Sunteți pe pagina 1din 7

Raportul lui Pilat, Guvernatorul roman al Iudeii,

către Cezarul Tiberiu


Nobile Suverane, Salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim au fost în legătură cu


moartea lui Iisus din Nazaret. Evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva
zile au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în amănunţime, pentru că
eu nu voi fi deloc surprins dacă, prin scurgerea timpului, nu se va schimba pînă la urmă cu
totul soarta naţiunii noastre; căci se pare că în zilele din urmă zeii au încetat de a mai putea
fi invocaţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea, în care am
urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii!
La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se
facă un ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, împreună cu Arhiereul şi pe
toţi oficianţii lui. La ora anunţată, nici unul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o
insultă pentru onoarea mea personală.
Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-şi ceară scuze.
Îmbrăcămintea, ca şi purtarea sa, erau grozav de viclene. El pretindea că religia sa îl
opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţii cu ei.
Eu am considerat necesar să primesc această scuză, dar tot cu acea ocazie m-am convins că
cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor şi mi se părea că dintre toate oraşele cucerite,
Ierusalimul este cel mai greu de cârmuit. Atât de turbulent este acest popor, încât trăiam
mereu cu teama că va izbucni în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei însă nu
aveam decât un singur sutaş şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul
Siriei, care m-a informat că şi el abia are trupe deajuns pentru a-şi apăra provincia sa.
Dorinţa irezistibilă de cucerire, care ne împinge a ne întinde împărăţia dincolo de
mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie cumva o cauză de răsturnare a nobilului
nostru guvernământ.
Printre multe veşti ce mi-au venit era însă una, care mă interesa în mod deosebit...
Se zicea că a apărut un tânăr în Galileea, predicând, pe un ton blând şi nobil, o altă lege, în
numele lui Dumnezeu ce L-a trimis. La început mă temeam ca Acesta să nu fie vreun
agitator care să aţâţe poporul contra romanilor, dar, nu după mult timp, temerile mele au
fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al
evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul numit Siloam, am văzut acolo o mare adunare de
oameni, iar în mijlocul ei am zărit un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, plin de o
neobişnuită seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că Acesta este Iisus. Era
tocmai ceea ce, atunci, mă aşteptam cel mai putin să văd, atât de mare era deosebirea între
El şi ascultătorii Lui. Părul şi barba Sa aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi
cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de dulce şi de senină. Ce
contrast între El şi ascultătorii Săi, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate! Nevoind să-L
întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn
secretarului meu să se alăture mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu
este Naulius. El este strănepotul celui care se ocupă de problemele legate de spionaj şi
conspiraţie, care s-a ascuns în Etruria, aşteptând pe Catilina.
1
Naulius este un vechi băştinaş din Iudeea, astfel încât cunoaşte bine limba ebraică.
Îmi este foarte devotat şi-l consider vrednic de o deplină încredere.
Intrând în sala de judecată, l-am găsit pe Naulius, care mi-a istorisit cuvintele auzite
