Sunteți pe pagina 1din 30

Conceptele de creativitate şi creaţie

Creativitate în engleză –creativity, dispoziţie spontană de a crea şi inventa, care există


potenţial în fiecare persoană (dicţionar de psihologie).
Problemele creativităţii au fost puse frontal în 1950 de către J.P. Guilford în calitate de
preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani.
1. Definii ale creativităţii
După St. Georgescu (1972), ”prin creativitate se poate înţelege, fără a face mari
concesii asociaţionismului, acea aptitudine mintală de reorganizare, de rearanjare în mod
original şi susceptibil de a conduce la o mai bună priză asupra realului, a câmpului
cunoştinţelor; o reorganizare, o rearanjare a ceea ce alcătuieşte zestrea mintală, cultura
intelectuală a fiecărui individ, adică a fondului de semanteme, de atomi de semnificaţie, de
fragmente de idei de care dispune orice gândire”
După Al. Roşca (1967) – „Creativitatea este înainte de toate un proces care duce la un
anumit proces". Creativitatea reprezintă nivelul soperior al gândirii”, iar „Factorul psihologic
principal al creativităţii se pare că este flexibilitatea, prin care se înţelege modificarea rapidă a
mersului gândirii când situaţia o cere, restructurarea uşoară a vechilor legături corticale în
conformitate cu cerinţele noii situaţii, realizarea uşoară a transferului în rezolvarea
problemelor”. Îşi are şi ea izvorul în fiinţa umană privită ca întreg. N. Pârvu (1967) găsseşte că
procesul de creaţie nu depinde de o singură facultate sau aptitudine psihică, ci de creşterea
generală a întregii vieţi psihice.
După Drevet, A. Moles (1971), după ipotezele cibernetice, actul creator poate fi
considerat ca o serie de operaţii intelectuale simple, a căror natură şi legi de succesiune trebuie
determinate”.
După Z. Pietrasinski (1971), esenţa creativităţii constă în „Reordonarea experienţei
anterioare şi în construirea unor noi modele din vechile elemente de cunoaştere”.
Irving Taylor a pus în evidenţă mai bine de o sută de definiţii ale creativităţii.
În limba română termenul de creativitate se formează din termenul creativ, plus sufixul
-itate şi înseamnă, într-o exprimare oarecare tautologică, însuşirea (calitatea, capacitatea,
aptitudinea) unei persoane de a fi creativă, în sens de creatoare.

1
Se constată că aptitudinea (capacitatea) este raportată la activitate. Este normal să fie
aşa. Aptitudinile (alături de temperament şi caracter) sunt socotite elemente esenţiale ale
personalităţii. Aptitudinea nu este o entitate în sine, ci o însuşire psihică care se constituie se
manifestă în şi prin activitate. Aptitudinea este o esenţă ce se fenomenalizează în activitate, iar
activitatea este însuşi modul de a se constitui şi de a fiinţa al aptitudinii. După cum se ştie,
aptitudinea se bazează şi pe anumite elemente native (predispoziţiile).
Activitatea este modalitatea prin care predispoziţiile trec din posibil în real, adică în
aptitudini şi tot activitatea este aceea prin care şi în care aptitudinea (capacitatea) generează
fenomenul de creativitate, un concept fundamental în raport cu aptitudinea.
Creativitatea este o activitate mentală, în sensul operaţional, dat de J. Piaget, ca
totalitatea de operaţii mentale (intelectuale, afective şi volitive), complexe, dinamice,
cormpozabile şi reversibile etc. Astfel, conceptul de creativitate poate fi raportat şi redus fapt
la un concept consistent, descris şi definit riguros în psihologia genetică. Pornind de la aceste
premise, creativitatea poate fi definită ca fiind capacitatea esenţială şi integrală a persoanei,
rezultată din activitatea conjugată a tuturor funcţiilor sale psihice (intelectuale, afective şi
volitive), conştiente şi inconştiente, native şi dobândite de ordin biologic, psihofiziologic şi
social, implicată în producerea ideilor noi, originale şi valoroase.
Conceptul de creativitate este foarte apropiat lingvistic şi semantic de conconceptul de
creaţie. Conceptul de creativitate se referă la producerea de idei noi şi originale (a se vedea
definiţia dată); conceptul de creaţie vizează finalizarea ideii, transpunerea ei în operă artistică,
ştiinţifică, tehnică, în obiecte artistice, ştiinţifice, tehnice etc. De la creativitate la creaţie
adesea e un drum lung şi anevoios.
Marii creatori mărturisesc că înainte de a trece la creaţia propriu-zisă, la realizarea de
fapt a operei, indiferent dacă ea se va numi simfonie, poezie, teorie sau altfel, au plămădit mai
întâi această operă în minte, perioade mai mici sau mai mari de timp, au gândit profund şi
chinuitor asupra ei.
După C.R. Motru - “Creaţia are un înţeles utilizabil pentru ştiinţă numai când este
luată ca o activitate condiţionată de celelalte date ale existenţei”.
I. Moraru înţelege prin creaţie activitatea de transpunere a ideii noi şi originale în
operă, finalizarea şi concretizarea ideii, metamorfozarea ei procesuală, complexă şi
anevoioasă, transpunere ce implică cunoştinţe, pricepere, deprinderi, aptitudini, talent etc,

2
tehnici şi procedee specifice fiecărui gen de creaţie. Desigur, creaţia poate să mai aibă şi alte
sensuri şi accepţiuni, funcţie de context. Conceptele de creativitate şi creaţie, aşa cum au fost
ele analizate de noi, vizează, în principal, cele trei domenii importante: ştiinţa, tehnica si arta.
În literatura consacrată creativităţii mai folosesc şi conceptele de inventivitate şi invenţie.
Aceste concepte, utilizate preponderent în domeniul tehnicii sunt sinonime cu conceptele de
creativitate şi creaţie, folosite cu predilecţie în ştiinţă şi în artă. Conceptul de inovaţie, înţeles
atât ca activitate de producere a ideilor noi şi originale, cât şi de finalizare practică a lor, se
subsumează conceptelor de creativitate şi creaţie şi se înscrie în această arie-de activitate.
Creativitatea cade preponderent în sfera de investigaţie a psihologiei creativităţii.
Creaţia formează obiectul de cercetare al ştiinţelor de profil.
Printre factorii care sunt de natură să stimuleze creativitatea se numără şi liniştea.
Creativitatea este tot un un gen de activitate ca şi munca - o activitate mentală. Prin
(extrapolare, ţinând seama şi de observaţiile unor creatori, se poate considera că o anumită
muzică e de natură să faciliteze creativitatea. Este de presupus că muzica uşurează zborul
fanteziei: combinatorica sunetelor influenţează combinatorica mentală, punând-o în situaţia de
a realiza mai multe şi mai ample legături asociative, între care poate să fie şi soluţia.
Spiritul de concurenţă, adversităţile, criza de timp etc. sunt uneori şi la unele persoane
factori stimulatori în creativitate.
Printre factorii care contribuie la creativitatets după I. Morau mai pot fi: experienţa,
jocurile distractive şi rezolvarea enigmelor, pasiunile colaterale secundare, pescuitul,
vânătoarea, colecţionarea timbrelor, lucrul manual, practicarea meşteşugurilor.
De asemenea să gândeşti când citeşti (să-ţi pui întrebări, să-ţi cauţi soluţii în paralel cu
autorul şi diferite de ale lsui, să te îndoieşti că soluţia găsită de autor e singura posibilă şi cea
mai bună etc). Scrisul creator, prin încercarea de a elabora scheme, grafice, calcule etc. are o
anumită influenţă stimulatorie.
W.I. Beveridge printre factorii perturbatori ai creativităţii enumără: grijile; oboseala
intelectuală şi fizică, întreruperile, muncă prea constantă asupra unei probleme, care poate să
genereze anumite blocaje mentale, iritaţiile, zgomotele, frământările personale şi familiale,
care diminuează disponibilităţile pentru creativitate şi creaţie.
Totuşi marile personalităţi creative se manifestă oriunde, oricum, în orice condiţi

3
Elemente definitorii ale creativităţii sunt:
-originalitate – manifestată prin capacitatea individualui de a adopta atitudini personale
fără tendinţa de a copia sau reproduce modul de gândire al vreunei persoane;
-flexibilitatea – caracterizată în esenţă ca rapiditate a gândirii de a se adapta la situaţii
noi, neprevăzute, cu scopul de a găsi soluţii optime de rezolvare a problemelor din diverse
domenii, inclusiv al cunoaşterii artistice;
-ingeniozitate (ingenuity) – spriritul inventiv prin care se realizează rezolvarea
problemelor cu eleganţă într-un mod abil şi surprinzător;
-senzitivitatea (sensitivity) – capacitatea de a simţi, de a fi sensibil. Profunzimea şi aria
sensibilităţii depind de spiritul de observaţie, care poate fi format şi educat;
-fluenţa – proprietate a stilului, caracterizată prin cursivitate şi flexibilitate în
exprimare;
-expresivitatea – exprimă culoarea, forma, mărimea, ritmul, simetria, asimetria şi
dinamica. Cu cât expresivitatea unei opere de artă este mai mare, cu atât place mai mult
publicului;
- productivitatea – cuprinde număr mare de idei, soluţii, produse mai mult sau mai
puţin materiale;
-eficienţa – ia în calcul performanţele ce se pot obţine ca urmare a rezultatelor acţiunii
creatoare.

4
Funcţiile creativităţii determină structura tridimensională a acesteia, reflectând
cerinţele funcţionale la nivel de produs, proces, personalitate.
a) Funcţia psihologică a creativităţii determină modul de realizare a procesului creator
angajând toate resursele existente la nivelul sistemului psihic uman, cu unele accente evidente
care vizează: inteligenţa în calitate de aptitudine generală, care asigură premiza sesizării,
rezolvării, inventării de probleme şi de situaţii-problemă; gândirea, în calitate de produs de
cunoaştere logică, proiectată multifazic, pe baza unităţii informaţional - operaţionale
realizabilă în sens convergent, divergent; imaginaţia - în calitate de proces de cunoaştere
logică, specializat în (re)producerea noului prin (re)combinarea informaţiilor dobândite
anterior, aptitudinile speciale, în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, reglatori în anumite
domenii de activitate; atitudinile (afective, motivaţionale, caracteriale), în calitate de „vectori”
ai acţiunii eficiente, autoreglatori în orice domeniu de activitate. Privite din perspectiva
funcţionalităţii lor creative, toate elementele sistemului psihic uman pot evolua ca însuşiri
generale ale personalităţii creatoare implicate de-a lungul întregului proces creator.
b) Funcţia socială a creativităţii determină modul de realizare a produsului creator
stimulând şi dirijând acele comportamente ale personalităţii semnificative din perspectiva
perfecţionării raportului cognitiv, afectiv, motivaţional asumat faţă de realitatea economică
politică, culturală. Funcţia socială a creativităţii urmăreşte şi efectele optimizante ale acestuia.
c) Funcţia pedagogică a creativităţii determină modul de comportare a personalităţii
creatoare, angajată în proiectarea unor acţiuni educaţionale-didactice realizabile în condiţii de
transformare continuă a raporturilor subiect-obiect. Definiţia conceptului de creativitate
pedagogică presupune valorificarea deplină a componentelor structural-funcţionale, analizate
anterior, interpretabile şi realizabile în sens prioritar formativ. Structura creativităţii
pedagogice evidenţiază anumite caracteristici specifice, dezvoltate la nivelul: produsului
creator, procesului creator, personalităţii creatoare.

5
Elemente componente
Memoria este numai aparent antagonică imaginaţiei, dar ideile noi se sprijină totdeauna
pe acţiunile acumulate în prealabil.
Factorii aptitudinali includ: aptitudinile speciale, nivelul gândirii şi inteligenţei.
Factorii nonintelectuali pot fi explicaţi prin factori motivaţionali, aptitudinali,
temperamentali şi caracteriali.
Motivaţia (mobilurile şi stimulii) pot fi un imbold de dinamizare a creativităţii.
Factorii temperamentali şi caracteriali au o influenţă deosebită în dezvoltarea
creativităţii. Predispoziţiile şi capacităţile nu sunt suficiente pentru ca cineva să devină
inventator sau creator de artă. Pentru aceasta este nevoie să existe o motivaţie, o dorinţă, o
aspiraţie creatoare. Adevăraţii creatori devin animaţi de sentimente trainice, chiar de veritabile
pasiuni care le domină preocupările, aspiraţiile de fiecare zi. Succesele le cauzează emoţii
puternice intensificând obsesiile lor creatoare. Pentru a crea se cere o voinţă fermă,
perseverenţă, depunerea îndelungatelor eforturi.

Bibliografie
Adcock, C.J.; Martin, W.A. (1979) Flexibility and creativity. In: Journal of General
Psychology, 8_5_, p. I, , p. 71-76.
Alamshan, W,H. (1967) The conditions for creativity. In: Journal of Creative
Behavior, p. 305-313.
Anastasi, A. (1958) Differential Psychology. New York, Macmillan,
Roco, Mihaela (2001) – Creativitate şi inteligenţă emoţională
Sternberg, R. J., (1988) – The nature of creativity, Cambridges University Press.

6
Procesul creator presupune parcurgerea următoarelor patru etape:
- pregătirea - bazată pe următoarele operaţii: identificarea problemei în termeni optimi
(natură, specific, timp, etc.); analiza datei problemei în vederea formulării clare a acestora
(premise, principii, resurse posibile şi necesare), acumularea şi selecţionarea informaţiei
necesare pentru abordarea corectă a problemei; prelucrarea şi sistematizarea informaţiei
stocate, elaborarea strategiei de rezolvare a problemei la nivelul unui plan operativ;
Incubaţia - o acţiune complexă realizabilă intensiv sau şi extensiv prin diferite operaţii
de organizare şi reorganizare a informaţiei pregătite anterior prin procesări, care valorifică
experienţa individuală şi socială a subiectului la nivelul conştiinţei acestuia dar şi în planul
verigilor sale profunde, dependente de zona inconştientului dar şi a conştientului;
Iluminarea - acţiunea complexă de asociere şi de combinare a informaţiei care
declanşează momentul inspiraţiei, respectiv al descoperirii soluţiei optime de rezolvare a
problemei;
Verificarea - acţiunea complexă de evaluare finală a soluţiei adoptate anterior,
realizabilă prin operaţii de apreciere, validare, aplicare, în condiţii de amendare, finisare,
ajustare, reorganizare, perfecţionare permanentă. Procesul creator implică sesizarea şi
rezolvarea unor probleme, acţiune complexă bazată pe următoarele operaţii: definirea şi
înţelegerea tipului de problemă, avansarea unor soluţii virtuale, ipotetică a soluţiilor probabile,
(re)actualizarea - activarea cunoştinţelor şi capacităţilor necesare pentru alegerea soluţiei
optime, alegerea soluţiei optime pe criteriul originalităţii şi al eficienţei, aplicarea soluţiei
optime în cadrul specific definit de problema existentă; verificarea modului de rezolvare a
problemei în sens managerial (abordare sistematică - optimă - strategică).
Conceptul pedagogic de creativitate propune un model teoretic adaptabil la condiţiile unui
„praxis” educaţional deschis autoperfecţionării permanente. În această accepţie, creativitatea
defineşte: un produs creator situat cel puţin la nivel inventiv; un proces creator orientat în
direcţia sesizării şi a rezolvării - problemă la nivelul gândirii divergente; o dimensiune
axiologică a personalităţii care valorifică resursele globale ale sistemului psihic uman, la
nivelul interacţiunii optime dintre atitudinile şi aptitudinile creative.

7
Creativitatea este definită uneori ca fiind „procesul prin care un individ sau un grup
plasat într-o situaţie dată elaborează un produs nou, original în conformitate cu necesităţile şi
scopurile situaţiei respective”. Alţii o definesc drept „capacitatea de a organiza (reorganiza)
elementele câmpului perceptiv sau imaginativ indiferent că este vorba de joc, principii
matematice sau cuvinte”.
J. P. Guillford, C. W. Taylor, E.P. Torrance ş.a, au elaborat teste de gândire
creativă, aceasta fiind de fapt o gândire divergentă sub aspectele sale de fluiditate,
flexibilitate şi originalitate. Inteligenţa este necesară dacă încă nu şi suficientă pentru creaţie,
arată cercetările. „A fi extrem de inteligent sau a fi dotat pentru o muncă creativă sunt două
lucruri bine diferenţiate”- scrie L.L. Thurstone. Copiii supradotaţi, cotaţi drept genii posedă o
memorie excepţională, însă îndoielnic este faptul că ei deţin în mod egal şi facultatea de a
produce idei.

După Taylor se deosebesc cinci niveluri de creativitate: expresivă, productivă,


inventivă, inovativă şi emergentă.
expresivă - este cea manifestată prin soluţii mai eficiente de producţie ca urmare a unor
mai multe eficiente de productivitate etc, cu valenţe de perspicacitate; constituie treapta de
bază în care abilitatea, originalitatea şi calitatea produsului nu sunt esenţiale – sunt desenele
spontane ale copiilor ca exemple de creativitate expresivă. Cu cât se oferă mai mult copilului
posibilitatea de a fi mai spontan şi mai independent, cu atât mai creator va fi el mai târziu. A i
se spune unui copil că ceea ce a făcut el nu seamănă cu nimic real sau că nu are proporţiile
bune sau culoarea adecvată este dăunător pentru creativitate. În primii ani de viaţă ai copilului
încercarea şi eroarea liberă, observarea şi explicarea lumii sunt necesare pentru dezvoltarea lui
ulterioară. Când se face trecerea de la nivelul creativităţii expresive la al creativităţii
productive - la care nu ajunge obligatoriu oricine - există tendinţa spre restrângerea şi
controlarea jocului liber şi spre dezvoltarea unor tehnici necesare producerii de lucruri finite.
productivă - este cea mai manifestată prin soluţii mai eficiente de producţie, ca urmare
a unor combinări şi recombinări, asocieri de date şi soluţii existente, cunoscute;
inovativă - este legată de cea expresivă şi productivă, dar aduce o soluţie nouă care
sporeşte simţurilor productivitatea;

8
inventivă - constă în depăşirea calităţii şi performaţelor creaţiei productive şi
inovatoare în baza unei gândiri şi restructurări noi, produce o idee, soluţie, tehnologii noi,
originale ce dinamizează progresul teoretic sau practic într-un anumit domeniu tehnico-
ştiinţific etc. Invenţiile reprezintă inteligenţa creativă de specialitate foarte valoroasă a
indivizilor şi ale unui popor. implică modificarea semnificativă a fundamentelor sau
principiilor care stau la baza unui întreg domeniu al artei sau ştiinţei şi necesită o remarcabilă
aptitudine de conceptualizare abstractă. Realizarea acestui nivel este posibilă atunci când
principiile fundamentale sunt înţelese la un nivel care să permită o îmbunătăţire prin
modificare. Artiştii şi oamenii de ştiinţă care cultivă şi dezvoltă principii fundamentale
stabilite deja sunt consideraţi de obicei discipolii unei anumite şcoli.

emergentă - reprezintă idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc. cu caracter de invenţii sau
descoperiri excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ale cunoaşterii sau practicii -
chimie, medicină, biologie, matematică, literatură, economie, arta plastică, tehnică, etc, ca de
exemplu: teoria relativităţii a lui Albert Einstein. Cea mai rară formă a creativităţii în care sunt
dezvoltate la nivelul cel mai abstract şi mai profund un principiu sau ipoteze cu totul noi în
jurul cărora înfloresc noi şcoli. Acest nivel implică aptitudinea de a absorbi experienţele
existente, realizându-se din ele ceva cu totul diferit.
Incubaţia (dezvoltarea „naturală”) asocieri, bisocieri, combinări, recombinări,
restructurări de date, structuri, modele etc. În mod inconştient, subconştient, preconştient şi
conştient, care creează datele, ideile, structurile, modelele, soluţiile noi, etc, cu asigurarea
condiţiilor interne şi externe;
Inspiraţia (iluminarea); apariţia bruscă a noului, a creaţiei, a noilor idei,
modele, sisteme, structuri, teorii, tehnologii etc, în mod inconştient, subconştient, preconştient,
(în vise) şi conştient;
Verificarea (controlul) creaţia fiind un rezultat al factorilor subiectivi şi obiectivi are
nevoie de controlul veridicităţii, autenticităţii valorii, aplicabilităţii şi eficienţei în plan teoretic
şi aplicativ. Acest control, făcut adesea prin experimentări pe staţii (clase, eşantioane etc)
pilot, înlătură probabilele erori sau neconcordanţe cu cerinţele reale, evitând cheltuielile
neeconomice sau eşecurile în condiţiile generalizării creaţiilor.

9
Există interacţiune între creativitate, inteligenţă, randament (preşcolar, şcolar),
conţinutul învăţământului şi rezultatele învăţării.
Sintetică a persoanei la baza căreia stă gândirea flexibilă, posibilitatea de adaptare la
situaţii noi etc. Deci, inteligenţa este o condiţie de creativitate, îndeosebi, prin elementele de
adaptare la situaţiile noi, fapt de altfel remarcat la factorii creativităţii.
Cercetarea pedagogică evidenţiază că nu este întotdeauna concordanţă deplină între
randamentul preşcolar, inteligenţă şi creativitate. Unii profesori apreciază pe cei inteligenţi şi
mai puţin pe cei creativi. Se constată că cei inteligenţi nu obţin, în mod obligatoriu şi
randament maxim la învăţătură, mai ales dacă nu depun şi eforturi de învăţare.
Totuşi, cercetarea şi viaţa au arătat că atunci când inteligenţa este îmbinată cu
eforturile de învăţare, de aflare (căutare), creativitatea are un rol foarte important.

Bibliografie
Roco, Mihaela (2001) – Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom Iaşi
Roşca, Al., (1981) – Creativitatea generală şi specifică, Ed. Academiei, Bucureşti
Stănculescu, T. (1998) – Tratat de creatologie, Ed. Performantica Iaşi

Elementele de bază ale creativităţii sunt:


- originalitatea - senzitivitatea - ingieniozitatea
- flexibilitatea - fluenţa - expresivitatea
Originalitatea manifestată prin capacitatea individului de a adopta atitudini personale
fără tendinţa de a copia sau a reproduce modul de gândire al altcuiva.
Flexibilitatea este reprezentată de capacitatea de adaptare a gândirii la situaţii noi,
uneori neprevăzute, cu scopul de a căuta şi a găsi soluţii optime de rezolvare a problemelor ce
apar în diverse domenii de cunoaştere inclusiv în cel al cunoaşterii artistice.
Senzitivitatea înseamnă capacitatea de a simţi, de a fi sensibil. Profunzimea şi aria
sensibilităţii depind de spiritul de observaţie, care poate fi format şi educat.
Fluenţa este o proprietate a stilului şi se caracterizează prin cursivitate şi fluiditate în
exprimare (având ca suport limbajul şi fluenţa lui).
Ingeniozitatea indică spiritul inventiv, de iniţiativă - calităţi indispensabile creativităţii
umane.

10
Expresivitatea exprimă culoarea, forma, mărimea, ritmul, simetria, asimetria şi
dinamica. Cu cât expresivitatea unea opera de artă cu atât place publicului mai mult.
Dezvoltarea creativităţii nu poate fi dezvoltată fără a înţelege ce-i acela mijloc de
expresivitate.

Etapele creativităţii şi creaţiei generate din modelul euremelor sunt:


1. etapa deacumulare şi comprehensiune a informaţiei corespunde cu etapa pregătiroare
a altor autori;
2. etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii soluţiei este echivalentă cu
incubaţia şi iluminarea sau inspiraţia;
3. Etapa analizei critice se cere analiza aprofundată şi multilaterală;
4. Etapa ideativ percutivă – indispensabilă tuturor genurilor de creativitate în care
ideile capătă contur magistic.
5. Etapa obiectualizării imaginilor corespunde cu etapa verificării soluţiei prin care
creativitatea devine creaţie, ideea – imagine, se concretiează într-un anumit lucru.

În determinarea eşantionului de creatori, există o serie de opinii. Astfel, M.I. Stain


preconizează drept criteriu de stabilire a persoanelor creative acceptarea socială în cultura res-
pectivă şi oficializarea poziţiei lor prin diferite titluri acordate (membri ai Academiei, ai unor
asociaţii ştiinţifice consacrate etc).
A . Roe adoptă în alegerea loturilor sale de cercetare a creativităţii criteriul numărului
de publicaţii, numărului de brevete înregistrate, al citărilor în reviste şi lucrări ştiinţifice.
D. W. MacKinnon se conduce după criteriul evaluării din partea colegilor şi a
superiorilor.
Taylor, Smith şi Ghiselin încearcă să stabilească criterii obiective pentru alegerea
creatorilor pe baza unor prelucrări statistice. Ei au lansat un interviu care a fost completat de
250 de fizicieni, iar pe baza datelor culese, prelucrate prin analiză factorială, au determinat
şapte factori pe care îi redăm în ordinea saturaţiei: 1) productivitatea, cu implicaţii ştiinţifice;

11
2) originalitatea ideilor; 3) autopercepţia creaţiei; 4) evaluarea din partea colegilor de muncă;
5) aprecierea din partea superiorilor 6) evaluarea globală din partea institutului în care îşi
desfăşoară activitatea.
Există, evident, şi alte criterii care se aplică în alegerea loturilor de creatori. Printre ele
se numără aplicarea testelor de creativitate la grupuri eterogene de specialişti în diferite
domenii şi clasificarea subiecţilor pe baza scorurilor obţinute.
o Metoda biografică constă în analiza amănunţită a vieţii oamenilor celebri,
recurgându-se la cercetarea biografiilor, a referinţelor scrise făcute de către contemporani şi, în
general, a întregului material cuprins în arhivele epocii respective şi în istoria ştiinţei sau
literaturii, în funcţie de domeniul în care a activat personalitatea a cărei activitate de creaţie
este investigată. Informaţiile variate furnizate de aceste surse biografice sunt foarte utile prin
datele referitoare la o serie de aspecte importante în procesul de creaţie: mediul în care s-a
dezvoltat personalitate creatorului; comportamentul său, cu evidenţierea unor trăsături de
personalitate; climatul ştiinţific sau artistic care a putut facilita sau, dimpotrivă, împiedica,
creaţia; momentul creaţiei; relaţia dintre pregătirea şcolară şi universitară, pe de o parte, şi
creaţie, pe de altă parte etc.
Biografiile orientate spre implicaţiile trăsăturilor de personalitate în creativitate au
oferit o nouă perspectivă. R.B.Cattell a utilizat biografiile unor oameni iluştri în elaborarea şi
verificarea scalei sale de personalitate, iar în colaborare cu Drevdahl a stabilit profilurile
psihologice a 153 de scriitori şi cercetători ştiinţifici comparându-le cu dalele obţinute din
investigarea trăsăturilor de personalitate ale unor educatori şi ale unor eminenţi administratori.
o Analiza datelor biografice individuale ale unor personalităţi din trecut.
Colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor biografice disponibile pentru sute de
persoane nu se poate realiza în profunzime, dacă ţinem seama de faptul că lui Kedrov şi
colaboratorilor săi le-au fost necesari circa. 20 de ani pentru a scrie biografia lui Mendeleev.
Pe de altă parte, nu toţi creatorii au notat şi păstrat toate datele privind viaţa şi opera lor.
Documentele comparate sunt, deci, de valoare inegală. Această constatare l-a determinat pe
Kedrov să aleagă un creator care a lăsat o bogată arhivă informaţională cum a fost Mendeleev,
care, nu numai că şi-a însemnat toate observaţiile ştiinţifice pe baza cărora a putut fi urmărită
dezvoltarea pe etape a descoperirilor sale, dar a păstrat şi tot felul de documente ca bilete de

12
tren, note de hotel, cărţi de vizită, programe de teatru etc. care au permis stabilirea în detaliu a
condiţiilor în care s-a desfăşurat viaţa sa.
o Ancheta statistico-biografică constă, în prelucrarea statistică a informaţiilor
culese din biografii, enciclopedii şi alte documente în vederea determinării unor trasături
generale comune mai multor creatori. Ea cuprinde următoarele faze: a) cercetarea biografiilor
şi a altor surse de informaţii; b) identificarea şi clasificarea trăsăturilor de personalitate ale fie-
cărei persoane cercetate, a unor aspecte cognitive şi a unei serii de parametri ca: profesia
părinţilor, condiţiile social-economice, mediul rural sau urban, sex, rasă, vârsta părinţilor la
naşterea copilului, numărul copiilor în familie, ordinea naşterii etc. ; c) stabilirea frecvenţei (de
obicei în procente) a indicatorilor; d) corelarea datelor obţinute; e) prelucrarea (în numeroase
cazuri) a matricei de intercorelaţii prin analiză factorială pentru scoaterea la iveală a unor
profiluri. Printre cele mai cunoscute lucrări de acest gen se numără: prezentarea şi analiza
statistică a biografiilor oamenilor de ştiinţă nord-americani care s-au afirmat în perioada 1903-
1943 prin lucrarea elaborată de S.S.Visher; psihologia inventatorului, realizată de J.Rosman pe
baza prelucrării statistice a unor trasături desprinse din studiul biografiilor unor oameni celebri
fără o prelucrare strict statistică, a realizat mai mult o ilustrare prin prezentarea mai multor
exemple - în vederea demonstrării rolului mediului ambiant în dezvoltarea potenţialului
creator.
Metoda statistic biografică oferă numeroase posibilităţi de determinare a factorilor şi
condiţiilor care pot influenţa dezvoltarea; creativităţii, dar a fost uneori folosită fără suficientă
rigurozitate ştiinţifică. Utilizarea în asemenea condiţii a datelor statistice, fie ele biografice sau
de altă natură, pot da naştere la concluzii false.
o Metoda istoriometrică se practică de obicei pentru evaluarea aptitudinilor
creatoare sau a coeficientului de inteligenţă ale unor persoane din trecut extrăgându-se din
biografii, autobiografii şi alte documente date cu privire la anumite comportamente
intelectuale care sunt apoi raportate la standardurile existente, stabilite în testele de inteligenţă
sau de creativitate.
o Metoda structural-statistică sau analiza concret-istorică.
Ambele denumiri sunt folosite de către V.V. Maksimov, care reia o metodă folosită
anterior de către C.Holton, în care se punea însă accentul pe dezvoltarea ştiinţei aplicând-o în
evaluarea creativităţii.

13
Momentul creaţiei trebuie privit în contextul tuturor ştiinţelor şi al diferitelor
contribuţii aduse de fiecare domeniu în parte. Creatorul ca produs al dezvoltării social-istorice
poate fi evaluat numai în raport cu performanţele tuturor coautorilor descoperirii respective.
Metoda capătă un caracter statistic prin aplicarea la un număr mai mare de descoperiri
conduce la precizarea unor indici de evaluare pe etape şi în raport cu dinamica grupurilor de
coautori ai creaţiei respective, ce contribuie în mod esenţial la analiza psihologică a procesului
de creaţie.
o Metoda caselor de evaluare (assessment houses).
se aplică o serie de metode ce pot fi considerate drept mijloace de cunoaştere ca atare
convorbirea liberă, teste, chestionare, observare, autobiografie etc., care sunt însă subordonate
unei strategii generale. Frank Barron, iniţiatorul acestei metode, o defineşte astfel: evaluatorul,
ca şi subiecţii, îşi constituie căminul în această instituţie timp de trei zile (uneori pe perioade
mai îndelungate). În această metodă de cercetare psihologică evaluatorul are rolul de
participant observator.
o Testele de creativitate.
Testele de creativitate au apărut ca o replică la testele de inteligenţă orientate spre
determinarea coeficientului de inteligenţă (C.I.). Cercetările lui Terman asupra copiilor bine
dotaţi, identificaţi pe baza coeficientului de inteligenţă au demonstrat în urma unor încercări
de validare longitudinală, că elevii cu C.I. superior nu au fost în general cei mai productivi în
viaţă. Administrarea unor teste de inteligenţă unor creatori consacraţi (ca şi evaluările
retroactive ale lui Catherine Cox) au arătat că aceştia nu se situează în general deasupra
nivelului performanţelor medii.
Teste de asociaţii de cuvinte
Utilizarea neobişnuită a obiectelor.
Figuri ascunse.
Îmbunătăţirea unui produs.
Completarea unei povestiri.
Elaborarea unei probleme.
Test de gândire productivă.
Testul de producţie teatrală al lul Erikson
Teste de determinare a consecinţelor sau teste de imaginaţie

14
. Testul complex de flexibilitate al lui Guilford
Testele pentru copii mici şi preşcolari
Testele pentru şcolari
Testele pentru studenţi
Metoda evaluării activităţii extraşcolare
Metoda chestionarului
Chestionare de opinii personale
Metoda aprecierii de către colegi
Metoda chestionării şi intervievării părinţilor
Metoda evaluării de către profesori
Metoda inventarierii intereselor şi a preferinţelor

BIBLIOGRAFIE

Roşca, Al.(1972 ) Creativitatea. Bucureşti, Edit. enciclopedică română, Colecţia


Orizonturi.
Tofler, A., (1970)The Future Shock, New York, Random House,
Getzels,G., şi Jakison W.Ph., (1963)Creativity and Intelligence, Explorations with
Gifted Children. NewYork, John Wiley and Sons.
Maisoneuve şi Margot-Duclos J., – Méthodes et techniques en psychologie sociale. In
Bulletin de Psychologie, 19, nr. 249, mar. 1966, p. 1096-1113, citat p. 1096.
Stein, M.I.,(1953) Creativity and culture. In: Journal of Psychology, 36, p. 311-322.

În procesul de problem solving, gândirea laterală şi verticală sunt complementare,


gândirea verticală fiind folosită pentru a elabora idei noi, iar gândirea laterală pentru a genera
idei şi abordări noi, oferind mai multe opţiuni. Gândirea laterală urmăreşte să schimbe

15
modelele, combinând lucrurile într-un mod diferit şi neagă faptul că un model este singurul
model posibil. Utilitatea gândirilor verticală şi laterală se dovedeşte în reevaluarea de
probleme. Gândirea verticală este necesară în găsirea de soluţii iar gândirea laterală este
utilizată pentru o redistribuire a informaţiei, o restructurare intuitivă şi, de asemeni, îşi
dovedeşte utilitatea în situaţiile în care problema este că nu trebuie decât îmbunătăţirea stărilor
de fapt.
Din lucrările lui J.P.Guilford se ajunge la realizarea reuniunii şi succesiunii a două
momente: divergenţa şi convergenţa.
Divergenţa – priveşte situaţia din mai multe unghiuri, care au drept obiectiv
producerea cât mai multor idei, cantitatea fiind preferabilă calităţii, înlăturând cenzura ca
principal impediment în exprimarea ideilor. Divergenţa permite evocarea şi realizarea unor
legături conştiente sau inconştiente între idei sau situaţii deja cunoscute şi facilitează apariţia
originalităţii.
Convergenţa – reprezintă momentul în care prin apelarea la raţiune, prin sintetizare,
grupare, comparare şi selecţionare se comunică ideile apărute în cadrul fazei precedente.
În prima etapă trebuie analizată problema sub toate aspectele. Astfel avem mobilizarea
care permite accederea către o stare de reflecţie, aspect esenţial în formularea adecvată a unei
problematici de cercetare care constă în adunarea tuturor datelor disponibile, care vor fi
analizate de un grup de reflecţie, provocându-se exprimarea fiecărui participant.
Prin exprimare fiecare participant îşi exercită dreptul la o opinie. Pe parcursul acestui
proces apar apropieri, redundanţe şi similitudini. Urmează trierea în care sunt grupate toate
ideile pe anumite teme, ce vor conduce în final la o identificare a axelor majore după care
trebuie să se orienteze pentru schimbarea situaţiei.
Axele de reflexie majore necesare unei cercetări vor fi examinate prin temele luate în
calcul împreună cu argumentele ce au importanţă în prezentarea situaţiei. (apud Bouillerce,
Brigitte & Carrė, E., 2002).
Creativitatea – latură a inteligenţei
După cum rezultă din studiile psihologilor, creaţia este un proces complex în cadrul
căruia după clasificarea lui M. Bejat intră factorii:
I. Factori psihici, cuprinzând factorii intelectuali (aptitudinali, atitudinali şi cognitivi) şi
cei nonintelectuali ai personalităţii (motivaţionali, angajaţi de interese);

16
II. Factori sociali (culturali, educativi şi de mediu socio-economic);
III. Factori biologici.
Inteligenţa constructivă cumulează notele intelectului creativ. Creativitatea şi
inteligenţa constructivă este o parte integrantă a inteligenţei umane, reprezentând o latură a
acesteia. Guilford arăta că „în mod arbitrar, gândirea creativă este definită ca gândre
divergentă, dar ar fi greşit să se spună că toate componentele gândirii creative se reduc la
gândire divergentă. Guilford a elaborat folosind analiza vectorială un model spaţial al
intelectului. Clasificând conţinutul intelectului după trei criterii principale – operaţie, produs şi
conţinut, obţine trei ansambluri formative elaborând matricea morfologică a intelectului uman:
o După operaţie:
1. – cunoaşterea (descoperirea, recunoaşterea sau înţelegerea informaţiei);
2. – memoria (reţinerea, stocarea şi apelul);
3. – producţia divergentă (generarea unor variante de informaţie pornind de la o
informaţie cunoscută);
4. – producţia convergentă (generarea unor informaţii unice, logice, pornind de la
informaţii date);
5. – evaluarea (stabilirea faptului dacă o informaţie rezultată este sau nu bună).
o După produs:
1. – unităţi (părţi ale informaţiei relativ circumscrise);
2. – clase (ansamble de unităţi cu proprietăţi comune);
3. – relaţii (legături între unităţi);
4. – sisteme (structuri organizate);
5. – transformări (schimbări, modificări, tranziţii);
6. – implicaţii (extrapolări, conectări circumstanţiale).
o După conţinut:
1. – figural (concret sau amintite ca imagine percepută);
2. – simbolic (compus din semne);
3. – semantic (semnificativ – verbal);
4. – comportamental.
Bibilografie
Stenberg, R.J. (1988) – The nature of creativity, Cambridges Universiti Press

17
Nicola, Gr. (2002) – Pattern-uri cognitive în învăţare şi rezolvare de probleme, Ed. Academiei
Române, Bucureşti
Nicola, Gr. (1991) – Rezonanţa efectului Mobius în studiul învăţării şi gândirii în Revista de
psihologie nr. 1 – 2, ed. Academiei Române, Bucureşti
De Bono, E., (2003) – Gândirea laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti
Bouillerce, Brigitté & Carré , E., (2002) – Cum să ne dezvoltăm creativitatea, Ed. Polirom,
Iaşi

Tehnici de creativitate
Disocierea sau concasarea elementelor unei situaţii reprezintă o modificare prin
fragmentare în cursul căreia se imaginează noi strategii de aplicare apelându-se la transformări
sistematice: micşorare, mărire, inversare, creştere, întunecare, colorare, complicare, etc. (după
Buillerce, B. 2002). În vederea disocierii se efectuează o analiză ”defectologică” sau
„morfologică” pentru a putea fi aplicată metoda concasării. Identificarea funcţiilor unui obiect
este urmată de o transformare în raport cu problema care a determinat analiza valorică.
Bisocierea aflată între abordarea analogică şi demersul combinatoric contribuie la
apariţia iluminării. Elaborată de Arthur Koestler, bisocierea desemnează dubla direcţie a
demersului încrucişării în cadrul unei problem solving; de a distruge pentru a construi, de a
concasa pentru a încrucişa, de a disocia pentru a asocia.
Această bisociere în domeniul literar permite crearea de noi cuvinte sub formă de joc
sau de neologisme. Lewis Carroll a fost cel care a promovat acest exerciţiu creativ al îmbinării
cuvintelor, denumit portmanteau words sau mots-valises. Abraham Moles psihosociolog a
elaborat matricele descoperirii care generalizează procesul de combinare forţată (după
Bouillerce, Brigitte & Carrė, E., 2002).
Tehnicile combinatorii ne permit în faza de pregătire realizarea unui inventar al
părţilor componente, în faza de incubaţie realizează combinaţii pe care mediul în care
activează zi de zi ne permite rareori să le sesizăm, moment propice apariţiei iluminării.
Prin demersul asociativ, se constituie puntea de legătură vizând îmbogăţirea şi
completarea viziunii noastre de ansamblu asupra unui fenomen. Pentru punerea în aplicare a

18
acestui demers pot fi utilizate mai multe metode: harta mentală, circeptul, brainstornmingul,
asocierea forţată.
The mind map sau harta mentală a lui Tony Buzan este o expresie a Gândirii
Radiante şi de asemeni a funcţionării minţii omului. Poate fi aplicată în orice situaţie care
necesită învăţare, limpezirea gândirii care să conducă către o mai bună performanţă
umană. Caracteristicile ei principale sunt:
– focalizarea centrală a imaginii obiectului atenţiei ;
– posibile teme legate de subiect ce pornesc radiant ramuri din centru unde se află
obiectul atenţiei;
– ramurile cuprind imagini cheie sau cuvinte cheie sau ramuri asociate;
– ramurile formează o structură nodală.
Harta mentală poate fi îmbogăţită prin culori, poze şi dimensiuni variate care să-i
confere aspect atrăgător să-i suscite un interes sporit şi totodată individualitate. Toate acestea
contribuie la dezvoltarea creativităţii, memoriei şi reîmprospătării informaţiei. Tony Buzan
menţionează că trebuie făcută o distincţie între capacitatea de stocare şi eficienţa captării
informaţie

Desfăşurarea ideilor: circeptul (conceptul circular)


Michel Fustier este cel care a propus conceptul circular şi poate interveni alături de
harta mentală pentru a ierarhiza sau organiza evocările sau asocierile de idei reunite prin
intermediul hărţii. Este deosebit de util în sintetizarea unui concept şi se realizează prin
inventarierea evocărilor sau asocierilor de idei conţinute de tema problemei, urmată de o
regrupare a termenilor în funcţie de familia de cuvinte şi conexiunile ce se realizează până în
momentul realizării apariţiei unor trăsături comune şi alcătuirea unor apropieri în funcţie de
opţiunea oferită de tema problemei salving-ului.
• Brainstormingul (metoda Osborn):
Brainstorming-ul este o metodă intuitivă, eficientă pentru generarea în grup a ideilor şi
a fost elaborată încă în anul 1948 de către Alex Osborn, prorectorul Universităţii din Buffalo,
SUA, şi fondatorul Institutului de Creaţie Tehnică.
1. Principiile de bază ale brainstorming-ului. Şedinţa de creaţie în sistemul
brainstorming-ului se bazează pe două principii fundamentale:

19
• amânarea criticii (amânarea evaluării);
• necesitatea elaborării cât mai multor idei, pe principiul transformării cantităţii în
calitate.
2. Principiul animării criticii şi autocriticii (principiul evaluării amânate).
În procesul de căutare a ideilor, critica trebuie amânată, gândirea trebuie să fie
dominant divergentă, cea convergentă fiind temporar suspendată, lucru deosebit de dificil şi
care presupune un antrenament îndelungat. Imaginaţia trebuie lăsată întâi să se avânte pînă în
înaltul cerului, pentru ca apoi să revină pe pământ cu sporul gândirii critice” (Osborn, 1971).
3. Principiul asigurării calităţii prin cantitate.
Statistic s-a demonstrat nu numai faptul că probabilitatea elaborării de idei eficiente
creşte rapid cu cantitatea totală a ideilor elaborate, ci şi fapul de regulă, ideile viabile nu apar
printre primele idei elaborate şi că, dublând numărul de încercări, numărul de idei viabile
creşte cu mai mult de două ori; în a doua jumătate din totalul ideilor elaborate se regăsesc cu
peste 75 % mai multe idei decît în prima jumătate.
4. Desfăşurarea şedinţei de creaţie în cadrul brainstorming-ului. Şedinţele de
brainstorming se desfăşoară prin respectarea riguroasă a celor două principii de bază expuse
anterior, a regulilor de încurajare a ideilor ieşite din comun, a combinării, evocării, asocierii şi
elaborării unor idei derivate din cele proprii sau ale membrilor grupului.
Evaluarea şi selectarea ideilor. Pentru pregătirea evaluării şi selectării trebuie parcurse
următoarele operaţii preliminare:
Secretarul echipei pregăteşte o listă dactilografiată la trei rânduri a tuturor lideilor
sugerate, atât în timpul şedinţei cât şi după şedinţă;
Dacă este vorba de un produs nou, o tehnologie nouă, un dispozitiv, pentru evaluarea
ştiinţifică, se vor enumera funcţiile (atributele), se vor reordona acestea după tehnica deciziei
impuse din ingineria valorii, ajungându-se în final la ordonarea ştiinţifică a ideilor după cifra
valorică a fiecăreia. Ideile selecţionate sunt încredinţate specialiştilor pentru concretizarea,
dezvoltarea, proiectarea şi implementarea industrială.
Brainstorming-ul şi antebrainstorming-ul pot fi combinate sub forma dublului
brainstorming, a antebrainstorming-ului combinat cu brainstorming etc.

20
reprezintă îmbinarea de elemente diferite, aparent necorelate, având drept scop de bază
eliberarea faţă de constrângeri impuse în cadrul problemei formulate, eliminarea răspunsurilor
negative, maleabilizarea gândirii şi evadarea din gândirea şablon, pentru realizarea de idei
originale, viabile.
Metoda a fost elaborată de profesorul W.I. Gordon de la Universitatea Harward,
S.U.A. (1961) şi se bazează pe teoria că probabilitatea succesului în rezolvarea problemelor
creşte prin înţelegerea componentelor emoţionale ale procesului creator, considerate mai
importante decât elementele intelectuale şi raţionale.
Metoda presupune următoarele etape:
(1) enunţarea problemei în forma dată;
(2) analiza problemiei;
(3) sugestii imediate sau „purjare”;
(4) enunţarea problemei aşa cum a fost înţeleasă;
(5) creşterea „distanţei metaforice” utilizând analogia directă, analogia personală sau
conflictul condensat;
(6) eventuala repetare a etapei 5 în alt context;
(7) adaptarea forţată a fanteziei;
(8) generarea unor soluţii posibile.

A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O. Helmer şi colaboratorii săi în cadrul
programului de cercetare al trustului american Rand Corporation, are drept scop de bază
obţinerea de direcţionări, prognoze şi chiar soluţii în problemele complexe prin valorificarea şi
stimularea competenţei unui grup de experţi, combinând creativitatea individuală cu cea a
grupului.
Caracteristica principală a metodei o constituie utilizarea feed-back-ului, prin
consultare reciprocă periodică, de mare efect stimulativ, dar în timp, creativ.Se întocmesc
teme prin chestionare care se trimit unor experţi neîntruniţi, care trebuie să răspundă într-un
interval de timp stabilit în funcţie de amploarea şi complexitatea problemei. După primirea

21
răspunsurilor, consultarea se repetă, participanţii receptând şi răspunsurile preliminare ale
celorlalţi membri ai grupei (de regulă nenominalizate). Se solicită răspunsuri, după care
consultaţiile pot fi repetate până când se obţine o stabilizare a rezultatelor, în sensul că
răspunsurile (în majoritate sau într-un procentaj prestabilit) sunt identice cu cele din etapa
precedentă.

Elaborată de J. Donald Philips reprezintă de fapt un brainstorming, la care numărul de


participanţi este şase, durata discuţiilor este limitată la numai şase minute. Altfel spus, este un
brainstorming dens - un blitz-brainstorming.

Principiul acestei metode constă în utilizarea unui grup restrâns de persoane


competente (eşantionul Panel) pentru studierea unei probleme, asociată unui auditoriu care
ascultă în tăcere şi intervine numai prin mesaje scrise.
Metoda 6-3-5
Cifra 6 reprezintă numărul de membri ai grupului de creaţie, cifra 3 reprezintă trei idei
fomulate iniţial de fiecare membru al grupului şi înscrise pe un tabel cu trei coloane, iar cifra 5
reprezintă numărul de persoane (6-1) care prelucrează primele trei idei ale vecinului.

Această metodă are drept scop esenţial aflarea, în vederea rezolvării unor probleme
complexe şi dificile, a unor noi căi de rezolvare cât mai simple şi mai eficiente şi presupune
constituirea a două echipe (Verone, 1983):
A - echipa de investigare, formată din 12-15 persoane diferenţiate ca vârstă şi
competenţă, care examinează atent problema dată, reimaginează metodele sau rezolvările
clasice, le analizează critic, evidenţiind dificultăţile de bază (complexitatea calculelor,
folosirea exagerată a coeficienţilor şi exponenţilor empirici, aplicativitatea restrânsă etc).

22
B - echipa de creaţie propriu-zisă, formată din 5-6 experţi înalt calificaţi care, primind
o „listă de control” de la prima echipă, încearcă să găsească rezolvări noi, sau măcar să le
îmbogăţească pe cele existente.

Asocierea forţată a ideilor:


Îşi propune găsirea punctelor comune a două lucruri care nu au şi nu au avut nici un
raport. În urma confruntării cu problemele procedăm în manieră familiară, prin compararea
elementelor a căror cunoaştere a fost însuşită în vederea unor reprezentări mai adecvate.
George Prince (1964) şi William J.J.Gordon (1978) au propus o metodă numită
sinectică plecând de la conceptul ”să transformăm un fapt familiar într-unul ciudat şi să facem
astfel încât ceea ce este ciudat să devină familiar”. Prin acest procedeu se depăşeşte
conformismul percepţiei conducând la incitarea în găsirea unei noi maniere de a privi lucrurile
familiare, astfel încât să depăşim obstacolul de eroare prin obişnuinţă.

Ciorchinele este un „brainstorming necesar” prin care se stimulează evidenţierea


conexiunilor dintre idei, mai mult, o modalitate de a construi / realiza asociaţii noi între idei
sau de a releva noi sensuri ale ideilor. Altfel spus, este o tehnică de predare-învăţare care
încurajează pe elevi să gândească liber.

Autorul aceste tehnici este Edward de Bono. Concepută ca o modalitate de exersare a


gândirii ca interpretare de rol, această tehnică are o valoare formativă deosebită sub aspectul
flexibilizării gândirii şi formării sale corespunzător „rolurilor” pe care fiinţa umană trebuie să
le „joace” în diferite contexte şi împrejurări.
Tehnica celor şase pălării gânditoare a lui Edward De Bono este „divizată” în şase
moduri sau aspecte diferite, fiecare fiind reprezentat de o pălărie de culoare diferită; propune
interpretarea a şase roluri diferite în realizarea şi învăţarea procesului gândirii. Exersarea
gândirii devine, astfel, un joc cu roluri bine stabilite

23
Demersul analogic , invită cercetătorul la realizarea reprezentării simplificate apelat
prin metodă euristică. Gordon W.J. (1964) şi G. Pruice (1978) propun drept instrumente în
generarea ideilor pe parcursul procesului de problem solving: analogia directă, analogia
simbolică, fantastică şi personală.
În analogia directă se realizează compararea sau înlocuirea întregului sau a unei părţi a
acestuia cu elementele altui subiect, ceea ce permite găsirea unei echivalenţe pentru situaţia pe
care nu o stăpânim prea bine

Analogiile permit formularea ipotezelor pornind de la mecanisme familiare şi prin


experimentare, putem să prelucră şi valida tendinţele intuitive de abordare create de analogiile
directe.
Analogia, depăşeşte structura plagiatului dacă autorul ştie cum să transforme
conţinutul formal în expunerea ideilor proprii.
Printre procedeele aparţinând categoriei analogiilor putem enumera: imitaţia, parodia,
pastişa. Imitaţia nu poate fi considerată o falsificare în momentul în care este preluată de elev,
discipol îndreptat pe calea către autonomie proprie. Parodia - imitaţie persiflantă şi pastişa ca
obicei de imitaţie sunt menite a caracteriza unele demersuri.
Crearea analogiilor evocatoare prin înlocuirea întregului sau a unei părţi a acestuia cu
imagini care simplifică reprezentarea, constituie o cale de abstractizare şi generalizare,
apărând în acest fel metaforele şi simbolurile.
Jocul cu combinaţii vizuale
Fluxul de imagini
Tehnica creată de Win Wenger pregăteşte câmpul vizual deschiderii unui flux de
imagini simbolice, la fel de profunde ca visele, doar că sunt în stare de veghe şi pot produce o
schimbare profundă şi pozitivă

Strategiile de coping (to cope – a face faţă) vizează sfera acelor comportamente şi
evenimente provocatoare de stres. Prin asimilarea problem-solving-ului apar conotaţiile
ecologice în care subiectul are de înfruntat pericole reale sau imaginare, distincţia realizându-
se prin relevanţa intensităţii şi semnificaţiei stimulului pentru subiect.

24
Informaţiile asupra patternurilor de coping constituie un beneficiu bilateral atât al
indivizilor din instituţii cât şi a instituţiilor în cadrul cărora indivizii îşi desfăşoară activitatea,
loc generator de o paletă variată, situaţie datorată schimbărilor sociale.

Cognitiv map constituie o reprezentare mentală particulară a individului în raport cu


orientarea spaţială. Lynch a găsit cinci atribute pe baza cărora se pot descrie şi analiza harta
cognitivă, liniile care pot fi semnificaţii ale străzilor, potecilor, cursurilor de râu, demarcaţiile
între ariile câmpului vizual, zonele delimitate (cartiere), nodurile ca repere a intersecţiilor,
marcajele vizuo-spaţiale folosite ca repere în orientare. Hărţile cognitive prezintă şi erori în
reprezentarea de către subiect a mediului înconjurător.
Augmentarea reprezintă o altă sursă de eroare în care intuiţia contribuie la
reprezentarea eronată a mediului înconjurător (creând prelungiri de străzi în spatele unor
clădiri, unde nu există nimic, subiectul intuind după anumite linii că ar trebui să existe o
continuare, fără ca aceasta să corespundă realităţii).
O altă sursă de distorsiune o reprezintă diferenţele gender. S-a constatat în urma
cercetărilor că abilităţile de alcătuire a hărţilor cognitive diferă şi în funcţie de gen. După
Maccoby şi Jacklui bărbaţii posedă abilităţi vizuale şi spaţiale mai bune decât femeile.

Eroarea umană în rezolvare de probleme


Ca produs al proceselor adaptării sistemului cognitiv uman la sarcinile de prelucrare a
informaţiei eroarea umană este dificil de definit şi identificat datorită proceselor individuale de
redefinire a noţiunilor care pot fi incomplete sau pot fi inexistente în raport cu necesităţile,
cunoştinţele proprii, etc.
Scăpările şi lapsusurile
Fiabilitatea umană, ca opus a erorii umane are ca obiectiv major reducerea ocaziilor de
eroare, plasând subiectul în rol de participant activ la rezolvarea de probleme

Analogia şi extrapolarea
Analogia reprezintă o asociere parţial consonantă, dar din punct de vedere al inventicii,
reprezintă o tehnică specială, de consonanţă căutată, presupusă, un transfer de însuşiri de la un
lucru la altul.

25
Inversia
Abordarea stereotipă a problemelor în proiectare condamnă de cele mai multe ori la
sterilitatea de idei, dimpotrivă, schimbarea unghiului de abordare a temei de creaţie poate
constitui un mujloc de eliminare sau diminuare a inerţiei psihologice.
.
Bibliografie
Roco, Mihaela (2001) – Creativitatea şi inteligenţa emoţională, Ed. Polirom, Iaşi
Iosif, Gh. (2003) – Fidelitatea umană – o problemă provocatoare pentru psihologia
contemporană, în Revista de psihologie, .......... 49, nr. 3 – 4, p. 151 – 159, Bucureşti
Nicola, Gr. (2002) – Pattern-uri cognitive în învăţare şi rezolvare de probleme, Ed. Academiei
Române, Bucureşti
Bouillerce, Brigitte & Carre, E. (2002) – Cum să ne dezvoltăm creativitatea, Ed. Polirom, Iaşi
Buzan, T. & Buzan, B. (2000) – The mind map book BBC Books London
Verone, Pierre (1983) – Inventica, Ed. Albatros, Bucureşti
Win Venger, Ph. D. & Poe, R. (2001) – Factorul Einstein, editura Amaltea Bucureşti

26
Mentoratele, redescoperite în timpurile moderne prin productivitatea şi nobleţea lor
„apar ca replici instructive la orice reprezentare asupra factorilor creativităţii individuale şi de
grup”. (Nicola, Gr., 2004, p. 11).
Raportul ce se stabileşte între mentor – discipol, este prin natura sa o iniţiativă creativă
în spaţiul relaţiilor umane axate pe învăţare, progres, carieră şi performanţă, în care discipolul
îşi îmbogăţeşte cunoştinţele, educaţia, experienţa de vârf, „starea de bine” datorită satisfacerii
trebuinţei de autorealizare, după cum menţiona acelaşi autor. Schimbul de idei mentor –
discipol era un catalizator al ideilor inovative. Prin „modelul contextului” generat de
dezvoltarea spirituală favorizată de interacţiunea persoanei active procesului rezolutiv,
produsul activităţii şi presiunea din partea mediului, mentoratul este considerat învăţare
apogetică.
Succesul mentoral în funcţie de vârstă se poate realiza în diverse situaţii: prin
posibilitatea urmăririi activităţii mentorului, incitarea curiozităţii prin prezentarea de procese
neobişnuite, atractive, atragerea către lucruri la idei proiecte cu realizarea caracteristicilor
diferitelor condiţii de desfăşurare, dezvoltarea pentru hobby-uri, realizarea conştientizării
capacităţilor şi înclinaţiilor spre un anumit domeniu, antrenarea în competiţie, încurajarea în
însuşirea unor deprinderi avansate, aprecierea pozitivă a succeselor realizate, etc. (apud.
Nicola, G., 2004 a).
Învăţarea apogetică
Mentoratul este situat la confluenţa calităţii şi motivaţiei. „Ucenicia în laboratorul de
conceptualizare şi creaţie al unui mentor înseamnă o creştere semnificativă a
intersubiectivităţii, situaţiile concrete apar în legătură cu interpretarea de date, fapte şi idei,
elaborări comune şi evaluări ...... procesul ascuns celor din afară pare drept „incubaţie” în
raport cu efectele intermitente vizibile.
Un asemenea context de interacţiuni cu asistenţă, consiliere şi protecţie, dă libertate
manifestării şi consolidării Sine-lui. În fapt se realizează o sinteză emergentă, dintre „regulă”
şi „originalitate”, „învăţare individuală” şi „învăţare societală”, învăţare şi dezvoltare”.

27
Individuarea naturală şi inevitabilă a persoanei după cum constată C. Jung are loc
odată cu aportul învăţării. Această „entitate bio-psiho-socială” cum este definită personalitatea
de către P. Popescu-Neveanu este un „macrosistem al invarianţilor care se exprimă constant în
conduită şi sunt definitorii şi caracteristici „dar care nu poate fi înţeles decât în integralitatea
sa”. După cercetările contemporane de psihologie, sociologie şi antropologie social-culturală,
şansele optime de dezvoltare sunt de partea coeficientului superior de
personalitate.Creativitatea există în fiecare individ, ea necesită doar condiţii optime pentru a
ieşii la lumină, pentru a se manifesta.Barierele personale în raporturile interumane legate de
contextul sociocultural, datorate fricii endemice, atitudinilor individualiste sau relaţiilor
individ-grup sunt cele care împiedică ieşirea la lumină a creativităţii. Barierele legate de
contextul sociocultural sunt legate de condiţiile în care un individ trăieşte într-un mediu social
sau familial nesatisfăcător
Obstacolele de ordin educaţional
- Însuşirea rigidă a cunoştinţelor tehnice ca sisteme închise fără permiterea comparării,
analizării, criticării, etc.
- Lipsa de imaginaţie este determinată în mare parte de inerţia psihologică, de fluenţa
scăzută, de rigiditatea funcţională, constituind un obstacol dobândid pe calea unei anumite
educaţii ce nu poate fi eliminat decât printr-o reeducare specială a spiritului inventatorului prin
ingineria creativităţii.
- Lipsa motivaţiei este echivalentă cu lipsa din structura euristică fundamentală a
euremei de bază, a euremei energetic-stimulatorie.
- Lipsa de sensibilitate faţă de probleme, faţă de nou reprezintă un obstacol de mare
importanţă în creaţia tehnică, iar ca trăsătură de caracter negativă se instalează în special la
indivizii cu o slabă capacitate de problematizare şi de analiză critică a tehnicii.
- Lipsa de spirit competitiv, de integrare valorică, nivelul de aspiraţii scăzut reprezintă
o trărsătură de personalitate înrudită cu lipsa motivaţiei şi lipsa sensibilizării faţă de nou,
împreună cu care, cuantifică negativ eurema energetic-stimulatorie.
- Lipsa calităţilor moral-volitive. Pentru parcurgerea optimală eficientă a întregului
drum sunt necesare aceleaşi calităţi moral-volitive ca şi pentru un alergător de maraton. Marii

28
inventatori au fost tenace şi consegvenţi în promovarea propriilor creaţii. Au fost oameni cu un
pronunţat spirit de finalizare.
- Lipsa de anomicitate. Inventatorii sunt caracterizaţi de cele mai multe ori prin
anomicitate, care reprezintă înalta capacitate de aderare la obiectivele ridicate de societate
concomitent cu respingerea mijloacelor tradiţionale, conformiste, de atingere a acestora.
- Coeficientul inteligenţă scăzut. Activitatea intelectuală intensă poate amplifica
substanţial QI, aşa cum rezultă din ultimele studii privind oamenii deosebit de activi, de
exemplu doctorii în ştiinţă, care se situează în bloc în categoria eminenţilor, având toţi un
coeficient de inteligenţă superior cifrei 125.
Obstacole de ordin tehnico-organizatoric
- Lipsa atelierelor de prototipuri şi a liniilor pilot
- Slaba organizare intern-uzinală pentru implementarea noului
Obstacole de ordin psiho-social cuprind:
- Absolutizarea experienţei şi a rezultatelor trecute şi dispreţul faţă de tot ce diferă faţă de
acestea reprezintă o trăsătură conservatoare periculoasă a conducătorilor producţiei, şi, uneori
şi ai cercetării şi proiectării.
- Lipsa de orientare spre viitor derivă din necunoaşterea unei legi fundamentale a înoirii: când
un produs a ajuns să aducă beneficii maxime, înseamnă că i-a încput şi declinul tehnic şi
trebuie substanţial înoit
- Prudenţa excesivă este determinată în mare măsură de pericolul eşecurilor tehnico-
economice în lansarea unor produse şi tehnologii.
- Critica exagerat de severă a greşelilor. Un adevăr cunoscut este că nu greşeşte numai acela
care nu munceşte, totul este să înveţi din greşeli; a critica exagerat greşelile, în special
greşelile strecurate în desfăşurarea proceselor de inovare, poate conduce la inhibarea acestor
procese.
- Stimulul material redus poate constitui un obstacol important în desfăşurarea proceselor
inovatorare.
- Stimulul moral redus

Bibliografie:

29
Roco, Mihaela (2001) – Creativitatea şi inteligenţa emoţională, Ed. Polirom, Iaşi
Osborn, Al. (1957) – Aplied imagination, New York Charles Scribners.
Belorus, V. (1990) – Manualul inventatorului, Editura Tehnică Bucureşti
Moraru,I.,(1997)Psihologia creativităţii, Editura Victor, Bucureşti
Cojocaru C. - Creativitate şi inovaţie (cum producem şi valorificăm ideile).
Editura Ştiinţifică şi Pedagogică – Bucureşti
Stănciulescu, T.D. (1998) – Tratat de creatologie, Rd. Performantica Iaşi

30