Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ “ ION IONESCU DE LA BRAD “ IAȘI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

TEHNOLOGII ALTERNATIVE ÎN AGRICULTURĂ

METODE PENTRU CONTROLUL GRADULUI DE ÎMBURUIENARE ÎN FERMELE ECOLOGICE

Îndrumator,

Prof. dr. Costică Ailincăi

Masterand : AILENEI RĂZVAN VASILICĂ

Cuprins

1. Obiectivele sistemului de agricultură organica.

2. Rotaţia culturilor în fermele organice.

3. Principiile si ingrasamintele folosite pentru fertilizarea culturilor in sistemul organic.

4. Caracteristicile sistemului de lucrare conservativă a solului.

5. Principiile de baza ale lucrarilor la agricultura ecologica.

6. Metodele de combatere a buruienilor în agricultura organică.

7. Reconversia la fermele organice.

1. Obiectivele sistemului de agricultură organica

Agricultura organică poate fi definită ca un sistem de producţie care evită sau exclude larg utilizarea fertilizatorilor compuşi sintetic, pesticide, regulatori de creştere şi aditivi în hrana animalelor. Sistemele de agricultură organică se bazează pe rotaţia culturilor, folosirea resturilor din cultură, a dejecţiilor animaliere, a bălegarului, a reziduurilor organice din afara fermei. Pentru fertilizare si protecţia plantelor sau creşterea animalelor se folosesc produse chimice derivate natural. Conform definiţiei propuse de Codexul Comisiei Alimentare, “agricultura organică este un sistem de management de producere care promovează şi ameliorează sănătatea agro-ecosistemului, biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solurilor.

Pentru îndeplinirea oricărei funcţii specifice ale sistemului se folosesc, unde este posibil, practicile de management cu metode agronomice, biologice şi mecanice, fără utilizarea materialelor sintetice. Principiile teoretice ale sistemului agriculturii organice au fost fundamentate în anii 30-40 ai secolului nostru de Sir Albert Howard şi Lady Eva Balfour. Pentru versiunea utilizată în Marea Britanie şi Irlanda s-a încetăţenit denumirea de „organic agriculture” în timp ce sistemul aplicat în SUA poartă denumirea de „organic farming” (Rodale, 1942) cu mutaţia acestui sistem ce a devenit astăzi „sustenable agriculture”. Ca element definitoriu, sistemul exclude din practica agricolă utilizarea tuturor resurselor naturale neregenerabile, inclusiv a energiei fosile. Sistemul agriculturii organice are ca bază teoretică utilizarea din plin a fertilităţii naturale a solului şi a factorilor care o favorizează. Materia nutritivă pentru plantele din cultură este asigurată de leguminoasele din asolament, iar elementele minerale din straturile mai adânci ale solului suntaduse la suprafaţă prin utilizarea în asolament a unor plante cu înrădăcinare profundă. De asemenea se utilizează, în tandem, grupe de plante cu aport şi exigenţe

diferite în ceea ce priveşte macro şi microelementele (ex. asocierea leguminoase-ierburi). O atenţie deosebită este acordată vieţii solului în special complexului de micorize care măresc accesibilitatea plantelor faţă de elementele minerale (în special P), exercitând şi un rol protector asupra plantei faţă de patogenii din sol.

De ce agricultură organică? Deoarece agricultura moderna :

• dăunează structurii solului;

• dăunează mediului natural;

• creează riscuri potenţiale de înbolnăviri prin alimente;

• a determinat reducerea calităţii alimentelor;

• este un sistem energo-intensiv;

• implică sisteme de producţie animalieră intensivă care sunt etic inacceptabile. Agricultura organică are o contribuţie pozitivă în toate aceste domenii, ea contribuind la conservarea structurii solului, râmelor, microorganismelor şi insectelor, la protecţia solului şi a mediului. Fermierii din agricultura organică evită excesele sistemelor intensive de producţie animală, în special pentru porci, păsări şi utilizarea promotorilor de creştere.

Obiectivele

sistemului

de

agricultură

organica

şi

ale

sistemului

de

agricultură durabilă sunt comune şi au în vedere următoarele:

1.- optimizarea consumurilor tehnologice şi echilibrarea balanţelor energetice; 2.- creşterea şi menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor; 3.- protecţia resurselor de apă şi a atmosferei; 4.- conservarea biodiversităţii; 5.- protejarea şi stimularea activităţii microorganismelor, florei şi faunei utile; 6.- refacerea şi protejarea peisajului natural.

