Dialectica fantasticului

Sorin Alexandrescu
O bun parte din nuvelele scrise dup 1945 (Un om mare, Dousprezece mii
de capete de vite, Fata cpitanului, Ghicitor in pietre, La tiganci, O
fotografie veche de 14 ani), desi in unele privinte continua tipurile de fantastic
cultivate inainte de razboi, vadesc si o innoire fundamentala. In Domnisoara
Christina (1936) si Nopti la Serampore (1940), fantasticul, ca bre adnca in
sistemul logic cauzal al lumii, este provocat de interventia activ, pregnant a
unor fore experioare lumii: strigoiul ori Suren Bose. In Sarpele (1937), ca si
in Secretul doctorului Honigberger (1940), Andronic ori Zerlendi apartin
lumii de aici, dar actioneaza in numele altei lumi, careia ii apartin egalmente si care se si
dizolva in finalurile apoteotice ale nuvelelor respective. In toate aceste cazuri, naratorul ori eroul
povestirii are de nfruntat forele extramundane, infruntarea insasi devenind o experienta
spirituala majora, definitorie.
In nuvelele postbelice, fantasticul nu mai este provocat de nicio forta exterioara
identificabila. Nicio cauza concreta nu poate fi gasita pentru aventurile lui Gore, Cucoanes ori
Brandus, ba chiar actiunea lui Dugay este negata in cursul discutiilor din momentul naratiunii.
Perspectiva autorului asupra Realului si a Irealului se modifica in sensul ca acestea nu mai sunt
considerate opuse, sau in orice caz separate, aflate in tensiune ori intr-un echilibru al terorii, ci
dimpotriva, ele acum fuzioneaza, se afla intr-o perfecta osmoza. Nu mai exista doua lumi
diferite, ci un singur continuum, prin care se trece liber, nestanjenit, in ambele directii. Granita
dintre Real si Ireal este desfiintata atat material, ca diferenta calitativa, palpabila, intre doua
moduri existentiale diferite, cat si din punct de vedere al trecerii. Egor stia, chiar in vis, ca se
lupta cu strigoiul, pe cand Gore sau, cel mai evident, Gavrilescu, din La tiganci, nu inteleg nimic
din ce li se intampla. Irealul nu mai irupe acum violent in Real, perturband mecanismele lui
logice, o data cu buna constiinta a oamenilor, ci se deghizeaza in Real, lasand aparent neatinse
atat mecanismul,cat si constiinta Realului. Gore trece din prezent in trecut si inapoi in prezent
fara ca niciun semnificant sa se modifice alarmant, fara nicio pedica si nicio anxietate. La fel
Gavrilescu si chiar Cucoanes, care, exprimand disperarea de a nu mai trai omeneste cu Lenora,
trece apoi foarte firesc la noua conditie,marginindu-se sa exclame:E bine! fara nicio
preocupare pentru definirea acesteia, asa cum i-o cere naratorul. Fantasticul nu mai este
declansat de un comportament insolit,ci actioneaza difuz, subteran, subreptice, intr-un process
meandric, dar nu de intelegere a Irealului, ci de recunoastere a acestuia. Fantastic nu mai este
dialogul intre doua lumi,ori suspendarea eroului intre ele,ci prezenta nestiuta a uneia in cealalta.
Sentimentul cititorului ca se afla intr-o lume fantastica nu mai provine din caracterul
straniu(cu functie de semnal!) al unor evenimente,din imposibilitatea sa de a cunoaste adevarul
semnificat al semnificantului, ci din presimtirea uneori angoasata a ambiguitatii totale a oricarui
semnificant decat cel presupus; nu in sensul ca acesta este eronat ori anulat, ci pur si simplu, in
sensul ca acesta este dublat de un altul, nestiut in momentul evenimentului,dar aflat mai
tarziu,sau niciodata, dar , oricum, ecisive in destinul celui care il traieste; fantastica este deci
aceasta ordine secunda a Realului, adica ordinea Irealului, care o dubleaza pe cea aparenta si
logica a Realului.Cu alte cuvinte, pentru a intra in terminologia lui Mircea Eliade insusi,
fantasticul este prezenta nestiuta a Sacrului, camuflata in Profan, fantastic pentru ca ratiunea
noastra, apartinand ea insasi Profanului, n-o mai poate integra firesc unui Cosmos Total, ci o

refuza, adica proiecteaza in lumea de dincolo. Dialecticii literare a Realului si Irealului i-ar
coresponde atunci,in gandirea filosofului,dialectica Sacrului si a Profanului, asa cum vom
incerca sa explicam si mai jos.
