Sunteți pe pagina 1din 165

Agatha Christie

Crimă la vicariat

Capitolul I Nu eram sigur de unde ar trebui î nceput ă această poveste, dar, î n cele din urm ă , m­am hot ăr â t asupra unei scene petrecute î ntr­o miercuri, la vicariat, pe c â nd ne luam dejunul. Cu toate c ă , î n linii mari, discu ţ ia nu este relevant ă pentru chestiunea de fa ţă , a inclus totu şi câteva momente care au influenţ at evenimentele ulterioare. Tocmai terminasem de t ă iat î n felii o bucat ă de carne de vit ă fiartă (că veni vorba, era extrem de tare); a şezâ ndu­mă la loc pe scaun, am emis ipoteza, foarte nelalocul ei pentru un om înveşm â ntat î n haina preo ţ ească , cum că , dacă se g ă sea cineva să ­l ucidă pe colonelul Protheroe, aceast ă persoană putea face un mare bine umanit ăţ ii. Pe dat ă , tâ nărul meu nepot, Dennis, mi­a replicat:

— C â nd mo şul o să fie g ă sit z ă câ nd î ntr­o balt ă de sâ nge, o să ne aducem aminte de ce­ai spus şi asta va fi ră u pentru dumneata. Mary o s ă depună şi

mă rturie, nu­i a şa, Mary? O s ă povestească în amă nunt cum fluturai cu ţ itul de

tă iat carne, cu gesturi amenin ţătoare.

Mary este fat ă î n casă la vicariat, dar numai ca o scurt ă oprire din drumul care s­o duc ă spre un serviciu mai bun şi mai bine pl ă tit. Auzind ce se vorbea, ea s­a mulţ umit s ă spună , cu o voce foarte r ă sunătoare şi seacă :

— Legumele!

Apoi, cu un gest feroce, a tr â ntit un platou pe mas ă , î n fa ţa lui Dennis.

— A şa de r ău ţi­a mers cu colonelul? M­a î ntrebat so ţ ia mea, pe un ton

milos. N­am putut s ă ­i r ă spund imediat, fiindc ă Mary, dup ă ce a şezase legumele pe mas ă , cu un zgomot ca de tunet, mi­a v â râ t sub nas un platou cu

gă lu şti absolut dezgust ătoare de apoase ce erau. Am refuzat­o politicos, iar ea a

lă sat platoul pe mas ă , cu gesturi bru şte, şi a ieşit.

— Pă cat că sunt a şa o proast ă gospodină , s­a auzit glasul so ţ iei mele, cu

o nuanţă sincer ă de regret. M­am sim ţ it înclinat să ­i dau dreptate. Pe so ţ ia mea o cheam ă Griselda – nume foarte potrivit pentru o so ţ ie de preot. Numai c ă potrivelile se termina aici. Spre exemplu, ea nu este deloc blajin ă . Am crezut dintotdeauna c ă un om al bisericii nu trebuie s ă se î nsoare. Nici acum nu­mi dau seama ce m­a f ă cut

s­o implor pe Griselda s ă m ă ia de bă rbat, la numai dou ăzeci şi patru de ore după ce­o cunoscusem. Am spus mereu sus şi tare c ă î nsur ă toarea este o problema foarte serioas ă şi că nimeni nu trebuie s ă facă acest pas f ă ră să ­l câ ntă rească î ndelung înainte, şi că lucrul cel mai important este potriveala

gusturilor şi a stilului de via ţă . Griselda este cu aproape dou ă zeci de ani mai

tâ nă ră ca mine, îţ i ia minţ ile de dr ă gu ţă ce e, dar mai e şi complet incapabil ă de

a lua lucrurile în serios. Nu se pricepe la nimic, iar traiul al ături de ea este un

mare efort. Dup ă cum se poart ă , s­ar zice c ă parohia mea este o uria şă farsă ,

pusă la cale numai pentru distrac ţ ia ei. Am încercat s­o educ şi am eşuat. Sunt mai convins ca niciodat ă că , pentru un cleric, celibatul este situa ţ ia cea mai potrivită . I­am spus asta şi Griseldei, pe ocolite, de mai multe ori, dar ea s­a mul ţumit, de fiecare dat ă , să râ dă .

— Scumpa mea, i­am spus atunci, dac ă ai încerca să ai puţ ină grij ă

— Uneori, am, mi­a r ă spuns Griselda. Î nsă , una peste alta, am impresia

că lucrurile merg şi mai r ău, atunci c â nd mă stră duiesc să m ă ocup eu î nsă mi.

E limpede că nu sunt f ă cută pentru gospod ă rie. Mi se pare c ă e mai bine s ă las

totul pe seama lui Mary şi să mă consolez cu ideea că mă voi sim ţ i stingherită şi că voi avea la mas ă numai feluri proaste.

Şi cu soţ ul t ău cum ră m â ne, iubito? Am î ntrebat­o eu, cu repro ş, după

care, pă cătuind ca diavolul care cita din Sf â nta Scriptur ă pentru a­ şi atinge

scopurile, am continuat: „ Şi să se ocupe ea de cele ce ţ in de gospodă rie.”

— Ia g â ndeşte­te câ t eşti de norocos c ă nu ai ajuns î n situaţ ia de­a fi

sfâşiat de lei, m­a întrerupt pe dat ă Griselda. Sau ars pe rug. M â ncarea proastă , praful şi viespile moarte nu sunt un motiv de sup ă rare şi agita ţ ie. Mai

poveste şte­mi de colonelul Protheroe. Un noroc au avut şi primii cre ştini – pe atunci nu existau epitropi pe l â ng ă biserici.

— Ce bătr â n brutal, arţă gos şi plin de el, a intervenit Dennis. Nu m ă mir că prima soţ ie şi­a luat lumea în cap.

— Pă i, ce altceva putea s ă facă ? S­a î ntrebat so ţ ia mea.

— Griselda, i­am spus eu aspru, te rog s ă nu mai vorbeşti a şa.