2. Rotatia culturilor in fermele organice.

La stabilirea structurii culturilor trebuie avute in vedere urmatoarele linii de referinta:

radacini cu cele care asigura

azot pentru cresterea numarului de microorganisme din sol;

2. - alternarea culturilor cu adancimi diferite ale sistemului radicular pentru un

drenaj bun si folosirea mai buna a resurselor nutritionale

1.- alternarea culturilor cu biomasa ridicata de

3. culturile care fixeaza azotul cu cele care au nevoie de azot;

4. folosirea ingrasamintelor verzi pentru a mentine terenul acoperit, a reduce

spalarile de elemente si a mentine continutul de materie organica din sol;

5. culturile care se dezvolta lent cu cele care inabusa buruienile;

6. culturile gazda pentru patogeni si daunatori sa fie incluse la intervale potrivite in

rotatie;

7. culturile de primavara sa alterneze cu cele de toamna pentru esalonarea muncii;

8. compatibilitatea culturilor cu conditiiler de sol si clima;

Din diversitatea obiectivelor pe care ţările le stabilesc pentru agricultură şi mediu, există un consens, că fermele durabile din agricultură trebuie să adopte practici şi tehnologii care:

1. folosesc tehnici şi tehnologii complexe care mein integritatea ecologică, atât în

cadrul cât şi în afara fermei;

2. sunt profitabile pentru produtori pe termen lung;

3. păstrează biodiversitatea, frumuseţea peisajului;

4. folosesc judicios toate realizările ştiiifice, pentru a creşte producţia culturilor;

5. utilizează eficient resursele reînnoibile şi nereînnoibile;

6. asigură viabilitatea activităţilor agricole şi creşterea calităţii vieţii;

7. sunt eficiente din punct de vedere economic şi social;

3. Principiile si ingrasamintele folosite pentru fertilizarea culturilor

in sistemul organic.

Principiul pentru fertilizarea culturilor in sistemul organic este inlocuirea fertilizantilor sintetici cu materialele organice din ferma, prin folosirea plantelor fixatoare de azot si prin eliminarea scurgerilor de nutrienti din sistemul fermei. In sistemul organic solul trebuie mentinut intr- o stare de fertilitate buna care asigura aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive. In sistemul organic un rol deosebit este atribuit activitatii biologice a microorganismelor din sol care descompun materia organica si asigura sursa de nutrienti pentru plante.In sistemul organic leguminoasele si gramineele perene, care au un sistem radicular adanc si care lasa in sol o cantitate mare de radacini, contribuie la mentinerea fertilitatii solului. In ambele sisteme de productie, cel conventional si organic, managementul azotului consta nu numai in adaosul din afara sistemului ci in reducerea pierderilor sub forma de amoniac, oxizii de azot pierduti in atmosfera sau prin levigarea ionului nitrat (NO3). Pierderile de azot inregistrate sub forma lichida, solida sau gazoasa prin levigare, volatilizare, denitrificare si exportul necontrolat prin recolta, influenteaza ciclul azotului. Azotul organic este transformat prin procesul de nitrificare din sarurile de amoniu in nitriti si apoi in nitrati, cu ajutorul bacteriiilor nitrificatoare care isi obtin energia prin procesele chimice oxidative. Imobilizarea azotului prin asimilarea ionilor anorganici in masa microbiana a solului, devenind din nou azot organic.

Procesele de mineralizare si imobilizare au loc simultan si pot determina pierderile de azot anorganic care sunt dependente de materia organica din sol. Mineralizarea si nitrificarea (imobilizarea) de catre microorganisme din sol sunt influentate de numerosi factori dintre care pH-ul, aeratia, continutul de materie organica si elemente minerale din sol, textura si temperatura solului. Viteza de mineralizare creste odata cu aeratia, temperatura si umiditatea solului. In sistemul organic levigarea nitratilor este controlata prin rotatia culturilor si prin folosirea ingrasamintelor verzi.

Sursele de azot in sistemul organic sunt: azotul atmosferic depus prin precipitatii in cantitati de aproximativ 15-20 kg/ha/an, fixarea biologica a azotului atmosferic de catre algele albastre, verzi (10-15 kg/ha/an), bacteriile simbiotice din genul Rhizobium, asociate cu plantele leguminoase (60-200 kg N/ha/an), prin stimularea mineralizarii surselor de materie organica introduse in sol (aeratie, cultivarea solului, gunoiul de grajd, resturile vegetale, ingrasamintele verzii si prin minimalizarea pierderilor de azot din zona radiculara. Practicile pentru un bun management al azotului in sistemul fermei organice impun utilizarea ingrasamintelor verzi in asociere cu cerealele de toamna care preiau azotul mineralizat peste iarna, nemaifiind expus levigarii. Diferitele fractiuni ale potasiului din sol (structura cristalina a mineralelor, K fixat, schimbabil si K solubil in apa) pot fi dirijate printr-o stare culturala buna a solului si prin aplicarea resturilor vegetale si a gunoiului. Compostarea gunoiului in conditii aerobe determina cresterea temperaturii la