Evolutia interna, cronologica, a nuvelelor este ea insasi caracteristica. Daca Un Om
mare(1945) continua direct Sarpele(ca modalitate), Douasprezece mii de capete de vite(1952)
este un prim exercitiual noului tip de fantastic, dezvoltand sugestii din Nopti la Serampore si
Secretul doctorului Honigberger.Apoi Fata capitanului(1955),Ghicitor in pietre(martie,1959) si O
fotografie veche de 14 ani(aprilie,1959)sondeaza drumuri noi,pentru ca La tiganci(iunie,1959) sa
devina o cristalizare evidenta a noului tip de fantastic care se va instaura de aici inainte definitive
in opera lui Mircea Eliade. De alfel,si din punct de vedere al valorii artistice,nu ezit sa consider
aceasta nuvela drept capodopera scriitorului si una dintre cele mai bune din literature
romana.Este si motivul pentru care ma opresc mai mult asupra ei.
Mai intinsa decat celelalte nuvele, La tiganci este si mai riguros
constituita.Episoadele,despartite graphic,in numar de opt,constituie etape dinstincte ale aventurii
lui Gavrilescu,perfect simetric organizate:
I:in tramvai;
II-III:la tiganci;cele trei femei;
IV:la tiganci,visul;
V:in tramvai;la Voitinovici;
VI:acasa;
VII:pe drum,in birja;
VIII:la tiganci;plecare finala.
Asadar,dupa un episode introductive plasat in lumea cotidiana, normala a lui Gavrilescu,
urmeaza trei episoade la tiganci(acestea tot in numar de trei!),apoi trei episoade in lumea
exterioara,acum anormala,dezorganizata,si,in fine,reintoarcerea la tiganci si plecarea definitive
dincolo.Pendularea lui Gavrilescu intre Real si Ireal este,deci,organizata dialectic:
Real Ireal-Real-Ireal.
Termenii extremi ai secventei numesc iesirile si totodataintrarile dintr-un mod de
existenta in altul:Realul,adica viata cotidiana obisnuita a lui Gavrilescu,se epuizeaza in episodul
I,o data cu sosirea personajului in fata gradinii misterioare a tigancilor,acesta iese din Real
pentru a intra,in momentul urmator,in Ireal,notat in ghilimele pentru a putea fi diferentiait de
momentul final,Ireal,in comparatie cu care el nu reprezinta o iesire definitive in lumea terestra,ci
numai una intermediara,Gavrilescu trecand din lumea cotidianului in cea vrajita a
Tigancilor,acest limb necesar.In fine,termenul al treilea,Real,tot in ghilimele,desemneaza
intoarcerea intr-o lume in care a pastrat numai aparenta cotidianului,dar este plina de
surprise,marcand instrainarea fatala a personajului.Toate cele patru faze ale aventurii lui
Gavrilescu,constituie in cele 8 episoade ale nuvelei (1+3+3+1),reprezinta faze ale unui itinerar
spiritual ,itinerarul dintre Viata si Moarte,dintre Profan si Sacru,dintre lumea de aici si lumea
de dincolo.Constructia insasi a nuvelei,dialectica desfasurarii ei semnaleazasemnificatia
secundaa textului,dincolo de aparenta strict terestra a semnificatiilor.O analiza mai stransa a
acestora se impune,totusi,relevand impresionanta reverberatie de sensuri a fiecarui element
epic,adica ambiguitatea lor inepuizabila.
