nr.

29

DORU
căstăian
pg. 3

CIPRIAN
MĂCEȘARU
pg. 4

Constantin
piștea

pg. 5

SUM: Filozoficţiuni pentru
o trezire controlată
Doru Căstăian
“I met God. She`s black.”
Dylan Chenfeld, Atheist Internet star
Dumnezeu este femeie. Bănuiesc că
ştiai asta deja. Nu ştiai probabil că, în
lumea de dincolo, toţi sunt egali şi
toţi sunt nefericiţi (comuniştii pentru că nu şi-au putut realiza societatea visată decât cu ajutorul unei zeităţi în care nu cred, liberalii pentru că
nu mai au o clasă asuprită pe care s-o
promoveze, iar conservatorii pentru
că nu pot suporta ca raiul să arate ca
în visul unor stângişti confuzi). Nu
ştiai că Dumnezeu nu are nici cea
mai vagă idee cum să despartă binele
de rău sau că Mary Shelley este idolul ei. Am spus cumva că Dumnezeu
este femeie? Da, însă asta se întâmplă doar uneori. Alteori, Dumnezeu
poate fi bărbat sau un cuplu căsătorit
care renunţă să divorţeze pentru că
dragostea înseamnă compromis şi
nu omniscienţă. Dar nu, mai bine
nu, uită tot ce ai citit până acum.
Dumnezeu este o sumă de mici creaturi încete la minte care te-au creat
pe tine, o fiinţă mult mai complexă şi
mai pătrunzătoare pentru a le dezvălui secretul lucrurilor. Dar adevărul
este că nu te pot înţelege şi că tu nu
deţii niciun adevăr.
În Purgatoriu sunt adunaţi toţi oamenii care te-au cunoscut vreodată.
Fiecare deţine un ciob din tine în
amintirea lui, iar atunci când toate
cioburile sunt puse la un loc, te vezi
limpede pentru prima dată. Şi asta
te ucide de fapt. În Rai, sunt doar
tâlharii. Niciun sfânt, niciun virtuos,
pentru că Dumnezeu îşi consideISSN 2393 – 2732, ISSN-L 2393 – 2724

ră un chin viaţa în eternitate şi nu-i
pedepseşte cu ea decât pe păcătoşi.
Dar ţi se permite să priveşti comod
dintr-un televizor viaţa şi evoluţia
celor care te-au cunoscut. Până într-o zi în care ţi se refuză accesul la
clădirea în care se află televizoarele.
Şi, deşi tu eşti disperat şi te simţi
nedreptăţit, accesul ţi se refuză din
dragoste şi din milă: pentru a nu vedea cum nu mai există nimeni care
să-şi amintească de tine şi cum ai
murit, de fapt, definitiv. Dar poate că
nu există nimic mai impresionant şi
tulburător decât armatele de zeităţi
sortite bântuirii pe câmpiile nesfârşite ale veşniciei, armatele de zeităţi
în care nu mai crede nimeni. Sunt
mai toţi aici: Reşef, Nergal, Apollo,
Rudra, Sun Wukong, Milanctehcutli, Şarpele Curcubeu, Zempat,
Berstuk, Gitchi Manitou, Maymon,
Zibelthiurdos, Iisus.
Adevărul e că nimeni nu ştie ce este
dincolo. Dacă există un dincolo. În
ce relaţie este acest dincolo cu pluralitatea noastră, nuanţele infinte
ale minţii noastre. Dacă acolo există
computere, dacă nu ne vom plictisi,
dacă vom face sex în continuare sau
dacă există cinematografe. Convingerile noastre cele mai intime stau
deasupra unui hău de ignoranţă. Şi
fiecare dintre micile filozoficţiuni ale
lui David Eagleman este o ridicare a
vălului colorat dincolo de care pândeşte hăul neştiinţei noastre.
Pilulele lui Eagleman sunt niste mon-

struleţi transdisiplinari care, reînviind o veche tradiţie cinică, ne obligă
să ne trezim, să deschidem măcar un
ochi din mijlocul somnului profund.
Concentrate de filozofie, înţelepciune zen, cibernetică, neurologie, fizică şi literatură, povestirile de dincolo
sunt nişte texte inclasabile, mult mai
dense şi mai profunde decât par la
prima vedere. Fiecare povestire reprezintă o decojire a foiţelor sinelui
până se ajunge la un miez ireductibil
de anxietate şi stupoare. Plecând de
la acest miez, putem reconstrui sau
ne putem ascunde. Alegerea aparţine fiecăruia dintre noi.
Dar, s-ar putea întreba cineva, de ce
am vrea să ne reducem fantasmele la
sâmburele anxios în jurul căruia au
fost construite? Cui serveşte acest
epoché? Este adevărul mai preţios
decât liniştea asiguratoare? Adevărul
este că o astfel de dilemă rămâne în
principiu ireductibilă. E ca alegerea
dintre pilula albastră şi cea roşie din
filmul Matrix. Nu se poate face în
lipsa unei viziuni etice, în sine nejustificabilă din interiorul sistemului de
gândire care a produs-o. Or, alegerea
lui Eagleman este aceea cu care rezonez şi eu. O umanitate mai bună
este o umanitate onestă, o umanitate
care-şi construieşte opţiunile plecând de la înţelegerea şi acceptarea
slăbiciunii şi fragilităţii sale. Dar nu
susţin că asta e singura opţiune. De
aceea, unora cartea lui Eagleman li
se va părea insuportabilă.

