Sunteți pe pagina 1din 4

Dimensiunea sceptică a empirismului ajunge la apogeul său în filosofia lui David

Hume (1711-1776); analizele şi concluziile sale sunt importante dintr-un triplu punct de
vedere: ca şi consecinţe ineluctabile ale empirismului, în măsura în care ele l-au trezit pe Kant
din „somnul dogmatic", ca anunţând actualele filosofii care evacuează noţiunea de subiect.
Titlul însuşi al operei esenţiale a lui Hume: Tratat despre natura umană. încercare de a introduce
metoda experimentală în subiecte morale (1739), reluat în Cercetare asupra intelectului omenesc
(1*3'58), este deosebit de semnificativ. Aici nu mai este vorba de a reflecta asupra condiţiei
umane; după Hobbes, Hume vorbeşte de o „natură" umană; alături de natura lucrurilor, este
deci introdusă o natură umană, şi una şi cealaltă fiind situate pe acelaşi plan, pentru că intenţia
este aceea de a le studia potrivit metodei experimentale. Astfel deci, omul devine un lucru
căruia va trebui să îi examinăm compoziţia, acţiunile şi reacţiile; nu se mai pune întrebarea:
Cine este omul?, ci se pune problema: Ce este omul? Omul nu mai este abordat ca un cine?, ci ca
un ce? Hume începe prin a elimina în mod implicit subiectul. în consecinţă, nu este
surprinzător faptul că el declară a nu fi întâlnit nicăieri ceva de acest fel. Hume îşi propune să
deschidă calea unei psihologii cvasiştiinţifice, tot aşa cum făcuse Newton în fizică, fără a face
apel la ipoteze, pornind chiar de la observarea fenomenelor. De altfel, asociaţiile de idei,
scumpe tradiţiei empiriste, pot fi considerate ca un gen de atracţii care se exercită în lumea
mentală, în acelaşi mod în care stau lucrurile şi în lumea naturală. Pentru Hume, spiritul uman
nu este decât un instrument de percuţie în care rezonează lucrurile. Dacă omitem acest fapt,
dacă nu studiem experimental natura umană, ne pierdem în sterile discuţii metafizice.
Punctul de plecare al lui Hume este situat într-un fenomenalism psihologic de tip
clasic, pe care William James îl va califica drept „atomism psihologic". Cunoaşterea începe
prin percepţii, care se transformă în impresii şi idei. Acestea din urmă sunt imagini estompate
ale impresiilor simţurilor noastre, ele sunt vii în amintirile noastre; însă, în cazul în care sunt
slabe, ele pot fi transpuse într-o ordine particulară, aşa cum se întâmplă atunci când imagi-
năm. Ideile simple sau complexe intră în relaţii unele cu altele potrivit asemănărilor lor,
opoziţiilor lor, gradelor lor de calitate sau proporţiilor lor cantitative. Nu există deci idei
abstracte, ideile generale nu sunt decât idei particulare legate de un anumit termen care le dă o
semnificaţie mai întinsă şi care, cu diverse ocazii, le asociază altor idei singulare
asemănătoare. Până aici, nimic nu este foarte original; însă gândirea lui Hume conduce la idei
noi, în sensul în care ea orientează către o disoluţie a noţiunii de relaţie; toţi aceşti compuşi
lipsiţi de termenul care le compune conduc la o dezagregare a noţiunii de substanţă, de
cauzalitate, a principiului identităţii şi a subiectului, în favoarea unui regat dizolvant al
juxtapunerii şi al „multiplicităţii".