60 0 C, iar dupa cateva saptamani gramada este intoarsa pentru a permite o a doua incalzire pentru ca descompunerea mai avansata sa determine formarea substantelor humice. Daca se adauga roci macinate de fosforite in masa de gunoi acestea sunt transformate de

microorganisme in forme usor accesibile plantelor iar temperaturile peste 70 de 0 C determina distrugerea semintelor de buruieni. Pentru compostare se utilizează amestecuri vegetale (paie, frunze, turbă, rumeguş, scoarţă de copaci) cu gunoi (de bovine, cabaline, porc, păsări), must de gunoi de grajd şi diferite preparate, provenite din fermentarea în condiţii controlate a unor plante medicinale sau produse animaliere. Materialele se amestecă şi se omogenizează bine, păstrându-se un raport convenabil între materialele celulozice, compuşii cu azot (25/1) şi zaharurile fermentescibile. Materialele se aşază afânat, fără tasare în platformă, pentru a declanşa o fermentare aerobă, adăugându-se pământ, făină de fosforite şi silicaţi naturali cinaţi. Materialele din platformă trebuie aibă un raport C/N de 25-30/1 şi o umiditate de 65-70%. Dacă materialele sunt uscate, se udă periodic cu apă, urină sau must de gunoi. Durata de compostare este de 6-12 luni, când raportul C/N ajunge la 12/1.

O componentă de bază a sistemului de agricultură ecologică o reprezintă folosirea îngrăşămintelor verzi, cu următoarele scopuri:

1.- îmbogăţirea solului cu materie organică şi creşterea conţinutului de humus din

sol;

2.- creşterea conţinutului de elemente minerale din sol şi, în special, îmbunătăţirea nutriţiei plantelor cu azot; 3.- acoperirea solului şi protejarea sa împotriva eroziunii; 4.- afânarea, îmbunătăţirea structurii şi creşterea capacităţii pentru apă capilară a solului; 5.- creşterea capacităţii de reţinere a elementelor nutritive şi, deci, reducerea pierderilor prin spălare şi levigare; 6.- creşterea activităţii microorganismelor din sol; 7.- Determina cresterea continutului de CO2 si a eliberarii elementelor nutritive; 8.- combaterea buruienilor, a dăunătorilor.

Pentru ingrasamant verde sunt bune aproape toate plantele dar mai ales cele suculente, cu perioada scurta de vegetatie (cruciferele, leguminoasele), cu o biomasa de radacini bogata (care aduc la suprafata elementele din profunzime), cele care fixeaza azotul atmosferic si care au in biomasa un raport C/N corespunzator pentru o descompunere buna si progresiva, insa ca regula generala se evita folosirea ingrasamintelor verzi din aceeasi familie cu planta de cultura. Ingrasamintele verzi au un rol foarte important pentru combaterea eroziunii, reducerea spalarilor de elemente si mentine terenul acoperit cu rol in combaterea buruienilor bolilor si a daunatorilor.

Particularitatile elaborarii programul de fertilizare (are scopul de a creste fertilitatea si activitatea biologica a solului) in agricultura biologica:

1.- returnarea solului a unor cantitati suficiente de materie organica pentru mentinerea sau crsterea continutului de carbon organic din sol 2.- deseurile organice din ferma constituie baza programelor de fertilizare 3.-La criteriile de certificare se stabilesc cantitatile maxime de ingrasaminte

animaliere din ferme pentru a nu incarca mediul, si in special la gunoiul de pasare 4.- Fertilizantii minerali se administreaza in starea lor naturala si nu transformate prin procese chimice 5.-Valoarea pH-ului va fi mentinuta la necesitatile plantelor cultivate prin folofirea amendamentelor calcaroase, pentru solurile acide (CaCO 3 t/ha = 1.5 x aciditatea

hidrolitica, pentru asolamente fara leguminoase perene, din marne, dolomita, spuma de defecare de la fabricile de zahar), si cu sulfati la solurile alcaline (10 t/ha fosfogips cu 80% CaSO 4 2 H 2 O, pentru inlocuirea sodiului schimbabil cu calciu in functie de