3

cobalt
Există în unele poeme din cobalt
(Casa de Editură Max Blecher,
2013) o lentoare a privirii în rană, o
bolnăvicioasă stare de contemplație
și autocontemplație, incizii în ralanti
într-o carne obosită. E la Claudiu
Komartin o furie subacvatică, autistă. Oricât de violente ar fi trăirile,
imaginile, replicile, sunetul nu ajunge la noi, e o "muțenie" ("cărămidă
peste cărămidă: muțenia") care creează tensiune. Vezi gesturile, "vezi"
sentimentele, vezi "satârul însângerat", dar totul rămâne claustrat în
"apele adânci", într-un "tremur" care-i este administrat cititorului direct
în venă. Nu există deschideri, totul
este obnubilat, în ciuda insistenței
cu care autorul își prezintă cazul.
Komartin este un neliniștit care
se dezvăluie doar pentru a-și arăta
țepii, nu-ți dă voie să calci în spațiul
său personal, chiar dacă vorbește
atât de intim. Poetul e însă hotărât
să renunțe la "strategii": "Pe cel care
caută pastilele, răvășit și ridicol/ și în
genunchi, i le voi pune în palmă și/
îl voi șterge la gură cu drag.// Celui
care s-ar atârna de o grindă,/ îi dau
fularul meu. Iarna-i departe,/ iarna
n-o să mai vină" (Gata cu strategiile).
Dincolo de perspectiva morții care
va rezolva totul, apare și nostalgia copilăriei și a primei tinereți. "Băiețelul
din lună" (Monster Blues) a dispărut
pentru totdeauna, dar a fost o vreme
în care "iubirea ardea înăuntru mai
tare decât/ orice pesticid mai tare/
decât napalmul"; "eu aș fi vrut să mă
izbesc de ceva din care să gâlgâie/
viaţa să șiroiască/ un alt fel de a înţelege tot ce trăiam" (Copiii din Hamelin). Ideea dispariției "copilului

4

Ciprian Măceșaru

din lună" este întărită de trimiterea
la legenda fluierașului din Hamelin.
Condiția poetului este afirmată de
Komartin în versuri care nu mai lasă
loc de comentarii: "și nu mai ai răspunsuri numai lecturi în subsoluri/
mucegăite cu câțiva oameni la fel de
vulgari ca și tine/ și câte o bătrână
cu privirea pierdută fotografiază/
pantofii tuturor poate că asta e poezia și de atâta avem/ nevoie cum
spunea poetul olandez menno: ceva
ce/ împărtășești cu o mână de idioți
irecuperabili la fel ca/ tine unul dintre puținele gânduri din care mai
iradiază/ o cât de mică speranță/
[...] nu da totul pentru poezie joacă-te cu bricheta privește/ cum trec
mașinile bucură-te de singurătatea
asta/ a ta pe care nu dă nimeni doi
bani e lucrul cel mai/ cinstit pe carel poți face" (Scrisoare din Bakirköy);
"Undeva e o cameră, cu o groapă în
mijloc/ și un omuleț posac, ce transpiră și scrie, bâiguind/ într-o limbă pe care se reazemă/ ceva (încă)
nemâncat de rugină" (Ghicitoare

pentru monștri). Textul cel mai tăios al cărții este lungul Poem pentru
cei de pe urmă. O foarte dură critică
adusă societății, lumii în care omul
se crede cu atâta trufie superior, o
critică adusă violenței, rasismului,
consumului irațional al resurselor,
cruzimii... Sunt aici versuri incisive,
poemul neslăbind nicio clipă tonul
critic, neratând țintele. "Noi, Virusul, noi, cei aleși./ Măcelari din tată
în fiu și fanatici ai devastării." Cu
acest lung poem, Komartin se arată mai mult ca niciodată un scriitor
foarte implicat social, foarte atent
la ceea ce se petrece în jurul nostru,
în ciuda versurilor: "Nu am nimic
de spus despre societate./ Nu am
avut niciodată" (preluând modelul socratic: "știu că nu știu nimic";
Komartin declară: "Eu unul nu știu
nimic./ N-am învățat nimic./ Încerc
să rezist."). Ultimul text al volumului, Rânduri către un mai tânăr poet,
amintind de celebrele Scrisori către
un tânăr poet ale lui Rilke, e un adevărat crez poetic: "ar trebui să facem
din poezie o artă a generozităţii";
"Putem face o poezie care să nu dea
bir cu fugiţii în faţa realului fără să
cădem în derizoriu. Sunt convins.
Da. Și tot fac asta de-un timp. Și mi
se pare uneori că stau pe un gard și
tot strig cucurigu"; "Un volum de
poezie nu e un pod, ci ceea ce simţi
cât timp treci un pod. Nu te grăbi,
sunt atâtea de văzut și de înțeles. Dar
mai ales: nu publica o carte de îndată ce ți se pare că ai încheiat-o, nu are
nici un rost să adaugi și tu un fleac la
lumea asta plină de fleacuri."
cobalt nu e un fleac, asta e clar.

