Sunteți pe pagina 1din 9

CURS 6 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI ŞM/IM/GM 1

TEMA 1: MEDIUL CA SISTEM. STRUCTURA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ŞI


MODELELE STRUCTURALE

1. Abordarea structuralist-sistemică
Mediul înconjurător este un sistem deschis bazat pe permanente schimburi de materie,
energie şi informaţie. Mediul înconjurător se înfăţişează ca o totalitate integrativă de
componente, care aşezate într-o formă sau alta, edifică configuraţia temporo-spaţială a unui
fapt (loc, stare) concret.
Mediul înconjurător (environmentul), ca sistem, are o structură complexă: genetică,
compozită, asociativă, cooperativă, dinamică şi integrativă. Aceasta presupune că în
alcătuirea mediului înconjurător participă atât elementele vizibile (abiotice, biotice,
antropice), cât şi condiţii şi procese invizibile: radioactivitatea, seismicitatea, relaţiile
ecologice etc.
Conceptul de sistem şi structură. Pentru a analiza sistemic mediul înconjurător, este
necesară precizarea noţiunilor de sistem şi structură.
Sistemele sunt definite ca şi “complexe de elemente aflate în interacţiune” (von
Bertalanffy, 1956), sau ca “mulţimi de obiecte, împreună cu relaţiile dintre ele şi cu
atributele lor” (Hall, Fagen, 1956). Într-o definiţie mai recentă, I. Bonis (1979) defineşte
sistemul ca “o mulţime de entităţi între care există cel puţin o relaţie”. Fiecare sistem
material are o structură care reprezintă baza invariantă a sistemului. (Ujvari,1979).
Mediul înconjurător, ca orice geo-sistem, apare ca o ierarhie de sisteme şi subsisteme,
ca un eşafodaj de niveluri de organizare. Demersul sistemic se sprijină pe ideea conform
căreia, mediul înconjurător are caracterul şi valenţele unui sistem deschis, în care există un
permanent transfer de materie, energie şi informaţie. Atragem atenţia asupra faptului că acest
transfer se realizează între componenta centrală (un obiect, un organism, o comunitate) şi
celelalte componente geografice care o susţin şi îi influenţează dezvoltarea şi evoluţia, dar şi
între subsistemele din structura holarhică a mediului înconjurător.
Structura este “o mulţime de entităţi esenţiale între care există o ordine” (Bonis,
1979), în geografie referindu-se la “forma de organizare, de ordonare a fenomenelor, a
elementelor”(Roşu, Ungureanu, 1977). Din cele doua definiţii prezentate mai sus, reiese că
ordonarea şi respectiv organizarea entităţilor se realizează funcţie de capacitatea de asociere a
acestora în întreguri structurate şi/sau substructurate. În afară de asociere şi ordonare,
termenul de structură mai întroduce şi ideea de relaţii între componente, relaţii care sunt o
expresie a organizării şi dispunerii în întreg. În acest sens structura poate fi considerată un
model de relaţii.

2. Trăsăturile sistemului environmental


Conceput ca şi geo-sistem, mediul înconjurător are următoarele trăsături:
a). Integralitatea, în care componentele îşi pierd identitatea în cadrul întregului,
căpătând atribute şi valenţe noi..
b). Caracterul istoric este o altă trăsătură importantă a mediului şi se referă în special
la starea de moment (actuală) a acestuia, dar şi la etapele parcurse până la definitivarea lui.
Aprecierea caracterului istoric al mediului se axează pe secvenţele de timp care au stat la baza
apariţiei, evoluţiei, dezvoltării şi definitivării lui. Se consideră că evoluţia sistemului
environmental are loc prin fluctuaţii. Fluctuaţiile temporale pot fi apreciate pe termen scurt,
mediu şi lung, dar şi prin prezenţa anomaliilor şi extremelor (hazardurile şi riscurile
environmentale).

