KARL JASPERS

TEXTE
FILOSOFICE
P refata:
DUMITRU GHII$E, GEORGE PURDEA
Selectia textelor :
BRUNO WURTZ, GEORGE PURDEA
Traducerea din limba germana ~?i note :
GEORGE PURDEA
Con trolul iraducerii :
VASILE DEM. ZA MFIRESCU

1986

EDITURA POLIT.ICA
13UCURE$'I

ncl'sll' itWO<' Il'll\l' voile ale textului sc opun 1ntimpinilrli sulc dirccte, pur intelectuale.
0 alta dificultate de lectura (ce-i drept, mai
mult de principiu) este nea$teptata conditie ridicata de o atare reflectie in actul comunicarii :
ea nu !j>i-ar putea dezviHui altei gindiri mesajul
dedt dadi aceastn din u rma se afla in aceea$i
ipostaza cxistentiaUi, ,rezonea7.a" cu prima ~i
,!;>tie" deja, intr-un fel, despre ce este vorba. In
receptarea gindului lui Jaspers ar exista, a;;adar,
pericolul unci n eintelegeri de fond, decurg1n d
din dezacordul dintre cxperienta existentiala a
cititt>rului (traducb'ttorului) $i cea a filosofului.
Misiunea tradud itorului este, astfel, din start,
ingreunata. Neputind invoca o experienp. ontologica personala ,concordanta" cu cea a autorului, el poate fi lesne suspectat de incapacilatea
transpunerii pe portativul propriei gindiri a subtilelor reverbera~ii ideatice prin care eul i~i
anunta devenirea sa ca fiintare autentica. Dadi
nu se va lusa descurajat $i, asumindu-$i aceasta
prczumptiva suspiciune, va incerca sa faca dovada contrariului, atunci nu despre cutezanta
cste vorba, ci doar de convingerea ca orice gl:nd
sau simtamint, indiferent de gestatia sa launtrica, odata intrupat in cuvint ne este adresat
!;'i n e devine, tendcntial, comprehensibil in orice
timp $i idiom.
In final, tin sa le multumesc aici tuturor cclor
care au contribuit la aceasta dificila intreprindere : Bruno Wurtz, caruia 'ii r evlne principalul
merit in selectia l cxtclor, Edda Binder, Gabriel
Liiccanu $i Thomas Kleininger pentru observatiile ;;i sugcstiile ofcritc ; Vasile Dem. Zamfirescu, pentru verifica rca rind cu rind a acestei
traduccri $i, in genere, pcntru bratul intins, indt
din anii studen\iei, in formarca mea ca traducator.
GEORGE PURDEA

ORIGINILE FILOSOFIEI

Istoria filosofiei, ca gindirc mctodica, i~i are

incepu tu rile in unna cu doua milenii ~i jumatate, ca gindire mitidi 'insa, ivirca ei a avut loc
mult mai devreme.
Inccputul nu cste ins:l totuna cu originea. Inceputul arc un caractcr istoric ~i punc la dispozitia gcncra(iilor ultcri.oare o cantitate crcsrindil de premise, pri'1 intcrmccliul unui travaliu de gindire deja efect uat. Originca cste insa
in orice moment sursa din care provinc impulsul d itre filosofare. A bia prin intcrmediul ei,
oricc fil osofic contemporani'i i~i dobinde~lc caractcrul escn~ial, inr filosofia trccul ului cslc intclcasa in tr-ndcvar.
Accst co.ractcr originar cstc multiplu : din 1dm irc dccurgc intrC'barca ~i cunoa~terca ; din indoiala referitoar e Ja cu n o~lintclc dobinditc dccurge examinarca critic?i ~i dobincl ire a unC'i ccrtitudini clare ; conr-;;Uin(a picrderii de sine ~i
rut1emurarea (die Erschi.lltC'rung) il fac pe om
sa se intcroghezc asupt:t lui insu~i. Sa cxamini.im mai intii accstc lrcl motive.
1. Platen spunca ca orlginca filosofici ar fi
uimi1ea. Privirca noast1 il ,nc p::-rmitc sa participarn la spcctacolul slel<:lor, soarclu i, boltii ccKarl Ja spers . EINFU'IIRUNG IN DIE PHILOSOPIIIE.
Zw iilf Radiovortragc. Fi..in fl e Auf!age l!l5B, R. Piper
& Co. Verlag, lVIi..inchen, S. 18-27.

