Palita Denis

Clasa a VI-a
Scoala 311

Motivatiile Cruciadelor si consecintele lor

In Occident, asistam in vremea Comnenilor si la cresterea puterii oraselor maritime,

indeosebi a Venetiei, care isi propunea supunerea intregii lumi mediteranene. Venetia devine
acum un Stat care si-a pus intreaga sa forta maritima in serviciul exclusiv al intereselor ei
comerciale, realizand in cele din urma, prin cinism si abilitate, dar si printr-o remarcabila
politica a continuitatii, ambitiile unui imperialism economic, fara scrupule. Este drept ca
aceasta situatie a fost favorizatasi de actul din 1082 semnat de Alexios I, prin care venetienii
primeau dreptul de a cumpara si a vinde in tot Imperiul Bizantin, fara a plati taxe sau a f
controlati de vamesi. Comertul venetian avea practic mai multe drepturi decat chiar
comerciantii bizantini. Ceea ce putea face acum Bizantul, era sa incerce sa diminueze
importanta privilegiilor venetiene, acordand facilitati asemanatoare celor doua principale
rivale: Pisa si Genova. Initiativa a capatat forme practice in vremea lui Ioan a II-lea.
In privinta cruciadelor, acestea au pornit in secolele XI-XIV din tarile apusene ale
Europei si constituie in istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au ramas in memoria
colectiva, alimentatasi de literatura sau cinematografe, drept o mare epopee, cu episoade
multiple. Amintirea lor transformatasi de legenda, a ramas atat de vie incat cuvantul a
sfarsit prin a desemna in vocabularul occidental acea initiativa pornita in numele unui ideal
comun impotriva unui dusman comun. Pe langa motivele de ordin religios, cruciadele au
avut si cauze politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasa a eliberarii
Locurilor Sfnte. In ciuda traditiei crestine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica
din Occident a lansat incepand cu secolul al IV-lea teoria "razboiului just": necesitatea
folosirii fortei, a razboiului impotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau
convinge. Prin promisiunea de recompense ceresti facuta combatantilor, s-a trecut de la
notiunea de "razboi drept" la cea de "razboi sfant". La sfarsitul secolului al X-lea si inceputul
secolului al XI-lea, Biserica Occidentala a incercat sa crestineze moravurile societatii
militare, propunand cavalerului ideal, protectia celor slabi si mentinerea pacii prin lupta
impotriva dusmanilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara ca cel "care omoara un
crestin, varsa sangele lui Hristos".
Multa vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel care face o
calatorie la Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfnte devine un element primordial al cruciadei,
iar difcultatile traseului, faceau parte din spiritualitatea pelerinajului. In afara de spiritul de
bravurasi aventura, cruciatii urmareau si castigarea de averi, precum si crearea unor State
de tip feudal, pe care apoi sa le exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au asteptat
totul: mantuirea vesnica, satisfacerea spiritului de aventura, iar cei mai multi, bogatiile
fabuloase ale Orientului. Ele se explicasi prin cresterea demografca a populatiei din tarile
occidentale, care impunea o expansiune Pe parcursul cruciadelor intalnirea dintre Orient si
Occident a fost privita diferit de catre cele doua parti.
Astfel, cruciatii au ramas impresionati de maretia orasului Constantinopol, de
frumusetea si bogatia lui, care contrasta atat de flagrant cu orasele medievale din Apus,
stramte si murdare. La randul lor, bizantinii considerau pe apuseni niste barbari, fara
maniere si neciopliti. Vorbind despre cruciada populara ajunsa in august 1096 la

