Sunteți pe pagina 1din 4

In relatii nu este vorba niciodata numai despre bani

Autor: Iuliana Alexa

Ne place sau nu, banii regleaza relatiile noastre cele mai apropiate, fie ele parinti-copii sau in interiorul
cuplului. Cum se intampla asta? Cateva decodaje de la psihanalistul Alfred Dumitrescu.

Psychologies: Intr-o casnicie, nu ne socotim E bine sau e rau? E normal ca totul sa fie la comun?
Alfred Dumitrescu: As porni in aceasta discutie de la ideea ca orice cuplu functioneaza in doua registre: cel al realitatii psihice
impartasite de catre cei doi parteneri (dorinte, fantasme, sentimente, trairi, hobby-uri etc.) si aflat intr-o continua schimbare, in
functie de dinamica relatiei, si cel al realitatii exterioare, care este definita fundamental prin trei coordonate: timpul, spatiul si banii.
Fiecare dintre aceste coordonate este fundamentala pentru a ne situa in mod adecvat in realitate, iar banii prezinta particularitatea
de a fi, cel putin intr-o oarecare masura, traductibili in termeni de spatiu si timp (cu bani putem cumpara spatiu si, chiar daca nu si
timp, daca nu la modul absolut, cel putin timp in variante limitate, precum mai mult timp de trait, printr-o buna ingrijire, sau mai multa
vreme cu cei dragi).
Ideea aceasta, de sorginte mai degraba romantica, despre relatia cuplului marital cu banii a fost masiv intarita la noi de realitatile
perioadei comuniste, in care, in cele mai multe cazuri, ambii soti lucrau, salariile erau distribuite pe o plaja relativ redusa (ceea ce
facea ca diferentele de venit sa nu fie foarte mari) si bugetul familial era, practic, in intregime alocat cheltuielilor curente.
Schimbarea de sistem economic a adus, in multe cazuri, si modificari importante din perspectiva veniturilor realizate de catre
parteneri si, implicit, nevoia de a regandi si modul in care cuplurile se raporteaza la bani.
Despre cat de normal este ca totul sa fie la comun, nu pot spune decat ca normal intr-un cuplu este doar ceea ce este reciproc
agreat si suficient de satisfacator pentru parteneri, indiferent de opinia celorlalti, iar modul de a gestiona resursele este, desigur, una
dintre dimensiunile care definesc modul de asezare si de functionare a oricarui cuplu.

Sunt banii un mijloc de control intr-un cuplu? Des? Rar? Deloc?


A. D.: Fiind si un instrument de putere, banii sunt, cu siguranta, un mijloc de control in orice relatie, iar relatia de cuplu nu poate face
exceptie de la aceasta regula. Aceasta dimensiune de putere si, deci, de control se regaseste pe toate palierele si in toate
formele intr-o relatie de cuplu: cine aduce mai multe resurse, cine decide asupra alocarii lor, cine beneficiaza mai mult in urma
acestor alocari si asa mai departe.

A observa traseul banilor intr-un cuplu ne conduce intotdeauna la identificarea unor curenti afectivi pe care, cel mai adesea,
partenerii nu-i constientizeaza si care pot da cont de felul in care, in fapt, banii sunt folositi de fiecare dintre acestia (fie prin
producerea lor, fie prin dificultatea/incapacitatea de a-i produce) in cadrul unor subtile si complicate tranzactii emotionale.
Caci, pentru a reduce multe consideratii la expresia lor cea mai simpla, intr-un cuplu nu este NICIODATA vorba despre bani in
sensul de doar despre bani, ci despre traduceri sau disimulari, in si prin bani, ale nevoilor fundamentale ale partenerilor si ale
fundamentelor autentice ale relatiei. Astfel, putem intalni numeroase variante de tipul bani-putere, bani-control, bani-imagine, banisex, bani-siguranta, bani-dependenta si multe altele.

Ce importanta are faptul ca femeia castiga uneori mai mult decat barbatul?
A. D.: As fi tentat sa raspund la aceasta intrebare cu o intrebare: ce importanta are pentru cine, pentru ea sau pentru el? Ca orice
element care defineste functionarea unui cuplu, si acesta are exact importanta pe care i-o acorda fiecare dintre parteneri. Ca
raspuns cu valoare statistic-generala, cred ca se poate spune ca, in culturile mai degraba conservatoare/traditionaliste, o astfel de
situatie poate fi privita ca anormala si poate genera resentimente din partea barbatului sau chiar teama de a fi diminuat in
identitatea lui masculina, cu tot ce cuprinde ea (virilitate, sentiment al propriei valori, imagine de reusita sociala si personala etc.).
Foarte mult mai conteaza si daca situatia respectiva este cumva considerata a fi temporara (de pilda, ca urmare a unor schimbari
de cariera sau a initierii unor proiecte antreprenoriale) si apare dupa ce relatia de cuplu s-a stabilizat, sau daca face parte din datele
initiale ale constituirii cuplului; fiecare dintre aceste situatii presupune motivatii initiale diferite si poate genera reactii extrem de
diferite ale celor doi parteneri.
Oricum ar fi, cred ca tendinta de accelerare a mobilitatii profesionale se va accentua in anii ce vin si, odata cu ea, si situatiile de
acest fel vor deveni din ce in ce mai frecvente si, implicit, mai obisnuite (sa ne amintim doar cum era privit divortul in urma cu un
secol sau femeia care dorea sa aiba o cariera profesionala in urma cu 60-70 de ani).

Vedem adesea cupluri in care barbatul prefera sa munceasca mai putin, sa castige mai putin. E ceva disfunctional aici sau
nu? Sau e doar o schimbare de mentalitate? Cert e ca femeile, oricat de bine ar castiga, prefera tot barbati cu statut social
si financiar inalt
A. D.: Este, cu siguranta, vorba despre o schimbare de mentalitate, dar as face aceasta remarca fara doar, intrucat schimbarile de
mentalitate colectiva sunt intotdeauna importante si au ecou masiv in mentalitatile individuale, facand necesare adaptari si ajustari
care sunt adesea traite in mod dramatic de catre indivizi.
In niciun caz nu pot vedea ceva disfunctional intr-o asemenea situatie, important intr-un asemenea caz fiind doar modul in care o
traiesc partenerii, fiecare in parte si, desigur, masura in care o asemenea decizie a fost luata in mod reciproc asumat. Cat despre
preferinta femeilor pentru barbatii cu statut social si financiar inalt, cred ca este, ca orice adevar statistic valabil, discutabil in planul
preferintelor particulare ale fiecarei femei in parte.
Asta, pentru a nu duce discutia intr-un teritoriu al generalizarilor absolute, care ne-ar conduce la zicala decat batran, urat, bolnav si
sarac, mai bine tanar, frumos, sanatos si bogat, ceea ce nimeni nu poate contrazice, nu?

Cine plateste la restaurant? El sau ea? Mai e valabila regula ca el plateste mereu? Ce semnficatie are acest fapt din punct
de vedere psihologic? E ceva care tine de curtoazie sau de control? Sau e doar o regula depasita?
A. D.: Toate regulile de politete au semnificatii care trec dincolo de simpla curtoazie, printre altele si cele legate de control si de
manifestarea puterii, si ele pot fi intelese doar daca le punem in contextul cultural din care provin. A nu deschide usa unei doamne
sau a nu duce imediat mana dupa portofel, odata adusa nota de plata, pot fi interpretate ca grosolanii intr-o anumita cultura, dupa
cum si a face aceste gesturi poate fi considerat o dovada flagranta de sexism sau machism intr-o alta.
Regulile se schimba in functie de realitatile sociale si economice si de felul in care majoritatea indivizilor apartinand unei anumite
culturi traieste si integreaza aceste realitati. Avem, desigur, optiunea absolut personala de a fi sau nu de acord cu aceste schimbari,
dar asta nu influenteaza cu nimic felul in care evolueaza (in sens de miscare si nu neaparat de progres) societatea din care facem
parte.
In principiu, suntem mereu mai mult sau mai putin obligati sa respectam, in relatiile sociale, valorile si cutumele culturii din care
facem parte, sub sanctiunea (auto) excluderii si izolarii; in relatia de cuplu, gradul de libertate este semnificativ mai mare si, asa cum
ne putem construi sau mobila casa fie in stil clasic, fie in tendinte, avem posibilitatea sa ne alegem partenera/partenerul in functie
de impartasirea unor anumite seturi particulare de valori si obiceiuri. Din nou, important este doar ca acestea sa fie cu adevarat
impartasite si nu impuse de catre unul dintre cei doi.

In Romania, rolurile de gen au fost mereu destul de strict distribuite din acest punct de vedere. El aduce banii, ea ii
gospodareste. Exista schimbari aici? Sunt ele spre bine?
A. D.: Nu vad cum ar putea Romania sa ramana in afara schimbarilor de mentalitate ce caracterizeaza intreg spatiul cultural
occidental si chiar, prin intermediul globalizarii mass-media, intreaga planeta, conectata la internet si televiziunea prin cablu.
Desigur, aceste schimbari au viteze si nuante particulare in fiecare tara in parte, in fiecare segment de populatie in parte si in fiecare
familie in parte.
Directia este insa destul de clara si aceasta impartire traditionala a rolurilor privind producerea si administrarea resurselor tinde sa
dispara; in prezent, ea a disparut deja in familiile cu venituri semnificativ peste medie si e foarte probabil ca acest fenomen se va
extinde in paralel cu cresterea veniturilor si innoirea generatiilor.
Cat despre cat de bine ar fi ca se intample, din nou revin la intrebarea: bine pentru cine?; nu e nici bine si nici rau, e altfel. Un
altfel care presupune responsabilitati deopotriva mai extinse si mai putin net delimitate intre parteneri, care promoveaza
mobilitatea si flexibilitatea de rol in detrimentul sigurantei si rutinei, adica un altfel care aduce semnificativ mai multa libertate
fiecaruia dintre parteneri, dar care, in acelasi timp, ii si priveaza de confortul psihic pe care il genereaza o impartire clara si imuabila
a rolurilor.

Din ce vedeti in cabinet, oamenii se comporta inteligent cu banii sau nu? Stiu sa amane satisfactia, sa economiseasca, sa
vada in viitor? Vorbesc ei despre aceste lucruri?
A. D.: Intrebarea presupune, de la bun inceput, ca a economisi, a amana satisfactia si a (incerca sa) vezi in viitor inseamna in mod
automat a te comporta inteligent cu banii si cred ca, in acest context, inteligent este folosit in sensul de rational, adica opus lui
emotional. Or, din perspectiva de psihanalist, cred ca oamenii se comporta predominant emotional in legatura cu toate aspectele
vietii lor, si asta include si relatia cu banii.
Dupa cum spuneam la inceput, nu e niciodata vorba doar despre bani, ci si despre dorinte, fantasme, resentimente, nevoi de
reparatie a imaginii de sine si multe altele din acelasi registru, toate transpuse in realitate si prin intermediul banilor, si prin ceea ce
acestia pot cumpara.
De altfel, in ultimul deceniu (si mai ales dupa ceea ce numim criza economica), au aparut in gandirea economica curente de opinie
care incearca sa inteleaga felul, cel mai adesea irational, al comportamentului economic al oamenilor (si asta, referitor nu doar la
simpli cetateni, ci chiar la marile corporatii financiare) dintr-o perspectiva psihanalitica, adica prin intermediul constructiilor masiv
emotionale care stau in spatele unor decizii aparent rationale, dar care sunt, in fapt, rationalizari ale acestora.
Sigur ca oamenii vorbesc mult despre bani si in cabinet, dar asta se intampla, de obicei, intr-o etapa de inceput a unei psihoterapii,
dupa care subiectul bani dispare gradual, fiind inlocuit cu ceea ce sta in spatele banilor, adica teme mai autentic personale precum
eu-siguranta, eu-putere/control, eu-imagine, eu-iubire, eu-rivalitate, eu-invidie, eu-vinovatie etc.

Dar cu copiii, cum e? Banii sunt un mijloc de control si fata de ei?


A. D.: Desigur, banii sunt si un mijloc de control, si un bun instrument educativ in relatia cu copiii, in masura in care parintii ii pot
folosi pentru a-si ajuta copiii sa internalizeze existenta si necesitatea limitelor. Revin in acest fel la ideea de a privi banii ca pe una
dintre coordonatele realitatii si subliniez necesitatea ca parintii sa fie coerenti si constanti in a arata copiilor ca o raportare adecvata
la realitate presupune cunoasterea si respectarea limitelor.
Multi parinti evita sa spuna nu avem bani pentru asta, pentru ca simt o astfel de marturisire, ca pe o dezvaluire a propriei
incapacitati si ca pe o sursa de vinovatie si/sau rusine; dar parintii care fac orice pentru a satisface dorintele copiilor nu le intretin
acestora periculoasa iluzie cum ca totul este posibil sau, si mai rau, ca ei merita totul?
Copiii vor creste, vor deveni adulti si, intr-un fel sau altul, vor lua oricum contact cu realitatea faptului ca nu totul se poate si ca ei
oricat de mult ar merita vor primi sau se vor putea bucura cu adevarat doar de ceea ce vor fi capabili sa construiasca si sa
dobandeasca prin propriile lor capacitati si eforturi.

Independenta financiara a odraslelor e un jalon de maturitate sau nu? Eu vad tot mai des copii mari care traiesc, mai mult
sau mai putin, din ajutoare de la parinti.
A. D.: Cred ca, da, independenta financiara este unul dintre jaloanele importante ale maturitatii. Din nou, insa, revin la necesitatea
de a contextualiza orice incercare de analiza cu aspiratii generalizatoare. Cercetarile sociologice arata ca tendinta spre
autonomizare cat mai rapida a tinerilor, extrem de manifesta in Occident dupa cel de-al Doilea Razboi (asa-numita generatie baby
boom) s-a inversat in ultimele doua decenii, tinerii alegand sa petreaca cat mai mult timp in caminul familial, la adapost de
turbulentele economice.

Desigur, aceasta alegere are la baza si faptul ca generatiile mai noi au beneficiat si beneficiaza de o libertate mult mai mare in
interiorul familiei decat cea de care se bucurasera (sau nu prea) parintii lor in relatia cu generatia anterioara. Daca, pe de o parte,
orele fixe de masa, ora-limita de venit seara acasa, restrictiile cu privire la prieteni sau la viata sexuala au devenit mai degraba
povesti de groaza despre atrocitatile la care erau supusi tinerii in urma cu cateva decenii si, pe de alta parte, instabilitatea
economica si somajul ating cote nemaiintalnite de la Marea Depresiune incoace, este firesc ca din ce in ce mai multi tineri sa-si
prelungeasca astfel adolescenta.

Cultural vorbind, suntem inca un popor care investeste in copii foarte mult, nu ca americanii, care isi incurajeaza copiii sa
fie intreprinzatori, sa isi plateasca studiile etc. Care model o fi mai bun pentru ei, pe termen lung?
A. D.: Ca orice comparatie intre modele, si aceasta cere un criteriu clar de evaluare. Daca acesta este capacitatea de adaptare a
copiilor la cerintele vietii de adult, atunci cred ca un model care favorizeaza de timpuriu autonomia si asumarea de responsabilitati
reuseste intr-o mai mare masura sa il satisfaca, comparativ cu un model de hiperprotectie, care favorizeaza mai degraba
dependenta si pasivitatea.
Evident, orice model are si dezavantaje, si ceea ce numim modelul american genereaza, in aceasta privinta, un mod de agregare
familiala cu legaturi mai slabe intre membrii familiei nucleare si largite, adica cu mult mai putin suport pentru fiecare din partea
rudelor mai apropiate sau mai indepartate.
Modelele acestea, deriva, insa, in mare masura, din datele de realitate ale unei culturi la un moment dat si cred ca diferentele dintre
ele se vor atenua, pe masura ce resorturile economice si sociale si, implicit, stilurile de viata favorizate de catre acestea vor deveni
din ce in ce mai asemanatoare datorita efectelor globalizarii.
De altfel, aceste semnale de convergenta sunt deja extrem de vizibile si la noi: cati dintre romanii de clasa mijlocie, cu varste
cuprinse intre 30 si 40 de ani, isi mai sarbatoresc zilele de nastere sau de nume invitand in propriul apartament un numar mare de
rude de toate gradele, precum era obiceiul in generatiile anterioare?
Probabil ca din ce in ce mai putini si, chiar daca acest exemplu nu este poate cel mai relevant, el demonstreaza, cred, o tendinta de
dezangajare din planul relatiilor cu neamurile, in beneficiul celor cu prietenii si colegii, adica o slabire a fortei legaturilor de sange,
in favoarea celor bazate pe interese comune. Este, deci, extrem de probabil ca, in viitor, aceasta tendinta se va manifesta chiar
daca mai lent si mai discret si in relatiile dintre parinti si copii.