I',.~ Ii ". Ace~; I spPct rtcol ,ne-a dat impulsul certtll\l'ii univcrsu lui. De aici s-a nascut filosofia,
ctl mui prcpos bun ce le-a fost dat muritorilor

d<> dHre zei". Iar Aristotel spunea : ,Caci oamcnii dnd au inceput sa filosofeze au fost minati de mirare mai intii fa~ii de problemele mai
la indeminii, apoi, progresind incetul cu incetul,
fata de problemele mai mari, cum sint de pildii
fazele lunii, cursul soarelui ;;i al a~trilor :;;i n a:;;terea Universului".
A:;;adar, uimirea ne indeamna la cunoa:;;tere.
In uimire devin con:;;tient de ceea ce nu cunosc.
Vreau sa cunosc tocmai de dragul cunoa:;;terii :;;i
nu ,in vederea unui folos oarecare" *.
Filosofarea 1 este ca o trezire din starea de dependentii fatii de nevoile vietii. Trezirea se realizeazii in cercetarea, eliberata de cerinta utilitaW, a lucrurilor, a cerului, a lumii. Ea survine
atunci cind ne intrebiim: ,.Ce sint toate acestea?
De unde provin ?", fiira sa n;;teptam ca dispunsurile la aceste intrebari sa aiba o utilitate carecare, ci doar pentru di ele oferu o satisfactie in
sine.
2. Deindata ce am dobindit satisfacerea uimirii prin cunoa:;;terea a ceea ce fiinteaza (das
Seiende), intervine indoiala. Ce-i drept, cuno;;tintele se acumuleaza, dar la o examinare criticii nimic nu cste cert : perceptiile senzoriale
sint conditionate de organele mele de simt ;;i,
ca atare, sint in;;elatoare sau, in tot cazul, nu
concorda cu ceea ce este in afara mea :;;i independent de modul perceperii. Formele noastre de
gindire sint proprii intelectului uman ;;i se pierd
in contradictii insolubile; pretutindeni apar afirmatii care se rididi impoiriva altor afirmatii.
Filosofind, sesizez accasta indoiala, pe care incere sa o due pina la capat, fie cu voluptatca negarii generate de indoiala care invalideazii totul
dar care, la ri:ndul ei, face cu neputinta orice pa~
inainte, fie punindu-mi intrebarea : uncle e de

gasit certitudinea care se sustrage oncare1 mdoieli ~i care rezista oridirei critici leale.
Celebra afirmatie : ,Gindesc, deci exist", era
pentru Descartes neindoielnic certa in conditiile
in care se indoia de orice altceva. Caci chiar
dacii, fara sa-mi dau seama, rna in;;el in legatura cu tot ceea ce crcd dl cunosc, nu ma pot
in~ela ~i asupra faptului ca totu;;i exist atunci
cind e;;uez in cunoa;;terea mea.
lndoiala, ca indoiala metodidi, este sursa
examinarii critice a oridirei cunoa~teri. Ca atar e,
nu exista filosofare auteniica in absenta unei
indoieli radicale. Hotaritor este insa de a :;;ti
cum ~l unde prin indolala insa~i este dobindit
temeiul certitudinli.
3. Antrenat in cunoa;;terea obiectelor din
lume, in exerci~iul indoielii ca mijloc pentru
dobindirea certltudinii, ma aflu in preajma lucrurilor, nu ma gindesc la mine insumi, la scopurile mele, la fericirea sau salvarea mea. Mai
degraba ma pierd in satisfactia realizarii unei
atari cunoa;;teri.
Atunci dnd devin insa con;;tient de mine insumi in situatta in care ma aflu, lucrurile se
schimbii.
St oicul Epictet spunea : ,Originea filosofiel
este pe1cepeTea prop1iiloT sliibiciuni $i neputinte". Cum sa ma ajut in neputinta? Raspunsul
siiu era urmatorul : considerind tot ceea ce
nu-mi sta in putere ;;i are necesitatea sa drept
indiferent pentru mine, :;;i, in schimb, nicind ca
tot ceea ce depinde de mine, ~i anume modul ;;i
continutul r eprezentarilor mele, sa dobindeasca
prin gindire claritate ;;i libertate..

* Arist_otel, Metafizica, Editura Academiei R.S.R.,

Bucure.!;ih, 1965, p. 55, traducere de St. Bezdechi. N. tr.