Tehnica narativa a lui Mircea Eliade continua acum procedee intalnite inca din
Sarpele,respectiv integrarea efasata in test a unor termini cu valoare simbolica,ori de semnal al
unei alte semnificatii decat cea literara.Esentiala si definitorie pentru proza lui Mircea Eliade mi
se pare discretia,voita lipsa de spectaculozitate a procedeului.La tiganci se preteaza la

nenumarate speculatii si trimiteri mitologice,la toate nivelele textului.Cele trei fete sunt
Ursitoarele,Parcele,zane ori spirite ale unor stravechi civilizatii (ceea ce,atunci,ar deschide noi
dileme:civilizatiile ar fi modalitati spirituale pentru marea trecere,ori forme ale culturii tentand
artistuldin Gavrilescu etc.)Baba este un alt Charon,priveghind trecerea dincolo si
primind,oboluldupa traditie,o secreta magiciana stapana peste timp si spatiu,ca si Suren Bose,ori
un spirit malefic folkloric ca in basmele romanesti.Ghicitul insusi nu este cumva o proba
specifica riturilor de initiere,sau,mai mult nu reprezinta un fel de vama luata sufletului celui care
a murit,in cursul calatoriei lui?Atunci ratacirea lui Gavrilescu prin labirintul bordelului celor
trei fete este tot un moment characteristic al riturilor mortii?Si asa mai departe.
Este neindoielnic ca un istoric al religiilor ar putea glosa indefinit pe marginea
Tigancilor!Nu se afla nici in competenta,nici in intentia mea un asemenea efort.Interesat mai
mult de structura fantasticului la Mircea Eliade si de arta strict literara,am
dorit,radicand,intrebarile de mai sus,sa sugerez numai vastitatea orizontului conotativ al
textului,la orice nivel al lui.
Evidenta construirii nuvelei ca o alegorie a mortii,mai bine zis,a trecerii spre moarte ,nu
mi se pare ca mai necesita demonstrate mitologice,tocmai pentru ca se sprijina,din punct de
vedere literar,pe convergenta conotatiilor textului.
Exista,din acest punct de vedere,in nuvela,o strategie generala a epicului,care tine atat de
o atenta mise en scene a evenimentelor,in sens de creare a unui veritabil spectacol,cat si de o
tratare a cuvantului in tehnici mai curand lirice,frecvente in poezie.
Evenimentul narat capata ambiguitate prin varierea nesfarsita a decorului,actorilor si a
perspectivelor-divergente-ale acestora,deci exact ca si cum s-ar afla pe o scena in care ceea ce
este prezentat nu mai poate fi comentat de autor,pastrandu-si o enigmatica autonomie.In mod
paralel,termenul care numeste evenimentul isi pierde autoritatealui din proza,putand fi inteles
numai prin raportarea la context,sin u numai la cel imediat,ci si la cel total(intreaga nuvela),la
fel ca intr-un poem care in sensul unui cuvant le iradiaza pe toate celelalte si isi
primesteiradierea tuturor celorlalte.
Astfel intreaga nuvela are o perfecta logica literara,intrerupta insa brutal,exact la mijlocul
textului,dupa episodul al IV-lea,plecarea de la tiganci,cand tot ceea ce urmeaza nu mai poate fi
considerat,ca pana atunci,drept o vizita intr-o casa de toleranta,a unui
excentric,ci,devine,eventual,o bajbaiala a unui individ confuz printr-un oras toropit de caldura,cu
oameni si ei confuzi.A doua parte a nuvelei,intr-o perspective literara,are in fond aceeasi logica a
absurdului ca si Caldura mare a lui Caragiale,schita deloc fantastica,deloc stranie,cid oar
comica,pentru ca intreaga confuzie care i-a lovit pe bucuresteni este explicateprin factori
climaterici.Cele doua logici din nuvela lui Mircea Eliade nu sunt deci calitativ diferite,ci
numai separate,actionand strict succesiv si chiar justificandu-se reciproc,caldura,euphoria si
excitatia subiacenta a vizitei la tiganci,conjugandu-se pentru a explica distractia si
confuziaulterioara a lui Gavrilescu.
Numai ca arta lui Eliade consta tocmai in fisurarea sistematica a literalului,in strecurarea
subreptice a conotativului prin fisurile denotativului,pan ace acesta incepe sa scartaie de
ineficacitate,dirijand semnificatia spre alte interpretari.Astfel,nuvela lui Eliade produce
fantastical,adica ceea ce lipsea nuvelei lui Caragiale!
Epicul evouleaza in planuri diferite si paralele de semnificatie.Coerentei literalului I se
adauga o coerenta secundaautonoma si decodabila separate.La fel ca si in spectacol,ori in
poezie,denotativul si conotativul au existente paralele,cel de-al doilea generand la randu-I
interpretari multiple,fiecare pornind de la o anumita izotopie a textului.