Constantinopol, Ana Comnena ii catalogheaza ca "cete de vagabonzi si cersetori care nu au

aer de soldati si nu aveau bani sa-si cumpere mancare".
Initiativa cruciadelor apartine in general papei, conducatorul spiritual: el predica
cruciada sau incredinta predica clerului autorizat si uneori trimisilor pontifcali. De la
cruciada a II-a (1147-1149) pana la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost insarcinati cu
predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat de ordinele cersetoare.
Finantarea crucidelor era obtinuta pe trei cai:
- prin intermediul cruciatilor: baronii isi vindeau pamanturile sau le ofereau
comunitatilor ecleziastice. In secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor sai un ajutor
fnanciar pentru plecarea in cruciada.
- prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladina impusa
in Franta si Anglia, pe bunurile mobiliare si venituri. De la simple ajutoare benevole pe
vremea lui Ludovic al VII-lea in 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August
la intoarcerea sa din Tara Sfanta.
- prin Biserica: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta si taxa ca forme de
obtinere a fondurilor. In ciuda unei puternice opozitii, decima a fost introdusa pentru prima
data in 1199, mai intai clerului intr-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai tarziu si
cardinalilor 10%.
Cruciatul benefcia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea
acorda celui care se angaja in astfel de operatiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin
"privilegiile Crucii", precizate mai bine in 1145 in bula Quantum praedecessores, cruciatul,
familia sa si bunurile sale, erau plasate sub protectia Bisericii. De asemenea, pe durata
desfasurari unei cruciade, plata dobanzilor pentru diferitele imprumuturi contractate era
suspendatasi un muratoriu permitea cruciatului sa-si plateasca datoriile la intoarcerea din
campanie.
Prima cruciada (1096-1099) a fost decisa la sinodul de la Clermont, initiator find
papa Urban al II-lea in 1095. El a prezentat in predica sa principiile acestei prime actiuni de
eliberare a Locurilor Sfnte, insistand pe ajutorul ce trebuia acordat crestinilor din Orient
oprimati de turci. Acest subiect a fost repede inlocuit de tema eliberarii mormantului lui
Hristos, recucerirea si apararea sa. Celui care murea pe drum sau in timpul luptelor, papa ii
promitea iertarea pacatelor. In prima faza a acestei cruciade masele populare constituite
intr-o armata nedisciplinata, au trecut prin Ungaria, Serbia si Bulgaria, ajungand la
Constantinopol in ziua de 1 august 1096. Imparatul Alexios I a trecut in Asia, unde au fost
nimiciti de turci in apropierea localitatii Niceea. Adevarata cruciada, cea a nobililor a ajuns la
Constantinopol, Alexios I reusind sa obtina de la ei un juramant de vasalitate. Cruciatii au
reusit sa cucereasa pe rand Niceea, Edessa, Antiohia, iar Ierusalimul in 15 iulie 1099. Ei au
infintat primele State latine in Orient: la Edessa, care a durat pana in 1144, la Antiohia, care
a durat din 1098 pana la 1268, la Ierusalim, primul "rege" find Godefroy de Bouillon (22 iulie
1099-18 iulie 1100), cel care a refuzat coroana de rege acolo unde Iisus Hristos primise
coroana de spini. Titlul de "rege al Ierusalimului" s-a acordat la 25 decembrie 1110 fratelui
sau Balduin I de Boulogne (1110-1118).
In locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh catolic. Stabilirea cruciatilor in
Palestina, dupa eliberarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerata a f inceputul
colonialismului
european.