— Hai, iubitule, mi­a r ă spuns, cu mult ă afecţ iune, poveste şte­mi. De

data asta, ce­a mai fost? Tot domnul Hawes, care face plec ă ciuni, d ă din cap şi

se î nchină tot timpul? Hawes este noul diacon – sosit de cur â nd la noi. Nu trecuser ă pe atunci

decâ t vreo trei s ă pt ă mâ ni de câ nd apăruse. E un om foarte bisericos şi ţine post

î n fiecare vineri. Iar colonelul Protheroe era foarte pornit î mpotriva ceremoniilor de orice fel.

— Nu, de data asta nu. A mai zis c âte ceva, dar numai î n treacăt. De data

asta, totul a pornit de la doamna Price Ridley şi de la bancnota ei nenorocit ă de­o lir ă . Doamna Price Ridley face parte din parohia mea şi este o persoan ă foarte cucernică . Î n ziua c â nd comemora moartea fiului ei, venise la slujba de diminea ţă şi pusese o bancnot ă de o lir ă î n cutia milei. Ceva mai t ârziu, citind lista colectelor, constatase, î ndurerată , că suma cea mai mare pomenit ă acolo

era de zece şilingi. Mi se pl â nsese şi mie, iar eu î i ră spunsesem, cu mult bun­ sim ţ , că fă cuse, pesemne, o confuzie.

— Cu toţ ii îmbătr â nim, îi spusesem eu, încercâ nd să î nchei discu ţ ia cu tact. Trebuie s ă pl ătim pre ţul anilor care ni se adun ă î n spate.

Ce să zic? Ciudat, dar vorbele mele nu f ă cuser ă decâ t s­o irite şi mai tare. După ce­mi tr â ntise î n fa ţă că totul i se p ă rea foarte straniu şi că era uimit ă de reacţ ia mea, plecase val­v â rtej şi, cred eu, se dusese drept la colonelul Protheroe – genul de om c ă ruia îi place să facă scandal cu fiecare prilej care i se ofer ă . Şi asta f ă cuse şi atunci. De un lucru î mi pare r ău – că se nimerise să fie

î ntr­o miercuri. Miercurea diminea ţă trebuie să ţin lecţ ii la şcoala parohial ă , iar asta m ă face să fiu foarte nervos şi tulburat, întreaga zi.

— La urma urmei, trebuie s ă se distreze şi el pu ţ in, a zis so ţ ia mea, de

parcă î ncerca să rezume totul dintr­o perspectiv ă nepă rtinitoare. Pe el, nimeni nu­l mă guleşte, nimeni nu­i spune „drag ă domnule vicar”, lui nimeni nu­i

brodeaz ă papuci din aceia de cas ă , oribili, şi nimeni nu­i d ă şosete î n dar, câ nd vine Cră ciunul. Şi nevast ă ­sa şi fiică ­sa s­au s ăturat de el p â nă peste cap. Pesemne că ­i place să se creadă şi el important, m ă car î ntr­o privin ţă .

— Bine, dar n­ar trebui s ă fie a şa de agresiv, am replicat eu, destul de

iritat. Cred c ă nici nu şi­a dat bine seama de ceea ce spunea. Vrea s ă verifice toate registrele bisericii, ca s ă nu existe vreo delapidare. Chiar a şa s­a

exprimat, „delapidare”! Ce­o fi crez â nd, că am î nceput să fur din banii bisericii?

— Pe tine n­are cine s ă te bă nuiască , dragule, mi­a ră spuns Griselda.

Toată lumea ştie că eşti demn de î ncredere… Ceea ce, la urma urmei, este un prilej minunat. Ştii ce mi­a ş dori? Să iei câ te ceva din fondurile S. P. G. {1}

Niciodată nu mi­au pl ă cut misionarii, nu pot s ă ­i suport. A ş fi vrut s­o dojenesc pentru ceea ce auzisem, dar tocmai atunci a intrat

Mary, aduc â nd o budincă de orez, nu tocmai coapt ă . Am încercat să protestez slab, dar Griselda a spus c ă japonezii nu mă nâ ncă orezul dec â t a şa, pe jum ătate fă cut, şi că tocmai de­asta sunt a şa de inteligen ţ i.

— Ba chiar a ş spune că dacă ai m â nca o budinc ă la fel ca asta, î n fiecare zi, pâ nă duminică , ai ajunge s ă ţii o predică minunată .

— Doamne fereşte, m­am î nfiorat eu, apoi mi­am continuat vorba:

Protheroe vine încoace m â ine­sear ă ca să ne uit ă m î mpreun ă î n registre, a şa că ast ă zi trebuie s ă ­mi sfâ r şesc discursul pentru C. E. M. S. {2} Am c ăutat ni şte referinţ e î n Realitatea canonicului Shirley, şi m­am lă sat prins de ea î n a şa mă sur ă că n­am lucrat c ât mi­a ş fi dorit. Tu ce faci dup ă ­amiază , Griselda?

Î mi fac datoria, ca orice so ţ ie bună de vicar. La patru şi jum ătate – ceai

şi bârfă .

Şi cine o să vină ?

Cu o sclipire de virtute pe chip, Griselda a î nceput să numere pe degete:

— Doamna Price Ridley, domni şoara Wetherby, domni şoara Hartnell şi

î nfricoşă toarea Miss Marple.

— Mie, unuia, Miss Marple îmi place, am comentat. M ă car are sim ţ ul umorului.

— Dintre toate scorpiile din sat, ea e cea mai rea, s­a opus Griselda. Ştie

tot ce mi şcă şi trage cele mai î ngrozitoare concluzii. După cum am mai spus, Griselda e mult mai t â nă r ă ca mine. Eu, la vâ rsta mea, am ajuns s ă recunosc c ă ideile cele mai groaznice sunt, î n general,

adevă rate.

— Ei, de la mine s ă nu te a ştepţ i să particip la ceaiul t ău, Griselda, a

spus Dennis.

— Bestie!

— Pă i, ce să zic, ast ăzi chiar am fost invitat la tenis la familia Protheroe.

— Bestie! A repetat Griselda.