Primul episode din La tiganci este cel mai evident,poate pentru tehnica epicului dublu la Mircea
Eliade.Literal,el este o simpla relatare a unei discutii din tramvai despre tiganci ca institutie,intre
niste barbate,pseudoscandalizati.In planul secund,incep sa apara insa niste motive care in primul
plan nu au nicio pondere.Cateva gesture:plata biletului de tramvai de catre Gavrilescu,dupa o
indelungata cautare prin buzunare a unei bancnote potrivite;gesturile excesiv politicoase ale lui
Gavrilescu,locvacitatea lui fata de necunoscuti cu o tendinta spre confesiune,la fel de
excesiva.Cateva obsesii:ce este in gradina tigancilor intrebare pusade fiecare data cand trece pe
acolo(de trei ori pe saptamana!);colonelul Lawrence al Arabiei,pe care caldura l-a lovit in
crestet
ca
o
sabie,amutindu-i,idem,amintirea
unei
scene
din
Charlottenburg,deocamdata,fugitiva,necomentata interior.Dar mai ales cateva glose si exclamatii
ale lui Gavrilescu insusi:Gavrilescule,sopti,atentie!ca parca,parca ai incepe sa imbatranesti.Te
ramolesti,iti pierzi memoria.Repet:atentie!ca n-ai dreptul.La 49 de ani barbatul este in floarea
varsteiun mic efort,Gavrilescule,un mic efort de memorie!...(Dupa care personajul isi
aminteste de Charlottenburg,prima coborare in trecut.)Aproape ajunsese,cand auzi tramvaiul
gemand metallic in urma lui.Se opri si-l salute lung cu palaria.<<Prea tarziu!-exclama.Prea
tarziu!>>(Cuvintele spuse aproape de intrarea la tiganci,in incheierea episodului,dar rostite si un
paragraph mai inainte,cu asocierea plecarii sotiei sale Elsa in Germania.)
Toate aceste motive incep de pea cum sa
configureze planul secund de
semnificatie,devenind adevarate laitmotive ale nuvelei,dar,repet,fara niciun relief
stilistic,aproapeingropatein text.In episodul al V-lea dupa plecarea de la tiganci,biletul de
tramvai cu pret sporit va fi un prim indiciu al intrarii intr-un Real straniu modificat;locvacitatea
lui Gavrilescu va creste in fata celor trei fete,intorcandu-l mult spre trecut,pana la a nu mai putea
indeplini proba ghicitului din prezent;de aici si intesificarea motivului apelului la
memorie(reluat intocmai cu aceleasi cuvinte,in momentul iesirii de la baba,in episodul al Vlea!),memorie pe care Gavrilescu si-o va gasi treptat,intelegand progresiv drama lui,pana la
reintalnirea finala cu Hildegard;uruitul tramvaiului il va auzi si in episodul al II-lea si in al V-lea
adica in intrarea si iesirea de la tiganci,in fata babei(!),ca un ultimo si respectiv prim semnal al
lumii ramase afaraal Realului cotidian,pe care insa,intr-adevar,va fi prea tarziusa-l mai
regaseasca;exclamatia are deci o simbolica valoare de adio vietii lui si Realului cunoscut pana
la tiganci;in fine,ce este in gradina lor Gavrilescu nu va afla niciodata,nici macar in finalul
nuvelei cand paraseste totu,definitive,alaturi de Hildegard
Citind in continuare nuvela,realizam treptat aparitia unor noi motive epice a caror functie
se precizeaza progresiv,dar cu soi de,as zice,nonsalanta a autorului.Intrarea in domeniul
tigancilor nu este intreprinsa in niciun scop erotic(de altfel,aparenta de prostituate a tigancilore
mai mult conventionala,nimic nu o sprijina concret;fetelesunt evocate musical,simple siluete
gratioase si enigmatice,delicat-triste,cadane,vestale ori preotese in temple ori haremuri de
hasis),ci din dorinta de cunoastere si de cautare a unei oaze de racoare,definibila deci prin
opozitie cu caldura sufocanta de afara.Idealul meu a fost de totdeauna,arta pura.Traiesc pentru
suflet,declara,candid,Gavrilescu,marturisindu-se ca un velitar ratat,tipic compensate de
reverie.Apoi motivul timpului,conjugat cu cel al memoriei,incepe sa exprime treptat a doua
veleitate,a dragostei,pe langa cealalta,a artei.Baba,semnificativ,traieste in afara timpului(Atunci
sa stii ca iar a stat ceasul,sopti batrana cazand din nou pe ganduri),in domeniul in care fetele nau varsta si Hildegard s-a pastrat tanara ca atunci.Cele trei episoade de la tiganci nu sunt cu
nimic delimitabile in timp pentru Gavrilescu,si el insusi va uitaaceasta dimensiune a existentei
in perioada cand se afla la tiganci;numai la intrare,prizonier inca,din inertie,al mentalitatii de
afara,o corecteaza pe baba(Trebuie sa fie aproape patru.La trei am terminat eu lectia cu

Otilia),mirata de acest inutil simt al timpului.Iata un caz tipic de stingere a mecanismelor

constiintei,propriu iesirii din lume a sufletelor.
