Sunteți pe pagina 1din 6

CURS 2 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI ŞM/GM/IM 1

A. BAZELE CONCEPTUALE ALE ŞTIINŢEI MEDIULUI

1. Modul de abordare în cunoaşterea mediului.


Lowenthal, D. (1967) consideră că universul cunoaşterii mediului poate fi sistematizat în
patru domenii:
(a).cunoaşterea naturii mediului;
(b).rezolvarea problemelor despre ceea ce noi gândim şi simţim referitor la mediu;
(c).comportarea omului în mediu;
(d).modificarea (alterarea) mediului şi jalonarea acţiunilor pentru conservarea şi
refacerea lui.
Altă viziune este cea care vizează: (a) natura mediului şi (b) diferenţierea regională a
problemelor de mediu. De la latura calitativă la cea cantitativă s-a parcurs un drum complicat. În
momentul de faţă, analiza, evaluarea, planificarea şi exploatarea mediului sunt pilonii
abordării mediului înconjurător.
Înţelegerea abordării mediului necesită prezentarea tradiţiilor de cunoaştere în această
direcţie:
(1). tradiţia spaţială, care reflectă aspecte spaţiale şi utilizarea hărţii ca instrument de lucru;
(2). tradiţia studierii ariei, bazată pe conceperea unitară a locurilor (abordarea regională);
(3). tradiţia relaţiei om-teritoriu, care privea legăturile om-mediu prin latura determinării
naturale (determinismul geografic/natural);
(4). tradiţia ştiinţei pământului care accentuează descrierea şi explicarea trăsăturilor fizice
ale suprafeţei Pământului.
2. Interrelaţiile om-mediu şi formele lor de manifestare. Punctul central al abordării
mediului înconjurător este relaţia om-natură. Există mai multe concepţii de abordare a relaţiei om-
mediu înconjurător (Mac, 2000, 2003):
1. Environmentalismul. Îşi are originea într-un curent mai vechi, aparţinând anilor 60, fiind
introdus de Hellen Semple în S.U.A. Acesta punea accentul pe condiţionările de ordin natural, şi în
special pe determinările factorului climatic, asupra omului şi activităţilor sale. Mai recent, a fost
luată în considerae şi varianta oarecum inversă, a condiţionărilor şi determinărilor induse de om în
mediul înconjurător.
2. Antropocentrismul. Rezultă din sociologie şi din imaginea asupra condiţiei umane; omul
este fiinţa superioară care are dreptul să cucerească Terra. În această concepţie, dezvoltarea
societăţii umane este sinonimă cu cucerirea naturii. Apare astfel contradicţia dintre raţiune şi
sentiment, între a cuceri natura şi a o proteja şi conserva. Din aceasta rezultă practic o nouă
concepţie, cea a ocrotirii şi protejării naturii.
3. Tehnocentrismul. Este o concepţie întâlnită în societăţile capitaliste care se identifică cu
progresul, eficienţa managerială şi optimismul. Ea se fundamentează pe progres, exigenţă, calitate,
eficienţă (apanaje ale capitalismului). Rolul ştiinţei în cadrul acestei concepţii este central, deoarece
se consideră că omul poate rezolva toate problemele care apar în mediul înconjurător. Conform
aceste concepţii, societatea tehnocentristă este o societate opresivă şi distructivă pentru mediul
înconjurător, cu scopul de a cuceri şi stăpâni natura.
4. Ecocentrismul. Cercetătorii şi oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că materia de pe
Terra este finită. Ea se recreează, redimensionează, restructurează în forme noi, însă nu apare o nouă
cantitate de materie. Într-o lume finită nu se poate angaja un consum infinit. Consumul şi oferta
sunt cele două elemente ale ecuaţiei economiei mediului înconjurător, între care trebuie să existe un
permanent echilibru. Un consum mai mare decât oferta duce la dezechilibre în mediul înconjurător,
dereglarea, disfuncţionalitatea, degradarea şi declinul acestuia. Există o toleranţă a mediului la
utilizarea antropică dar şi o anumită sensibilitate a mediului la valorificarea şi utilizarea lui.
Conlucrarea om-natură este evidentă în anumite entităţi teritoriale (ex. Elveţia). Toate acestea stau

1
la baza concepţiei ecocentriste care prevede ca totul să se desfăşoare în echilibru în cadrul
ecosistemului. Trăsăturile acestei concepţii ar fi:
• Moralitatea naturală (omului îi sunt impuse nişte reguli de comportament în funcţie de limitele
şi restricţiile mediului) (ex. Delta Dunării; cât să pescuiască, să nu distrugă vegetaţia hidrofilă,
să nu-şi construiască habitat în zonele inundabile etc);
• Limitele de operare şi jalonarea drumului spre progres (ex. cât să pescuiască, la ce să
folosească stuful: pentru construirea locuinţelor sau să-l valorifice superior în celuloză şi hârtie);
• Libertatea opţiunilor (ex. continuarea pescuitului ca activitate de bază sau abandonarea acestuia
în favoarea turismului);
• Problema finalităţilor (ex. ce facem cu Delta Dunării? O transformăm într-o câmpie ca în
Germania de Nord unde totul este artificializat şi canalizat, sau o păstrăm ca un ecosistem
viabil?).
Modul variat de aprivi relaţia om-natură duce la alte două direcţii:
• abordarea strategiilor de mediu cu valoare de dezvoltare, susţinere şi protecţie a mediului;
• acţiuni negative asupra mediului înconjurător.
Există un parametru de control a relaţiei om-natură: “capacitatea de susţinere” a mediului.
O lume finită nu poate susţine o infinitate de cereri. “Capacitatea de susţinere” înseamnă, pentru un
mediu dat, “cantitatea de utilizare care poate fi aplicată doar în cazul în care aceasta este
potrivită pentru viitorul mediului” (Cotton et al., 1986).
5. Excepţionalismul uman. Este o paradigmă dominantă în sociologie, fiind bazată pe
punctul de vedere vestic (occidental) asupra lumii. Acest excepţionalism, după părerea noastră
având chiar rădăcini religioase, dar şi trăsături extremiste, conţine patru supoziţii:
a. natura fiinţei umane, în sensul că omul se deosebeşte de orice altă creatură de pe Pământ, şi
peste care el domină;
b. natura cauzalităţii sociale, cu ideea majoră că omul îşi poate croi propriul său destin, îşi poate
alege scopurile, schiţa căile de urmat şi crea sau folosi instrumente pentru atingerea scopurilor;
c. contextul societăţii umane, în optica unei idei că lumea este largă şi asigură oportunităţi
nelimitate pentru oricine;
d. constrângerile societăţii umane, bazată pe faptul că istoria societăţii umane este una a
progresului, că există o soluţie pentru orice problemă.
Tezele de mai sus converg, atât către posibilismul tradiţional („natura propune şi omul
dispune”), cât şi către voluntarismul social. Există totuşi o serie de parametri de control: timpul,
sensul şi scopul acţiunilor umane în mediu.
6. Instituţionalismul. Este bazat pe un transfer de “sarcini” şi “răspunderi” faţă de
problemele de mediu. Problemele de mediu ale omenirii nu pot fi lăsate pe seama cugetării şi
acţiunilor individuale (chiar locale sau regionale); ele trebuie intuite, descoperite, discutate de către
colectivităţile organizate, într-o privire globală. Ca urmare, probleme ca resursele şi limitele lor,
suprapopularea şi reglarea creşterii demografice, foametea în lume, poluarea, deşertificarea,
deprecierea stratului de ozon, încălzirea globală etc, sunt probleme globale de mediu care presupun
o rezolvare instituţională (locală, regională, naţională, globală). Instituţiile naţionale (guvernele şi
ministerele de resort) şi internaţionale (ONU/UNEP, FAO etc) au în sfera de interes aceste
probleme de mediu.

B. PRINCIPIILE ŞI PARADIGMELE GENERALE UTILIZATE ÎN ŞTIINŢA


MEDIULUI

1. Principii. Principiile metodologice ( lb. lat. principium = început) sunt considerate drept
teze fundamentale în cadrul cunoaşterii ştiinţifice, ele având rolul de-a conduce cercetarea
environmentală. Cuprinderea într-o semnificaţie profundă a datelor, teoriilor şi modelelor nu poate
fi realizată fără cunoaşterea principiilor. Între diversele principii există o legătură fluentă.
Principiile fundamentale utilizate în Ştiinţa mediulu:

2
a). Principiul ecologic (considerat uneori paradigmă) este aplicat pentru o “ştiinţă a
mediilor” (Brunet, Ferras, Thery, 1993), la sfârşitul anilor `60 şi începutul anilor `90. Principiul
ecologic facilitează înţelegerea interdependenţei care există între organismele vii şi mediu. În
abordarea geografică a mediului, utilizarea acestui principiu permite cercetătorului o mai bună
evaluare a relaţiilor care există între organismele vii (vegetaţie, animale, om) şi mediul lor, într-un
teritoriu dat. Termenul de ”ecologic” nu trebuie să ne determine să privim reducţionist relaţia
mediu-viaţă şi nici să minimalizăm importanţa metodologică a celorlalte principii.
b). Principiul antropic, postulează ideea conform căreia omul, respectiv societatea umană,
trebuie privit ca un factor activ, în sensul că acesta prin acţiunile sale, mai mult sau mai puţin
deliberate, influenţează, atât mediul, cât şi pe el însuşi. Principiul prezintă însemnătate ridicată
deoarece, în cercetare environmentală, omul, respectiv societatea umană, se poate constitui în
elementul de referinţă, poziţionat în mod subiectiv astfel.
c). Principiul sociologic, poate fi utilizat împreună cu cel ecologic. Acest principiu ne poate
oferi “cheia” metodologică pentru înţelegerea influenţelor pe care legile sociale şi factorii sociali le
au asupra mediului înconjurător. Soluţiile care trebuie găsite pentru rezolvarea problemelor
environmentale nu sunt doar de natură ştiinţifică, ele încluzând şi perspective istorice, politice,
economice, culturale, sociale etc.
d). Principiul cauzalităţii. Aplicarea acestui principiu permite evidenţierea legăturilor de
tip cauză-efect şi explicarea cauzală a proceselor şi fenomenelor care au apărut sau apar în cadrul
mediului. Se impune precizarea că legăturile de cauzalitate sunt în multe din situaţii dificil de găsit,
fapt explicat prin complexitatea extremă a mediului înconjurător.
e). Principiul repartiţiei spaţiale. Conform acestui principiu este necesară precizarea
poziţiei spaţiale a faptelor environmentale şi evidenţierea relaţiilor dintre om-mediu în teritoriul
unde acestea apar. Rezultatul final al aplicării acestui principiu este concretizat în harta
environnmentală şi în modele teritoriale (spaţiale).
f). Principiul integrării teritoriale. Integrarea presupune o viziune holistică asupra
componentelor din structura mediului, în sensul că societatea umană şi mediul constituie un întreg,
un complex unitar. Cercetarea relaţiilor environmentale existente într-un teritoriu dat este necesar a
se face integrat, pentru a evita transferul problemei (ex. de la aer la apă sau de la o scară la alta).
g). Principiul istorismului (cronologic), permite tratarea problemelor de mediu în decursul
timpului. Cauzele acestor probleme trebuie căutate, de cele mai multe ori, în trecut, iar noţiunea de
scară de timp este importantă în cunoaşterea şi evaluarea anumitor aspecte ale mediului înconjurător
şi în disponibilitatea de-a găsi soluţii la problemele apărute.

2. Paradigme utilizate în Ştiinţa mediului


Abordarea environmentală este susţinută de mai multe paradigme. Paradigmele, în calitate
de supermodele de cercetare a lumii reale (Chorley, Haggett, 1980), nu indică concret modalitatea
de descifrare a faptelor, ci doar “firul roşu” al procesului de cunoaştere. Paradigma este abstractă,
fiind doar un instrument de gândire. Studiul mediului se bazează pe următoarele paradigme:
(a). Paradigma determinismului environmental a apărut sub influenţa ideilor deterministe
ale geografului german F.Ratzel, încă din sec. XIX, punând accentul pe condiţionările impuse de
către mediu comunităţilor umane. Facem precizarea că determinările care apar între societate şi
mediu trebuie privite, nu în mod reducţionist, doar dinspre mediu spre comunităţile umane, ci şi
dinspre societate spre acesta.
În acest caz vom putea vorbi despre un determinism reciproc, ambivalent, deoarece relaţiile
de determinare sunt evidente atât între componente cât şi între acestea şi întregul (mediul) căruia i
se subordonează.
(b). Paradigma environmentalismului derivă practic, din cea precedentă, în sensul că
influenţele exercitate de către mediu asupra societăţii omeneşti sunt mai atenuate.
Environmentalismul a avut la bază concepţia lui H. Ch. Semple (geograf american), care a insistat
mai mult pe influenţele de natură climatică exercitate asupra societăţii umane.

3
(c). Paradigma posibilismului s-a prefigurat încă de la începutul sec. XX, prin intermediul
geografilor francezi (P.Vidal de la Blache, J. Brunhes), având ca idee centrală dictonul “natura
propune şi omul dispune”. Concepţia posibilistă a atenuat din importanţa dată determinismului şi a
pus accentul pe opţiunile pe care societatea le are faţă de posibilităţile oferite de către mediu.
Considerăm că modelele teritoriale apărute în timp nu sunt altceva decât o reflectare în
teritoriu a răspunsului pe care societatea umană l-a dat ofertei mediului.
(d). Paradigma comportamentului environmental se bazează pe ideea conform căreia
comportamentul pe care îl are omul, respectiv societatea umană faţă de mediu este legat de felul în
care acesta este perceput şi evaluat. Perceperea şi evaluarea mediului înconjurător se realizează pe
baza informaţiilor environmentale furnizate de acesta.
(e). Paradigma voluntarismului environmental, pune accentul pe capacitatea volitivă a
omului în ceea ce priveşte exploatarea mediului înconjurător. Problema voluntarismului a fost şi
este discutată de pe poziţii ideologice, ştiinţifice, economice etc, şi, în consecinţă, trebuie să
rămână în limite neexagerate.
(f). Paradigma coevoluţiei şi sinergismului. Această paradigmă permite abordarea
conexiunilor care există în structura mediului înconjurător. Mediul poate fi considerat un sistem
cibernetic, imperfect, în care apar factori reglatori care acţionează asupra erorilor. Ca orice sistem
geografic, mediul poate fi considerat un sistem de tip sinergetic, cu un comportament nonliniar,
supus corelaţiilor la distanţă (ipoteza Gaia, Lovelock, 1989).
Atributul de ”cooperativ” este aplicabil şi mediului, în sensul că procesele de autoorganizare
şi de autodezvoltare sunt bazate pe cooperarea existentă între părţile componente şi întregul din care
fac parte, dar şi între componentele şi seturile de componente din structura lui. Conform acestei
paradigme, nici un component din structura mediului nu există şi nu se dezvoltă în mod izolat, ci
printr-o conlucrare de tip sinergetic cu toate celelalte, conlucrare axată pe permanentele schimburi
de masă, energie şi informaţie (Mac,1996, 2003).
(g). Paradigma “judecăţii sănătoase” (common sense), se va putea constitui ca o nouă
concepţie privind cercetarea “dimensiunii umane a schimbărilor environmentale globale”
(Colucci,1994). Termenul are profunde conotaţii sociologice şi psihologice şi se referă la
schimbările environmentale cauzate de societate sau la schimbările direct legate de viaţa societăţii.
Conform celor prezentate anterior, “judecata corectă / sănătoasă faţă de mediu poate fi un
concept mereu schimbator şi unificator, care să domine varietatea datelor cercetării dimensiunilor
umane ale schimbărilor environmentale şi care să ofere răspunsuri la complexele întrebări apărute
de-a lungul acestor cercetări” (Colucci, 1994). Schimbările environmentale au un anumit grad de
“incertitudine”. În consecinţă, complexitatea şi caracterul multifactorial al acestora, impune
problema relaţiei dintre discursul şi cercetarea ştiinţifică, mentalitatea omului comun şi “judecata
sănătoasă”, concepţiile şi ideologiile politice. În condiţiile în care schimbările din mediu sunt strict
legate de aspectele teritoriale, acest concept poate oferi cercetării environmentale noi dimensiuni
teoretice şi aplicative.
(h). Paradigma utilizării susţinute (sustainable utilization), numită deseori, cu mai
puţină acurateţe, dezvoltare susţinută (Wildes, 1995), reprezintă paradigma dominantă în prezent.
Definită ca şi “strategie a utilizării resurselor care se străduieşte să satisfacă nevoile economice şi
sociale prezente, fără compromiterea posibilităţii generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor
necesităţi” (WCED - World Commission for Environment and Development, Brundtland Report,
1987), această paradigmă se poate constitui ca un mod de abordare a utilizării resurselor şi a
conservării mediului, nefiind altceva decât o variantă a concepţiei utilitariste a conservării, şi o
încercare de sintetizare a politicilor environmentale.
Dezvoltarea durabilă se bazează pe următorii indicatori: a). indicatori sociali; b). indicatori
de mediu (ecologici); c). indicatori economici; d. indicatori politici (decizionali).
Dezvoltarea susţinută (durabilă) surprinde relaţiile întregului “societate-mediu”, prin
prisma dezvoltării economice şi implicit a calităţii mediului.
Aplicarea acestei paradigme, relativ noi în investigaţia environmentală, considerăm că poate
permite o mai bună înţelegere a raporturilor existente între societate şi mediul înconjurător, şi, ca

4
atare, poate oferi cadrul conceptual în procesul decizional al politicilor environmentale, respectiv în
planning-ul environmental.
(i). Paradigma ecologică (privită şi ca principiu) a determinat geografia să se redescopere
ca o “ştiinţă a mediilor” (R. Brunet, R. Ferras, H. Thèry, 1993) la sfârşitul anilor ’60 şi începutul
anilor ’90. Paradigma ecologică facilitează înţelegerea legăturii strânse a vieţuitoarelor cu mediul
înconjurător. Această paradigmă ne sugerează că pe toate nivelurile de integrare a lumii vii, viaţa
este dependentă de mediu. Inseparabilitatea vieţii şi a mediului este exprimată morfologic prin
geneza de forme biotice, iar fiziologic prin schimbul de substanţe între organisme şi mediu (B.
Stugren, 1994).
(j). Paradigma structuralist-sistemică – mediul înconjurător este un sistem deschis bazat
pe permanente schimburi de materie, energie şi informaţie între componente. Mediul este un sistem
cu o structură formată din componente abiotice, biotice şi antropice.

Mediul înconjurător ca resursă (Mac, 2003)

Mediu

Resurse Resurse
naturale umane

Biotice Abiotice
Activităţi

floră soare primare

faună aer
secundare

om apă terţiare

minerale
cuaternare

5
Matricea simplificată a "dimensiunilor umane ale schimbărilor globale de mediu "(după
Colucci, 1994)

Factori sociali/politici/culturali
la diferite scări spaţiale şi
temporale

Fortele conducătoare Schimbarea terestră


ex. schimbarea utilizării terenurilor ex. schimbarea covorului vegetal
ex. ecologie industrială

Răspunsurile umane Schimbarea climatului


(impacte, presiuni)

Cine pierde/cine câştigă ?


Vulnerabilităţi
diferenţiate