Iar soarele intra
în spuma unei halbe
Parcă de la Medgidia lui Cristian Teodorescu nu am mai plonjat aşa de
înfierbântat în răcoarea unui tărâm
cvasiimaginar. Dacă acolo oraşul
era uşor de localizat în timp şi spaţiu – Medgidia e, totuşi, Medgidia –
iar fascinaţia locului era întreţinută
de galeria personajelor, aici, Herina
aduce mai degrabă a Macondo ori
Yoknapatawpha, ţinuturile construite atât de bine de Marquez şi
Faulkner, plăsmuite din realitate,
însă oarecum îndepărtate de ea,
cu ceva realism magic şi cu faptul
divers expus ca o măsea stricată pe
care pacientul o priveşte uşurat în
mâna stomatologului.
Marian Ilea explică Herina ca un tărâm imaginar de vreo 20 de kilometri, pe care mintea sa l-a amplasat în
Carpaţii Păduroşi, undeva în Ucraina, o zonă cu care a avut de-a face
ani la rând datorită unei colaborări
a postului local de televiziune pentru care lucra cu televiziunea ucraineană. Drumuri peste drumuri, în
agenda lui Marian Ilea au apărut
tot felul de personaje şi poveşti, legende locale şi, mai presus de toate,
o atmosferă atât de fermecătoare
încât e greu să-i rezişti, să nu vrei
să trăieşti în ea. În Herina, foarte
importanţi sunt cofetarii, maeştrii
cofetari Leopold Biner, Emil Lacsi,
Szilard Alfons şi Bercu Bernard, ca
drept continuatori ai artei inventate
de „cofetăresele ambulante cu preţuri foarte mici”, Donika şi Dimka,
care preparaseră şi vânduseră zaharică roşie, albă sau galbenă, după

care inventaseră şerbetul şi deschiseseră prima cofetărie din Herina.
E o linişte de weekend în Herina
şi totul pare să lâncezească, însă e
numai o aparenţă, pe care istoria
tumultuoasă a locului o dă de gol.
Îţi imaginezi cu uşurinţă soarele
încălzind Herina şi intrând în spuma unei halbe de la berăria Luther,
„singura cu adevărat familială”, o
bere „delicioasă şi specială” care se
mai cheamă şi Mutter, ca şi cum ar
vrea să-ţi drăgălească şi alinte simţul realităţii ca o mamă.
Am stat la o masă, la berăria Luther,
aşa cum m-am aşezat cândva, într-o
zi însorită, în Sinaia, pe terasa unei
cafenele greceşti. Aceeaşi atmosferă, aceeaşi nepăsare, acelaşi confort
în faţa nimicului ce va să vie. Linişte
de weekend. Doar pisicile au lipsit
din cadru, deşi n-ar fi stricat
să mi se gudure vreo două pe
la picioare. Mi-ar fi amintit
de fetişul lui Murakami, însă
aici, în Herina, pisicile nu se
prea pot adapta din cauza
frigului care se prăvăleşte de
pe munte. În schimb, încolţesc vrăjitoarele şi poveştile,
iubirile şi denunţurile, toate
la graniţa realismului magic,
pe care o traversează din
când în când, la braţul unui
diavol. Există, desigur, şi un
Caiet, pentru că un astfel de
loc avea, fără-ndoială, nevoie
de cronici. Există şi o garnizoană. Şi un soi de securişti.
Şi o invazie, în trecutul de

Constantin Piștea
care Herina încă-şi mai aminteşte... Istoria astfel construită, cu un
du-te-vino care amestecă planurile
şi personajele, devine un şerbet pe
care-l savurezi în linişte, într-o dimineaţă însorită, la o terasă departe
de tumultul realităţii.
„Doze homeopatice de fantastic”,
scrie pe coperta a IV-a. Într-adevăr.
Luaţi Herina! Face bine imaginaţiei.