Sa considcdim mai indeaproape care este conclitia noastdi umana 2 Noi ne gasim de fiecare
data in situatii determinate. Situaiiile se modifica, astfel incit permanent ni se ivesc ocazli.
Odata pierdute, ele nu mai revin. Eu insumi pot
contribui la modificarea unei situatii. Dar exista
anumite situatii care se mentin neschimbate in
esenta lor chiar daca pentru o durata scurta se

maniiesiii difcrit, iar Iorta lor irezistibila este

disimulat5 : trebuie s:l mor , sa sufar, set lupt,
sint supus inU:mplarii, m;'i incurc inevitabil in
hati~ul v inei. Numim acestc situat!i fundamentale ale fiin ;.arii noastre factice (Dasein 3) , sit1latii-limitc1 (Grenzsituationen). Cu alte cuvir:t~,
este vorba de situatii pe care nu le putem depa;n,
nici transforma. Con$tientizar ea acestor situatiilimita, reprezinta, dupa uimire $i indoiala, o alt~
origine profunda a Uosofiei. In simpla noastr~
fiintare factica ne sustragem frccvent unor atan
situatii-limita, inchizind ochii $i traind ca $i cum
elc nici nu ar exista. UWim cii intr-o zi va trebui sa murim, uid1m d e vinovatia noastra $i de
faptul ca sintem livrat.i intimpHirii. Ca u rmarc,
nu mai avem de-a face d edt cu situatii concrete,
pe care le domin5m in avantaj ul nostru $i fata
de care reac ~ionam schit!nd planuri $i a ctionlnd
su b imboldul intereselor proprii fiintarii noastre
factice. Fata de situatiile-limita reactionam
insa fie prin voalarea lor, fie atunci cind le sesizarn intr-ad eviir, prin d esperare $i r e-crearea
noastra : devenim n oi in$ine printr-o transfermare a con9tiintei n oastre asupra fiin tei 1'.
Un alt mod de a sesiza clar conditia noastra
umana este con~tientizarea nesiguTantei pe ca1e
ne-o inspirii tot ceea ce fiinteazii in lume .
Atunci dnd nu ne interogam in nici un Iel, consid,:r8m lumea drept fiinta !nsa5i. In stari d_e
fericire, jubilam satisfac~lti de. fort a . n~astra,
avcm o increderc oarba f.il nu ~tun de mm1c altceva decit de fiintarea noastra prezenta. In stari
de durere slabiciune, n!:putin~u n e cuprinde d espermea. Dncii insa dcpil~im .accste _star.i :;;i cont im..lam sa trliim, alunecam dm nou 111 Ultarca de
sine ~i in savurarca placerilor vietii.
Insa prin toat e aceste experiente omul a d evenit intelept. Amenintarca il silei?te sa se asi:
gure. Dominarea n~turii s i comunitatea um~na
ii servesc drept garantie fiintiirii sale fachcc .
Omul se instiipine~te asupra naturii pentru a
o pune in serviciul sau . Prin intermediul cunoa~8

t erii si al tehnicii, el incearca sa o transformc

lnL-t;n ali.at de incredere.
Totu9i, in dorninarea naturii persista imprevizibilul iar, in felul acesta, amenintarea constanta ;;i, in cele din u r ma,. e:;;ecul total : munca
enuizantii, batrinetea, boala ;;i m oartea nu pot fi
s~primate. Faptul ca natura dominata ne devine
un aliat de incredere, r eprezinta doar un caz de
exceptie in cadrul nesigurantei generale.
Oamenii se unesc intr-o comunitate pentru a
limita n esfir$ita lupta a -tuturor contra tuturor ~i
pentru a o curma in cele din urma ; ei i$i cauta
astfel siguranta in intrajutorare.
Dar 9i aici persista limita. Justitia ;;i libertatea
n u pot deveni absolut sigure dec'it intr-un _stat
in care f iecare cetatean s-ar compmta fata de
c:cHHalt conform exigentelor unei solid~riHiji a~:
solute. Doar intr-un asemenea caz tot1 cetatenu
s-ar opune, ca un singur om, injustitiei comise
fata de un semen allor. Or, lucr ul accsta nu s-:a
intimpla t niciodata pina acum. 0 asHel de sohdarit ate manifestata fata de semen atunci ciml
acesta sc afla la greu sau in neputinta, nu s-a
manifestat clecit in comuniUtti r estrlnse sau intre d~iva inclivizl. Nici un tip de stat, d e biser ica sau de societate nu ofera o protccpe absoluta. Frumoas<l iluzie a unei protec~ii absolute
s-a ivit in epocile lini~tite ale istoriei, clnd limita
era voalata.
Impotriva nesigurantei pe care ne-o inspira lumea se riclica insa realitatiJc ce n e inspira creclinta ~i 1ncredere, insu9i temeiul_ nos~~u : PB:~ri~
~i peisajul natal, parintii f.ii strabm:n,_ frat1~ ;;!
surorile, prietenii, tovarai;iul de v1ata. Ex1sta
apoi fundamentul istoric al traditiei : in limba
m aterna, in credinta, in operele g'inditorilor, poetHor f.ii ale arti~ tilor plastici.
Dar .l'lici aceasta traditie in totalitatea ei nu
n c ofera un adapost sigur, nu ne inspira o siguranta absoluta. Caci ceea ce ni se adreseaz~
prin ea nu este divinatatea, ci pretutindem
opera omului insU$i. Traditia ramine in acela$i
t imp interogatie. Cu pdvirea indreptata asupra
l)