A doua cruciada (1147-1149) a avut ca principala motivatie eliberarea Edessei

cucerita defnitiv de turci in 1146. Indemnul la aceasta noua initiativa militara a fost dat de
papa Eugeniu al III-lea, iar Bernard de Clairveaux a fost cel care a predicat-o. Initiativa a
ramas fra rezultat pentru occidentali, intre anii 1140 si 1149, cruciatii ridicand la Ierusalim
o biserica a Golgotei si una a Sfantului Mormant. Din acest moment latinii au inceput sa aibe
drepturi la Sfantul Mormant.
Cruciada a III-a (1189-1192) a pornit in momentul in care sultanul Egiptului Saladin
in anul 1187, dupa 88 de ani de stapanire latina, cucereste Ierusalimul. La cruciada a III-a au
participat trei mari monarhi ai Apusului: imparatul german Frederic I Barbarossa (11521190), regele englez Richard Inima de Leu (1189-1199) si regele Filip al II-lea al Frantei
(1180-1223). Aceasta cruciada s-a soldat practic cu un nou esec, dar s-a putut observa mai
bine ca entuziasmul religios al celor saraci a fost exploatat de ambitiile nobililor.
Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost predicata de papa Inocentiu al III-lea (11981216), cu scopul eliberarii Ierusalimului. Acest papa a fost cel mai mare teoretician al
cruciadei, cel care a alcatuit o doctrina coerenta: din acest moment textele au fxat cu
exactitate conditiile obtinerii indulgentelor, ierarhizate la sfarsitul secolului al XII-lea, in
functie de serviciile aduse cruciadei. De la inceputul secolului al XIII-lea, credinciosilor li se
promitea participarea la cruciada prin rugaciuni, procesiuni religioase, ofrande si sustinere
fnanciara a celor care urmau sa plece, papalitatea inaugurand miscarea de spiritualizare a
cruciadei. La randul ei, Republica Venetia s-a angajat sa asigure transportul cruciatilor cu
propria flota, in schimbul unei sume importante de bani.
Conducatorii veritabili ai acestei cruciade au fost: papa Inocentiu al III-lea, partizan al
unirii Bisericilor sub conducerea Romei si Enrico Dandolo, care incarna ambitiile economice
ale Venetiei. Cruciada avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. In aceeasi
perioada se afla in Occident Alexios al IV-lea, ful imparatului Isaac al II-lea Anghelos (11851195), inlaturat de pe tron si orbit de fratele sau, Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203),
venit in Apus sa ceara ajutor cruciatilor, in schimbul unei recompense, pentru inscaunarea
tatalui sau. El a promis totodata supunerea Bisericii grecesti autoritatii scaunului papal.
Dandolo a acceptat propunerea, gandindu-se indeosebi la avantajele Venetiei de pe urma
acestei situatii. In noile conditii flota venetiana isi modifca traseul si in loc sa se indrepte
spre Egipt, merge catre Bizant unde ajunge in 1204. Alexios al III-lea este detronat, Isaac
Anghelos si ful sau Alexios al IV-lea sunt repusi in drepturi. Imediat grecii au inteles ca acesti
doi suverani nu urmau sa fe decat niste instrumente docile in mana latinilor si a papei. De
aceea, pe 25 ianuarie 1204 are loc un fel de revolutie la Constantinopol soldata cu
rasturnarea lui Isaac al II-lea si a fului sau. Noul imparat, Alexios al V-lea nu poate onora
promisiunile si cruciatii iau cu asalt Constantinopolul in Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp
de trei zile si trei nopti au loc scene penibile, in locul apararii si eliberarii crestinilor in fata
musulmanilor, asa cum fusese predicata aceasta cruciada, asistam la deturnarea cruciatilor
de la tinta lor initiala.
Cruciada a IV-a este deci un fapt exemplar pentru oricare istoric, deoarece originile sale
sunt multiple si difcil de ierarhizat. Nu trebuie uitat faptul ca alaturi de cauzele externe,
apetitul economic italian, coalitia politica germano-normanda, ostilitatea religioasasi
xenofobia, s-au adaugat si o serie de fenomene interne care au fragilizat Imperiul in ultimele
decenii ale secolului al XII-lea.
In locul Imperiului Bizantin, cruciatii au creat Imperiul latin de Constantinopol (12041261), punand rege pe Balduin de Flandra (1204-1205). Teritoriul capitalei a fost impartit