Prudent, Dennis s­a retras, iar eu şi Griselda ne­am dus î n biroul meu. Ea s­a a şezat pe masa de lucru şi a î nceput:

— Mă î ntreb cu ce­o s ă fiu servit ă ast ă zi la ceai. Probabil c ă se va povesti

despre doctorul Stone şi domni şoara Cram, şi poate şi de doamna Lestrange. Că veni vorba, am trecut ieri pe la ea, dar n­am g ă sit­o. Da, da, precis c ă vom avea la ceai c â te ceva despre doamna Lestrange. E foarte misterios, nu crezi,

cum a ap ărut ea a şa din senin, a închiriat o cas ă aici şi cum nu iese aproape niciodat ă . Te duce cu g â ndul la o poveste poli ţ ist ă . Ştii tu… „ Şi cine să fi fost ea, această femeie misterioas ă cu chipul frumos şi palid? Ce se­ascundea î n trecutul ei? Nu ştia nimeni, iar î n jurul ei plutea un aer sinistru.” Cred c ă numai doctorul Haydock ştie câ te ceva despre ea.

— Citeşti cam prea multe pove şti poli ţ iste, Griselda, am dojenit­o eu

blâ nd.

— De tine ce să mai zic? Mi­a replicat. Mai deun ă zi, pe câ nd erai î nchis

aici, scriindu­ ţ i predica, am că utat peste tot Pata de pe trepte şi, î n cele din urm ă , am intrat s ă te­ntreb dac ă n­ai vă zut­o pe undeva, şi câ nd colo, ce gă sesc? Am avut bunul sim ţ să roşesc.

— Am luat­o f ă r ă să mă g â ndesc. Mi­au c ăzut ochii pe o fraz ă şi…

Ştiu cum e cu frazele astea pe care­ ţi cad ochii, a spus Griselda şi a

î nceput să citeze, solemn: „ Şi­apoi se î nt âmpl ă un lucru foarte straniu –

Griselda se ridică , str ă bătu camera şşi sărută cu mult ă afecţ iune bă rbatul de

vâ rstă mijlocie.” După care, a f ă cut exact ceea ce spusese.

Şi asta ţ i se pare ţ ie straniu? Am î ntrebat.

— Fireşte. Îţ i dai tu seama, Len, c ă m­a ş fi putut m ărita cu un ministru,

cu un baronet, cu un afacerist foarte bogat, cu trei func ţ ionari plus un fluier ă ­ vâ nt foarte atr ă gă tor, şi totu şi te­am ales pe tine? Nu te­a uimit asta?

— Pe­atunci, da, i­am r ă spuns. M­am î ntrebat adesea de ce­ai f ă cut­o.

Griselda a râ s.

— M­am sim ţ it atâ t de puternic ă , a şoptit ea. To ţ i ceilal ţ i mă considerau

pur şi simplu minunat ă şi, fireşte, ar fi fost foarte bine pentru ei s ă pun ă mâ na pe mine. Î n schimb, pentru tine reprezint exact genul de persoan ă pe care­o deteşti şi cu care nu po ţ i fi de acord, şi totu şi nu mi­ai putut rezista. Vanitatea

mea nu s­a lă sat î nvinsă . E a şa de pl ă cut să fii pă catul tainic şi î ncâ ntă tor din viaţ a cuiva, decâ t să ­i fii lumina ochilor. Ştiu că te stingheresc groaznic şi că te irit mereu, şi totu şi m ă iubeşti la nebunie. A şa e, nu?

— Fireşte că ţin foarte mult la tine, draga mea.

— Vai, Len, de fapt mă adori. Nu­ ţi aduci aminte c â nd am r ămas peste

noapte î n ora ş, ţ i­am trimis o telegramă pe care n­ai primit­o pentru c ă sora femeii de la po şt ă tocmai n ăştea doi gemeni, a şa că ea a uitat s­o dea mai departe, iar tu te­ai tulburat a şa de tare î ncâ t ai sunat la Scotland Yard şi ai fă cut mare t ă ră boi? Exist ă unele momente de care nim ă nui nu­i place s ă i se reaminteasc ă . E

adevă rat că m ă purtasem proste şte atunci, a şa cum nu­mi st ă î n fire.

— Dacă nu­ ţ i e cu supă rare, draga mea, a ş vrea să trec la treab ă pentru

C. E. M. S., i­am spus. Griselda a oftat adâ nc, a sup ărare, mi­a ciufulit p ă rul din cre ştet, l­a

aranjat la loc, şi mi­a ră spuns:

— Nu m ă meri ţ i. Z ău că nu. O să mă î ndr ă gostesc de un artist. S ă ştii că a şa am s ă fac, promit. Ia g â ndeşte­te ce scandal o s ă iasă î n parohie.

Şi­acuma sunt destule scandaluri, am protestat eu slab.

Griselda a râ s, mi­a trimis prin aer un s ă rut, şi a plecat prin u şa­ fereastr ă . Capitolul II

A şa face mereu – mă scoate din fire. C â nd mă ridicasem de la mas ă , m ă sim ţ eam preg ă tit pentru a a şterne pe h â rtie un discurs î nflă că rat pentru

Asocia ţ ia Membrilor Bisericii Anglicane. Discu ţ ia cu ea, î nsă , m­a l ă sat tulburat şi nelini ştit. Tocmai câ nd izbutisem s ă m ă concentrez asupra a ceea ce aveam de fă cut, Lettice Protheroe a intrat peste mine, plutind prin v ă zduh – şi folosesc cu bună ştiinţă acest cuv â nt. Am citit şi eu diverse romane î n care apar tineri despre care se spune c ă plesnesc de energie, de joie de vivre, {3} de miraculoasa vitalitate a tinere ţ ii… Pă rerea mea este c ă toţ i tinerii pe care i­am cunoscut î n viaţ a mea seamă nă cu ni şte strigoi. Î n după ­amiaza aceea, Lettice aducea mai mult ca oric â nd cu un spectru. E o fat ă dr ăgu ţă , foarte î naltă , blondă şi cu totul desprins ă de lumea din jur. A plutit î năuntru, prin u şa­fereastr ă , şi­a scos bereta galben ă pe care­o avea pe cap, f ă ră să ­ şi dea prea bine seama ce f ă cea, apoi a murmurat, cu un aer surprins şi distant:

— Dumneavoastră eraţ i…

Exist ă o că rare care pleac ă de la Old Hall, str ă bate pă durea şi iese apoi la

poarta gr ă dinii noastre. A şa că , î n general, oamenii care vin din direc ţ ia aceea, intr ă prin gră dină şi ajung la fereastra biroului, î n loc să mai ocolească pe drum şi să ajung ă la u şa din fa ţă . Nu m­am mirat c ă Lettice venise pe­acolo,

î nsă atitudinea ei m­a iritat un pic. Câ nd vii la vicariat, pare firesc s ă te­a ştepţ i să dai şi peste un vicar acolo.