1
c).Caracterul informaţional, care ţine cont de o altă proprietate a acestuia şi anume de
informaţie, definită ca “măsură a ordinii într-un sistem”. Importanţă prezintă însă şi felul
cum sistemul environmental emite informaţii (informaţii environmentale) către societatea
umană sau către elementul central şi cum acestă le preia, le prelucrează şi le utilizează pentru
propriile nevoi. Acesta este unul din motivele pentru care graniţele sau limitele mediilor nu
sunt fixe din punct de vedere spaţio-temporal, având înţelesuri reale sau simbolice.
d). Autostabilitatea. Complexitatea mare a proceselor şi fenomenelor interne proprii
sistemului environmental, îi conferă acestuia caracterul de autostabilitate, văzut ca un aspect
concret al autoexistenţei şi autodezvoltării. Această trăsătură este dată de controlul şi reglarea
proceselor interne, prin mecanismele de feed-back.
e). Autoreglarea. Conexiunea inversă (feed-back). Capacitatea de autoreglare a
sistemului environmental are la bază mecanismele conexiunii inverse (feed-back), capabile
sau nu să modifice mărimile de intrare astfel încât mărimile de ieşire să fie asigurate la o
dimensiune relativ constantă. Interrelaţiile existente între subsistemele mediului reliefează
caracterul de unitate al mediului, deoarece în lipsa feed-back-ului ar apare fenomenul de
dezintegrare. Aceeaşi conexiune inversă asigură flexibilitatea sistemului environmental dar şi
comportarea şi implicit evoluţia acestuia. În consecinţă, prin autoreglare se ajunge la o stare
de echilibru (ex. echilibru dinamic).
f). Senzitivitatea. Această proprietate a sistemului environmental, derivă din
răspunsul pe care acesta îl dă, în funcţie de perturbările cauzate de permanentele intrări şi
ieşiri de masă, energie şi informaţie. Senzitivitatea reprezintă o reflectare a stării de moment a
mediului şi ne poate indica sau nu “robusteţea” legăturilor stabilite între părţile lui
componente. Starea mediului (starea environmentală) este definită ca un rezultat al “calităţii
şi profunzimii proceselor funcţionale environmentale”.
Tivy şi O`Hare (1981, citat de Mac, 2003) evidenţiază existenţa a trei tipuri de stări
environmentale: 1). stabilitate; 2). fragilitate; 3). regresivitate (alterare) sau declin:
¾ 1). Starea de stabilitate a sistemului environmental este dată de robusteţea şi durabilitatea
acestuia, trăsături rezultate din capacitatea de ajustare proprie a
“externalităţilor”(intervenţii naturale sau social-economice). Stabilitatea este evidentă şi
caracterizează sistemele environmentale la nivele microscalare (ex. un mediu de pădure
sau glaciar, nederanjat antropic). Această stare poate exista doar pe intervale relativ scurte
de timp şi în condiţii favorabile, atunci când cerinţele societăţii nu depăşesc un prag de
suport environmental (capacitatea de susţinere a mediului).
¾ 2). Starea de fragilitate, apare atunci când există relaţii insuficient de solide în cadrul
sistemului, aspect reflectat în apariţia disfuncţionalităţilor şi conflictelor între potenţialul
environmentului şi exploatarea acestuia. Funcţionarea sistemului se realizează pe termen
scurt în condiţiile în care relaţiile societate-sistem environmental se ajustează.
¾ 3). Starea de regresivitate conduce la apariţia problemelor environmentale critice şi a
mediilor degradate. “Alterarea” sistemului este dată de acutizarea conflictelor între
componentele mediului sau când capacitatea de suport a acestuia este depăşită.

3. Modele structurale ale mediului înconjurător


Mediul înconjurător are o “structură complexă, asociativă, integrativă, compozită,
pluridimensională, flexibilă şi dinamică” (Mac, 2003).
Aceasta facilitează structurarea şi substructurarea holarhică a mediului, dar şi
abordarea acestuia ca entitate integratoare şi integrată. Mediul este o structură binară
(bipolară) sau multipolară, alcătuită din două elemente: un element înconjurat şi un element
înconjurător (Mihăilescu, 1976).
Mediul dispune şi de structurare holarhică, aspect care are la bază diferitele nivele
de integrare ale subsistemelor acestuia, nivele care prin permanentul schimb de materie,

2
energie şi informaţie îi asigură funcţionarea şi dezvoltarea. În consecinţă, există mai multe
modele structurale ale mediului înconjurător.