Emotionat inainte de a intra in bordei,inauntru Gavrilescuse simti deodata fericit,parca
ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui,si Hildegard ar fi fost de asemenea a
lui.Hildegard!exclama el,adresandu-se fetii.Nu m-am mai gandit la ea de douazeci de ani.A fost
marea mea dragoste.
Timpul retragandu-se apare Memoria.iata o relatie ciudata,pentru ca este inverse celei din
constiinta diurna.O alta memorie incepe sa functioneze acum,prin care faptele existentei i se
releveaza lui Gavrilescu drept etape ale destinului sau;eliberate de greutatea prezentului,el poate
vedea acum nu scopul marunt (sa se reintoarca la madame Voitinovici,sa-si ia servieta uitata),ci
viata lui ca intreg,perspective care marcheaza deja distantarea de aceasta viata.
Cand I se cere sa ghiceasca tiganca,Gavrilescu lasa sa-I cada palaria de paie si le privea
fix,impietrit,ca si cum ar fi privit altceva,dincolo de ele,dincolo de paravane.Euforia sa(iar
vorbeste despre el ca marele artist-vestigiu al memoriei individuale-apoi despre colonelul
Lawrence,mai ales despre Hildegard,plangandu-se ca nu mai stie ce s-a intamplat atunci)este
interpretata de fete ca un gest de frica (ti-e frica san e ghicesti).Dialogul surzilorintre
Gavrilescu si fete este tipic pentru tehnica lui Eliade.Ei vorbesc si traiesc in planuri de
semnificatie diferite.Gavrilescu,rob inca al literaturii situatiei,se confeseaza,de buna credinta
despre Hildegard,fara sa inteleaga ca aluneca inevitabil dincolo de uman;fetele traind detasat in
planul lor,suprauman,poate sacru,stiu ce inseamna aici euforia lui Gavrilescu:i-e frica sa le
ghiceasca.Surprinzator-si meritoriu pentru arta lui M.Eliade-exprima intr-un mod care este
perfect compatibil cu planul literal,al textului,desi in fond,aceste planuri nu mai comunica,dupa
cum nu mai comunica nici planul existential de dincoloal fetelor cu planul lui Gavrilescu
ramas intre.
Esecul de a ghici tiganca il proiecteaza pe profesorul de muzica in hora de ielea
fetelor.In clipa urmatoare se simti prins de maini,si fetele inceputa sa-l invarteasca in
cerc,strigand si suierand,si parca vocile veneau de foarte departe.<<N-ai ghicit,n-ai ghicit!>>auzi
el ca prin vis[]Simtea de asemenea ca hora il poarta usor printer fotolii si paravane catre
fundul incaperii,dar dupa catva timp renunta sa se mai impotriveasca-si nu-si mai dadu seama de
nimic.Cand va fi avut loc moartea clinicaa lui Gavrilescu?La sfarsitul primului epusod (de
insolatie)in fata portii gradinii,acum in acest lesin,ori mai tarziu,in timpul visului,cand se
simte invelit intr-o draperie ca un giulgiu?Greu de descifrat ambiguitatea textului,desi inclin sa
optezpentru primul moment!Este totusi evident ca toate acestea trei formeaza o continuitate,ca
un rit al trecerii,cu momente succesive de modificare a constiintei.(Sau poate toate scenele de
la tiganci alcatuiesc numai un rit de initiere,prin care fetele incearca sa determine o deschidere
spre sacru a mediocrului profesor-de unde tristetea lor in fata esecului sau-moarteapropriuzisaavand loc abia la sfarsitul nuvelei?)