Lettice a intrat şi s­a pr ă bu şit ca o câ rpă î ntr­unui dintre fotoliile mele mari. Cu privirile a ţintite î n tavan, absent ă , a început să se tragă de pă r.

— Dennis nu­i pe aici?

— Nu l­am mai v ăzut de la dejun. Î nţ elesesem că merge să joace tenis la

voi acas ă .

— Of, a spus Lettice. Sper c ă nu s­a dus. Acolo nu­i nimeni.

— A zis că tu l­ai invitat.

— Da, cred că a şa e. Dar asta era vineri şi azi e mar ţ i.

— Ba miercuri, am corectat­o eu.

— Vai, groaznic. Î nseamn ă că iar am uitat s ă merg să iau masa cu ni şte persoane. E a treia oar ă . Din fericire pentru ea, nu p ărea foarte tulburat ă de acest g â nd.

— Dar Griselda, pe unde­o fi?

— Cred că în studioul din gr ă dină î i pozează lui Lawrence Redding.

— Ce brambureal ă a mai fost şi cu el, a spus Lettice. Şi cu tata, şti ţ i

dumneavoastră . Tata e groaznic.

— Ce bra., adic ă despre ce­a fost vorba? Am î ntrebat­o.

— Despre portretul meu. Tata a aflat totul. Dar ce­i r ă u î n faptul c ă m ă

picta î n costum de baie? Dac ă tot merg a şa la plaj ă , de ce să nu apar a şa şi­n tablou? E de­a dreptul absurd, a continuat Lettice dup ă o scurta pauz ă . Un tată care să ­i interzic ă unui t â nă r să ­i mai intre­n cas ă . Fireşte că eu şi Lawrence şi cu mine suntem revolta ţ i. Am să vin încoace şi­o să mă picteze î n studioul dumneavoastr ă .

— Ba nu, draga mea, dac ă tat ă l t ău se opune, atunci nu.

— Of, of, a suspinat Lettice. Toat ă lumea se poart ă a şa de aspru cu mine!

Mă simt zdrobit ă cu totul. Dac ă mă car a ş avea ceva bani, a ş pleca de­aici, dar

a şa nu pot. M ă car dacă tata ar avea bunul­sim ţ să moar ă , mi­ar merge şi mie mai bine.

— Lettice, să nu mai spui a şa ceva.

— Nu? Pă i, dacă nu vrea să ­i doresc moartea, n­ar trebui s ă se poarte

a şa de groaznic c â nd vine vorba de bani. Nu m ă mir că mama l­a p ă ră sit. Şti ţ i că , multă vreme, am crezut­o moart ă ? A fugit cu un t â nă r, nu? Ce fel de om era? Era simpatic?

— Asta s­a î nt âmplat cu ceva ani buni înainte ca taic ă ­tă u să se

stabilească aici.

— Mă î ntreb ce s­o fi înt â mplat cu ea. Cred c ă şi Anne o s ă ­ şi ia un

amant î n cur â nd. Anne m ă ur ăşte – se poart ă foarte bine cu mine, dar m ă ur ăşte, pentru c ă şi ea îmbă tr â neşte şi nu­i convine. Că veni vorba, a cam ajuns la v â rsta câ nd te apuc ă spaimele. Î n clipa aceea, m­am î ntrebat dac ă nu cumva Lettice avea de g â nd să ­ şi petreacă toat ă după ­amiaza î n biroul meu.

— Nu mi­aţ i vă zut discurile de gramofon, nu? M­a î ntrebat ea.

— Nu.

— Ce groaznic! Ştiu că le­am l ă sat pe undeva. Mi­am pierdut şi câ inele.

Şi ceasul de m â nă trebuie că zace pe undeva, dar n­are a face pentru c ă oricum nu merge. Of, of! Mi­e a şa de somn şi nu î nţ eleg de ce, pentru c ă de­abia pe la unsprezece m­am trezit. Dar a şa­i via ţa. Te stoarce de puteri, nu crede ţ i? Vai de

mine, trebuie s ă plec. La trei trebuie s ă trec pe la doctor Stone, s ă ­i vă d gorganul. Am tras cu ochiul la ceasul din perete şi i­am spus c ă se fă cuse patru

fă

ră două zeci şi cinci.

Chiar a şa? Ce groaznic! M ă î ntreb dac ă m­au a şteptat sau au plecat

fă

ră mine. Mai bine mă duc şi î ncerc să aflu.

S­a ridicat şi s­a î ndepă rtat plutind, arunc â ndu­mi o şoaptă peste umă r:

Î i spuneţ i dumneavoastr ă lui Dennis, bine?

Fă r ă să m ă g â ndesc, am î ncuviinţ at; mi­am dat apoi seama c ă nu aveam habar ce urma s ă ­i spun lui Dennis, dar era prea t â rziu şi mi­a trecut prin cap

că orice ar fi fost pesemne c ă n­avea nici o importanţă . După aceea, am î nceput să m ă g â ndesc la situaţ ia doctorului Stone, un celebru arheolog care venise de curâ nd î n sat, să locuiască la hanul Mistre ţ ul Albastru, pentru a supraveghea

să păturile la un gorgan aflat pe mo şia colonelului Protheroe. Î ntre el şi colonel