ei, omul insu~i trebuie sa descopere - p6rnind

de la propria sa origine - care li este certitudinea, fiinta, temeiul sigurantei sale. Dar, nesiguranta pe care ne-o inspidi tot ceea ce fiinteaza
in lume devine un semn ; el interzice sa aflam
multumire in lume, indrumindu-ne ditre altceva.
Situatiile-limita - moartea, hazardul, culpa
nesiguranta pe care o inspira lumea - imi
dezviHuie e~ecul. Ce pot face in fata acestui
e~ec absolut a carui evidenta, daca sint onest,
nu o pot nega ?
Sfatul stoicului - a t e retrage in propria-ti
libertate, in independenta gindirii- nu ne poate
satisface. Caci, stoicul se in~ela : el nu vedea
neputinta omului in adevaratele ei dimensiuni,
nu intelegea faptul ca, la rindul ei, gindirea
umana este f unciar dependenta, in sine goala ~i
orientata spre ceea ce i se ofera, dupa cum nu
intelegea posibilitatea nebuniei. Stoicul ne lasa
neconsolati in pura independenta a unei gindiri
golite de orice continut. El ne rape~te orice speranta, dat fiind ca orice incercare spontana de a
realiza depa~ iri liiuntrice, orice implinire, prin
faptul de a-ti-fi-diiruit prin dragoste (das
Sichgeschenktwerden), precum ~i a~teptarea
plina de speranta in fata posibilului - sint excluse.
Insa ceea ce urmiir e$te stoicul este filosofia
au.t enticii. Experienta originii triiita in stituatiilimita dii na~tere imboldului fundamental de a
gasi in e~ec calea ciitre fiinta.
Hotiidtor pentru om este modul in care i~i
traie~te e~ecul : fie cii acesta ii ramine ascuns,
pentr u a se face simtit doar faptic, cind n rapune, in cele din urma ; fie cii omul este in stare
sa il priveasca in fat a ~i sii-i accepte prezenta
ca limita constantii a fiintiirii sale factice ; fie
ca recurge la solutii imaginare $i la autolini~tiri;
fie, in sflr$it, ca 11 acceptii loial, adincindu-se in
Uicere in fata incomprehensibilului " Modul in
car e omul i~i tdiie9te e~ecul intemeiazii ceea ce
el insw;;i va deveni.
~i

