mult decât Ianukovici. Ianukovici a obţinut majoritatea voturilor în regiunile rusofone, estul Ucrainei, în timp ce Iuşcenko a obţinut peste 90% din voturi în vestul ţării. OSCE şi ONG-urile internaţionale (ENEMO), prezente în calitate de observatori, au denunţat primul tur al scrutinului ca fiind viciat de nerespectarea normelor internaţionale, prin erori înregistrate pe listele electorale, invalidarea arbitrară a unor voturi atribuite opoziţiei, dispariţia urnelor, presiuni exercitate asupra asociaţiei PORA.13 În perspectiva posibilităţii fraudării celui de-al doilea tur, Iuşcenko a ameninţat cu ample manifestaţii, iar Comisia Electorală Centrală a luat măsuri suplimentare de securitate pentru incinta în care îşi desfăşura activitatea. Între cele două tururi, Putin a vizitat Kievul. Între timp, preşedintele Kucima a demis 11 dintre guvernatorii regiunilor în care Iuşcenko a câştigat în primul tur.14 Unul din aliaţii tradiţionali ai regimului, preşedintele Partidului Socialist Olexandr Moroz a decis să sprijine candidatul pro-occidental. Membrii ai poliţiei din regiunea Harkov au recunoscut faptul că au primit ordin să acţioneze împotriva opoziţiei, au denunţat frauda masivă din primul tur şi au avertizat parlamentul despre intenţia de folosire a unor metode similare în turul al doilea.15 Criza – Revoluţia Portocalie Criza nu este specifică conflictelor electorale, dar pot să apară crize în procesul electoral, când apar acuzaţii de fraudă.

12 13

BBC România, Vizita preşedintelui Vladimir Putin în Ucraina, 26 octombrie 2004 Ziua, Scindarea Ucrainei, 2 noiembrie 2004 14 Europa Liberă, 13 noiembrie 2004 15 Ziua, Poliţia din Ucraina, instrument de fraudă electorală, 18 noiembrie 2004

Rezultatele turului al doilea, aşa cum au fost făcute publice de Comisia Electorală Centrală, l-au desemnat câştigător pe Ianukovici, cu 49,46% din voturi, Iuşcenko având 46,61%. Candidatul opoziţiei a declarat că nu recunoaşte alegerile şi a avertizat că Ucraina e în pragul unui război civil. Opoziţia a atacat rezultatul în instanţă, în timp ce sute de mii de susţinători, identificabili prin însemnele portocalii pe care le purtau, au început să protesteze paşnic, acuzând fraudarea scrutinului. Parlamentul ucrainian a invalidat scrutinul şi şi-a exprimat neîncrederea în Comisia Electorală Centrală, cerându-i preşedintelui să o dizolve. Sub presiunea Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene şi a secretarului general al OSCE, au fost demarate negocieri între principalii actori ai confruntării post electorale. Pe 26 noiembrie, Curtea Supremă a blocat instalarea lui Viktor Ianukovici în funcţia de preşedinte, urmând să investigheze plângerea opoziţiei. Ca urmare a acestei decizii, protestele au sporit în amploare. Valul de simpatie pentru Iuşcenko a devenit şi mai puternic, pe măsură ce mai multe posturi de televiziune, până atunci partizane puterii, şi-au declarat sprijinul pentru mişcarea portocalie. În acelaşi timp, în estul Ucrainei au început proteste pro-Ianukovici, cu această ocazie înregistrându-se singurele evenimente violente – au fost atacaţi suporteri ai lui Iuşcenko, voluntari şi jurnalişti. Consiliul regional din Doneţk a anunţat intenţia proclamării unei autonomii lărgite faţă de Kiev, în cazul victoriei lui Iuşcenko. Şeful echipei de campanie al lui Ianukovici a demisionat din funcţie şi a catalogat ideea de divizare a ţării „o pură nebunie”.16 Parlamentului a revenit asupra propriei decizii de a invalida turul al doilea al alegerilor prezidenţiale şi a respins o moţiune de neîncredere înaintată de opoziţie împotriva primului ministru Ianukovici. Drept răspuns, opoziţia s-a retras de la negocierile pentru soluţionarea paşnică, iar protestatarii portocalii au continuat campania de blocare a clădirilor guvernamentale şi nesupunere civică, cerând refacerea celui de-al doilea tur. Ianukovici a declarat că este de acord cu organizarea unui nou scrutin, cu condiţia ca nici el, nici Iuşcenko să nu participe. De asemenea, a încercat să îşi şantaje contracandidatul, oferindu-i postul de prim ministru, dacă acesta acceptă să se retragă din cursă. Ambele oferte au fost respinse de Iuşcenko.17 Dezescaladarea
16 17