Nu trebuia sa visezi,trebuia s-o iubesti,exclama una din fete,cand Gavrilescu povestea
dragostea lui pentru Hildegard,iar alta o mustra pe prima:Nu trebuia sa-l lasi [sa-si aduca
aminte],auzi el pe cele doua fete soptind.Acum n-o san e mai ghiceasca niciodata.Intre
timp,Gavrilescu si-a amintit complet drama din trecut,seducerealui de catre Elsa,cu care se
casatoreste,abandonand-o pe Hildegard.Si acum ce-I de facut?il intrebara fetele.Caci trece
timpul,trece timpul.O noua incercare,un nou esec.De ce?I s-a intamplat ceva,spuse
grecoaica.Si-a adus aminte de ceva si s-a pierdut,s-a ratacit in trecut.Eroarea lui Gavrilescu,de a
se pierde in reverie,lipsa perspicacitatii si a luciditatii,l-au facut sa-si rateze viata(=Hildegard)si il
fac acum sa-si rateze si moartea.Similaritati tulburatoare apar in momentele Real si Ireal ale

ciclului existentei lui Gavrilescu.In ambele,el n-a putut ghici tiganca:prima oara substituind-o
pe Elsa lui Hildegard,acum grecoaica si evreica,tigancii.Gavrilescu si-a ratat viata,isi rateaza si
moartea:culpa sa,de fapt,a omului,este de a nu mai putea vedea just,de a confunda adevarul cu
aparenta lui,esentialul cu superficialul.Atunci,ritul ghicitului ne apare ca o ultima sansa de
cunoastere,de depasire,adica,a limitelor umanului.Ce s-ar fi intamplat atunci?Daca ai fi ghicito,ari fi fost foarte frumos,sopti grecoaica.Ti-am fi cantat si ti-am fi dantuit sit e-am fi plimbat
prin toate odaile.Ar fi fost foarte frumosParadisul este vazut ca un harem nesfarsit(in
acord,decicu literalul situatiei!),fericitul nemuritor devenind un homo ludens,dar cu dreptul de a
vedea tot(=toate odaile).Beatitudinea,seninatatea conditiei divine,iata ce rateaza
Gavrilescu.Pentru ca s-a ratacit in trecutsi trece timpul,Gavrilescu se ineaca in
iremediabil,este condamnat adica obsesiilor pamanteanului.Reactia lui insasi,violenta,este de a
incerca sa se reintoarca la securitatea conditiei umane,prin mitul capacitatii sale de pianist:el
canta,parca ar fi vrut sa rascoleasca clapele,sa le smulga sis a-si faca loc,cu unghiile,in pantecul
pianului si apoi mai departe,mai adanc.
Visul care urmeaza(episodul al IV-lea)imi pare un cosmar al traversarii materiei.Fara a
cauta cu orice prt corespondenta in ritualul terestrual mortii,ma simt tentat a asocial
labirintul,intunericul,tacerea,spaima,teroarea obiectelor,goliciunea aproape groteasca a trupului
diform,senzatia finala de infasurare in draperie ca un giulgiusi de sufocare in pasla,din
experienta lui Gavrilescu pe taramul tigancilor,obiceiurile romanesti de ingropare. (Intelese
repede ca era altceva,ceva care nu semana cu nimic cunoscut.[]Ajungeau pana la el voci si
rasete,si gomot de scaune trase pe parchet,parca un intreg grup s-ar fi ridicat de la masa si s-ar fi
indreptat spre el.In acea clipa se vazu gol)
Dupa euforia si nonsalanta momentului precedent,teroarea de acum;dupa visul
mortii,anxietatea si dezgustul ei.Exact cand fetele au disparut,cu dansul si frumusetea lor,cand
Gavrilescu a ratat ultima sansa a spiritului sau,apare moarta ca mizerie a trupului,coplesind
himerele amintirii!