avuseser ă deja loc c âteva certuri. Faptul c ă o invitase pe Lettice s ă ­i vadă munca mă amuza. Mi­am dat seama, dintr­o dat ă , că Lettice Protheroe era o fat ă destul de frivol ă şi m­am î ntrebat cum avea s ă se î nţ eleag ă cu secretara arheologului, domni şoara Cram – o t â nă ră zdrav ă nă , de dou ăzeci şi cinci de ani, foarte expansivă , ro şie la fa ţă , vivace şi î nzestrată cu o gur ă care pare î ntotdeauna s ă adă postească prea mulţ i dinţ i. Opinia publică din sat este împă r ţ it ă – unii consider ă că nu­i chiar u şă de biserică , iar al ţ ii că este o femeie foarte virtuoas ă , care şi­a pus în cap să devină câ t mai repede doamna Stone. Î n toate privin ţ ele, este foarte diferit ă de Lettice. Pesemne că lucrurile nu st ăteau prea bine la Old Hall, m­am g â ndit eu atunci – şi era firesc. Colonelul Protheroe se c ă sătorise a doua oar ă , cu vreo cinci ani î n urm ă . Cea de­a doua doamn ă Protheroe era o femeie foarte atră g ătoare, cu un stil oarecum neobi şnuit. De la bun î nceput mi se p ă ruse că relaţ iile dintre ea şi fiica vitreg ă nu aveau cum s ă fie prea grozave. A urmat o alt ă î ntrerupere. De data aceasta era diaconul meu, Hawes, care voia să afle amă nunte despre discu ţ ia cu Protheroe. I­am spus c ă bă tr â nul

colonel se pl â nsese iar ăşi de tendin ţ ele sale „papiste”, dar c ă adevă ratul scop al vizitei fusese altul. Î n acela şi timp, i­am repro şat şi eu ceva, şi i­am spus verde­

n fa ţă că trebuia s ă se supun ă voinţ ei mele. Una peste alta, a suportat totul

destul de bine. După ce­a plecat, mi­a p ă rut destul de r ău pentru faptul c ă nu aveam o pă rere mai bună despre el. Asemenea senza ţ ii, că un om îţ i place sau îţ i displace î ncă din primul moment, sunt ira ţ ionale şi nu pot fi prea cre ştine şti.

Constat â nd că limbile ceasului de pe birou ar ătau cinci f ă r ă un sfert (ceea ce î nsemna că era, de fapt, patru şi jum ătate), am oftat şi m­am dus î n salona ş. Acolo se adunaser ă deja patru membre ale parohiei mele, fiecare cu cea şca sa de ceai. Griselda şedea lâ ng ă m ă suţ a de servit, î ncercâ nd să par ă câ t mai degajat ă şi la locul ei, dar nu reu şea decâ t să sară î n ochi, î ncă şi mai mult ca de obicei. Am dat m â na cu toate musafirele şi m­am a şezat î ntre Miss Marple şi domni şoara Wetherby. Miss Marple este o doamn ă î n vâ rst ă , cu o fire blâ ndă şi prietenoas ă . Domni şoara Wetherby este un amestec de î nflă că rare şi de dispreţ . Din ele dou ă , cea mai periculoas ă este, de departe, Miss Marple.

— Tocmai vorbeam, mi­a spus Griselda cu un glas dulce ca mierea,

despre doctorul Stone şi domni şoara Cram. Ca fulgerul, mi­a trecut prin minte o poezioar ă foarte î ndr ă znea ţă pe care­o compusese Dennis. „Domni şoarei Cram, nu­i pas ă nici un dram…”. Am sim ţ it dorin ţa subită de­a o rosti cu voce tare, pentru a vedea efectul, dar, din fericire, m­am abţ inut.

— Nici o fat ă de treabă nu ar face a şa ceva, a spus scurt domni şoara

Wetherby, sub ţ iindu­ şi î ncă şi mai mult buzele, î ntr­un gest de dezaprobare.

— Ce anume? Am î ntrebat eu.

— Să facă pe secretara unui b ă rbat neî nsurat, a venit r ă spunsul, pe un

ton î ngrozit.

— Vai, draga mea, a spus Miss Marple, eu, una, zic c ă bă rba ţ ii î nsuraţ i

sunt cei mai r ăi dintre to ţ i. Adu­ ţ i aminte de biata Mollie Carter.

— Fireşte că bărba ţ ii î nsura ţ i care tr ă iesc despă r ţ i ţ i sunt ceva cu totul aparte, a replicat domni şoara Wetherby.

Şi chiar şi unii dintre cei care tr ă iesc al ături de neveste, a şoptit Miss Marple. Mi­aduc aminte…

— Ei, am intervenit eu, ca s ă pun capăt acestor amintiri nelalocul lor, dar

cred că , î n zilele noastre, o fat ă se poate angaja la fel de bine ca şi un bă rbat.

Şi să vină să locuiască la ţară ? La acela şi hotel? A spus şi doamna Price Ridley pe un ton sever.

Şi toate camerele sunt pe acela şi palier…, am auzit şoapta domni şoarei Wetherby c ă tre Miss Marple.

Domni şoara Hartnell, o femeie foarte ridat ă , jovial ă , spaima tuturor

să racilor, a f ă cut şi ea o observa ţ ie, cu un glas r ă sună tor şi puternic:

— Să racul om, o s ă fie prins î n la ţ înainte s ă ­ şi dea seama pe ce lume e.

E nevinovat ca un prunc de­abia n ă scut, i se cite şte pe figură .

Ce ciudate expresii mai folosesc oamenii într­o discu ţ ie! Niciuna dintre doamnele de fa ţă nu ar fi î ndr ăznit s ă se refere la un prunc real, î nainte ca acesta să fie undeva la adă post, î n leag ă n, accesibil tuturor privirilor.

— Eu spun c ă ­i dezgustă tor, a continuat domni şoara Hartnell,

demonstr â ndu­ şi lipsa de tact obi şnuit ă . Pă i, el trebuie s ă fie cu cel pu ţ in dou ăzeci şi cinci de ani mai în vâ rst ă .

Pe dată , s­au înă lţ at trei glasuri femeie şti, care au î nceput să vorbească , amestecat, despre spectacolul preg ă tit de corul de b ă ieţ i, despre regretabilul

incident de la ultima întrunire a mamelor şi despre cum te tr ăgea curentul î n biserică . Miss Marple a privit­o pe Griselda şi i­a fă cut cu ochiul.

— Dar nu credeţ i, a spus so ţ ia mea, c ă este cu putin ţă ca domni şoarei

Cram să ­i placă , pur şi simplu, slujba pe care o face? Poate c ă nici nu­l

consider ă pe doctorul Stone altceva dec â t şeful ei. S­a l ă sat tă cerea. Era limpede c ă niciuna dintre cele patru doamne nu

era de acord. Miss Marple a vorbit prima, m â ng â ind­o pe Griselda pe bra ţ , cu gesturi bl â nde.

— Draga mea, dumneata e şti foarte t â nă ră . Cei tineri au gâ nduri a şa

curate!

Indignat ă , Griselda i­a ră spuns că ea, una, nu avea c âtu şi de pu ţ in gâ nduri curate.

— E firesc, a spus Miss Marple, f ă ră să ­i ia î n seamă protestele, ca

dumneata s ă crezi tot ce­i mai bun despre fiecare.

Şi chiar credeţ i că vrea să se m ă rite cu b ărbatul ă la chel şi plicticos?

Î nţ eleg că e destul de bine situat, i­a r ă spuns Miss Marple. Dar mi­e

team ă , şi destul de nervos şi de agresiv. Mai deun ă zi s­a certat r ă u cu colonelul Protheroe. Toate celelalte s­au aplecat în faţă , ascult â nd cu interes.

— Colonelul l­a acuzat c ă ar fi un şarlatan f ă r ă pic de cuno ştinţ e î n domeniu.

— Tipic pentru colonel… Ceva a şa de absurd, a comentat doamna Price

Ridley.

— Tipic pentru colonel, da. Nu ştiu î nsă dacă ­i a şa absurd, a continuat

Miss Marple. V ă aduceţ i aminte de femeia care a venit s ă spun ă că reprezenta organizaţ iile de binefacere, a încasat dona ţ ii şi apoi a dispă rut fă r ă urm ă şi s­a dovedit că n­avea nimic de­a face cu asta? Toat ă lumea are tendin ţ a să se arate

î ncrez ătoare şi să ­i judece pe oameni dup ă ceea ce pretind a fi.

Mie, unuia, nici prin cap nu mi­ar fi trecut s ă o descriu pe Miss Marple ca pe o persoan ă î ncrez ă toare”.

— Parcă auzisem că au fost probleme şi cu t â nă rul artist, cu domnul

Redding, nu? A întrebat domni şoara Wetherby, iar Miss Marple a î ncuviinţ at.

— Colonelul Protheroe l­a dat afar ă din casă . Se pare că o picta pe Lettice

î n costum de baie.

— Eu am zis de la bun început că este ceva î ntre ei, a declarat doamna

Price Ridley. Tâ nă rul ă sta e mereu pe acolo. P ă cat că biata fată n­are mam ă .

Mama vitreg ă e cu totul altceva, î ntotdeauna.

— Ei, pot să zic că doamna Protheroe se str ă duieşte, a spus domni şoara

Hartnell.

— Fetele sunt a şa de ascunse, s­a pl â ns doamna Price Ridley.

— Dar ce poveste frumoas ă , nu? A intervenit domni şoara Wetherby cea

sensibilă . E un t ână r foarte ar ătos.

— Da, dar cam s ă lbatic, a spus domni şoara Hartnell. N­are cum altfel. Artist… Paris, modele şi toate celelalte!

Şi s­o picteze î n costum de baie! Nu­i prea bine, a replicat doamna Price Ridley.

Şi pe mine mă pictează , a intervenit Griselda.

— Da, draga mea, dar nu î n costum de baie, a zis Miss Marple.

— Nu, dar se poate şi mai r ău de­atâ t, a declarat Griselda, solemn ă .

— Vai, obr ăznică tur ă mică …, s­a auzit domni şoara Hartnell, amuzat ă şi

î ngă duitoare; celelalte p ă reau însă u şor tulburate.

— Spuneţ i­ne, oare draga de Lettice v­a povestit necazurile ei? M­a

î ntrebat Miss Marple.

— Să ­mi povestească ?

— Da. Am vă zut­o trec â nd prin gr ă dină şi intrâ nd prin fereastra biroului.

Miss Marple vede tot. Faptul c ă trebă luieşte prin gră dină este o acoperire perfect ă , iar obiceiul de­a cerceta p ă să rile cu un binoclu puternic poate fi, oricâ nd, invocat ca pretext.

— Da, a pomenit de asta, da, am î ncuviinţat.

— Domnul Hawes p ă rea î ngrijorat, a continuat Miss Marple. Sper c ă nu

munceşte prea mult.

— Vai! A strigat î nsufleţ it ă domni şoara Wetherby. Mai c ă am uitat. Am

ni şte veşti. L­am v ă zut pe doctorul Haydock ie şind de la doamna Lestrange. Cu toatele s­au privit, r â nd pe râ nd.

— Poate că ­i bolnavă , a sugerat doamna Price Ridley.

— Dacă ­i pe­a şa, trebuie s ă fi fost ceva foarte brusc, a spus domni şoara

Hartnell, de vreme ce eu am v ă zut­o plimb â ndu­se prin gră dină pe la trei dup ă ­ amiaz ă şi pă r â nd foarte s ă nătoasă .

— Pesemne că ea şi cu doctorul se cunosc de mult, a revenit doamna

Price Ridley. Numai c ă el nu spune nimic.

— Ce ciudat, a reluat domni şoara Wetherby, c ă nici m ă car n­a pomenit

despre asta.

— C ă veni vorba…, a î nceput Griselda, pe un ton jos, de tain ă , apoi s­a

oprit; toate celelalte s­au aplecat spre ea, pline de însufleţ ire. Se înt â mpl ă ca eu

să ştiu toat ă povestea. B ă rbatul doamnei Lestrange a fost misionar. O poveste groaznic ă . Ce să zic… A fost m â ncat. Chiar a şa, mâ ncat. Iar ea a fost silit ă să devină soţ ia unui şef de trib. Doctorul Haydock a f ă cut parte dintr­o expedi ţ ie care a salvat­o. A urmat un moment de mare agita ţ ie, apoi Miss Marple a spus, cu reproş, dar zâ mbind:

— Vai, feti ţ o dragă , ce ră ut ă cioasă eşti!

Şi a bă tut­o pe Griselda pe bra ţ , a dojană .

— Draga mea, s ă nu mai faci a şa ceva. E foarte primejdios. Dac ă te apuci

să inventezi astfel de lucruri, s ă ştii că oamenii vor avea înclina ţ ia să le creadă .

Uneori, asta duce la complica ţ ii. Peste î ntreaga adunare s­a l ă sat un nor ca de ghea ţă . Dou ă doamne s­au şi ridicat s ă plece.

