Moara cu noroc

nuvela de Ioan SLAVICI

Slavici este nuvelistul prin excelenta al Perioadei Marilor Clasici. Opera sa reflecta principiile
societatii literare Junimea prin impunerea unei creatii originale, oglindirea unor aspecte ale lumii
contemporane, valorificarea mentalitatii traditionale si imbinarea eticului si esteticului in
literatura.
Genul: epic
Specia: nuvela psihologica
Opera si contextul cultural loan Slavici (1848-1925) este un important scriitor al Perioadei
Marilor Clasici, alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. Caragiale si Titu Maiorescu. Opera
sa este o veritabila fresca a satului si targului transilvanean din cea de-a doua jumatate a
secolului al XlX-lea, fapt ce il determina pe criticul literar George Calinescu sa o asocieze cu
Comedia umana a scriitorului francez Honore de Balzac.
Nuvela Moara cu noroc face parte din volumul Novele din popor, care marcheaza debutul
editorial al autorului, in anul 1881.
Nuvela este specia genului epic n proz, cu un singur fir narativ, urmrind un conflict unic,
concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, n funcie de contribuia
lor la desfurarea aciunii. Nuvela prezint fapte ntr-un singur conflict, cu o intrig riguros
construit, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului dect pe aciune. O nuvel este o
naraiune n proz, mai scurt dect un roman i mai lung dect o povestire. Conine de obicei
puine personaje care sunt ns construite pe cteva linii principale. Ea are o naratiune ceva mai
concentrata, personaje mai putine, trama mai putin complicata dect un roman.
Clasificare - Dup criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare nuvelele pot
fi: istorice, psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice.
Abordarea operei literare incadrare si tematica
Moara cu noroc este o nuvela psihologica deoarece inregistreaza modificarile psihologiei
personajelor principale si permite cititorului sa patrunda in interiorul mecanismului prin care se
construiesc rationamentele si reactiile acestora: Povestitorul vede oamenii lui dinlauntru in
sentimentele sau in crizele lor morale, ba chiar in procesele lor intelectuale ()". (Tudor VianU)
Tema nuvelei: prezentarea efectelor dezastruoase pe care setea de inavutire le are asupra
echilibrului familial.
Compozitie si structura
Titlul aduce in prim-plan supratema destinului, in acceptia de soarta schimbatoare. Atata timp cat
e guvernata de noroc, existenta personajelor este nesigura, acestea nefiind decat simple
marionete in mana unui destin orb. Pentru un timp, roata norocului se invarte in favoarea
personajelor, pentru ca apoi sa-si schimbe subit directia, impingandu-le spre un esec moral
iremediabil. Mesajul este moralizator: individul trebuie sa-si fundamenteze existenta pe bazele