1. Modelul structural clasic (Roşu, Ungureanu, 1977). Structura environmentală


cuprinde trei seturi de componente, în conformitate cu acest model, şi anume:
a) setul componentelor primare (fizice, abiotice): substratul geologic, relieful, aerul şi apa.
b) setul componentelor secundare (derivate, biotice): vegetaţia, fauna şi solul.
c) setul componentelor antropice (terţiare): omul şi produsele activităţii lui.

2. Modelul ecologic (Stugren, 1994). Conform acestuia, mediul este structurat etajat
şi diferenţiat funcţie de nivelurile de integrare ale vieţii, în următoarele tipuri:
1. Mediul cosmic, reprezentat de forţele fizice din spaţiul cosmic: radiaţiile cosmice, radiaţia
solară, praful cosmic, forţa de atracţie a Lunii ş.a.;
2. Mediul geofizic, dat de forţele fizice ale Terrei, respectiv forţa gravitaţională, câmpul
geomagnetic, mişcarea de rotaţie a planetei, tectonica terestră, compoziţia şi structura scoarţei
terestre;
3. Mediul climatic, condiţionat de zonalitatea climatică a planetei;
4. Mediul orografic, respectiv relieful scoarţei terestre;
5. Mediul edafic, dat de compoziţia şi structura solului;
6. Mediul hidrologic, constituit din fluidul polifazic (apa);
7. Mediul geochimic, rezultat din compoziţia chimică a substratului şi materializat în sistemul
de soluţii apoase ale atomilor elementelor chimice din substrat care reacţionează cu fiziologia
organismului;
8. Mediul biocenotic, respectiv biocenoza, constituită din toate organismele vii;
9. Mediul biochimic, constituit din totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organism
(exometaboliţi) şi care influenţează alte organisme.

3. Modelul de structurare holarhică a mediului înconjurător (Mac, Rîpeanu 1996).


Acest model sintetizează complexitatea extremă a mediului şi evidenţiază relaţiile de ordine
din structura lui. Autorii menţionaţi, plecând de la premisa desfăşurării mediului înconjurător
între limitele învelişului geografic (stratul de ozon şi stratul granitic), delimitează patru nivele
de organizare (Fig. 2):
S1. NIVELUL COSMOPLANETAR, cu influenţe evidente asupra mediului
înconjurător, se substructurează în:
S1.1. Mediul cosmic, care realizează integrarea în sistemul galactic;
S1.2. Mediul planetar, specific Sistemului Solar, bazat pe interrelaţiile materiale, energetice
şi informaţionale existente între Soare şi planete;
S1.3. Mediul geoplanetar, considerat ca o stare ce derivă din condiţiile oferite de Terra.
S2. NIVELUL MEDIULUI GEOGRAFIC, considerat ca o stare specifică Terrei,
caracterizat prin forme de organizare spaţiale. În cadrul acestui nivel se pot diferenţia mai
multe tipuri de medii, funcţie de câteva criterii. Astfel, după trăsăturile suprafeţelor de
interfaţă, se diferenţiază un mediu terestru şi un mediu acvatic; după organizarea plan-
spaţială, substructurarea se face zonal, regional, local şi ambiental.
S3. NIVELUL DE ORGANIZARE VERTICAL-SPAŢIALĂ A MEDIULUI
GEOGRAFIC, prezintă următoarele medii:
S3.1. Exomediu (atmosfera geografică, Ex.), alcătuit din atmosfera înaltă, noroasă (Ex.1),
atmosfera medie (mezomediu, Ex.2) şi atmosfera joasă (micromediul atmosferic, Ex.3);
S3.2. Epimediul (Ep.), alcătuit din geofond (pătura de alterare, Ep.1), edafon (solul, Ep.2),
hidrofond (Ep.3, cu aspecte diferenţiate) şi biofond (vegetaţie, faună, om, Ep.4);

3
S3.3. Endomediul (En.), reprezentat de scoarţa terestră propriu-zisă, şi care se constituie în
suportul tectono-petrografic al mediului înconjurător. La acest nivel, predomină forţele
endogenetice iar viaţa este nesemnificativă.
S4. NIVELUL INTRAPLANETAR, desfăşurat de la scoarţa bazaltică spre interiorul
Pământului, stă sub incidenţa proceselor geofizice şi geodinamice.