capacitatea de schimb cationic si continutul de sodiu adsorbit care la solurile slab alcalizate este de 6-10% din T); 6.- Folosirea gunoiul de grajd provenit din fermele proprii in cantitatii stabilite de organizatia de certificare 7.- Composturile provenite din gospodariile proprii sau cele provenite din instalatiile urbane in cantitati stabilite de organele de certificare pentru a nu depasii limitele de metale grele 8. Pentru asigurarea azotului se folosesc ingrasamintele verzi, preparate pe baza de bacterii nitrificatoare, composturile si resturile vegetale din fermele certificate; 9.- Pentru asigurarea fosforului sunt permise faina de oase, guano, mineralele cu fosfor macinate, zgura lui Thomas; 10.- Pentru asigurarea calciului sunt recomandate piatra de var, dolomita, oxidul de calciu,carbonatul de calciu si clorurile de calciu cu aprobarea organului de certificare; 11.- Pentru nutritia cu microelemente sunt recomandate faina de alge, minerale de bazalt, zeolit,granit, sare de bucatarie din zacaminte; 12.- Ca regulatori de crestere sunt folosite extracte din plante si preparatele biodinamice Epoca si modul de aplicare a produselor minerale si organice in sistemul de agricultura organica:

Azotatul de sodiu este singurul produs cu 16 % azot (Chile America de Sud), silicatii macinati (cuart, feldspat, bazalt, 200-1000 kg ) , faina de fosforite, zgura lui Thomas, produs reziduual din metalurgie, dolomita (carbonatul de calciu si

magneziu), produse reziduuale de la industria zaharului,sulfatul de calciu (ghips) numai de origine naturala.

Aplicarea lor se face mult mai devreme (vara) pentru culturile de primavara si in primavara pe solurile nisipoase pentru a se evita spalarile. Amendamentele calcaroase se administreaza macinate fin, astfel ca 90% treaca prin sita de 0.15 mm. Dozele aplicate trebuie sa compenseza exportul prin recolta de aceea trebuie administrate cu regularitate. Rezultate bune se obtin cand ingrasamintele organice si produsele minerale se folosesc concomitent. Ingrasamintele se aplica in doze variabile in functie de consumul prin recolta, insusirile solului si ale ingrasamintelor. Dintre culturile de camp cerealele nu suporta gunoiul proaspat, exceptie ovazul si secara, si nu au nevoie de doze mari de gunoi fermentat. Doze mari de 30-40 t/ha gunoi impreuna cu compost biodinamic si minerale fosfatice si potasice se aplica la cartof. Agricultura organica are in vedere procesele biologice care influenteaza cresterea si dezvoltarea plantelor cum sunt atractia corpurilor ceresti, undele electromagnetice, campul magnetic al pamantului, si alti factori cosmici (bioritmurile,). Viata plantelor s-a adaptat la ritmurile cosmice (zi scurta, lunga, noapte, anotimpuri, fotoperiodismul, variatiile termice). La livezi pe solurile mijlocii se poate aplica gunoi de grajd fermentat 20-40 t/ha la 2 ani, compost biodinamic 1-15 t/ha la 2-3 ani, gunoi de pasare 2-4 t/ha, ingrasaminte verzi din 2 in 2 ani printer randurile alternativ semanate toamna si incorporate primavara, toate aceste cu cate 60-80 kg/ha de minerale fosfatice si potasice fin macinate (kainit, silvinit). Primavara in functie de tehnologie, specie, incarcatura pe pom si varsta se poate aplica 40-60 kg/ha de gunoi de pasari sau fainuri de peste. La culturile legumicole care necesita soluri mai fertile dozele de ingrasamintele se aplica in functie de specie, soi si tehnologia practicata. Pentru castraveti, varza, dovleac care necesita o ingrasare organica mai avansata se aplica 40-60 t/ha gunoi fermentat si 10- 20 t/ha compost biodinamic. La tomate, castraveti, morcov, mazare se pot aplica si gunoi proaspat sau partial fermentat. Salata, telina, sfecla rosie nu suporta gunoiul proaspat. Alaturi de gunoi se folosesc ingrasamintele minerale si cele verzi.