intre Balduin si Dandolo, acesta din urma find singur exceptat de la depunerea juramantului
de vasalitate fata de Balduin. In sfarsit, Venetia primea insulele Ioniene, cea mai mare parte
a insulelor din Marea Egee, Rodosul, Creta, spatii importante din Peloponez, Tracia. Astfel,
cruciada a IV-a oferea Venetiei posibilitatea detinerii unui adevarat Imperiu colonial si a unei
hegemonii economice in regiune. Cucerirea si jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204
si crearea unui Imperiu latin intre 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slabirea
grava a Imperiului Bizantin constituind una din cauzele principale ale cuceririi lui de catre
turci la 29 mai 1453. Efectul cel mai evident al acestei cruciade a fost insa ruptura defnitiva
a unitatii crestine. Ireparabilul in ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii pana
atunci suspecti, devin acum culpabili. In fata "violentei acestor barbari, spunea Nichita
Choniates, nu ne ramane decat sa constatam ca ei nu apartin lumii civilizate".
Ortodoxia a devenit acum vectorul esential al unui nationalism din in ce mai exacerbat,
ajungandu-se un secol mai tarziu sa se vorbeasca pana in indepartata Rusie, de ororile
comise de latini la Constantinopol.
Pe ruinele Imperiului Bizantin, alaturi de Imperiul latin de Constantinopol, s-au organizat
intr-o maniera feudala, o serie de principate vasale: regatul Tesalonicului, ducatul Atenei si al
Tebei, principatul
Ahaiei. Din Imperiul Bizantin mai ramaneau doar trei parti, care pastrau
inca statutul de independenta: Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul grec de la
Niceea (1204-1261) si despotatul de Epir.
Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), caruia i-a urmat
energicul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Era clar ca latinii nu doreau existenta
acestui Stat, de aceea armatele lor au declansat o puternica ofensiva in Asia Mica. Din
fericire ei au fost nevoiti sa faca fata unei puternice concentrari armate in Balcani, formata
din greci si bulgari, condusi de tarul Ionita Caloian. La batalia de la Adrianopole din aprilie
1205, cruciatii sunt zdrobiti, imparatul Balduin ucis, iar Dandolo moare si el la putin timp
dupa aceasta data. Evenimentul este considerabil, pentru ca dominatia occidentala in Orient
cunoaste un prim esec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor, Imperiul Bizantin
pornind tocmai de la Niceea va reusi sa se reformeze, chiar daca pentru acest lucru a fost
nevoie de 50 de ani de confuzie, timp in care Imperiul latin de la Constantinopol a
supravietuit unor conditii penibile.
Succesorul lui Balduin la Constantinopol a fost fratele sau Henric, care la inceput a
inregistrat unele victorii, dar in fnal a fost invins de Ioan Vatatzes. El a reusit sa cucereasca
Adrianopole si a luat din mana bulgarilor importante teritorii din Macedonia si Tracia, precum
si Tesalonicul. Opera sa a fost desavarsita de Mihail Paleologul in ziua de 25 iulie 1261, cand
Constantinopolul a fost recucerit din mana latinilor, imparatul si patriarhul latin refugiindu-se
in Occident. Astfel, se prabusea Imperiul latin, cel care de mai multa vreme ducea o
existenta difcila: pentru a putea trai imparatul vindea Sfnte Moaste si se incalzea cu lemnul
recuperat din constructia propriului palat. La randul sau, Imperiul bizantin recent
reconstituit, era acum un Stat epuizat care se va indrepta dupa doua secole de decadenta
spre ruina.
Fara a intra in detalii cu privire la celelalte cruciade, vom mai spune doar ca ele au
preocupat Occidentul mai mult de doua secole, iar consecintele lor se resimt pana astazi. Ele
au permis Occidentului sa-si dezvolte constiinta unitatii sale, au facilitat amestecul in
Biserica a cavaleriei, au acordat drept la cuvant si la actiune maselor sarace si prost
echipate. Ele au crescut prestigiul si puterea papei sau forta monarhilor, dar prin cele
intamplate la 1204 au transformat Schisma din 1054 intr-un fapt defnitiv.