4. Modelul structural bazat pe comportamentul uman în mediu (Fig. 1). Pe baza


acestui model pot fi identificate patru tipuri de medii: mediul geografic; mediul operaţional;
mediul perceput; mediul comportamental. Aceste tipuri de medii reflectă percepţia şi
comportamentul uman în raport cu mediul. Este un model conceptual bazat pe interpretări
socio-psihologice, adaptat după concepţia lui Sonnenfeld (1972), aplicată spaţiilor geografice.

Concluzie. Toate modelele prezentate reflectă puncte de vedere integrative asupra


structurării mediului înconjurător.
Totuşi, cea mai utilizată formă de structurare a mediului este cea clasică. În practica de
mediu se foloseşte o structurare mai restrictivă bazată pe trei categorii principale de factori de
mediu: apă, aer şi sol.
Analiza sistemică, bazată pe o bună cunoaştere a trăsăturilor sistemice ale mediului
înconjurător, permite o abordare şi o înţelegere mai bună a aspectelor complexe pe care le
implică cercetarea mediului.

SPAŢIU GEOGRAFIC

MEDIU GROGRAFIC
MEDIU OPERAŢIONAL

SPAŢIU OPERAŢIONAL
MEDIU PERCEPUT
COMPORTA-

SPAŢIU PERCEPUT
MENTAL

MEDIU

SPAŢIU
COMPORTAMENTAL

Fig. 1 Modelul structural


comportamental
(adaptare dupa Sonnenfeld, 1972

4
Fig. 2 Structura holarhică a environmentului (Mac, Rîpeanu, 1996)

S1
Mediul cosmic

Mediul planetar

Mediul
geoplanetar

S2 Mediul geografic

Acvatic Terestru Zonal Regional Local Ambienta


l

S3
S3.1. Exomediu (Ex.)

Atmosfera înaltă Atmosfera medie Atmosfera joasa


(noroasă) Ex.1 (mezomediu) (micromediu)

S3.2. Epimediu (Ep.)

Geofond Ep.1 Edafon Hidrofon Biofond Ep.4


(pătura de Ep.2 d (vegetaţie,
alterare) (solul) Ep.3 faună, om)

S3.3. Endomediu (En.)

S4 Mediul intraplanetar

5
TEMA 2: DINAMICA ŞI FUNCŢIONAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

1. Introducere. Mişcarea, tocmai prin formele proprii, este una orientată către
atingerea echilibrului (echilibrului dinamic relativ) care se stabileşte între tendinţele
contrarii de dezorganizare şi de autoorganizare.
„Dinamica include totalitatea schimbărilor realizate prin forme diverse de mişcare”.
Dinamica va controla starea sistemului environmental şi direcţia de evoluţie a lui.

2. Legile care controlează dinamica mediului:


a) legea dezvoltării progresive conform căreia mediul înconjurător suferă un proces
continuu de înnoire, proces marcat de apariţia unor elemente noi, valori noi ori stări
noi.
b) legea dezvoltării ciclice reflectată în mutaţiile succesive ce se petrec diurn, lunar,
anual, multianual, secular, geologic. Acestea înseamnă schimbări în natura setului
componentelor şi în transformările environmentale (de ex. perioadele de
încălzire/răcire, regresiuni/transgresiuni, cicluri de lumină etc.).
c) legea conservării masei şi energiei: energia nu se câştigă, nici nu se pierde, dar se
poate transforma în diverse forme. Aşadar, există un echilibru de masă şi energie,
încât unitatea environmentală globală poate să funcţioneze, atunci când nu apar
perturbări exterioare de natură climatică, antropică etc.
d) legea circuitelor complexe ale materiei şi energiei. Mediul înconjurător ca sistem
funcţional se defineşte prin circulaţia substanţei şi energiei, proces ce asigură
fiziologia lui. Sunt circuite ale elementelor chimice, ca de exemplu c. carbonului, c.
oxigenului, c. azotului, circuite ale componentelor – circuitul apei în natură, circuitul
substanţei vii (lanţurile trofice), apoi circuite energetice – circuitul energiei în
atmosferă, curenţii oceanici calzi etc.
e) legea tendinţelor sincronice sau a dezvoltării corelative (singenetice şi sinergice).
Numărul legilor nu se opreşte aici, cele enunţate au un impact major.