4. Caracteristicile sistemului de lucrare conservativă a solului

″Lucrarea conservativă″ a solului se referă la o multitudine de metode de lucrare, de la semănat direct, pâla afânarea şi mobilizarea întregului profil de sol, excluzând întoarcerea brazdei şi arderea miriştii, permiţând menţinerea resturilor vegetale pe suprafaţa solului sau aproape de suprafaţa solului şi/sau păstrarea afânată şi granuloasă a suprafeţei solului, în scopul reducerii eroziunii şi a îmbunătăţirii relaţiilor solului cu apa”. După arătura cu întoarcerea brazdei, practicată în sistemul tehnologic conveional, sunt aplicate şi combinate multe alte lucrări, în scopul obţinerii unui pat germinativ cât mai uniform, fin şi afânat, pentru realizarea condiţiilor optime de germinaţie, răsărire şi dezvoltare a diferitelor culturi. Acest sistem de lucrare a solului a fost înlocuit parţial sau în totalitate prin introducerea erbicidării totale pentru controlul eficient al buruienilor, fiind, considerat un sistem tehnologic conservativ. Lucrarea conservaticonstă în executarea lucrărilor de afânare şi pregătire a patului germinativ în vederea semănatului, în condiţiile excluderii întoarcerii brazdei şi menţinerii acoperite cu mulci vegetal a cel puţin 30 % din suprafaţă, după semănat. Acest sistem de lucrare conservativă”, cuprinde procedee extrem de variate, de la semănatul direct în sol neprelucrat pâla afânare adâncă fără întoarcerea brazdei, între acestea regăsindu-se numeroase variante ca: lucrări reduse, lucrări parţiale sau în benzi, sisteme de lucrări diferenţiate funcţie de cerinţele culturilor din rotaţie, lucrări în mulci vegetal, lucrări în trafic controlat, lucrări în biloane, etc,. Pentru aplicarea lucrilor conservative, trebuie analizate şi cunoscute dacă condiţiile climatice, compoziţia granulometrică, stare de compactare, panta, gradul de îmburuienare a solului, relieful, adâncimea apei freatice, etc, sunt pretabile pentru acest sistem de lucrare a solului.

Principalele caracteristici ale sistemului de lucrare conservativă a solului sunt:

1.- lucrarea de arat se execută fără întoarcerea brazdei, cu cizelul sau plugul paraplow şi doar odala 3-4 ani pentru încorporarea îngrăşămintelor organice se face arătura cu întoarcerea brazdei; 2.- folosirea de agregate combinate care realizează la o singură trecere lucrile de

pregătire a patului germinativ, erbicidat, fertilizat şi semănat; 3.- resturile vegetale sunt tocate simultan cu recoltatul plantei premergătoare, sunt încorporate parţial prin lucrarea de bază iar cel puţin 30% mân la suprafaţa solului cu rol de mulci; 4.- resturile vegetale care acopecel puţin 30% din suprafaţa solului, dusemănat, reduc ritmul de încălzire a solului şi încetineşte germinaţia seminţelor astfel încât în zonele cu primăveri reci acest sistem nu este recomandat; 5.- fertilizarea organică şi aplicarea amendamentelor se face odată la 3-4 ani iar anual se vor folosi doar îngrăşăminte minerale împreună cu cele foliare; 6.- controlul bolilor şi dăunătorilor trebuie efectuat cu mare atenţie, întrucât substanţele chimice nu se pot încorpora în sol, seminţele trebuie tratate obligatoriu înainte de semănat, resturile vegetale favorizează înmulţirea bolilor şi dăunătorilor, astfel că monitorizarea atentă este deosebit de necesară; 7.- arderea resturilor vegetale este exclusă.

5. Principiile de baza ale lucrarilor la agricultura ecologica.

Principiile de baza ale lucrarilor solului la agricultura ecologica sunt urmatoarele :

1. mobilizarea stratului de la suprafata cu respectarea straturilor naturale;

2. mobilizarea superficiala a solului si executarea subsolajului pentru a nu intoarce

orizonturile si pentru combaterea organelor vegetative ale buruienilor perene;

3. intretinerea araturii cu lucrari usoare pentru combaterea buruienilor;

4. subsolajul care se executa odata la 4-5 ani si lucrarile superficiale permit

intensificarea activitatii biologice si mineralizarea materialelor minerale aplicate.

5. resturile organice impreuna cu gunoiul, compostul se imprastie la suprafata solului

si permit germinarea semintelor de buruieni iar dupa aparitia samulastrei de buruieni se face o aratura superficiala la 12-16 cm prin care resturile vegetale se amesteca cu solul de

la suprafata si sufera o prehumificare. Lucrarea se face cu grapa cu discuri si daca este necesar se face si o lucrare cu tavalugul cu dinti , dupa care urmeaza aratura de baza, cand se incorporeaza si materialele minerale. 6. dupa aratura este recomandat sa se imprastie un strat de mulci de paie, turba,

frunze care mentin o temperatura mai mare de -7 0 C si a umiditatii care favorizeaza activitatea biologica din sol. 7. lucrarile pentru pregatirea patului germinativ si semanat nu difera insa epoca si adancimea trebuie respectate cu rigurozitate.