de la Iisus, la Siloam. El mi-a zis: "Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor
ceva ce s-ar putea asemăna predicilor lui Iisus. Unul din evreii răsculători, dintre care sunt
atâţia în Ierusalim, L-a întrebat dacă este cu cale a da tribut Cezarului. Iisus i-a răspuns:
"Daţi Cezarului, cele ce se cuvin Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui
Dumnezeu". Tocmai din cauza înţelepciunii Lui eu am îngăduit Nazarineanului libertatea,
pentru că era în puterea mea să-L arestez şi să ţi-L trimit, dar aceasta ar fi fost împotriva
dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani".
Omul acesta (Iisus) nu a fost niciodată animat de intenţii ostile sau tendenţioase şi
nici nu este răsculător, fapt pentru care eu L-am ocrotit cu protecţia mea, poate
necunoscută Lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească, să facă adunări, să ţină predici
poporului şi să-şi aleagă ucenici, neâmpiedicat de nici un mandat pretorian. Dacă s-ar
întâmpla însă (ferească-ne zeii, aceasta e o presupunere), dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca
religia strămoşilor noştri să fie înlocuită prin religia lui Iisus, lucrul acesta se va datora
acestei nobile toleranţe şi prea mari indulgenţe pe care le îngăduie Roma, În timp ce eu,
mizerabilul nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc providenţă,
prin care să vină peste noi această soartă şi acest destin. Dar libertatea aceasta
nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi
puternici. Într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă şi aceasta a fost pentru mine
un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.
Fariseilor şi cărturarilor le zicea: "Pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele
văruite, curate pe dinafară şi pline de spurcăciuni pe dinăuntru". Alte dăţi El era indignat
de îngâmfatele postiri şi acte filantropice ale bogaţilor şi le spunea: "Doi bani ai unei
văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu decât darurile voastre bogate, care
nu sunt din dragoste şi făcute cu umilinţă..."
În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată împotriva abuzurilor evreilor.
Eram informat că în curând vreo nenorocire i se va întâmpla acestui om. Căci nu va fi
pentru întâia oară când Ierusalimul va ajunge să-şi omoare cu pietre pe cei care erau
numiţi de ei profeţi. Şi mai ştiam că dacă pretorul le va refuza plângerea, ei vor face apel la
autoritatea Cezarului!
Hotărârea mea a fost aprobată de Senat şi chiar mi s-a promis o mărire a
numărului de soldaţi după terminarea războiului cu parţii, fiindcă altfel nu eram în stare
să fac faţă răscoalei. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care promitea să restabilească
liniştea în oraş, fără a supune pretorul la concesii umilitoare.
Am scris lui Iisus, invitându-L la o convorbire cu mine, în sala de judecată şi El a
venit. Precum ştiţi, în vinele mele curge sânge de spaniol, amestecat cu sânge de roman,
care nu cunoaşte frica şi nu e supus emoţiilor.
Tocmai mă plimbam prin curtea mea, când Nazarineanul apăru şi când am dat
ochii cu El, mi s-a părut că o mână de fier mi-a legat picioarele de pământ şi tremuram ca
un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, întocmai ca un nevinovat. Când a venit la
mine, S-a oprit deodată şi, ca printr-un semn, părea că-mi zice: "Iată-mă, am sosit".
Câtva timp pot spune că am rămas încremenit, privind cu admiraţie, respect şi cu
oarecare frică la trăsăturile figurii acestui om, ce îmi păreau parcă supranaturale, pentru