BBC România, Regiunea Doneţk cere autonomie, 29 noiembrie 2004 BBC România, Criză profundă în Ucraina, 30 noiembrie 2004

În data de 3 decembrie, Curtea Supremă a invalidat rezultatele turului doi şi a dispus reluarea acestuia pe 26 decembrie. Iuşcenko a cerut modificarea legii electorale, astfel încât să limiteze tentativele de fraudare. După zile de negocieri, parlamentul a adoptat o hotărâre care prevede modificarea legii electorale şi o serie de reglementări constituţionale menite să reducă puterea preşedintelui. În schimb, opoziţia a acceptat să încheie blocada clădirilor guvernamentale. În urma refacerii celui de-al doilea tur de scrutin, Viktor Iuşcenko a obţinut 52% din voturi, iar Ianukovici, doar 44,20%. Situaţia post-conflict Iuşcenko a preluat funcţia de preşedinte al Ucrainei pe 23 ianuarie 2004 şi a numit-o pe Iulia Timoşenko în funcţia de prim-ministru. Deşi au fost aliaţi în timpul campaniei electorale şi Revoluţiei Portocalii, Iuşcenko şi Timoşenko au fost susţinuţi de grupuri de interese semnificativ diferite. Timoşenko şi-a început activitatea reformatoare cu lupta anti-corupţie, fără să fi obţinut vreun rezultat, fiind demisă în septembrie 2005, în urma încheierii unui memorandum între cei doi foşti adversari politici Iuşcenko-Ianukovici. Acest fapt a fost un semnal pentru scindarea electoralului portocaliu. La alegerile parlamentare din 2006, blocul Ucraina Noastră şi blocul Iulia Timoşenko au participat separat; majoritatea mandatelor au fost câştigate de Partidul Regiunilor, iar Ianukovici a fost desemnat prim-ministru. Concluzii Revoluţia Portocalie din Ucraina poate fi tratată ca un conflict în cadrul unei competiţii electorale, dar are particularitatea că, în desfăşurarea evenimentelor, se pot identifica elemente specifice revoluţiilor, fără a fi o revoluţie per se. În măsura în care Ianukovici a avut sprijinul total al puterii de la Kiev (aparatul de stat, forţele de ordine şi mijloacele media), competiţia electorală a fost inechitabilă şi a reprezentat un derapaj spre o luptă între opoziţie şi putere de la bun început. Frauda electorală şi intervenţia părtinitoare a puterii au transformat competiţia electorală într-un conflict între stat şi un segment larg al populaţiei. Cele mai puternice manifestaţii, organizate de societatea civilă, cereau recunoaşterea fraudării alegerilor, acuzând puterea. Discursul lui Viktor Iuşcenko înainte de turul al doilea subliniază o temă recurentă în campania sa – lupta anticorupţie, fapt ce conturează conflictul între forţele democratice şi

clanuri susţinătoare ale puterii, conflict între societate şi guvernarea coruptă, controlată de oligarhi. Iuşcenko şi Ianukovici clamau valori fundamental diferite – unul prin democraţia liberală şi orientarea pro-ocidentală, celălalt prin orientarea pro-rusă, către Uniunea RusiaBelarus –, ceea ce a dus la o scindare a electoratului, care s-a identificat cu seturile de valori – etnice, culturale – ale candidatului pe care îl susţineau, de unde şi participarea numeroasă la manifestaţii din criză. Estul Ucrainei, electorat ortodox, cu limba maternă rusa, a votat în majoritate cu Ianukovici. În schimb, partea de vest, electorat catolic, vorbitor de limbă ucrainiană, a votat cu Iuşcenko. Scindarea a avut atât caracter etnic, cât şi economic, estul fiind puternic industrializat. Linia de demarcaţie între cele două părţi corespunde graniţei dintre vechiul Imperiu Ţarist şi Polonia şi o urmează pe cea trasată de Samuel Huntington între civilizaţia orientală şi cea occidentală.18 În desfăşurarea evenimentelor, se pot identifica aspecte proprii situaţiilor revoluţionare, aşa cum le-a definit Tilly: 1. Situaţia de suveranitate multiplă este dată de faptul că atât Iuşcenko, cât şi Ianukovici revendica victoria în alegeri; 2. În sprijinul candidaţilor au venit segmente largi de populaţie (societatea civilă având un rol foarte important), oficiali europeni, organizaţii internaţioale şi preşedintele rus; 3. Coaliţia alternativă a fost doar intimidată, nu şi reprimate. În privinţa rezultatului revoluţionar, nu s-a realizat o schimbare profundă, ci doar una de regim. Condiţiile pe care Tilly le identifică pentru obţinerea rezultatului revoluţionar au fost, doar în parte, îndeplinite: 1. Au existat „dezertări” în rândul structurilor de stat – poliţia a recunoscut intervenţia statului în fraudarea alegerilor, iar media a denunţat sprijinul acordat lui Ianukovici; 2. Dobândirea de „forţă efectivă” a coaliţiei revoluţionare este dată de participarea societăţii civile; 3. Atipic a fost faptul că mişcările nu au fost însoţite de violenţă; 4. Până la alegerile din 2006, coaliţia Ucraina Noastră-Blocul Iulia Timoşenko s-au aflat la controlul aparatului de stat, în timp ce Iuşcenko îşi continuă mandatul. Postcomunismul este mai bine înţeles ca respingere a puterii de tip comunist, decât o adoptare clară a unui sistem alternativ. Este un fenomen greu de conceptualizat. Definiţia evidentă şi cea mai puţin edificatoare a postcomunismului este „orice urmează după comunism”.19