6. Metodele de combatere a buruienilor în agricultura

organică

Buruienile reprezintă plante pe care nu le dorim în culturile agricole şi pot constitui o problemă serioasă în cadrul sistemului de agricultură ecologică, deorece combatarea chimică este interzisă. Ele pot produce pagube, atât cantitative cât şi calitative asupra recoltelor, concurând plantele de cultură pentru apă, elemente nutritive sau lumină. Totodată, buruienile sunt cele care pot fi gazde pentru diverşii agenţi patogeni sau pentru dăunătorii prezenţi în culturi, iar unele pot fi chiar toxice (zârna). Controlul buruienilor în sistemul de agricultură ecologică se realizează printr-o serie de măsuri care integrează atât măsuri preventive, cât şi măsuri curative şi biologice. Măsurile preventive au drept scop impiedicarea apariţiei şi răspândirii buruienilor. Din cadrul acestor măsuri pot fi enumerate:

Carantina fitosanitară se referă la unele norme şi convenţii internaţionale care prevăd controlul tuturor transporturilor de produse agricole şi interzicerea exportului, importului sau a tranzitului acelor loturi care conţin anumite specii dăunătoare (seminţe de buruieni, germeni patogeni, ouăle şi larvele sau adulţii unor insecte), socotite drept periculoase. Reglementările sunt îmbunătăţite periodic, de regulă prin lărgirea listei (Toncea I. Stoianov R, 2002). Asolamentul şi rotaţia culturilor. Unele specii de buruieni, specifice unor culturi, pot fi combătute prin rotaţie, ceea ce conduce la apariţia dezvoltării unor buruieni problemă într-un număr mai mic şi se evită

astfel înmulţirea lor exagerată, aşa cum se întâmplă în cazul monoculturii sau a culturii repetate.

Aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente pot contribui, de asemenea, la micşorarea numărului de buruieni. Astfel, există specii de buruieni care se dezvoltă la o reacţie a solului acidă (coada calului, piciorul cocoşului, măcrişul mărunt), iar altele la o reacţie acidă (peliniţa, păpădia, cicoarea, zămoşiţa). De asemenea, gunoiul de grajd aplicat direct culturii, conţine un număr mare de seminţe de bururieni ce şi-au păstrat capacitatea de germinaţie, deci se poate îmburuiena şi mai mult cultura. În aceste condiţii, se recomandă aplicarea de amendamente care pot corecta reacţia solului şi îngrăşământ organic bine fermentat sau compost.

Lucrările solului pot de asemenea influenţa gradul de îmburuienare. Prin efectuarea de arături adânci se crează condiţii propice de epuizare a rădăcinilor sau seminţelor de buruieni deoarece acestea sunt lipsite de oxigen şi mor. Efectuarea de lucrări după arat şi până în momentul semănatului poate contribui la reducerea numărului de buruieni. Acestea se combat mai uşor dacă sunt în primele faze de vegetaţie şi nu ajung la maturitate să fructifice sau să dezvolte organe de înmulţire vegetative.

Material biologic certificat şi condiţionat. Pentru semănat şi plantat este necesar ca se utilizeze material biologic certificat. Acesta reprezintă o garanţie a purităţii biologice şi a faptului că materialul este condiţionat, adică nu prezintă în componenţa sa seminţe de buruieni care pot deveni surse de îmburuienare a culturii.

Semănatul în epoca optimă. Orice abatare de la epoca optimă de semănat poate duce la obţinerea unor densităţi nesatisfăcătoare a

culturilor, la un răsărit neuniform, cu goluri, care poate favoriza apariţia buruienilor. Un covor vegetal bine încheiat, cu plante viguroase şi bine dezvoltate care pot lupta cu buruienile pentru factorii de vegetaţie, poate duce la înăbuşirea buruienilor, şi la micşorarea numărului acestora.

Distrugerea focarelor de buruieni de pe terenurile necultivate. Această metodă este foarte importantă deoarece terenurile necultivate pot fi surse de răspândire şi de apariţie a buruienilor. Marginile de lanuri, de drumuri, taluzurile, canalele de irigaţii, zonele limitrofe perdelor de protecţie sau a pădurilor pot constitui surse reale de îmburuienare. Acestea sunt totodată şi locuri pentru a fi asigurată biodiversitatea şi areale pentru speciile de faună utilă. De aceea, conform cerinţelor agriculturii ecologice, pentru combatere trebuie să se ţină cont şi de aceste aspecte, şi se recomandă a fi distruse.

Curăţirea maşinilor agricole înainte de schimbarea parcelei. Acest lucru se impune pentru a nu impurifica sămânţa destinată semănatului cu seminţe de buruieni, precum şi evitarea transportului acestora de la o parcelă la alta.

Măsuri curative. Prin aceste metode sunt ţinute sub control buruienile deja apărute în cultură.