Marian Ilea,
Herina,
Editura Cartea Românească, 2016

5

David Eagleman

Incognito. Viețile secrete ale creierului
- fragment -

© Humanitas 2016, colecția de Știință, coordonator Vlad Zografi
Cartea anului pentru New York Times, Houston Chronicle, Boston Globe, Scientific American,
Wall Street Journal, Amazon şi Goodreads. Traduceri în peste 20 de ţări.
Dacă mintea conştientă reprezintă doar vârful aisbergului din ceea ce înseamnă activitatea cerebrală,
atunci cu ce se ocupă restul creierului uman? Şi cine pe cine conduce oare în tandemul om–creier? Specialistul în neuroştiinţe David Eagleman plonjează în adâncimile subconştientului omenesc, care are
o „viaţă personală“ tainică şi foarte intensă, şi demontează piesă cu piesă maşinăria care generează
gândirea, comportamentul şi credinţele unui individ – maşinărie inaccesibilă de altfel, în cea mai mare
parte. Sunt demolate cam toate ideile de-a gata după care ne ghidăm, că e vorba despre normalitate,
identitate, moştenire genetică, educaţie, culpabilitate, dependenţă de droguri, infidelitate, autocontrol şi
alte asemenea concepte despre care nu ştim, de fapt, mai nimic.
Concepţiile mai vechi despre funcţiile creierului se bazau direct pe o
analogie cu computerul: creierul
era un dispozitiv care funcţiona pe
sistemul input–output de date şi
care trecea informaţiile senzoriale
prin diferite stadii de procesare până
când atingeau un punct final.
Dar acest model de linie de asamblare a început să stârnească suspiciuni
când s-a descoperit că circuitul cerebral nu merge direct numai de la A la
B la C: există bucle de feedback de la
C la B, de la C la A şi de la B la A. În
creier există la fel de mult feedback,
reacţie subsecventă, pe cât feedforward, reacţie anticipativă – o trăsătură a circuitului cerebral ce se numeşte, în termeni tehnici, recurenţă, iar
în termeni familiari, buclare (loopiness). Întreg sistemul seamănă mai
mult cu o piaţă de produse decât
cu o linie de asamblare. Pentru observatorul atent, aceste trăsături ale
circuitului neural avansează imediat

6

posibilitatea ca percepţia vizuală să
nu fie o înşiruire de date ce sunt asimilate pornind de la ochi şi sfârşesc
într-un anume punct final, misterios, din spatele creierului.
De fapt, conexiunile de feedback
băgate una în alta sunt atât de vaste,
încât sistemul poate să funcţioneze
şi în sens invers, făcând cale întoarsă.
Înseamnă că zonele superioare răspund, de asemenea, în mod direct
celor inferioare, în contrast cu ideea
că zonele senzoriale primare doar
procesează datele de intrare, dândule, în mod succesiv, interpretări mai
complexe pentru următoarea zonă
superioară din creier. De exemplu,
dacă închidem ochii şi ne imaginăm
că o furnică merge pe o faţă de masă
alb-roşie spre un borcan de dulceaţă trandafirie, părţile de la nivelul
inferior ale sistemului nostru vizual
tocmai s-au activat. Deşi nu se vede
nici o furnică, o putem zări cu ochii
minţii. Zonele de la nivel superior le

conduc pe cele inferioare. Prin urmare, deşi ochii alimentează aceste
zone ale creierului de la nivel inferior, interconectabilitatea sistemului
înseamnă că aceste zone funcţionează foarte bine de unele singure în
beznă.
Lucrurile devin şi mai ciudate. Din
cauza acestei bogate dinamici de
piaţă, diferitele simţuri se influenţează unul pe celălalt, modificând
povestea cu privire la realitate. Ceea
ce intră prin ochi nu-i doar treaba
sistemului vizual – restul creierului
este implicat la rându-i. În iluzia
ventrilocului, sunetul vine dintr-un
anumit loc (gura ventrilocului), dar
ochii văd o gură ce se mişcă într-un
loc diferit (păpuşa ventrilocului).
Creierul trage concluzia că sunetul
vine direct din gura păpuşii. Ventrilocii nu-şi „aruncă“ vocea. Creierul
nostru face toată treaba în locul lor.
Să luăm un alt exemplu, şi anume
efectul McGurk: atunci când sune-

tul unei silabe (ba) se sincronizează
cu o imagine a buzelor care mimează o altă silabă (ga), se produce o
puternică iluzie că auzim o a treia
silabă (da). Totul rezultă din interconectivitatea densă şi din buclarea
din creier, care permit ca indiciile
vocale şi de mişcare a buzelor să fie
combinate într-un stadiu de procesare timpuriu.
Văzul domină de obicei auzul, dar
un contraexemplu este efectul iluzoriu de flash: atunci când un loc
iluminat scurt şi rapid o dată este
însoţit de două bipuri, pare că a fost
iluminat de două ori. Acest fenomen
se leagă de un altul, numit „influenţare auditivă“, în care ritmul unei lumini ce sclipeşte pare mai rapid sau
mai încet în funcţie de sunetul scurt
care îl însoţeşte într-un anume ritm.
Iluzii simple ca acestea ne servesc ca
indicii puternice privind circuitul
neural şi ne spun că sistemele vizual
şi auditiv sunt strâns legate unul de
celălalt, încercând să relateze o poveste unificată despre lumea din jur.
Ideea de văz ca linie de asamblare,
de găsit prin manualele de început,
nu doar ne induce în eroare, ci este
complet greşită.
***
Care este avantajul unui creier ce
funcţionează în bucle? În primul
rând, îi permite unui organism
să transceandă comportamentul
stimul–răspuns, conferindu-i, în
schimb, abilitatea de a face previziuni înainte să primească inputul
senzorial real. Cum se întâmplă
la prinderea mingilor de baseball
aruncate cu boltă? Dacă am fi doar