solide ale unei morale sanatoase, ce are in centru conceptele de dreapta masura, echilibru si
impacare cu propria conditie. Moara este, dincolo de locul de popas al calatorilor, o metafora a
perisabilitatii care trimite la motivul vanitas vanitatum (desertaciunea desertaciuniloR). Ea
sugereaza macinarea interioara a personajelor, pana la autodistrugere. Povestea lor va disparea,
ca si propriile trupuri, precum pulberea in vant.
Actiunea evolueaza gradat, in ordine cronologica, pe parcursul a saptesprezece capitole, fiecare
corespunzand unui anumit eveniment. Destinul lui Ghita este urmarit de-a lungul unui singur fir
narativ, desi, asa cum opina si G. Calinescu, Moara cu noroc e o nuvela solida, cu subiect de
roman". Nuvelistul nu pune insa accent pe complicarea firelor narative, ci se adanceste in
analizarea metamorfozelor pe care le imbraca constiinta personajului principal. Nuvela are o
structura simetrica, incipitul si finalul fiind in oglinda, ambele marcate de interventiile batranei.
Momentele subiectului
Expozifiunea configureaza spatiul si timpul in care se desfasoara actiunea si prezinta personajele
principale (Ghita, Ana) si secundare (batrana). Spatiul in care se desfasoara actiunea este initial
un sat saracacios din Ardeal, pe care personajele principale se grabesc sa-l paraseasca pentru a se
instala intr-o locatie noua: un han parasit, aflat la rascruce de drumuri.
Personajul principal, Ghita, este un cizmar care isi castiga cu greu existenta, din cauza situatiei
precare a consatenilor sai. Dorinta sa cea mai puternica este de a-si depasi conditia umila prin
dobandirea unei situatii materiale prospere. De aceea, isi abandoneaza vechea meserie, care
presupunea o munca intensa si un castig minim, pentru cea de hangiu, care mizeaza pe
acumularea usoara de bani, in schimbul unui efort minim. Schimbarea meseriei implica si
schimbarea stilului de viata.
Intriga este marcata de aparitia la han a lui Lica Samadaul, care se autodeclara stapan absolut al
acelor locuri, instaurand teama si panica.
Desfasurarea actiunii pune in evidenta declinul moral al lui Ghita. Initial hotarat sa evite orice
contact cu Lica, este atras de acesta in capcana propriei lacomii: devine din ce in ce mai tentat de
castigul rapid si fara efort, chiar cu sacrificiul propriei onestitati si al linistii familiei.
Perspectiva narativa este cea a naratorului obiectiv, omniscient si omniprezent care prezinta
faptele la persoana a lll-a singular, intr-un stil sobru, impersonal, vizibil detasat de personaje si
actiunile lor. Ca in majoritatea operelor lui Slavici, naratorul adopta o dubla atitudine fata de
evenimente: fie imprumuta limbajul personajelor (comentariile batranei se suprapun conceptiei
naratoruluI), fie se identifica unei instante supraindividuale, reprezentate de morala satului.
Conflicte si relatii intre personaje
Nuvela se deschide printr-un dialog care expune termenii unui conflict incheiat", afirma
Magdalena Popescu, subliniind opozitia dintre mentalitatea conservatoare a batranei, care prefera
stabilitatea unei societati ale carei reguli le cunoaste si stapaneste si nevoia de schimbare a
tinerilor, gata sa se aventureze pe taramuri necunoscute. Conflictul nuvelei are la baza diferenta
de valori dintre cele doua generatii: Ghifa minimalizeaza valorile morale ale satului traditional si
opteaza pentru avantajele materiale ale unei lumi suspecte moral, dar care ii promite foloase
materiale extrem de tentante. Acest conflict intre generatii declanseaza conflictul exterior al

nuvelei, dintre Ghita, atasat inca de crezul moralitatii, si Lica, reprezentantul unei lumi care
ignora orice lege sau conduita morala. Conflictul exterior va fi sursa conflictului interior, pentru
ca Ghifa va fi prins intr-o retea de constrangeri exterioare si interioare carora ii va fi greu sa le
faca fata.
Nuvela este construita pe baza raportului de forte dintre doua caractere puternice, Ghifa si Lica.
Aparitia propriu-zisa a Samadaului la han are loc ulterior, inca de la inceput/acestuia i se
contureaza un portret fizic prin caracterizare directa de catre narator: Lica, un om de treizeci si
sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele
dese si impreunate la mijloc. El se autoproclama stapan absolut al acelor locuri si isi afirma
independenta totala fata de lege si oamenii ei.
Primul contact dintre cele doua personaje pune in evidenta un raport de subordonare pe care Lica
vrea sa-l instituie fara drept de apel: Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece
pe aici, cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni afara de mine sa nu stie. Lica este factorul
disturbator al armoniei familiale de care se bucurase Ghifa. El cunoaste trasatura esentiala a
oricarui hangiu, dragostea de bani. Rolul lui Lica nu este de a sadi in sufletul lui Ghifa dragostea
pentru bani, ci de a declansa o pornire care exista deja in structura interioara a acestuia, insa in
stare latenta.
A doua intalnire dintre Ghifa si Lica se constituie intr-un adevarat duel verbal pe parcursul caruia
Ghita isi negociaza pozitia de putere: Oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni
nepretuiti." (autocaracterizare). Pentru a doua oara, Ghita este manipulat in mod subtil de Lica,
prin exploatarea celui de-al doilea punct vulnerabil: orgoliul. Lica este constient ca Ghita nu va
accepta cu usurinta sa colaboreze cu el, de aceea cauta sa aiba intotdeauna un atu in plus, care sal constranga pe hangiu sa coopereze. Si argumentul cel mai puternic sunt banii pe care ii ofera
sau ii imprumuta. Astfel se naste un nou conflict de interese in constiinta lui Ghifa: dorinta de a
parea un om de onoare, respectabil si impulsul de a profita de colaborarea cu Lica (daca e sa va
fiu de folos, lumea trebuie sa ma creada om cinstit si nu stricat cu voi"). Este pus astfel in
evidenta raportul dintre aparenta si esenta. Acesta este punctul dincolo de care Ghifa incepe sa se
comporte duplicitar. De altfel, intre el si Lica exista in permanenta un conflict nemarturisit,
mascat de o falsa alianta prin care fiecare incearca sa-l controleze pe celalalt.
Drama lui Ghifa se naste din neputinta de a fi sincer cu sine insusi, din fuga permanenta de
propria constiinta. Acest aspect este pus in evidenta de relatiile cu sofia sa, Ana. Lipsa de
comunicare ce se instaleaza progresiv intre ei are ca justificare dorinta eroului de a-si proteja
famtlia. In realitate. Ana reprezinta constiinta lui Ghita, pe care acesta refuza sa o consulte de
teama ca propriile planuri sa nu fie dejucate.
Ultima treapta a degradarii morale este determinata de acapararea de catre Lica a ultimului
teritoriu sufletesc ramas intact: dragostea pentru Ana. Relatia dintre cele doua personaje
masculine este una de tip parazitar, deoarece Lica isi extinde in mod imperceptibil dominatia
asupra lui Ghifa. Fin cunoscator al psihologiei umane, Lica exploateaza cu succes cele doua
puncte vulnerabile ale lui Ghifa: patima pentru bani si orgoliul nemasurat.
Orgoliul sau se manifesta intr-o dubla directie: nu-si recunoaste dragostea pentru Ana in fata lui
Lica si are pretentia ca ea sa-l inteleaga in mod neconditionat, fara sa-i ofere nici o explicatie.
Lipsita de increderea si de sprijinul sotului ei, Ana devine o prada usoara pentru experimentatul
Lica, acesta stiind sa exploateze si orgoliul femeii de a avea exclusivitate in inima sotului ei. Lica