3. Abordarea dinamicii. Complexitatea mediului înconjurător (structură, alcătuire,


funcţionare, diferenţiere în spaţiu şi timp) duce la forme variate ale dinamicii. În raport de
criteriile folosite vor fi distinse:
Dinamica structurilor:
a) cunoaşterea schimbărilor induse de fiecare component, adică dinamica:
• elementelor abiotice (scoarţa terestră, aer, apă, relief)
• elementelor biotice (plante, animale)
• elementelor antropice (om, societate, activităţi umane etc.)
b) cunoaşterea transformărilor la nivelul întregului sau dinamica comună, care poate
fi echivalată cu dinamica environmentală globală.
Dinamica temporală. Schimbările din mediul înconjurător urmează o cale a
diferenţierilor temporale. Dinamica temporală priveşte, totodată, modificările care apar în
strânsă legătură cu manifestările fenologice şi fenomenologice ce ţin de mişcările Pământului,
Sistemului Solar, de procesele fizice ori cele vitale. Există, aşadar, o dinamică diurnă sau
circadiană, care va depinde de lungimea zilelor şi nopţilor, de adaptările la lumină ori
întuneric, de particularizarea elementelor meteorologice etc. Mediul înconjurător este supus şi
unei dinamici sezoniere (bisezonal ca în mediile periglaciare sau multisezonal în mediile
temperate). Frecvente sunt manifestările de durate mai lungi încât putem vorbi de o dinamică
seculară (de exemplu alternanţa perioadelor umede cu cele uscate în decursul unui secol) şi
de o dinamică milenară dictată de modificările suferite la nivelul scoarţei terestre, a
atmosferei sau a nivelului eustatic marin (de ex. Marea Caspică) şi oceanic.

6
Dinamica ciclică: circuite integrate: ciclul geologic; ciclul geomorfologic; ciclul vital
(ciclu de dezvoltare); ciclul hidric; ciclul trofic; ciclu societal al reciclării environmentale;
ciclul global.

4. Formele şi mecanismele de mişcare (Mac, 2003)


Mişcarea (schimbarea) din mediul înconjurător este un proces amplu de transfer de
masă, energie şi informaţie. Unele forme sunt comune, altele strict specifice. Câteva dintre
aceste forme precum: înmulţirea, creşterea, metabolismul sunt specifice comunităţilor vii.
Altele, ca de exemplu meteorizaţia (fizică, chimică), eroziunea, acumularea, curgerea,
caracterizează componentele abiotice. În schimb, deplasarea mecanică, dispersia, absorbţia,
sciziunea etc.interferează mai multe componente.
Realizarea mişcării are loc sub formă de curenţi (materiali, energetici, informaţionali)
cum sunt: curenţii de convecţie din astenosferă, curenţii eolieni, curenţii fluviali, oceanici,
nutrienţilor, curenţii economici, transporturile de oameni, bunuri şi servicii etc. Există apoi,
numeroase mecanisme intime care facilitează transferul amintit: osmoza, absorbţia, diluţia,
inserţia, adaptarea, cultivarea.

5. Funcţionarea mediului înconjurător


Interacţiunea poate fi considerată mecanismul fundamental al funcţionării deoarece
aceasta constituie forma specifică a interdependenţei între obiecte, procese şi fenomene.
Funcţionarea sistemică. Privit ca sistem, în mediul înconjurător au loc transformări
continue, pierderi şi acumulări de masă şi energie care duc la apariţia unor manifestări
funcţionale ca: schimbare, limită şi prag (Mac, 2000).
Sistemele environmentale au capacitatea de autoreglare, ce reprezintă răspunsul
componentelor sistemului la interacţiuni. Funcţionarea sistemelor de mediu tinde să
contracareze stările extreme şi să realizeze un echilibru dinamic. Stările pot fi de: echilibru,
dezechilibru şi tranziţie (tranzienţă).