un dispozitiv de linie de
asamblare, nu am reuşi
s-o prindem: ar exista o
întârziere de sute de milisecunde din momentul în
care lumina ajunge la retină până când am executa
o comandă motorie. Mâna
s-ar întinde întotdeauna
spre locul unde mingea
a fost. Suntem capabili să
prindem mingile de baseball doar fiindcă avem în
interior modele de circuite ce ţin de fizică. Aceste
modele interne generează
aşteptări sau expectanţe
(expectations) în legătură
cu momentul când şi locul
în care mingea va ateriza
datorită efectelor de accelerare gravitaţională. Parametrii
modelelor interne de predicţie sunt
exersaţi pe parcursul vieţii prin expunere la experienţele normale,
pământeşti. Astfel, creierul nu funcţionează doar pe baza celor mai recente date senzoriale, ci, în schimb,
construieşte predicţii privind locul
unde urmează să se afle mingea.
Acesta este un exemplu specific pentru conceptul mai larg de modele ale
lumii exterioare. Creierul simulează
în interior ce se va întâmpla dacă am
executa o anumită acţiune în condiţii specifice. Modelele interne nu
joacă doar un rol în actele motorii
(cum ar fi să prinzi sau să te fereşti
de un lucru), ci, de asemenea, stau
la baza percepţiei conştiente. Deja în
anii ’40, cercetătorii au început să se
joace cu ideea că percepţia nu funcţionează prin asamblarea de bucăţele de date recepţionate, ci, în schimb,

funcţionează prin potrivirea aşteptărilor cu datele senzoriale obţinute.
Oricât de ciudat ar suna, acest cadru (framework) a fost inspirat de
observaţia că aşteptările noastre
influenţează ceea ce vedem. Nu eşti
de acord? Încearcă să-ţi dai seama ce
este în figura de pe pagina următoare. Dacă creierul nu are o aşteptare
anterioară cu privire la semnificaţia
petelor, vei vedea doar nişte pete.
Trebuie să existe o potrivire între
aşteptările noastre şi datele ce ne
parvin ca să „vedem“ ceva.
Unul dintre cele mai timpurii exemple ale acestui cadru a venit din
partea neurologului Donald MacKay1, care a sugerat în 1956 că, în
mod fundamental, cortexul vizual
este o maşină a cărei funcţie este să
genereze un model al lumii. Potrivit
lui MacKay, cortexul vizual primar
construieşte un model intern ce-i

1
Donald MacCrimmon MacKay (1922–1987), om de ştiinţă englez, specializat în neuroştiinţe; cunoscut îndeosebi pentru contribuţiile aduse la teoria informaţiei şi la cea a organizării cerebrale (n. tr.).

permite să anticipeze fluxul de date
dinspre retină.
O demonstraţie a rolului expectanţelor în percepţie. Aceste pete nu au,
în general, nici o semnificaţie pentru
cineva care le priveşte prima oară şi
doar după ce se oferă un indiciu capătă sens. (Nu-ţi face griji dacă tot ţi
se par simple pete; indiciul va apărea
mai târziu în acest capitol.) Preluat
din Ahissar şi Hochstein, 2004.
Cortexul îşi transmite predicţiile către talamus, care vine cu o explicaţie
asupra diferenţei între ce intră prin
ochi şi ceea ce era deja anticipat.
Talamusul retransmite către cortex
doar informaţiile care sunt diferite –
adică partea ce nu a fost prevăzută.
Informaţia neprevăzută ajustează
modelul intern astfel încât, în viitor,
va exista mai puţină nepotrivire.
Astfel, creierul îşi rafinează modelul
lumii, acordând atenţie greşelilor.
MacKay a subliniat că acest model
este în concordanţă cu realitatea
anatomică, şi anume că sunt de zece
ori mai multe fibre care se proiectează din cortexul vizual primar înapoi
către talamusul vizual decât fibre
care merg în direcţia cealaltă – tocmai lucrul la care te-ai aştepta dacă
expectanţele detaliate ar fi transmise
de la cortex spre talamus şi informaţiile care sunt înaintate ar reprezenta
numai un mic semnal purtător al
diferenţei.
Acest lucru ne spune că percepţia
reflectă compararea activă a inputurilor senzoriale cu predicţiile interne. Avem astfel posibilitatea să
înţelegem un concept şi mai larg:
recunoaşterea lucrurilor din jur
survine numai atunci când inputurile senzoriale violează expectanţele.