declanseaza un joc al orgoliilor si al relatiilor de putere pe care el insusi nu-l mai poate controla,
indragostindu-se in mod surprinzator de Ana. Pentru ea, relatia cu Lica nu are valoarea unui
adulter, ci reprezinta singura modalitate de a-si continua existenta in mod coerent. Din moment
ce nu mai nutreste pentru sotul ei decat dispret simte nevoia unui nou model masculin in raport
cu care sa se defineasca si pe care sa-l urmeze. De aceea i se pare de neconceput sa mai ramana
alaturi de Ghita. Lica refuza insa orice dependenta, cu atat mai mult fata de o femeie. De fapt,
pentru prima oara incepe sa-i fie teama de ceva: de propriile sentimente pentru Ana si de
posibilitatea ca aceasta sa se reintoarca la Ghita. Astfel, Lica ajunge in acelasi impas ca si Ghifa,
fuga de sine, care il va conduce la dezintegrare, la fisurarea coerentei interioare.
Ghita se intoarce la han dupa ce fusese sa-l divulge pe Lica autoritatilor, al caror reprezentant
este Pintea (fost tovaras al lui Lica, este tradat de acesta; devine jandarm pentru a se razbuna
uzand de atuurile legii). Actiunea reparatorie este insa tardiva, pentru el si pentru Ana nu mai
exista nici o alta solutie decat tradarea sau moartea.
Ghita o ucide pe Ana reprezinta finalul inevitabil a ceea ce incepuse cand acceptase sa o lase la
discretia lui Lica, simuland indiferenta.
La randul lui, Ghita este ucis de Raut.
Finalul lui Lica este si mai dramatic. Urmarit indeaproape de Pintea, prefera sa se sinucida decat
sa se lase prins. Astfel, se loveste cu fruntea de trunchiul unui stejar, intr-un ultim gest de sfidare
a legilor nescrise. In felul acesta pierde, conform doctrinei crestin-ortodoxe, orice sansa de
mantuire, fiind condamnat unei ispasiri vesnice.
Finalul lor este tragic si survine ca o pedeapsa pentru greselile din timpul vietii. Moartea
personajelor constituie punctul culminant al nuvelei si are o valoare moralizatoare: este pedeapsa
divina pentru incalcarea principiilor morale ale comunitatii traditionale.
Deznodamantul este marcat de izbucnirea unui incendiu purificator ce anuleaza caracterul nefast
al acelui loc printr-un sacrificiu uman care va permite noilor generatii sa duca o viata onorabila,
in conditii de securitate. Ultimul comentariu al naratorului, Apoi ea lua copiii si pleca mai
departe", imprima o nota optimista textului prin continuarea vietii in conditii mai bune de catre
cei doi copii.