10

In situatiile-limita, individului i se dezvaluie

fie neantul (das Nichts), fie li devine perceptibil
ceea ce fiinteaza cu adevarat, in ciuda ~i d easupra fiintei evanescente a lumii. Insa:;;i desperarea devine, prin chiar faptul de a fi posiblla in
lume, un indiciu care trimite dincolo de lume.
Altfel spus, omul i:;;i cautii mintuirea. Aceasta
li este oferitii de ciitre marile religii universale
ale mintuirii. Caracteristica lor constft in aceea
ca ele ofera o garantie obiectiva pentru adeviirul
:;;i realitatea mintuirii. Calea lor conduce la actul convertirii individului. Filosofia nu poate
oferi a:;;a ceva. Cu toate acestea, orice filosofare
este o depa:;;ire a lumii, un analogon al mintuirii.
Sa rezumam: originea filosofiirii se aflii in uimire, in indoiala ~i in con~tiinta pier derii de sine.
In fiecare caz, actul filosofiirii incepe cu cutremurarea care-1 cuprinde pe om ~i care face
ca filosofarea sii-~i propuna un scop.
Uimirea a fost cea care i-a impins pe Platon ?i
Aristotel sa cautc escnta fiintei.
Descartes a d iu lat, striibatlnd infinitul drum
al inccrtitudinii, certitudinea indubitabiUi.
S loicii au cautat in suferin~ele vie t.ii lini!:llCa
sufletului.
Ficcare din aceste cauUhi i9i arc adevarul ei,
in ve~mintul istoric, de fiecarc data d iferit, al
anumitor reprezenU1ri :;;i al unui anume limbaj .
Pri n aproprierea lor istoricii, noi accedem la originile inca prezen te !n noi.
Acr>c:;t imbo1d vizeuza tem ciul ce nc inspira sigura n (.u, s lt~H u ncl ul iii n ~ci , cl<'l'l1 izarca.
Dar poa lc nici una din a ceste origini nu estc
pen t ru noi l n eel m ai inalt grad or iginar a, n cconditionatii. Revelarea fiin ~ei prin uimirc n e
red ii suflul. insii nc ademenf'~tc za ne sustragem din mijlocul oumcnilor $i sa nc a ba ndonilm
unei m ctafizici pure, magicc. CcrLitudinea riO'uroasa nu o dobindim decll in actul orientiirif in
lume 6, prin cunoa~terea de tip ~tiintific. Atitudinea neclintitii a sufletului, propusa de stoici,
11

nu are d ecit 0 valoare pasagera, pentru depa~i

rea unei suferinte, pentru a evita prabu~irea totala ; in sine insa, ea este lipsita de conpnut :;;i
de viata.
Cele trei motive - uimirea :;;i cunoa:;;terea, indoiala :;;i certitudinea, pierderea :;;i regasire~ d e
sine a omului - nu epuizeaza resorturi~p cnre
ne indeamna in zilele noastre spre filosofare.
In epoca noastra, care a deschis cea mai
adindi p rapastie in istorie - epoca a unei distrugeri fara prece~ent :;;i a unor :;;anse deocamdata abia perceptiDile - cefe trei motive amintite ramin in contl.nuare valabile, nu insa :;;i suficiente. Valabilitatea lor se pastreaza numai cu
o conditie : aceea a realizarii unei cornuniciiri
intre oameni.
In istoria de pina acum legah.ira dintre om ~ i
semenul sau avea ceva de la sine inteles :;;i sc
realiza in cadrul unor comunitati ce inspirau siguranta individului, inihmtrul unor institut.ii comune :;;i a unui spirit comun. Cbiar :;;i solitarul
se simtea oarecum ocrotit in izolarea sa. Pr1bu:;;irea pe care o tri'iim azi se manifesta in primul
rind in aceea d. oamenii se inteleg tot mai putin, case intllnesc :;;i se despart cu indiferenta, dt
nici un fel de fidelitate ~i comunitate nu mai
este neindoiclnica, nu inspira o siguranta absolutiL
Pentru noi, dobindc~te acum o importan \a
hotaritoarc situatia generalii care, in realitate, a
existat dintotdeauna : :l'aptul ca ma pot contopi
cu celiilalt in spatiul adevarului :;:i ca in acela~i
timp nu pot ; faptul ca crcdinta mea, tocmai
atunci cind sint sigur de adevarul ci, se love9te
de o alta ; cii undeva, la limita, stntem sorlHi
doar luptei (fadt speranta de a ne putea vreodata
uni) al direi rezultat cste fie subordonarca, fie
distrugerea ; ci1 moliciunea :;;i lipsa de impotrivire a celor lipsiti de orice crez ii fac sa adere
orbe~te sau sa se impotriveasca cu ind'ipatinarc
- toate acestea nu mai sint aspecte secundare,
neesentiale.
Desigur, ele mi-ar putea aparc astfel dacii in