6. Perturbări în mediu
Sistemele environmentale sunt supuse schimbărilor. Aceste schimbări por fi
nedetectabile, deoarece au un caracter discret, efectul lor aparând peste timp sau detectabile,
când sunt legate de acţiuni agresive. Perturbarea trebuie înţeleasă ca orice eveniment relativ
discret sau relevant ce provine din exteriorul sistemului (geosistemului, ecosistemului) şi
provoacă schimbări în comunităţi, populaţii, substrat, resurse, ecosisteme şi, totodată, oferă
oportunităţi pentru componente de a se restabili într-un nou plan.
Agenţii care provoacă perturbări sunt:
- De origine naturală: atmosferici (vânt, furtuni, precipitaţii abundente, secete, arşiţe),
geologici (vulcanism, cutremure, coliziuni), geomorfologici (alunecări, eroziunea solului),
biotici (invazii de insecte, suprapopulare, consum excesiv de hrană), hidrici
(supraumezire, secare, valuri, maree, inundaţii);
- De origine antropică: practici agricole, defrişări, suprapăşunat, folosirea
îngrăşămintelor chimice, producerea deşeurilor, poluarea sistemelor naturale şi amenajate;
- De origine mixtă, cum ar fi incendiile din aprinderi naturale sau dezlănţuite de om.
Perturbările au caracteristici spaţiale şi temporale. Scara perturbării este determinată
de dimensiunea ariei afectate, de intensitatea perturbării şi de severitatea acesteia. De regulă
se operează cu scări mici (ex. Copşa Mică) sau scări mari (teritorii afectate de incendii, secete,
deşertificare).
Frecvenţa perturbărilor (seisme, incendieri naturale, inundaţii) include numărul mediu
de evenimente pe unitatea de timp şi intervalul de timp dintre perturbări.

7
Efectele perturbărilor în mediul înconjurător sunt numeroase. De exemplu, incendiile
afectează litiera pădurilor, covorul erbaceu, stratul arbustiv, învelişul foliar, coronamentul
arborilor, iar urmarea nu priveşte doar distrugerea celor enumerate, ci şi modificări la nivelul
solului, faunei microbiene, insectelor, rădăcinilor din sol, animalelor de savană, etc.

7. Stabilitatea/instabilitatea în mediu
Stabilitatea sistemelor environmentale este o măsură a integrităţii şi rezilienţei lor ca
experienţă la perturbaţii. Un sistem environmental supus unor fluctuaţii poate fi capabil să se
menţină în stare staţionară în sensul că nu-şi schimbă aspectul general, perturbaţiile fiind
absorbite de sistem. Chiar dacă sistemul a fost afectat de condiţii care l-au îndepărtat de
echilibru, el este capabil să revină la o stare aproximativă cu fluctuaţii nesemnificative.
Stabilitatea are două note fundamentale: rezistenţa şi rezilienţa. Prima se referă la
abilitatea sistemelor environmentale de a rezista la schimbări, ceea ce ar însemna că posedă o
anumită inerţie. A doua presupune abilitatea sistemelor environmentale de a reveni la
condiţiile originare, după trecerea deranjamentelor apărute.
Pentru mediul înconjurător stabilitatea poate fi privită la nivel local şi general (global).
Stabilitatea locală apare ca tendinţa sistemelor environmentale de a reveni la starea
primară, în urma trecerii prin perturbări minore. Astfel, un mediu lacustru îşi restabileşte
echilibrul geografic după o perioadă de precipitaţii, sau, dimpotrivă, după una de uscăciune.
Stabilitatea globală se referă la tendinţa sistemelor environmentale de a reveni la
starea iniţială, urmând toate perturbările posibile sau perturbări de magnitudine ridicată.
Mediile de pădure sau cele de savană suportă intervenţii naturale succesive, dar îşi menţin
acelaşi statut dincolo de perturbaţiile apărute în lanţ (vânturi, secete, ploi, incendieri ş. a.).