8

Când lumea este prezisă cu succes,
recunoaşterea nu e necesară deoarece creierul îşi face treaba cum trebuie. De exemplu, când înveţi pentru
prima oară să mergi cu bicicleta,
se solicită foarte multă concentrare conştientă; după un timp, când
predicţiile senzorial-motorii s-au
perfecţionat, mersul cu bicicleta se
face inconştient. Nu înseamnă că nu
eşti conştient că te afli pe bicicletă,
ci eşti inconştient de felul în care ţii
coarnele, apeşi pe pedale şi îţi menţii
echilibrul. Dintr-o experienţă amplă,
creierul ştie exact la ce să se aştepte
în timp ce execuţi mişcările. Prin urmare, nu eşti conştient nici de mişcări, nici de senzaţii decât dacă se
schimbă ceva – cum ar fi vântul puternic sau o pană de cauciuc. Când
aceste situaţii noi provoacă o violare
a expectanţelor normale, intervine
nivelul conştient, iar modelul tău
intern se ajustează.
Predictibilitatea dezvoltată între
propriile acţiuni şi senzaţiile rezultante este motivul pentru care nu
poţi să te gâdili singur. Alţi oameni
pot să te gâdile fiindcă manevrele
de gâdilat pe care le fac nu-ţi sunt
previzibile. Iar dacă într-adevăr îţi
doreşti aşa ceva, există modalităţi
de a elimina predictibilitatea din
propriile acţiuni astfel încât să te
poţi gâdila singur. Imaginează-ţi că
menţii controlul unei pene cu o manetă cu decalaj temporal: când mişti
maneta, trece cel puţin o secundă
până când pana se mişcă în mod
corespunzător. Acest lucru elimină
predictibilitatea şi îţi oferă capacitatea de a te gâdila singur. Interesant
este faptul că schizofrenicii se pot
gâdila singuri din cauza unei probleme legate de sincronizare ce nu per-

mite acţiunilor motorii şi senzaţiilor
rezultante să fie într-o succesiune
corectă. Recunoaşterea creierului ca
un sistem cu bucle care are propria
dinamică internă ne permite să înţelegem afecţiuni ce ni s-ar părea altfel
bizare. Să luăm sindromul Anton,
în care un om orbeşte în urma unui
atac cerebral – dar pacientul îşi neagă
orbirea. Când e întrebat câţi doctori
sunt în jurul patului, el va răspunde
fără şovăială: „Patru“, chiar dacă de
fapt sunt şapte. Dacă e întrebat câte
degete i se arată, pacientul va spune
că trei, deşi doctorul nu a ridicat
nici unul. Dacă e întrebat ce culoare are cămaşa medicului, pacientul
va spune că e albă, când ea e de fapt
albastră. Cei cu sindromul Anton nu
doar pretind că nu sunt orbi; ei chiar
cred că nu sunt orbi. Rapoartele lor
verbale, deşi sunt inexacte, nu sunt
minciuni. În schimb, ei simt ceva ce
cred că e vedere, dar e doar un lucru
generat din interior. Deseori, pacienţii cu sindromul Anton nu vor
căuta îngrijire medicală o perioadă
după atacul cerebral fiindcă nici nu
le trece prin cap că sunt orbi. Doar
după ce se lovesc o vreme de mobilă
sau de pereţi încep să-şi dea seama
că ceva nu-i în regulă. În timp ce
răspunsurile pacientului par bizare,
pot fi înţelese ca modelul său intern:
informaţiile din exterior nu ajung în
locurile corespunzătoare din cauza
atacului cerebral, aşa că realitatea
pacientului arată aşa cum este ea
generată de creier, cu puţine legături
cu lumea reală. În acest sens, ceea ce
simte nu diferă cu mult de vis, de halucinaţii sau de efectele consumului
de droguri.

nr. 29

interviu

Ciprian Măceșaru: Stimată
doamnă director Rosa María Moro
de Andrés, vă mulțumesc pentru
amabilitatea de a-mi acorda acest
interviu. Îndrăznesc ca acum, la începutul discuției noastre, să vă mărturisesc că prima mea călătorie în
străinătate a avut loc în Spania, în
2004, și că mă simt foarte legat de
țara dumneavoastră. Vă rog să îmi
spuneți care au fost primele dumneavoastră contacte cu România și cum
vă simțiți aici, de când sunteți la conducerea Institutului Cervantes.
Rosa María Moro de Andrés:
Dacă mă întrebaţi despre prima
apropiere de România, vă voi spune că acest lucru s-a întâmplat în
mai 2014, când am venit cu maşina, conducând de la Sofia la Bu-

Rosa María Moro de Andrés

Director al Institutului Cervantes din București

cureşti. Am traversat Dunărea pe
la Ruse şi primul oraş românesc
pe care l-am văzut a fost desigur
Giurgiu. Veneam la Bucureşti ca
să-i cunosc pe cei cu care aveam să
lucrez la Institutul Cervantes şi să
parcurg, atât cât îmi era cu putinţă
în câteva ore, străzile capitalei care
avea să devină şi oraşul meu doar în
câteva luni. La 1 septembrie urma
să încep lucrul la conducerea Institutului de aici. Prin urmare, iată că
a trecut un an şi jumătate de când
mă aflu în această ţară frumoasă şi
primitoare. Sunt foarte bucuroasă
să trăiesc și să lucrez şi să particip – din perspectiva Institutului
Cervantes – la difuzarea limbii şi
culturii spaniole şi de limbă spaniolă în România. Din primele
zile m-am simţit aici ca acasă şi am

încercat – cred că şi reuşesc într-o
măsură – să mă simt un locuitor al
Bucureştiului, un oraş european
în care nimeni nu se simte străin,
o capitală cosmopolită şi cu un
mediu intelectual şi cultural de o
mare vitalitate şi modernitate. În
fiecare zi descopăr locuri noi, colţuri fermecătoare din oraş, oglindirea europeană, tânără şi cultă a
României secolului XXI.
CM: Anul trecut a fost sărbătorit
al patrulea centenar de la apariția
capodoperei Don Quijote de la
Mancha. Anul acesta, în aprilie, se
împlinesc 400 de ani de la moartea
autorului. Vă rog să îmi spuneți ce
activități pregătește Institutul Cervantes pentru a marca acest moment.