— Mă î ntreb dac ă este totu şi ceva î ntre tâ nă rul Lawrence Redding şi

Lettice Protheroe, a spus atunci domni şoara Wetherby. Cam a şa pare. Dumneata, Miss Marple, ce crezi? Miss Marple p ărea adâ ncit ă î n g â nduri.

— Eu, una, n­a ş zice. Nu de Lettice e vorba. Eu m­a ş fi gâ ndit la cu totul

alt ă persoană .

— Da, dar Protheroe trebuie s ă fi crezut c ă .

— Ei… El un bă rbat destul de n ăt â ng. A şa l­am crezut de la bun î nceput,

a spus Miss Marple. E genul de om c ă ruia î i intră î n cap o idee gre şit ă şi care, apoi, se î ncă păţâ neaz ă s­o creadă . Nu vă amintiţ i de Joe Bucknell, cel care

ţinea mai demult Mistre ţ ul Albastru? S­a agitat at â ta pentru c ă fiica lui avea ceva, chipurile, cu t â nă rul Bailey. Dup ă care s­a dovedit c ă era vorba de so ţ ia lui… Femeia aceea at â t de u şuratic ă . De câ nd deschisese gura, se uitase numai la Griselda, ceea ce m­a f ă cut să m ă î nfurii, brusc.

— Nu credeţ i, Miss Marple, am intervenit, c ă suntem, cu toţ ii, înclina ţ i să

spunem vrute şi nevrute? Ştiţ i bine că mila creştinească î nseamnă şi refuzul orică rui gâ nd r ău. Vorbele astea proste şti şi bârfele r ăută cioase pot provoca ni şte consecinţ e nebă nuite.

— Drag ă domnule vicar, mi­a r ă spuns Miss Marple. Dumneavoastr ă

sunteţ i a şa de bun… Dar sunte ţ i desprins de lumea î n care tr ă im. Eu am studiat firea omului de mult ă , mult ă vreme şi am ajuns s ă mă a ştept la tot ce­i mai ră u. E adevă rat că vorbele î n doi peri nu sunt o dovad ă de bună tate şi de blâ ndeţ e, numai c ă , foarte adesea, ele sunt adev ă rate. Nu crede ţ i? Precisă şi necru ţătoare, ultima lovitur ă şi­a atins ţ inta. Capitolul III

— Ce mai scorpie, a comentat Griselda, de îndată ce u şa s­a î nchis, apoi

s­a str âmbat î n direcţ ia musafirelor care plecau, m­a privit şi a r â s. Len, oare

chiar m ă bă nuieşti că a ş fi amanta lui Lawrence Redding?

— Fireşte că nu, draga mea.

Şi totu şi ai crezut c ă la asta f ă cea aluzie Miss Marple şi mi­ai să rit î n apă rare î ntr­un chip absolut minunat. Ca… ca un tigru furios.

M­am sim ţ it cuprins de o nelini şte subită . Nici un cleric al Bisericii Anglicane nu ar trebui s ă se afle vreodat ă într­o situaţ ie î n care s ă poată fi descris ca „tigru furios”.

— Pă i, mi s­a pă rut că trebuia s ă spun ceva, i­am r ă spuns. Totu şi,

Griselda, mi­a ş dori să ai ceva mai multă grijă ce vorbeşti.

— Te referi la povestea cu canibalii? Sau la aluzia pe care­am f ă cut­o,

cum că Lawrence m ă picteaz ă goală ? Dacă ar fi ştiut ele c ă , de fapt, mă pictează î mbră cat ă cu o hain ă groasă cu guler î nalt de blan ă – genul de hain ă cu care­ai putea s ă mergi să ­l vezi şi pe Pap ă şi fă r ă nici un petic de piele la vedere, făr ă umbr ă de pă cat… De fapt, totul este fantastic de pur. Lawrence nici nu î ncearcă mă car să ­mi facă un pic de curte. Nu î nţ eleg de ce.

— Haide, Len, nu mai face pe nevinovatul. Ştii foarte bine c ă o femeie

atră g ătoare, m ăritat ă cu un bă rbat ceva mai î n vâ rst ă , este ca un fel de dar

ceresc pentru un t â năr. Trebuie s ă mai fie vreun motiv. Nu se poate spune c ă nu sunt atr ă gă toare, pentru c ă sunt.

— Doar nu vrei cu adev ă rat să ­ ţi facă declara ţ ii.

— Pă i… Nu, mi­a ră spuns Griselda, şovă ind o idee mai mult dec â t mi s­

ar fi pă rut cuviincios.

— Dacă e î ndr ă gostit de Lettice Protheroe…

— Miss Marple nu p ă rea s­o cread ă .

— Poate se î nşeal ă .

— Miss Marple nu se î nşeal ă niciodat ă . Genul ă sta de scorpie b ă trâ nă are

mereu dreptate, a spus Griselda, apoi s­a oprit pu ţ in şi a continuat, aruncâ ndu­mi o privire iute şi piezi şă : Mă crezi, nu­i a şa? Adică , mă crezi că nu e nimic î ntre mine şi Lawrence.

— Griselda, draga mea…, am spus eu surprins. Fire şte. S­a apropiat de mine şi m­a să rutat.

— Ce n­a ş da, Len, să nu fii a şa de u şor de dus de nas. Indiferent ce ţ i­a ş spune, m­ai crede.

— Da, chiar sper s ă fie a şa. Şi totu şi, scumpa mea, te implor s ă ai grijă

ce spui şi să nu te mai repezi s ă vorbeşti. Pare greu de crezut, dar femeile astea

nu au nici un pic de umor şi iau totul î n serios. S ă nu ui ţ i asta.

— Ce le trebuie lor în via ţă , a spus Griselda, este un strop de imoralitate.

Dacă ar avea­o, n­ar mai fi a şa de dornice s­o caute la al ţ ii. Şi, cu asta, a ie şit din camer ă , iar eu, arunc â nd o privire la ceasul de

mâ nă , m­am gr ă bit să plec î n ni şte vizite pe care ar fi trebuit s ă le fac ceva mai devreme. Ca de obicei, la slujba de miercuri sear ă nu a fost mult ă lume; câ nd am ieşit î n biserică , după ce î mi scosesem veşmintele de ceremonie î n sacristie, nu mai era nimeni acolo î n afară de o femeie care st ătea î n picioare, privind afar ă pe una dintre ferestre. Avem c â teva vitralii foarte frumoase şi, de fapt, biserica

î nsăşi este demn ă de admira ţ ie. Auzindu­mi pa şii, femeia s­a î ntors şi am observat că era doamna Lestrange. Am â ndoi am tă cut o clipă , oarecum

î ncurcaţ i, apoi i­am spus:

— Sper că vă place bisericu ţ a noastr ă .

— Tocmai admiram amvonul, mi­a r ă spuns ea; are un glas pl ă cut, jos,

dar foarte special, şi pronun ţă toate cuvintele limpede. Îmi pare ră u că n­am fost acas ă ieri, câ nd a trecut so ţ ia dumneavoastr ă . Am mai vorbit c â teva minute despre biseric ă , şi am constatat c ă era, fă r ă

putinţă de t ăgadă , o femeie cultivat ă , care ştia multe despre istoria şi arhitectura bisericii. Am plecat î mpreun ă şi am apucat­o pe drum, c ă ci una dintre că ile pe care se ajunge la vicariat trece chiar pe l â ngă casa ei. Ajungâ nd la poart ă , mi­a spus cu amabilitate:

— Nu vreţ i să intra ţ i? Puteţ i să ­mi spuneţ i ce părere ave ţ i despre aranjamentele pe care le­am f ă cut.

Am acceptat invita ţ ia. Casa ei, pe nume Little Gates, apar ţ inuse mai î nainte unui colonel anglo­ indian, şi nu m­am putut sim ţ i altfel decâ t u şurat de dispari ţ ia meselor din alamă şi a idolilor adu şi din Burma. Acum era mobilat ă foarte simplu, dar cu

un gust impecabil. Îţ i dă dea o senza ţ ie de armonie şi de odihn ă . Cu toate astea, m­am î ntrebat din ce î n ce mai mirat ce­o f ă cuse pe o femeie ca doamna Lestrange să vină să locuiasc ă î n St. Mary Mead. Mi­era limpede c ă era o persoană de lume, a şa că mi se părea o alegere ciudat ă din partea ei s ă se

î ngroape î ntr­un să tuc ca al nostru. Î n lumina puternic ă din salona şul ei, am avut prilejul s­o v ă d a şa cum trebuia, pentru prima dat ă . E o femeie foarte

î nalt ă , cu pă rul auriu, cu o nuan ţă roşcat ă . Are spr â ncenele şi genele î nchise la culoare – fie de la natur ă , fie cu ceva ajutor, nu mi­am putut da seama. Dac ă atunci era machiat ă – a şa cum am crezut, privind­o – o f ă cuse cu foarte mult meşteşug. A şa, lini ştit, chipul ei avea ceva de sfinx. Ochii erau stranii – cei mai stranii din c âţ i am văzut în via ţ a mea; la culoare, erau aproape aurii. Era

î mbră cat ă impecabil şi se purta cu mult ă graţ ie, ca o femeie de familie bun ă , şi totu şi exista ceva la ea care p ă rea nepotrivit şi surprinz ă tor. Se sim ţ ea că ascunde ceva. Mi­am adus aminte de cuv â ntul pe care­l folosise Griselda – „sinistru”. Era o absurditate, fire şte… Şi, totu şi…? Fă r ă să vreau, m­am gâ ndit dintr­odată că femeia aceea nu se d ă dea în lă turi de la nimic. Discu ţ ia noastră nu a avut nimic ie şit din comun – am vorbit despre tablouri, c ă rţ i, biserici vechi. Cu toate astea, am ajuns s ă am puternica impresie că mai era şi altceva la mijloc, c ă doamna Lestrange voia s ă ­mi spun ă ceva cu totul diferit. I­am prins privirea de vreo dou ă ori şi am v ăzut­o cum se

uita la mine cu o st â njeneal ă ciudată , de parcă nu se putea hot ăr î . Am observat că avea mare grij ă să nu aduc ă vorba de nimic personal. Nu pomenise nici mă car o dată de vreun so ţ , de prieteni sau de rude. Numai c ă , în tot acest timp,

î n privirea ei persista o expresie stranie, ca şi cum mi­ar fi cerut ajutorul. P ărea

să ­mi spună : „Să vă povestesc? A ş vrea s­o fac. Nu m ă puteţ i ajuta?” Pâ nă la urm ă î nsă , totul i­a pierit de pe chip. Sau, cine ştie, poate c ă fusese numai o p ă rere. Am avut atunci senza ţ ia că ­ şi dorea să m ă vadă plecat. M­am ridicat şi am salutat­o. Ie şind din camer ă , am privit î napoi şi am vă zut­o cu ochii a ţ inti ţ i în urma mea şi cu o expresie mirat ă , nehot ă râ t ă . Dintr­o pornire subit ă , m­am întors la ea. — Dacă pot să fac ceva pentru dumneavoastr ă … — Sunteţ i foarte amabil, mi­a r ă spuns, şovă ielnic; am t ă cut amâ ndoi, apoi a ad ă ugat: Ce n­a ş da să ştiu cu siguran ţă . E foarte greu. Nu, nu cred c ă mă poate ajuta cineva. Dar v ă mul ţ umesc pentru c ă v­a ţ i oferit. Discu ţ ia pă rea î ncheiat ă , a şa că am plecat, f ă r ă î nsă să î ncetez a m ă fr ăm â nta. Noi, cei din St. Mary Mead, nu suntem obi şnui ţ i cu tainele. Adev ă rul acestei afirma ţ ii se vede şi din faptul că , pe dat ă ce­am ieşit pe poart ă , cineva a să rit asupra mea. Era domni şoara Hartnell, care se pricepe foarte bine s ă sară la oameni, în felul ei copleşitor şi fioros.

— V­am vă zut! A exclamat ea, pe un ton jovial, care m ă st â njenea. Vai, şi ce î ncâ ntat ă am fost! Acum ne pute ţ i spune şi nou ă totul…

— Despre ce?

— Despre misterioasa doamn ă ! E vă duvă , sau are şi un so ţ pe undeva?

— Chiar că nu ştiu. Nu mi­a spus.

— Ce ciudat, foarte ciudat. Aveam impresia limpede c ă o să pomenească

ceva, î n treac