1
Potrivit lui Hume, ideii de substanţă nu îi corespunde nimic, ceea ce noi numim
astfel nu este decât o colecţie de idei simple, unite prin imaginaţia care le-a dat un nume
particular, graţie căruia ne amintim această colecţie sau o amintim altora. Hume încearcă
astfel să dărâme tot ceea ce îi conferea ştiinţei (în numele căreia el pretinde de altfel că
lucrează...) o semnificaţie obiectivă oarecare. A cunoaşte înseamnă a vedea, însă prin ce
miracol putem vedea un raport care implică doi termeni: unul numit cauză, care este prezent,
celălalt numit efect, care este absent? în realitate, noi suntem obişnuiţi să vedem un
eveniment, pe care îl numim efect, care urmează unui alt eveniment, pe care îl numim camă,
însă raportul de cauzalitate nu există decât în spiritul nostru şi nu în obiecte. Trebuie deci să
înţelegem că ceea ce considerăm drept conexiuni necesare, observate în natură, se reduce la
asocieri habituale. Relaţia de cauzalitate nu constituie un raţionament, ea nu operează asupra
spiritului nostru decât prin obişnuinţa care determină imaginaţia noastră să facă legătura
dintre ideea unui obiect oarecare şi cea a unui alt obiect, care îl însoţeşte de obicei. Rezultă de
aici că orice recurs la o cauzalitate teologică este exclus.
Asocierea percepţiilor noastre detaşate şi discontinue ne determină să le atribuim
acestora o unitate, pe care o transpunem în credinţa unei identităţi exterioare conferite
obiectelor. Aici avem de-a face cu o iluzie; memoria ne prezintă întotdeauna un număr foarte
mare de senzaţii asemănătoare între ele, însă vivacitatea impresiilor memoriei noastre ne
conduce către credinţa că o existenţă exterioară continuă serveşte drept suport acestor apariţii
diverse, care sunt impresiile noastre. Trebuie să spunem acelaşi lucru despre substanţa
sufletului, care este „absolut neinteligibilă", şi despre existenţa lui Dumnezeu, care reprezintă
un concept imposibil de obţinut.
Această dezagregare a principiului identităţii conduce la disoluţia eului şi a
subiectului care, pentru Hume, nu este decât o „îngrămădire" (bundle) de senzaţii, de impresii
şi de imagini, la baza căreia nu stă vreun strat numit eu, individ sau persoană; un om nu este
decât o „colecţie de diferite percepţii care se succed şi sunt într-un flux şi o mişcare continue".
Eul nu are nici o identitate, gândirea care glisează de-a lungul succesiunii confundă
succesiunea cu identitatea, însă „un spirit nu este decât o îngrămădire sau o colecţie de per-
cepţii diferite, unite unele cu altele prin anumite relaţii. în concluzie, noi admitem, deşi în
mod nejustificat, că gândirea posedă o simplicitate şi o identitate perfecte". Astfel, „noi nu
avem nici o idee despre eu", identitatea atribuită spiritului uman este fictivă, oamenii nu sunt
decât un fascicul de percepţii diferite care se succed unele altora cu o rapiditate
inconceptibilă. De aici, acest pasaj capital: „Spiritul este un fel de teatru în care diverse
percepţii apar succesiv; ele trec, apar din nou, alunecă fără încetare şi se amestecă într-o