18 19

Huntington S., Ciocnirea Civilizaţiilor, 1997, p. 232 Holmes L., Postcomunismul, 2004

Postcomunismul este produsul revoluţiilor anticomuniste, al dublei respingeri din anii 1989-1991 – a fost respins centralismul democratic şi tutela externă (dominaţia Rusiei pentru ţările din URSS). În al doilea rând, era respins comunismul ca sistem al puterii. În ţările din spaţiul ex-sovietic, intrarea în postcomunism s-a făcut mai degrabă de sus în jos, având la origine politicile Glasnost şi Perestroika ale lui Gorbaciov. Pentru cele mai multe dintre ele, destrămării URSS-ului i-a urmat o lungă perioadă de instabilitate, o tranziţie pe termen lung, în care guvernele, care se schimbă frecvent, încearcă mereu să schimbe direcţia. Revoluţiile nonviolente, specifice acestui areal, – a Rozelor în Georgia, Portocalie în Ucraina şi a Lalelelor în Khîrgîzstan – au marcat puţine schimbări fundamentale de direcţie. Oscilaţiile între alegerea democratică a unei conduceri autoritare sau a unei echipe devotate valorilor occidentale pot fi încercări de stabilire a unei direcţii. Alegerile din Ucraina din 2004, în care a fost propulsat la putere Iuşcenko, un lider cu valori democratice occidentale, nu au fost determinante pentru integrarea Ucrainei în structurile NATO şi UE. Sondajele de opinie din august 200520, opiniile pro-NATO însumau 21%, cele pro-UE – 48%, iar cele în favoarea Zonei Economice Unificate Rusia-BelarusKazahstan – 62%. Ucraina depinde în proporţie de 41,8% de energia importată din Rusia, 42% din cetăţeni sunt rusofoni. Atâta timp cât Ucraina este dependentă economic de Rusia şi cât relaţia Europa-Rusia trece prin Ucraina (transporturile de hidrocarburi), nici puterea de la Kiev, nici UE nu pot modifica acest status quo. Deci desprinderea de Rusia nu depinde de titularul puterii de la Kiev, lucru observat şi la Summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008.

20

Apahideanu I.& Byelaly K., Un an de la Revoluţia Portocalie: Certificatul de deces, 2 ianuarie 2006

Bibliografie
Glasl F., 1999, Confronting Conflict, Hawthorne Press Holmes L., 2004, Postcomunismul, Ed. Institutul European Huntington S., 1997, Ciocnirea Civilizaţiilor, Ed. Antet Lachmann R., 2004, Catalizatorii revoluţiei. Mobilizarea maselor şi conflictele între elite, în Foran J. (ed.), Teoretizarea Revoluţiilor, Ed. Polirom Leatherman J. et al., 1999, Breaking Cycles of Violence: Conflict Prevention in Intrastate Crisis, Kumarian Press Pakulski J., (1991) Social Movements, în Holmes L. (ed.), 2004, Postcomunismul, Ed. Institutul European Putnam L.L. & Poole S. , 1987, Conflict and Negociations, în Porter L.W. (ed.), Handbook of Organizational Communication, Sage Publishers Apahideanu I. & Byelaly K., Un an de la Revoluţia Portocalie: certificatul de deces, Altermedia.info, 2 ianuarie 2006 http://ro.altermedia.info/politica/publish_3157.html Serviciul de revistă a presei române, Europeana.ro http://www.europeana.ro/stiri/Stiri.htm?raz=10 Profilul de ţară al Ucrainei, Worldbank.org, 2008 http://devdata.worldbank.org/ict/ukr_ict.pdf Raportul FMI pe Ucraina, IMF.org, 2008 http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2007/02/weodata/weorept.aspx? sy=1992&ey=2008&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=926&s= PPPGDP&grp=0&a=&pr1.x=41&pr1.y=2 Suport curs Teorii ale Revoluţiilor, 2007, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA Curs Studii Regionale, 2007, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->