Traversarea materiei inseamna desprinderea de materie,si atunci Spiritul,care nu s-a putut
cunoaste pe sine,indentifica cu sine,incearca sa se reintoarca in lume,bantuind locurile in care a
trait.Dupa memorie ca destin,iata memoria ca intensa dorinta de reintegrare printer oameni.Refuz
al mortii,incapacitate de a realize ca atare(Nu intelegi ce ti s-a intamplat acum de curand,de
foarte curand?se va mira mai tarziu Hildegard),ultima incercare de eludare a prezentului,acea
frica de a privi lucid clipa caracteristica din totdeauna pentru Gavrilescu.
Reintoarcerea in viata (=Real),din episoadele V-VI:la firea profesorului de pian,cu
ticurile ei,aceasta inseamna reintoarcerea in Timp.Ah,exclama[Gavrilescu],ridicandu-se anevoie
de pe sofa,cum trece timpul.Fraza,normala literal,devine ironica in planul adanc al
textului.Crezand carealizeazatrecerea timpului,personajul uita intocmai esentialul,pentru ca nu
are constiinta noii sale conditii existentiale:nu cateva ori ci cativa ani au trecut.
Concetrat si lapidar in taramnul celalalt,Timpul a ramas masiv si
ampludincoace.Proiectat acum nimereste pe alte coordinate,ascultand de alte legi,Gavrilescu
nimereste in alta lume,cea cu peste cinci,opt ori doisprezece ani mai tarziu.Elsa a plecat de
doisprezece ani,cand a muritdomnul Gavrilescu,I se spune (dovada ar putea fi definitive pentru
fixareamortii lui Gavrilescu in momentul intrarii in gradina tigancilor!),Otilia s-a maritat si a
plecat cu opt ani in urma.Ratacit in trecut,a ratat prezentul,adica vesnicia fiintelor
divine;acum,ratacit in viitor,Gavrilescu rateaza din nou prezentul,adica efemerul bogat al
fiintelor umane!Dar,fapt si mai important,chiar in cursul timpului povestirii,masurabil pentru
Gavrilescu(literal!),in aceleasi unitati temporale ca inainte de vizita la tiganci.Timpul uman,al

celorlalti,trece frumos,ritmurile fiind ireconciliabile.Banii lui sunt primiti de catre taxator la

prima cursa cu tramvaiul,darn u si la a doua,unde afla ca banii s-au schimbat de un an.Tulburat
de straniul evenimentelor,Gavrilescu face mereu apel la memoria sa,ca si in primul
episode,neintelegand ce s-a intamplat intre timp.Desi usor diluate,aceste doua episoade(care s-ar
fi putut rezuma intr-unul singur)au rostul de a reinviora perspective literala,profana,asupra
evenimentelor,dupa excesul (de sugestii) al celei sacre,intarind straniul unui epic ce parea
exclusive fantastic,prin polivalenta episoadelor de latiganci.
Fantasticul reapare,aproape ca supranatural,prin extraordinara figura a birjaruluidricar,muscal bucurestean din celalalt secol,bonom,visitor incorigibil si generos,perfect
verosimil literal,dar evident mesager al mortii,in planul secund,Charon,traversandu-lpe
Gavrilescu dincolo.Instrainat in Real,incapabil sa se mai orienteze in legile
omenesticaudate,omul se reintoarce in Ireal,in acel punct de jonctiune cu Realul, pentru a
cere-suprema naiva neintelegere!-socoteala de cele intamplate.Rezultatul va di insa ca va
pleca,definitive,in Ireal.Toti visam,spuse. Asa incepe. Ca intr-un vis. Chiar moartea,pentru
Gavrilescu,ramane un vis,nu o luciditate.Ii e frica,remarca induiosata Hildegard.In acest popas
intre viata si moarte,ea l-a asteptat pentru a pleca impreuna,poate,pentru ca si ea rataseghicirea
tigancii.Roaba si ea a trecutului,a unei dragoste neimplinite,femeia realizeaza situatia,darn u o
poate transcende;utilizand pluralul solidaritatii,al unui destin in sfarsit comun(toti visam),ea
devine un ghid al barbatului ,o noua Beatrice.Finalul liric,de cea mai pura poezie pe care a
realizat-o pana acum proza lui Mircea Eliade.