2
că El avea o înfăţişare cu totul necunoscută numeroşilor noştri pictori, care au dat forme şi
figuri de tot felul de zei şi eroi.
Iisuse, i-am zis în cele din urmă, şi limba mea aproape că gângăvea... Iisuse din
Nazaret, eu ţi-am lăsat trei ani de zile o mare libertate de vorbire şi mărturisesc că rău nu-
mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau
Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestuoasă, care te
ridică mult deasupra acestor filosofi. Împăratul este informat despre tine şi eu, umilul său
reprezentant în această comunitate (a lui Israel), sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit
această libertate, de care te bucuri şi eşti atât de vrednic. Totuşi, nu pot să-ţi ascund şi să
nu recunosc că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii împotriva ta. Nici
aceasta nu e de mirare: Socrate şi-a avut duşmanii săi şi a căzut victima urii lor. Ai tăi sunt,
fără îndoială, aprinşi contra ta din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Unii chiar mă
învinuiesc de a fi în strânsă legătură şi înţelegere cu tine, cu scopul ascuns de a-i deposeda
pe evrei de dramul de putere ce-l mai au de la romani. Rugămintea mea, căci nu vreau să
zic porunca mea, este ca tu să fii pe viitor mai prevăzător şi să te fereşti de a leza mândria
duşmanilor tăi, ca nu cumva să se răscoale poporul acesta prost împotriva ta şi atunci să
mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei.
Nazarineanul a răspuns atunci liniştit: "Prinţ al pământului, cuvintele tale nu
izvorăsc din adevărata înţelepciune. Spune furtunii atunci când se dezlănţuie: Stai în
mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Numai singurul Dumnezeu
cunoaşte încotro merge furtuna. Eu la rândul meu trebuie să mă supun legilor Creatorului.
Adevăr îţi zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat", a
adăugat El. Eu i-am zis: "Tu eşti mai preţios pentru mine, datorită înţelepciunii tale, decât
toţi aceşti tulburători ai ordinii şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor
de romani şi complotează împotriva Cezarului, făcându-ne să stăm într-o frică continuă,
aceşti mizerabili turbulenţi. Ei cred că eu nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori
în lână şi piei de oi. Eu tocmai de aceea îţi spun că te voi apăra faţă de ei. Şi să ştii că
palatul meu de justiţie este oricând deschis ţie pentru scăpare". Cu o mare detaşare
clătinându-şi capul, cu un gest ce exprima har divin şi însoţindu-L de un zâmbet sublim,
Iisus mi-a răspuns:
"Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub
pământ". "Împărăţia Celui Drept este acolo!", zise El arătând cu degetul spre cer. "Ceea
ce este scris în cărţile profeţilor trebuie până la urmă să se împlinească".
"Tânărule, i-am spus eu pe un ton prietenos, tu mă obligi ca simpla mea rugăminte
să o schimb în poruncă? Siguranţa provinciei, care este încredinţată sarcinilor mele, cere
obligatoriu aceasta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma cu
ele pe alţii, aceasta mă văd silit să-ţi poruncesc acum. Fericirea să te însoţească! Mergi în
pace!"
"Prinţ al pământului", a răspuns Iisus, "eu n-am venit ca să aduc în lume război, ci
pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezar a dat pace lumii
romane. Prigonirea aceasta nu este de la tine. Eu ştiu că ea urmează să vină de la alţii şi o
voi întâmpina în deplină supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care totdeauna mi-a arătat
calea. De aceea, ia aminte şi stăpâneşte-ţi puţin înţelepciunea ta lumească, căci nu este în
puterea ta de a aresta victima de la picioarele altarului de ispăşire".
După aceste cuvinte El a dispărut, ca un nor luminos după perdelele Pretoriului.
Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, care pe atunci domnea în
3
Galileea, pentru a se răzbuna pe Nazarinean. Dacă Irod ar fi acţionat după propria lui
înclinaţie în această privinţă, el ar fi ordonat osânda la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era
mândru de autoritatea domniei sale, se temea să nu săvârşească o faptă ce putea să-i
nimicească influenţa în faţa Senatului Roman. Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când
s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neânsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre
Iisus Nazarineanul. Eu i-am răspuns că, după părerea mea, Iisus este un filosof mare, după
cum unele naţiuni mari adesea produc. Şi că învăţăturile Sale cu nici un chip nu sunt
eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi la
aceasta este îndreptăţit prin faptele Sale. Irod a surâs cu ironie şi, salutându-mă cu un
respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se
folosească de această ocazie şi de surescitarea populară, ce ia naştere întotdeauna la
sărbătoarea Paştelor. Oraşul era plin de oameni turbulenţi, care doreau moartea
Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii întrebuinţează tezaurul templului
ca să mituiască poporul. Primejdia creştea cu fiecare oră. Un sutaş roman a fost insultat.
Am scris atunci prefectului Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot
atâţia de cavalerie, iar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai
cu o mână de soldaţi (nişte păzitori îmbătrâniţi şi neputincioşi), în mijlocul unui oraş
răsculat, incapabil de a reprima răscoala şi fiind astfel silit să o tolerez. Răsculaţii au pus
chiar ei mâna pe Iisus şi, cu toate că simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,
crezându-mă alături de conducătorii lor în privinţa aceasta, au continuat să strige:
"Răstigneşte-L!"
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: irodienii, saducheii şi fariseii. Conduita
saducheilor era dictată de două motive: îl urau pe Iisus şi doreau să scape de jugul roman.
Ei n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor oraş cu steaguri care purtau chipul
Împăratului Romei; cu toate că eu am făcut această mare greşeală din ignoranţă, totuşi, în
ochii lor profanarea nu s-a micşorat. În plus, îi mai nemulţumea şi propunerea mea de a
întrebuinţa tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei
propuneri, ei erau plini de amărăciune.
Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus şi nu le păsa mult de guvernul nostru. Ei
au fost siliţi să înghită trei ani şi jumătate cuvântările amare pe care Nazarineanul le
arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea; fiind prea slabi şi nehotărâţi şi neavând
curajul de a lua singuri măsurile dorite, au fost foarte bucuroşi de a se uni cu irodienii şi
saducheii. Pe lângă cele trei partide, eu mai aveam de luptat şi împotriva unei populaţii
îndârjite, întotdeauna gata de a se alătura la răscoala lor şi de a se folosi de confuzia şi de
neânţelegerea ce rezultă din aceasta.
În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu
această ocazie, Arhiereul Caiafa a săvârşit umilul fapt de supunere. El a trimis prizonierul
la mine, ca să pronunţ eu osânda definitivă asupra Lui. Eu i-am răspuns că deoarece Iisus
este galileean, afacerea cade sub jurisprudenţa lui Irod şi am poruncit să-L trimită la el.
Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa şi, pretextând că avea respect faţă de mine,
prin Sutaşul Cezarului mi-a încredinţat mie soarta acestui om. Îndată palatul meu a luat
înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare clipă sporea numărul turbulenţilor. Ierusalimul era
inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Părea că toată Iudeea se afla în
Ierusalim.
4
Eu îmi luasem de soţie o tânără fecioară dintre gali, care deja avusese nişte
previziuni ale viitorului. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: "Păzeşte-
te! Să nu te atingi de omul Acesta, pentru că El e sfânt. Noaptea trecută L-am văzut în vis.
El umbla pe deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului. Vorbea furtunilor şi peştilor
mării şi toate erau supuse Lui. Chiar râul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge.
Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinăuntrul
templului s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O, Pilate! Rău mare
te aşteaptă dacă nu vei asculta de sfaturile soţiei tale. Ţine minte ce se spune în Senatul
Roman: <<Teme-te de puterea Cerului>>".
În acest timp treptele de marmură gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul
era adus iar la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Pe un ton
aspru am întrebat poporul:
- Ce vreţi?
- Moartea Nazarineanului, a fost răspunsul.
- Pentru care crimă?
- El a hulit pe Dumnezeu Şi a prezis dărâmarea templului. El se numeşte pe sine
Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor.
Eu le-am răspuns:
- Justiţia romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea!
- Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! izbucni însă cu multă putere strigătul unit al
mulţimii. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve
nemaipomenite nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta era Iisus din Nazaret.
După mai multe sforţări - fără vreun rezultat - de a-L scăpa de furia acestor
persecutori înverşunaţi, am luat o măsură care, pentru un moment, mi s-a părut că v-a
servi să-i scap viaţa: am dat poruncă să fie biciuit, apoi, cerând un lighean, m-am spălat pe
mâini în faţa mulţimii, arătând astfel dezaprobarea mea faţă de acest act. În zadar!
Mizerabilii nu se considerau mulţumiţi decât cu viaţa Lui.
În desele noastre tulburări civile am fost de mai multe ori martor al furiei mulţimii,
dar din toate câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta despre care vă scriu