3

Rosa María Moro de Andrés:
Anul acesta Institutul Cervantes
organizează, în toate centrele sale
din lume, peste 500 de activităţi
menite să aducă un omagiu lui
Miguel de Cervantes în cel de-al
patrulea centenar de la moartea sa.
O panoramă amplă de conferinţe,
simpozioane, expoziţii, concerte,
ateliere, proiecţii de film, publicaţii, alte formate de activităţi legate
de ştiinţă, istorie sau filosofie al căror deziderat este să facă încă şi mai
cunoscută opera şi viaţa autorului
lui Don Quijote, adică să abordeze
nu doar totalitatea scrierilor sale,
ci şi fascinantul său parcurs biografic, ambele într-un fel eclipsate
de eroul romanului său universal
– Don Quijote. Întreaga programare, încadrată în bieniul Cervantes
(2015-2016) constituie, de fapt, o
continuare a seriei de evenimente
organizate anul trecut cu prilejul
împlinirii a patru sute de ani de la
publicarea celei de-a două parţi a
lui Don Quijote de la Mancha.
La Bucureşti am programat în perioada 18-22 aprilie Săptămâna
Cervantes, care va cuprinde printre alte activităţi şi o serie de proiecţii de film intitulată Vizitându-l
pe Cervantes şi care include titluri
precum Miguel şi William (Inés París, 2007) sau Cervantes şi Legenda
lui Don Quijote, de Daniel Serra.
Proiecţiile vor avea loc în Sala
Auditorium de la sediul Institutul
Cervantes. Un alt eveniment din
săptămâna cervantină va fi Melancolia lui Quijote. Bolile sufletului în
Secolul de Aur, organizat în colaborare cu Muzeul Bucureştiului, un
dialog între Slavko Zupcic şi Octavian Buda, evenimentul având loc

4

în Sala Lapidarium.
Tot în intervalul menţionat, în Sala
de expoziţii a Institutului, vom
aduce Miguel en Cervantes. Panorama minunăţiilor, o expoziţie de
ilustraţii în care îşi dau întâlnire
două dintre cele mai bine reprezentate arte din Spania: scriitura
literară şi grafica. Expoziţia va putea fi vizitată din 19 aprilie până în
30 iunie.
Pe 22 aprilie, începând cu ora
11.00, vom organiza la Institutul
Cervantes, Lectura continuă din
Quijote, activitate deja cunoscută
atât în majoritatea oraşelor spaniole, cât şi în lume. La această lectură
continuă cititorii participă citind
fragmente din Quijote în limba în
care cititorul se simte mai comod,
fie ea spaniolă sau română şi sperăm să avem alături personalităţi
ale vieţii culturale, politice, economice din Capitală şi din ţară,
traducători literari, profesori universitari şi din învăţământul preuniversitar, studenţi, elevi, membri
ai Corpului Diplomatic acreditat
la Bucureşti, cursanţi ai Institutului Cervantes şi orice alte persoane
care preţuiesc scrierile lui Cervantes şi doresc să ne cunoască şi să ni
se alăture la această lectură. Profit
de întrebarea dumneavoastră ca să
lansez invitaţia tuturor celor care
doresc să-i aducă un omagiu lui
Cervantes şi să participe la această sărbătoare a culturii, a cărţii şi a
literaturii.
CM: Tot în acest an se împlinesc 25
de ani de la apariția primului Institut Cervantes, cel de la Madrid. La
București va fi sărbătorit în vreun fel
acest eveniment?

Rosa María Moro de Andrés:
Într-adevăr, a trecut un sfert de
veac de la crearea Institutului Cervantes, o instituţie care în aceşti
douăzeci şi cinci de ani a devenit
coloana vertebrală a proiecţiei culturale a Spaniei în lume. Institutul
Cervantes are în acest moment 90
de centre în 43 de ţări de pe glob,
iar prin sălile sale de curs au trecut
peste două milioane de cursanţi
care au învăţat limba spaniolă şi
s-au putut apropia astfel nemjilocit de cultura spaniolă.
În ultima parte a anului 2016,
suntem încă în proces de stabilire
a datei şi a formatului definitiv al
evenimentului, Institutul Cervantes din Bucureşti, la fel ca toate celelalte centre din lume, va organiza
câteva zile de "porţi deschise" în
care va prezenta atât reuşitele pe
care le-a înregistrat în timp, cât şi
proiectele de viitor, vom proiecta
un scurtmetraj documentar realizat de colegii noştri de la sediul din
Madrid şi vom organiza o serie de
activităţi instituţionale în colaborare cu universităţi, asociaţii culturale, organisme publice şi prívate
din România, dar, mai presus de
toate, vom adresa aceste activităţi cu porţile deschise publicului
bucureştean pe care îl vom invita
să cunoască şi mai bine, dacă se
poate, activitatea noastră curentă,
modul nostru de lucru de fiecare
zi, activităţile, programele culturale, oferta de cursuri şi proiectele
de viitor.
CM: Cursurile de limba spaniolă
oferite de Institutul Cervantes sunt
foarte apreciate. Care credeți că e
impactul acestora, din ce zone pro-