8. Disfuncţionalitatea în mediul înconjurător


Fenomenul de disfuncţionalitate este o consecinţă a acţiunilor ce intervin în dinamica
mediului înconjurător. Aceste disfuncţionalităţi pot fi de ordin natural sau de ordin antropic.
1. Disfuncţionalităţile date de acţiuni de ordin natural:
- modificări ale climei (ex. apariţia de perioade reci sau calde, umede sau uscate etc);
- modificări de ordin geologic, catastrofale (ex. cutremure, vulcanism, mişcări
orogenetice şi epirogenetice etc);
- modificări de ordin geomorfologic (ex. anastomozări de albii, denudări, degradări,
alunecări de teren etc);
- modificări ale reţelei de ape, ale regimului hidrologic;
- modificări de ordin pedologic sau biogeografic.
2. Disfuncţionalităţile induse de acţiuni antropice:
- poluarea (fizică, minerală, chimică, bacteriologică, radioactivă, termică, sonoră),
adică introducerea în mediul înconjurător a produselor toxice generate de activităţi
umane sau a unor energii cu efecte negative pentru starea normală a sistemului
environmental. Există aproximativ patru mari grupe de procese poluatoare: prin
agenţi fizici, prin agenţi chimici, poluare biologică (datorită organismelor), poluare
umană;
- deşeurile, adică materiale derivate din procese de tarnsformare naturală sau
tehnogenă, care nu mai au valoarea iniţială, „provocând” mediului înconjurător
numeroase şi felurite daune;
- sustragerea permanentă, până la epuizare, de resurse componente ale mediului
înconjurător, care slăbesc funcţionalitatea acestuia (ex. resursele minerale, vegetale,
animale, combustibili);
- amenajări şi construcţii, care afectează starea normală de funcţionare a mediului;
- consumul de spaţiu şi saturarea tehnică şi demografică etc.

8
9. Dezechilibrul în mediul înconjurător. Conceptul de dezechilibru este foarte
utilizat în terminologia consacrată problematicii mediului înconjurător.
În momentul în care un sistem trece de la o stare anterioară la o stare nouă, deci de la o
stare calitativă anterioară la o nouă stare, se produce o oarecare dezorganizare şi prin aceasta
un moment de dezechilibru („orice salt calitativ duce la un dezechilibru”). Momentele de
dezechilibru care apar în cadrul sistemului environmental sunt momente inerente în dinamica
şi dezvoltarea acestuia.
În viziunea obişnuită, dezechilibrul ar aduce numai efecte negative. Acceptarea acestei
viziuni ar avea sens doar în pragmatica soluţionării problemelor de mediu (mai mult în
ingineria mediului) cauzate de evenimente extreme, cu efecte păgubitoare (inundaţii,
alunecări de teren, ruperi de baraje, secete, deversări de poluanţi în ape etc.).

Bibliografie selectivă:
1. Bonis, I., (1979), Sistem-informaţie. Sistemele în ştiinţele naturii, Ed. Academiei,
Bucureşti.
2. Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., (1993), Les mots de la geographie. Dictionnaire
critique, Reclus, Montpellier-Paris.
3. Constantinescu, P., (1990), Sinergia, informaţia şi geneza sistemelor, Ed. Tehnică,
Bucureşti.
4. Deac, C. Corpade, C., Muntean, O. L., Biriş, I., (2006), Abordări tematice în Ştiinţa
Mediului – Suport de seminar, 2006, UT Press, Cluj-Napoca
5. Global Change Perception, (1994), edited by Elisa Bianchi, Geo and Clio, Milan.
6. Global Ecology, (1989), edited by J.E. Lovelock, L. Margulis, R.Fester, Academic Press
Inc., Boston-San Diego-New York-London-Sydney.
7. Goudie, A., (1983), Environmental Change, Clarendon Press, Oxford.
8. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.
9. Roşu, Al., Ungureanu, Irina, (1977), Geografia mediului înconjurător, Ed. Didactică şi
Pedagogică , Bucureşti.
10. Rojanschi, Vl., Bran, Fl., Diaconu, Ghe., Protecţia şi ingineria mediului, Ed. Economică,
Bucureşti.
11. Seager, J., Reed, C., Stott, P., (1995), The State of the Environment Atlas, Penguin Books.
12. Stugren, B., (1994), Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca.
13. Ujvari, I., (1979), Geoecologie, sisteme şi modele in geografie, Curs litografiat, Univ.
“Babeş-Bolyai”, Fac. De Geografie, Cluj-Napoca.
14. Whittow, J., (1984), Dictionary of Physical Geography, Penguin Books, London.