solitudin.ea mea a~ de~ine un aclevar. care mi-ar

fi su.ficient. Suferinta pe care o- incerc atunci
cind comunicarea lipse:;;te, satisfactia unica pe
care mi-o da comunicarea autentica, nu ne-ar
afecta atit in plan filosofic, daca a~ fi sigur de
adevarul pe care il detin in solitudinea mea. Dar
eu nu fiintez decit impreuna cu celnlalt ; singur,
nu sint nimic.
Comunicarea care se sta bile~te nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci d,e la
existenta 7 la existenta (die Existenz) nu utilizeaza semnificatiile ~i valorile impersonale decit ca punti de legatura. Justifidl.rile ~i atacurile
nu sint intr-a atare comunicare mijloace pentru
dobi"ndirea unui ascendent, ci pentru a realiza
apropierea dintre oameni. Lupta este o infruntare animata de iubire, fiecare punindu-i la dispozitie celuilalt toate armele sale. Certitudinea
fiintei autentice se dobinde:;;te doar in acea eomunicare 1n care se infrunta fara rezetve, 1ntru
comuniune, liberta tea cu libertatea. !n felul
acesta, toate raporturile cu celalalt nu sint dec'it pregatitoarc, pentru ca in momentele hotaritoare, gratie u nei exigente reciproce, fiecare
interlocutor sa-i puna celuilalt intrebari ce merg
pina la radiicina lucrurilor. Abia in cadrul comunicarii se realizeaza pe deplin orice adevar ;
doar aici rna simt eu insumi, nu traiesc factic,
ci in mod plenar. Dumnezeu se dezvaluie doar
indirect ~i nu in afara iubirii de la om la om ;
ceriitudinea incontestabila este doar particulara
~?i relativa, subordonata intregului ; atitudinea
stoicilor devine 1n acest context rigida ~i lipsita
de con~inut.
Atitudinea filosofica fundamentala a carei expresie conceptuala o expun aici, !~i are radacina
1n nemultumirea cauzata de lipsa de comunicare, in nevoia unei comunicari autentice ~?i in
posibilitatea unei infruntari intemeiate pe iubire, care leaga in adinc pe cei ce fiinteaza autentic (das Selbstsein).

12

13

In acela~i timp, aceasta filosofare i~i are r~

dacina in cele trei moduri de a trai filosofia,
examinate din punctul de vedere al semnificatiei lor, promotoare sau inhibatoare, pentru comunicarea dintre om ~i semenul sau.
Astfel; originea filosofiei rezida in facultatea
omului de a se mira, de a se indoi, de a tri'ii experienta unor situatu-limita. dar in ultima instanta in vointa de comunicare autentica ce le
include pe celelalte trei. Lucrul acesta se dezvaluie inca de la bun inceput in faptul di orice
filosofie tinde spre comunicare, cauta sa se exprime, sa se faca inteleasa, ca esenta ei consta
in comunicabilitate, indisociabil legata de adevarul ei.
Abia prin comunicare este atins scopul filosofiei, scop ce da sens tuturor celorlalte scopuri:
perceperea fiintei, iluminarea din iubire, dobindirea seninatatu.

CUPRINZATORUL

Voi incerca sa va prezint asHizi un gind filosofic extrem de important dar foarte dificil. El
nu poate fi lasat deoparte, caci este eel care da
sens gindirii filosofice. Voi incerca sa-l fac comprehensibil intr-o formii""dt mai simpla, cu toate
ca elaborarea lui propriu-zisa este un travaliu
dificil. A~adar, aici ne vom rezuma la a-1 schita.
Filosofia incepe cu intrebarea : , Ce este ?".
La o prima vedere exista o multime de fiintari,
lucrurile aflatoare in lume, configuratiile lumii
vii ~i ale celei lipsite de viata, nesfir~ita multime
a tuturor celor care apar ~i dispar. Dar ce este
fiinta in sens propriu, adica fiinta care tine totul
laolalta, pe care se intemeiaza totul ~i din care
provin toate cite sint ?
:ffiispunsurile date la aceasta intrebare sint extrem de diverse. Cel mai vechi dintre ele este
eel apartinind primului filosof remarcabil, Tales : totul este apa, totul provine din apa. Filosofii ce i-au urmat au considerat ca, in fond,
totul nu ar fi decit fie foe, fie aer, fie nedeterminatul insu~i, fie materia, fie atomul. Au existat ~i filosofi care au sustinut di fiinta prima
este viata, tot ce este lipsit de viata nefiind decit fiintare degradata ; sau ca fiinta prima este
spiritul, fata de care lucrurile sint doar forme de
Karl Jaspers. EINF'OHRUNG IN DIE PHILOSOPHIE.
Zwolf Radiovortriige. Ftinfte Auflage 1958, R. Piper
& Co. Verlag, Mtinchen, S. 28-37.

15