Metode fizico-mecanice

Metode biotehnice

Metode biologice

Metode genetice

Metode biochimice

Metode biodinamice

Metode fizico-chimice Din cadrul acestor măsuri se remarcă combaterea manuală, mecanică, termică şi prin inundare a buruienilor. Una dintre măsurile utilizate în mod frecvent în tehnologiile de cultură ale plantelor medicinale şi aromatice o constituie plivitul manual. Acesta presupune îndepărtarea buruienilor prin smulgere din cultură, cu rădăcină pentru a fi evitată prinderea la loc a acestora. Plivitul cu oticul sau săpăliga reprezintă o lucrare ce se poate folosi mai ales la culturi semănate în rânduri dese şi la care plivitul manual nu mai este posibil. Buruienile sunt tăiate la 1-3 cm de la nivelul solului, şi îndepărtate, fiind evitate pe cât posibil rănirea sau călcarea plantelor. Prăşitul cu sapa (manual) reprezintă o lucrare frecvent întâlnită în culturile de plante medicinale şi aromatice. Aceasta se execută cu ajutorul unei sape, care taie şi distruge buruienile, dar mai contribuie şi la afânarea solului, la distrugerea crustei, la îmbunătăţirea condiţiilor de aerare, temperatură şi umiditate de la nivelul solului. De obicei, numărul praşilelor poate fi de 1-3, dar se poate face ori de câte ori este necesar, în funcţie de specia de plantă sau de condiţiile climatice. Cositul este, de asemenea, o lucrare prin care sunt îndepărtate buruienile înainte de a forma seminţe, cu ajutorul unei coase. Se recomandă a se efectua pentru combaterea buruienilor de la marginea lanurilor, a drumurilor, de pe pajişti, sau în golurile din culturi. Plivitul mecanic se execută de obicei cu o grapă cu colţi reglabili sau cu sapa rotativă, când plantele şi-au format sistemul radicular, solul este reavăn, iar buruienile sunt răsărite. Prăşitul mecanic se poate face cu un cultivator sau cu o prăşitoare cu tracţiune animală, care acţionează între rândurile de plante. Lucrarea se poate

executa de 2-3 ori pe rând, în funcţie de gradul de îmburuienare, de condiţiile pedoclimatice. Combaterea termică este utilizată de către agricultori pe suprafeţe mici şi se bazează pe folosirea flăcării dată de un arzător al unei butelii de aragaz. Buruienile care au răsărit, sau cele în curs de apariţie, sunt distruse din stratul superficial de sol. Acesta practică este total diferită de arderea miriştii care este interzisă conform principiilor agriculturii ecologice.

Metode biotehnice Mulcirea solului. Datorită proprietăţilor buruienilor de a rămâne inactive la absenţa luminii, una dintre metodele utilizate pentru combaterea buruienilor este mulcirea solului. Această practică foloseşte: paie, resturi vegetale, frunze, rumeguş, compost, pentru a acoperi solul. Uneori se mai utilizează şi mulcirea cu folie de plastic, de culoare închisă. Fără lumină buruienile dispar, şi totodată este conservată mai bine apa în sol şi sunt protejate activitatea microorganismelor. Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite Unii cercetători recomandă ca pregătirea terenului pentru semănat să se facă noaptea, pentru că unele seminţe de buruieni sunt inhibate de absenţa luminii şi nu mai germinează. Se mai recomandă de asemenea, acoperirea utilajelor de arat şi de pregătire a patului germinativ cu prelate de culoare închisă, astfel încât buruienile să nu ia contact cu lumina.

Metoda provocaţiei (forţarea germinaţiei seminţelor) Această metodă, recomandată de literatura de specialitate, se referă la faptul că, seminţele de buruieni sunt stimulate să germineze şi să răsără şi apoi sunt distruse cu o lucrare superficială cu grapa cu discuri, apoi încorporate sub arătură.

Acesta se execută în afara perioadei de vegetaţie a culturilor şi mai este cunoscută sub numele de dezmiriştit.

Metoda epuizării Principiul acestei metode constă în distrugerea buruienilor perene, care se înmulţesc prin seminţe sau organe vegetative şi care îşi reiau vegetaţia pe baza rezervelor de materii organice din sol şi prin discuiri repetate sunt epuizate substaţele de rezervă şi astfel nu mai poată fi reluată vegetaţia.

Metode biologice Combaterea cu ajutorul insectelor se bazează pe utilizarea unor specii de insecte pentru a distruge buruienile. Acestă metodă este mai puţin utilizată deoarece pot apărea dezechilibre ecologice. Combaterea cu ajutorul ciupercilor fitopatogene are la bază proprietatea unor buruieni de a fi distruse de unii agenţi patogeni. Ca de exemplu: combaterea pălămidei (Cirsium arvese) cu ajutorul ruginii Puccinia punctiformis (Slovoski şi col., 1998), precum şi combaterea cruciuliţei (Senecio vulgaris) cu ajutorul ciupercii Puccinia lagenophorae (Ionescu, 2001). Combaterea alelopatică Conform Dicţionarului botanic (C.Vaczy, 1980), alelopatie înseamnă „influenţa reciprocă asupra dezvoltării plantelor care cresc alături”. Deci, prin fenomenul de alelopatie, plantele interacţiunează şi eliberează în mediu anumite substanţe rezultate ale metabolismului (substanţe alelopatice), care pot avea acţiune intraspecifică sau interspecifică. Ca expresie a relaţiilor intraspecifice amintim unele fenomene cu impact asupra produţiei şi calităţii acesteia: autorărirea până la dispariţia temporară a culturii (ex. Muşăţel), depresiunea continuă a recoltei în cazul monoculturii, care culminează cu mult mult discutata „oboseală a

solului”, cunoscută şi sub numele de „autotoxiciate” sau „autopoluare” (Toncea I., Stoianov R., 2002).

Metode biodinamice Aceste metode au la bază principiile conceptului de agricultură biodinamică iniţiat în 1924 de către Rudolf Steiner. Conform acestor principii apariţia noilor buruieni este inhibată de introducerea în sol a cenuşii obţinute din arderea propriilor seminţe. Se recomandă, de asemenea, şi alte tehnici practice cum ar fi:

obţinerea de cenuşă prin arderea seminţelor şi diluarea ei cu nisip sau pământ uscat în părţi egale şi apoi împrăştierea pe sol uniform în vetrele de unde au fost recoltate seminţele.

7. Reconversia la fermele organice

OUG nr 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Conform Proiectului îndrumarului prezentat de Codex, produsele fabricate pe teritoriul unde managementul organic este implementat pe o perioada de peste un an, dar mai puţin de 2-3 ani pot fi vândute ca organice in tranziţie”, insa pentru astfel de produse exista puţine pieţe. In regiunile unde fertilitatea solurilor este scăzuta si procesele biologice au fost serios deteriorate, pot trece ani până la readucerea ecosistemului la nivelul când producerea organica este posibila. In aceste cazuri pot fi implementate alte metode de utilizare judicioasa a investiţiilor sintetice. O alta strategie de trecere a perioadei de tranziţie este cea de transformare parţiala a fermei la producerea organica, astfel ca întreaga operaţiune sa nu prezinte risc. Produsele ecologice se pot obţine în gospodării individuale, asociaţii familiale, ferme sau societăţi agroindustriale şi ocupă suprafeţe de la 0,5 ha până la 30 - 40 ha. Unităţile agricole şi agroindustriale ecologice trebuie corespundă, ca amplasament şi proces de producţie, tuturor exigenţelor privind protecţia mediului. De cele mai multe ori, fermele ecologice sunt mixte, de tip vegetal şi animal, pentru a se valorifica mai bine producţia vegetală. Excepţie fac fermele producătoare de legume, fructe, precum şi cele care se ocupă de prelucrarea diferitelor produse agricole. Sămânţa, materialul de plantat sau animalele de prăsilă trebuie să fie certificate ecologic. Substanţele nutritive pentru plante şi hrana pentru animale nu trebuie să producontaminarea acestora sau a mediului înconjurător. Durata perioadei de conversie a produselor convenţionale la cele ecologice variază de la 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii la 10 săptămâni pentru păsări pentru producţia de ouă sau carne, cumrate la vârsta de trei zile.

Neutilizarea pesticidelor ( erbicide, insecticide, fungicide) determina un risc substantial mai mic de contaminare a produselor agricole. Aceasta înseamna ca produsele agricole ecologice sunt produse sanatoase, sigure pentru consumul uman si animal. Prezenta pesticidelor în apa potabila a devenit o problema din ce în ce mai mare în toata lumea, chiar si în tarile cu cantitati mici de pesticide utilizate si cu un potential mare de apa (ex. Suedia), iar agricultura conventionala este o sursa de poluare a apei freatice cu nitrati, pesticide, bacterii. Certificatul de fermă sau societate ecologică se eliberează de către o organizaţie naţională sau internaţională abilitată să evalueze şi să garanteze că procesul de producţie sau de prelucrare se desfăşoară conform standardelor proprii agriculturii ecologice. În România, suprafaţa de teren cultivată în condiţii ecologice a sporit de la 17.000 ha în anul 2000 la 43.000 ha în anul 2002 şi respectiv, la 57.000 ha în anul 2003. Pentru anul 2004, se estimează că se va ajunge la circa 75.000 ha. Numărul animalelor crescute în condiţii ecologice se aşteaptă să creasîn anul 2004 cu 10.000 capete la vacile pentru lapte, 70.000 la oi, 6.000 la găinile otoare etc. Pentru a stimula extinderea agriculturii ecologice Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a stabilit, în anul 2004, subvenţii de 7.000 lei/kg de tineret bovin cu greutatea minimă de 400 kg, 10.000 lei/kg la porcii cu greutatea de 90 - 110 kg livraţi abatoarelor etc.