acum. În adevăr, s-ar putea spune că toate spiritele rele din ţinuturile infernului se
strânseseră atunci în Ierusalim.
Mulţimea părea că nu mai umblă pe picioare; se purtau pe sus, urlând, ca valurile
unei mări înfuriate! O mare neastâmpărată era de la porţile Pretoriului până la muntele
Sion, cu strigăte, fluierături, cum nu s-au mai auzit vreodată în istoria romanilor. Ziua s-a
întunecat, ca un amurg asemenea celui văzut la moartea lui Iuliu Cezar cel mare, care s-a
întâmplat tot aşa, pe la mijlocul lui martie.
Eu, guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului
meu, gândindu-mă la înfricoşătorul act al acestor demoni cruzi, care târau spre execuţie pe
nevinovatul Nazarinean. Toţi dispăruseră din jurul meu; Ierusalimul scosese afară pe toţi
locuitorii săi, care se înşirau pe drumul funebru ce conduce spre Gemonica (Golgota). Un
aer de jale şi întristare mă acapara. Garda mea însoţise pe condamnat, iar sutaşul, pentru a
arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită
mă gândeam că ceea ce se petrecea în momentul acesta stătea mai mult în puterea zeilor
decât a omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este
adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care nici o ureche omenească n-a mai auzit-o
niciodată.
5
Nori întunecoşi s-au coborât şi au acoperit aripa templului şi, aşezându-se deasupra
oraşului, l-au acoperit ca un văl. Atât de înfricoşătoare erau semnele care s-au văzut, atât
în ceruri, cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Areopagitul ar fi exclamat: "Sau
autorul naturii suferă, sau chiar universul se sfâşie".
Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş,
spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată, mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot
agitată, posomorâtă, cu feţele întunecate şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi
remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, eu am observat mica mea trupă de ostaşi
trecând mâhniţi şi chiar purtătorul steagului îşi învăluise capul în semn de întristare. Am
auzit un ostaş murmurând cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau
grupuri de bărbaţi şi femei adunaţi; când aruncau privirea pe muntele Calvarului,
rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la pretoriu, întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-
mă pe trepte, am remarcat că încă se puteau vedea stropi de sânge, care cursese de la
Nazarinean. După un timp a venit la mine un bătrân, cu un grup de femei plângând. Ele au
rămas la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele, plângând plin de amar. Este foarte
tulburător să vezi un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea. El mi-a zis: "Eu sunt
Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine îngăduinţa de a-L îngropa pe Iisus din
Nazaret". I-am zis: "Cerinţa ta se va împlini". Atunci i-am poruncit lui Naulius să ia cu
sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea.
După câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii Săi au vestit în toată provincia
că Iisus S-a sculat din morţi, după cum El a prezis.
Îmi rămăsese o singură datorie: să fac cunoscut Împăratului această întâmplare
dezgustătoare. Chiar în noaptea ce a urmat catastrofei neaşteptate am început să fac acest
raport. Spre ziuă am auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a ajuns la
urechile mele. Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o
trupă de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei, care intona marşul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiseră, cei două mii de ostaşi aleşi care, pentru a-şi
grăbi sosirea, călătoriseră toată noaptea.
"A fost hotărât de soartă", strigai eu, frângându-mi mâinile, "ca marea nelegiuire
să fie săvârşită şi ca trupele ce trebuiau să împiedice răscoala de ieri, să sosească astăzi!
Soartă crudă! Cum îţi baţi joc de muritori!" Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul
de pe cruce: "S-a săvârşit".

Acesta este cuprinsul raportului! Şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi


smerenie,

Guvernatorul Ponţiu Pilat


Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunii martie
(4147 de la creaţiune).

6
Acest document a fost găsit de un student german în bibliotecile Vaticanului, dar, la
început, nu l-a considerat atât de important încât să-l copieze. După câţiva ani însă, el i-a
povestit lui W.D.Mahan despre raport, care, simţind o mare dorinţă de a intra în posesia
acestuia, a scris fostului student german, întors între timp ca profesor în Westfalia
(Germania) şi rugându-l să obţină o copie a acestui preţios document prin cunoscuţii săi de
la Vatican. Profesorul german a intervenit prin preotul Freilinghausen, şeful de protocol al
Vaticanului, care i-a procurat o traducere engleză a raportului şi a trimis-o doritorului.