2
infinită varietate de condiţii şi situaţii. în el nu există propriu-zis nici simplicitate la un anumit
moment dat, nici identitate în diferite momente, în ciuda oricărei tendinţe naturale pe care am
putea să o avem în a imagina această simplicitate şi această identitate. Comparaţia cu teatrul
nu trebuie să ne inducă în eroare. Spiritul este constituit numai din percepţii succesive; nu
avem nici cea mai vagă cunoaştere a locului în care sunt reprezentate aceste scene, nici
materialul din care ar fi constituit". Astfel deci, realul este o aparenţă care se situează, potrivit
unei similitudini cu cauzalitatea, între aparenţa unui subiect şi aparenţa unei naturi.
în sfârşit, Hume mărturiseşte: „Sunt speriat şi confuz de solitudinea disperată în care
mă găsesc în filosofia mea"; el simte că este pătruns de o „melancolie" care îl lasă „complet
abandonat şi fără consolare". Şi iată că regăsim întrebările pe care şi le pune omul fără
Dumnezeu al lui Pascal: „Unde mă aflu şi ce sunt? Care sunt cauzele existenţei mele şi la ce
condiţie mă voi întoarce? Care este fiinţa de la care trebuie să aştept cu ardoare clemenţa şi
care este cea de a cărei mânie trebuie samă tem? Ce fiinţe mă înconjoară? (.••) Toate aceste
întrebări mă fac confuz".
Aceste întrebări sfârşesc prin a-1 conduce pe Hume la afirmarea ideii că trebuie să
fim nesiguri chiar şi faţă de îndoială: „un adevărat sceptic se va îndoi chiar şi de propriile
dubii filosofice". Acest anti-Pascal crede că Natura ne poate vindeca „de această melancolie şi
de acest delir, fie prin relaxarea tensiunii spiritului, fie prin vreun divertisment şi printr-o vie
impresie sensibilă, care pot şterge orice himeră". Obişnuinţa este marele ghid al vieţii umane,
ea plasează spiritul nostru într-o regularitate care o imită pe cea a lumii, şi totul se întâmplă ca
şi cum ar exista o armonie între lucruri şi noi. Nu trebuie să ne irosim timpul luptând contra
curentului naturii care ne poartă înspre indolenţă, plăcere şi înspre societatea agreabilă a
oamenilor.
Nu suntem oare tentaţi să spunem că vulcanul scepticismului, ale cărui lave au
măturat cauzalitatea, substanţa, identitatea şi subiectul, a dat naştere doar unui mic şoricel
care vrea doar să-şi ronţăie în linişte bucăţica de brânză? Este ceea ce ar putea să ne confirme
morala lui Hume care, pornind de la ideea că raţiunea nu poate elabora prin deducţie, face
apel la un simţ moral care ne arată că o acţiune este virtuoasă sau vicioasă, în funcţie de
plăcerea sau durerea pe care o determină; astfel, „simpatia este sursa principală a distincţiilor
morale". în ceea ce priveşte Dialogurile despre religia naturală (scrise în 1751, însă publicate
în 1778, după moartea lui Hume) şi Istoria naturală a religiilor, ele au dat naştere celor mai
diverse interpretări. Unii au văzut în aceste lucrări opera unui creştin preocupat să purifice
religia de orice bigotism şi fanatism, alţii au crezut că ele sunt un atac la adresa religiei
revelate, în favoarea unui teism care apără o religie naturală, în timp ce alţii au afirmat, pentru

3
a-1 blama sau, dimpotrivă, pentru a-1 elogia, că Hume era un ateu ireductibil, inamic şi al
religiilor revelate şi al religiilor naturale.
Se poate spune, în definitiv, că Hume construieşte o gigantesca maşină distructivă
pentru a ne face să înţelegem că nimic nu valorează mai mult decât un joc de trictrac cu
prietenii la o conversaţie agreabilă, ceea ce implică faptul că nu trebuie să avem capul invadat de
himere şi că nu trebuie să ne lăsăm seduşi de toţi Picrocholii care sunt gata să treacă lumea prin foc şi
sabie pentru a o constrânge să intre în cadrele a priori ale sistemului lor. Alţii însă folosesc maşina lui
Hume pentru a ajunge la concluzii de o cu totul altă natură.
Filosofia analitică anglo-saxonă va vedea în Hume un gen de strămoş al lui Wittgenstein,
demistificator al limbajului şi al metafizicii. Anti-umaniştii contemporani nu vor vorbi de o
„multiplicitate de senzaţii", ci, precum Hume, ei vor denunţa noţiunile de identitate şi de eu, reducând
subiectul la un fascicul de structuri înscrise în câmpul cunoaşterii sau în cel al Istoriei. în sfârşit,
comparaţia lui Hume care face din „eu" un analogon al teatrului, în care apar şi dispar percepţii, va putea
să furnizeze unora dorinţa de a intensifica şi accelera toate aceste „efecte existenţiale" cu ajutorul
drogurilor psiho-chimice care dezagregă conştiinţa; despre acest lucru ne vorbeşte Baudelaire în Teatrul
Serafimului şi lui i se vor ataşa Aldous Huxley şi emulii săi în încercarea de a deschide porţile
percepţiei.