fesionale vă vin cei mai mulți dintre limba spaniolă mai mulți scriitori
cursanți?
români. Vă rog să îmi spuneți dacă
vă place vreunul dintre ei. De aseRosa María Moro de Andrés: menea, vă rog să îmi spuneți dacă
După părerea mea, cred că Institu- vă plac filmele din Noul Val Româtul Cervantes din București a de- nesc.
venit în timp un punct de referinţă pe harta culturală şi academică Rosa María Moro de Andrés:
a oraşului. Miile de cursanţi care Aşa este: În Spania se publică din
ne-au trecut şi ne trec în continu- ce în ce mai mult scrieri ale inteare pragul, fie în sălile de curs, fie lectualilor şi scriitorilor de aici,
participând la evenimentele cul- fie că e vorba despre prozatori
turale pe care le organizăm, sunt sau poeţi, iar operele publicate
o mărturie în acest sens şi o rea- reflectă nu doar trecutul, ci şi exlitate care ne onorează. Cursurile traordinara panoramă a actualităde spaniolă pe care le organizează ţii literare româneşti. Aş dori să
Institutul Cervantes se adresează evoc figura lui Mihai Sebastian,
oricărei persoane care din motive atât de timpuriu dispărut în 1945,
educaţionale, profesionale, de lu- pentru întreaga lui operă, dar mai
cru sau din pură empatie față de ales pentru Jurnal. Apoi, Norman
cultura spaniolă doresc să înveţe Manea care, după părerea mea,
spaniola, a doua cea mai vorbită este un alt nume de referinţă în
limbă din lume, patrimoniu co- literatura actuală, Întoarcerea Humun a peste cinci sute de milioa- liganului este un titlu important al
ne de vorbitori. Cursanţii noştri literaturii europene şi universale.
sunt copii, tineri, elevi de şcoala Şi, bineînţeles, un scriitor pe care
primară şi gimnazială, studenţi, l-am citit cu mult interes şi care
profesionişti din cele mai diverse în Spania a devenit un autor-cult
domenii de activitate, funcţionari este Mircea Cărtărescu.
publici sau persoane în vârstă sau Încerc să văd cât mai multe filme
chiar pensionari. Spaniola este o produse în România. Noul Film
limbă foarte frumoasă, uşoară şi Românesc se bucură de mare precare poate fi învăţată foarte re- stigiu în Spania, ca de altfel pespede de către vorbitorii de limba te tot în Europa şi în lume. M-a
română, dar este şi o limbă foarte impresionat 4 luni, 3 săptămîni şi
utilă atât din perspectiva comu- 2 zile al lui Ciprian Mungiu, un
nicării interpersonale, cât şi din film, cred, din 2007, un portret
cea a comunicării interprofesi- tulburător al ultimilor ani ai reonale, în reţele sociale, internet gimului Ceauşescu. Mi s-a părut
şi mai ales acum în Europa şi în realmente o capodoperă.
lumea globalizată în care trăim şi
muncim, atât de interconectaţi şi CM: În final vă rog să ne
relaţionaţi.
recomandați, din producația culturală spaniolă mai recentă, o carte,
CM: În ultimii ani au apărut în un film și un artist.

Rosa María Moro de Andrés: Mă
fascinează cum scrie Almudena
Grandes. Aş recomanda lectura
ultimului şi emoţionantului ei roman Los besos en el pan. Cât despre
filme, aleg coproducţia hispanoargentiniană, câştigătoare a Premiului Goya pentru cel mai bun
film la ediţia de anul acesta, este
vorba despre Truman de Cesc Gay,
ce-i are ca protagoniști pe minunaţii actori Ricardo Darín şi Javier
Cámara.
Artişti, asta este o alegere şi mai
grea... Dacă alegerea unui titlu de
carte sau de film a fost grea, opţiunea pentru un artist din celelalte domenii ale vieţii artistice…
Dintotdeauna m-am simţit foarte
aproape de muzică, de aceea vă
rog sa-mi îngăduiţi să-l amintesc
pe pianistul şi dirijorul Ramón
Tebar, care, deși foarte tânăr, e
deja aclamat pe scenele lunii şi pe
care mi-ar plăcea să-l văd cât mai
curând la pupitrul uneia dintre minunatele orchestre simfonice din
Bucureşti sau din ţară.

5

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful