Sunteți pe pagina 1din 39

MINISTERUL EDUCAŢIEI SI CERECETĂRII ŞTIINŢIFICE ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ALEXANDRIA

PROIECT PENTRU ABSOLVIREA ŞCOLII POSTLICEALE SANITARE SPECIALIZAREA ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

TEMĂ:

SUPOZITOARE CU EXTRACT DE RATANIE

ÎNDRUMĂTOR:

ROATĂ-MOALE MARIN

ABSOLVENT:

MĂGUREANU RODICA

2015

CUPRINS

CAPITOLUL I

Notiuni de anatomie si fiziologie…………………………………

3

Intestinul gros……………………………………………………

..

3

4

..

6

Rectul………………………………………………………………

CAPITOLUL II Supozitoare………………………………………………………

Istoric …

………………………………………………………….

10

Clasificare…………………………………………………………. 12

Constituientii supozitoarelor………………………………….

.. Prepararea supozitoarelor…………………………………………

13

21

26

29

Conditii de calitate si control ale supozitoarelor…………………

CAPITOLUL III Supozitoare cu extract de ratania………………………………

BIBLIOGRAFIE………………………………………………

.
.

32

ANEXE……………………………………………………………

..

33

ARGUMENT

Tema pe care o voi dezbate in cadrul

proiectului de absolvire a Scolii

Postliceale Sanitare specializarea asistent medical de farmacie, reprezinta o analiza a supozitoarelor , in speta a supozitoarelor pe baza de ratanie, acestea fiind folosite cu success in tratarea bolii hemoroidale. Forma este întâlnită încă din antichitate. În Papirusul Ebers (1600 î. Hr.). ca şi în alte surse antice, avem diverse informaţii că, medici evrei, egipteni, greci, mesopotami utilizau calea de administrare rectală. Această formă este menţionată şi de medici mari ai antichităţii ca: Hipocrates, Dioscorides şi Galenus. În sec. al VI-lea, ca principii active pentru diferite supozitoare, s-au utilizat produse de origine vegetală ca: opiul, rostopasca etc. În evul mediu, supozitoarele se preparau utilizând ca bază: ceara, săpunuri etc. În sec. al XVIII-lea farmacistul parizian A. Baume introduce ca excipient untul de cacao. Ulterior această bază a fost asociată cu alţi excipienţi, de exemplu: lanolina, cetaceul, axungia etc. Mai târziu, s-a propus utilizarea masei de gelatină-glicerină de către Dieudonne (în anul 1897) devenind oficinale în Farmacopeea franceză în 1908. In 1897 a fost propus ca excipient pentru supozitoare Agar-Agarul. Tot in aceasta lucrare am incercat sa explic pe larg importanta tubului digestiv, a intestinului gros , subtire, si al rectului si am facut o analiza asupra importantei acestora in vederea desfasurarii absorbtiei supozitoarelor. Supozitoarele rectale au forma conica, cilindroconica sau de torpila.Primele doua forme sunt in general mai usor de obtinut, in schimb, forma de torpila este cea mai recomandata deoarece ,elimina riscul de expulzare reflexa in momentul administrarii. Supozitoarele pentu adulti au greutate de 2-3 grame iar cele pentru copii de 1 gram.

1

Folosite de Hipocrate primele preparate administrate rectal erau constituite din sapun, miere , diferite droguri si erau folosite ca purgative. Dupa 1930, au inceput sa fie obtinute prin sinteza, baza grase destinate sa inlocuiasca untul de cacao sau baze hodrosolubile.Astazi, gama de excipienti pentru supozitoare a crescut , majoritatea substantelor medicamentoase putand fi administrate sub aceasta forma, fapt ce a condus la imbunatatirea acestora cu plante adjuvante in procesul de recuperare, ratania fiind o planta cu proprietati curative.

2

CAPITOLUL I

NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

INTESTINUL GROS

Intestinul gros se întinde de la sfincterul ileo-cecal la sfincterul anal. Din punct de vedere histoarhitectonic prezintă aceleaşi patru tunici concentrice ca şi intestinul subţire, diferenţa majoră fiind absenţa structurilor care creşteau suprafaţa de contact cu lumenul în scopul absorbţiei şi digestiei inetstinale, a căror rol esteputernic diminuat în acest sector.

Particularităţile zonale sunt prezentate în cele ce urmează:

Apendicele ileo-cecal prezintă ca element caracteristic abundenţa de infiltraţii limfoide, astfel încât foliculii limfatici ocupă aproape în întregime corionul şi submucoasa. Musculara mucoasei este prezentă doar pe alocuri. Glandele intestinale se deschid direct în lumen, nu prezintă o densitate mare; uneori se află în plină masă de ţesut limfoid; celulele Paneth apar cu totul ocazional. Funcţia de propulsie este insuficientă, datorită faptului că musculara este subţire, creând condiţiile stagnării unor materiale din intestin (sâmburi etc.), favorizând dezvoltarea florei microbiene, cu apariţia apendicitelor.

Cecul prezintă o structură asemănătoare apendicelui, cu diferenţa că infiltratele limfoide nu sunt atât de evidente şi de numeroasel, iar celulele Paneth nu mai apar.

Colonul este carcaterizat prin frecvenţa moderată a glandelor, cu lipsa celulelor Paneth şi o mare abundenţă a celulelor caliciforme; enterocitele, deşi prezintă microvili în ME, sunt insuficient dezvoltaţi pentru a determina aspectul de margine în perie. Regenerarea are loc în aproximativ 6 zile (celulel de regenerare sunt situate în 1/3 bazale ale glandelor). Colonul conţine frecvent infiltrate limfoide atât în corion, cât şi în submucoasă. Musculara prezintă o tunică externă concentrată pe 3 fascicole, denumite tenii (teniae coli). Fascicole din tenii pătrund la intervale neregulate în interior, datorită diferenţelor de lungime, ceea ce crează contracţia segmentară, cu apariţia aspectului de haustre sau saccules (aspect boselat dins

3

pre exterior). Seroasa, mai ales la nivelul colonului transvers şi a sigmoidului, se dedublează spre anterior realizând epiploonul şi conţine mult ţesut adipos, formând ciucurii epiploici. Colonul ascendent şi descendent prezintă adventice.

Rectul

Este segmentul terminal al tubului digestiv,respectiv al intestinului gros,care se întinde pe o lungime de 15-19 cm,el prezintă două curburi :una superioară concavă înainte şi alta inferioară,concavă în spate. Anatomic rectul se compune din două segmente:

•partea superioară sau pelviană,cu o lungime de 12-14 cm,care se lărgeşte pentru a forma ampula rectală sau pars ampullaris,care poate lua dimensiuni considerabile prin acumularea de materii fecale; •partea terminală,lungă de 5-6 cm,numită pars analis segmentul inferior perineal sau anal. Suprafaţa mucoasei ampulei rectale este de cca 0,05 m² şi este lipsită de vilozităţi.În plus,lichidul care acoperă mucoasa rectală are un volum mic de 1-3 ml şi conţine o cantitate mică de mucine;aceasta antrenează problemede dizolvare pentru substanţele medicamentoase greu solubile. Structura rectului este puţin diferită de cea a colonului,asfel se găsesc la acest nivel patru tunici care sunt de la exterior spre interior:

•tunica seroasă peritoneală; •tunica musculară cu un strat superficial de fibre longitudinale şi unul profund de fibre circulare; •tunica submucoasă sau celulară ce conţine plexul venos hemoroidal; •tunica mucoasă compusă dintr-un strat simplu de celule epiteliale cilindrice caracterizează spre deosebire de intestin prin absenţa vilozităţilor şi printr-o suprafaţă mult mai mică. Mucoasa rectală şi mai ales mucoasa ampulei rectale,la nivelul căreiasupozitoarele sau alte forme rectale,cedează substanţele active,este formată dintr-un singur strat de celule cilindrice epiteliale. În regiunea sfincterului,mucoasa se transformă într-un epiteliu multistratificat. Mucoasa rectală nu prezintă vilozităţi;ea se poate modifica cu vârsta;se poate îngroşa prin încorporare de ţesut conjunctiv sau scade în grosime prin atrofiere.Rectul este irigat de trei tipuri de vene hemoroidale:

•venele hemoroidale superioare,care se varsă în vena mezenterică inferioară,apoi în vena portă,drenând asfel sângele direct în ficat;

4

•venele hemoroidale mijlocii şi venele hemoroidale inferioare,care ajung la vena cavă inferioară,prin interiorul venelor iliace interne,drenând sângele direct în circuitul general,evitându-se asfel ficatul. Venele hemoroidale superioare se varsă în vena mezenterică inferioară,fluxul sangvin trece prin ficat,prin intermediul venei porte. Venele hemoroidale inferioare şi medii ies prin venele iliace interne şi vena cavă inferioară,aducând sângele direct în circulaţia generala evitând ficatul. Ampula rectală are şi o bogată reţea de vase limfatice care cuprinde 3 grupe de canale:

•canale inferioare,care merg de la anus spre ganglionii inghinali superiori; •canale mijlocii,care urmează vasele hemoroidale mijlocii şi se termină în ganglionul hipogastric; •canale superioare,care merg la ganglion,de la lanţul mezenteric superior. Astăzi se manifestă un interes deosebit pentru studiul posibilităţilor pe cale rectală pentru administrarea de formulări limfotrope

5

CAPITOLUL II

SUPOZITOARE

Supozitoarele sunt preparate solide unidoze.Forma,volumulşi consistenţa lor sunt adaptate administrării pe cale rectală.Ele conţin una sau mai multe substanţe active dispersate într-o bază adecvată,care poate fi solubilă sau dispersabilăîn apă sau se poate topi la temperatura corpului. Dacă este nescesar,se pot adauga şi excipienţi ca:

diluanţi absorbanţi,surfactanţi,lubrifianţi,conservanţi antimicrobieni şi coloranţi autorizaţi. Denumirea de supozitor provine din cuvântul latin supponere care înseamnă a plasa sub,a pune dedesubt,care derivă din termenii latini:sub şi ponere care înseamnă a pune.Astfel,supozitoarele,din punct de vedere terapeutic,sunt destinate să fie plasate sub corp,în interiorul rectului. Supozitoarele sunt considerate forme solide,dar pot fi incluse şi în categoria formelor semisolide,cu toate că ele prezintă o consistenţă mai tare,în comparaţie cu unguentele.Din punct de vedere al sistemului fizic,supozitoarele sunt dispersii de substanţe medicamentoase încorporate într-un mediu de dispersie inert,format dintr-o bază semirigidă sau rigidă. Ca şi în cazul unguentelor,baza de supozitoare este o substanţăauxiliară,un carrier,compus din unul sau mai mulţi excipienţi,în care se dispersează substanţa sau substanţele active. Baza de supozitoare poate fi naturală,semisintetică sau sintetică şi trebuie să prezinte o temperatură de topire apropiată de temperatura rectului. Dispersia substanţei active în baza de supozitoare poate conduce la:

•un sistem de dispersie omogen şi în acest caz formele farmaceutice sunt numite supozitoare tip soluţie; •un sistem dispers eterogen,bi- sau polifazic:

-supozitoare tip emuslie; -supozitoare tip suspensie; -supozitoare polifazice(mixte). În cadrul acestor dispersii,componenţele associate nu trebuie să interacţioneze. În mediul de dispersie,baza de supozitoare,se pot dispersa diferite substanţe medicamentoase:solide(pulberi),moi sau cantităţi mici de lichide. Supozitoarele se prepară într-o varietate de forme şi mase pentru a răspunde exigenţelor tratamentului,în funcţie de:

•natura şi concentraţia substanţei medicamentoase;

6

•locul de administrare(la diferite niveluri,în rect); •vârsta şi starea pacientului; •modul de eliberare a substanţei medicamentoase; •acţiunea dorită:efect local sau sistemic etc. De asemenea,supozitoarele sunt disponibile in forme de condiţionare variate. a.forma cilindrică; b.forma cilindro-conică; c.forma de torpilă. Supozitoarele rectale au forma cilindro-conică sau de torpilă,cu urmatoarele caracteristici:

•diametrul bazei de 7-12 mm; •lungimea de 20-30 mm;masa de 2-3 g pentru adulţi si 1-2 g pentru copii(FR

X).

Forma de torpilă este cea mai recomandată,din punct de vedere al; facilităţii de aplicare,în conditţiile anatomo-fiziologice. Învingerea presiunii muşchilor rectali de către prima treime,mai voluminoasă a supozitorului torpilă va înlatura riscul ruperii şi eliminării acestuia. Prin caracteristicile sale,forma de torpilă favorizează patrunderea supozitorului şi retinerea sa în partea inferioară a rectului,în primii 2-3 cm,unde absorţia substanţei active are loc prin venele hemoroidale inferioare şi medii,care varsă în vena cavă şi în circulaţia generală,cu evitarea barierei hepatice. Celelalte tipuri de supozitoare,sub presiunea sfincterului anal,pot fi expulzate imediat dupa administrare. În literatura farmaceutică sunt prezentate şi alte tipuri de supozitoare,care nu prezintă structura compactăa supozitoarelor clasice şi anume:

•supozitoare stratificate; •supozitoare acoperite; •supozitoare liofilizate; În ultimii ani asistăm la o reevaluare a acestei forme farmaceutice,în special în Europa. Din totalul formelor farmaceutice,supozitoarele reprezintă aproximativ 8% în Franţa,5% în Germania,iar în unele centre din SUA abia 1%. Pacienţii din Anglia,ţarilescandinave si SUA au o puternică aversiune pentru aceste forme şi le consideră şocante. În prezent se constată o dominaţie a supozitoarelor cu acţiune sistemică,pe bază de:tranchilizante,antireumatice,antialgice,cu acţiune asupra inimii si a circulaţiei sangvine,faţă de cele cu acţiune locală. De asemenea,în fiecare ţară sunt diferenţe considerabile privind utilizarea supozitoarelor.

7

În Franţa surprinde numărul mare de supozitoare care conţin hormoni şi vitamine,cât şi acela pentru combaterea tusei şi gripei. Acestor doua ultime categorii predomina şi în Italia,alături de supozitoarele cu antibiotice. La noi în ţară este fabricat un număr mare de supozitoare atât cu acţiune locală,cât şi sistemică. Dezvoltarea tehnologiei de fabricare şi condiţionare moderne,cu linii automatizate şi computerizate,de mare randament,cresterea numarului de excipienţi,largirea gamei de substanţe active şi posibilităţile de depozitare şi control prin stabilizatori,ambalaje,metode moderne care asigură şi garantează integritatea fizico-chimică şi microbiologică a condus la diversificarea acestei forme farmaceutice în raport cu cerinţele actuale de tratament. Supozitoarele se prepară prin modelare,turnare în forme sau presare. Substanţele active se dizolvă,se emulsionează sau,dupa caz o prealabilă pulverizare,se suspendă în baza de supozitoare. În funcţie de caracteristicile substanţelor active şi de efectul terapeutic urmărit se folosesc:

•baza de supozitoare liposolubile de exemplu untul de caco,grăsimi semisintetice neutre •baza de supozitoare hidrosolubile ca masa gelatinoasă,amestecul de polietilenglicoli etc. Dozele terapeutice maxime pentru substanţele puternic active şi toxice sunt la fel ca acelea folosite în cazul preparatelor farmaceutice administrate intern. După administrare,prin introducere în rect,baza de supozitoare se topeste,se înmoaie sau se dizolvă în mucusul rectal,distribuie substanţa activă şi o transportă în ţesuturile regiunii rectale. În mod tradiţional supozitoarele sunt administrate:

•pentru acţiune locală cu intenţia de a rămâne în interiorul cavităţii rectale; •dar pot fi destinate absorţiei substanţei active,în vederea unei acţiuni generale(sau sistemice). Supozitoarele rectale destinate unei acţiuni locale sunt mult mai frecvent utilizate pentru a combate constipaţia sau durerea,iritaţia,inflamaţia şi pruritul,asociate cu hemoroizii sau alte condiţii ano-rectele,afecţiuni. Astfel,supozitoarele antihemoroidale conţin frecvent un număr de substanţe medicamentoase care includ:anestezice locale,vasoconstrictoare,astringente,analgezice,emoliente,calmante şi agenţi protectori. Supozitoarele cu glicerinăutilizate ca laxative actionează prin iritarea locală a mucoasei rectale,datorită efectului de deshidratare asupra acesteia. Ca formă farmaceutică,supozitoarele prezintă multiple avantaje oferite de:

8

•calea de administrare rectală:avantajul major constă în posibilitatea asigurării:

-unui efect local,în regiunea ano-rectală :medicatia rectală urmăreste refacerea integrităţii mucoasei rectală,a troficităţii(hemoroizi,rectite),când este necesară o eliberare rapidă a substanţei active din excipient şi o acţiune promptă. Tratamentul local mai poate urmari:

•evacuarea conţinutului intestinal(constipaţii); •acţiune antiparazitara(parazitoze intestinale); •examinarea radiologică a parţii inferioare a intestinului cu substanţe radioopace(rectoscopie); -pentru o acţiune generală:se administrează o gamă largă de substanţe active.În acest caz ,calea rectală oferă avantajul de a se putea evita pasajul medicamentului prin ficat şi se protejează astfel substanţele sensibilela actiunea enzimelor hepatice.Se asigură o acţiune farmacodinamică superioară administrării orale

•cale de administrare alternativă caii orale,în caz de:

-vomismente; -obstrucţii ale tractului gastro-intestinal; -afecţiuni ale tubului digestiv superior; -stări de boală avansată; -comă; -administrare avantajoasă pentru adulţi şi copii care sunt incapabili sau refractari la administrarea de medicamente pe cale orală; -se recurge la formularea ca supozitoare pentru unele substanţe active candidate la abuz sau sinucidere; •alegere din considerente farmaceutico-tehnologice şi fiziologice:

-se urmareste o acţiune locală; -substanţa medicamentoasă este inactivată sau distrusă de ph,actiunea enzimatică a secreţiilor gastrice sau intestinale; -substanţa medicamentoasă este distrusă sau suferă un efect de biotransformare puternic sub influenţa hepatic first pass effect;astfel se evita bariera hepatică dupa absorţia rectală; -substanţele medicamentoase au caracteristici organoleptice dezagreabile şi actiune iritantă pentru stomac şi nu pot fi administrate pe cale orală,deoarece produc sensibilizări si bolnavul refuză medicamentul; -favorizează absorţia substanţei active datorită proprietăţii de a se topi la temperatura corpului(37°C),trecând mai repede în stare fluidă sau se dizolvă în lichidul rectal; -administrarea parenterală este traumatizantă; •administrare de durată în cazul bolilor cronice:

9

-hipertensiune,diabet,astm,anemie,SIDA. Supozitoarele prezintă şi dezavantaje:

•refuzul bolnavilor de a li se administra medicamente pe cale rectală; •administrarea antibioticelor este limitată; •unele substanţe active prezintă dificultăţi în tehnologia de preparare,datorită formării amestecurilor eutectice între substanţele active sau între acestea şi excipienţi; •de asemenea includerea unei cantităţi mari de lichid îngreunează tehnologia de preparare şi modifică absorţia; •marimea şi viteza absorţiei substanţei medicamentoase în unele cazuri este mai redusă decât pe cale orală; •nu se pot administra in terapia pediatrică la sugari,la care mucoasa rectală este foarte sensibilăşi permite o absorţie marită a substanţei active,care conduce la o acţiune energică,uneori toxică; •nu se pot administra în caz de leziuni rectale,fisuri anale;în acest caz mucoasa rectală nu mai are rolul de membrana de absorţie selectivă;se produce o absorţie exagerată a substanţei activecare trece brusc în circulaţia sangvinăşi pot aparea fenomene toxice; •administrarea de supozitoareaeste contraindicatăîn caz de alterări ale mucoasei rectale:sfinctere relaxate,noduli hemoroidali; •debutul acţiunii terapeutice este mai tardiv decât pe alte căi; •fluidificare rapidă a excipientului şi eliminarea medicamentului,fară a se realiza o absorţie totală a substanţei active.

ISTORIC

Supozitoarele reprezintă una dintre cele mai vechi forme farmaceutice ,care a suferit transformări în timp,privind substanţele medicamentoase utilizate,excipienţii folosiţi şi tipul de acţiune farmacologică:erau cunoscute în Egiptul antic şi Mesopotamia. Primele referiri se întâlnesc în Papirusul lui EBERS(1500 i.e.n),în Teba. Egiptenii din antichitate,medicii indieni şi mesopotami utilizau supozitoarele rectale nu numai ca laxative,cât şi în tratamentul durerii,în flatulenţa şi în afecţiunile cardiace. Supozitoarele preparate în antichitate erau constituitedin seu sau lânăînmuiatăîn grăsime,în care se adăugau diferite substanţe.Ele aveau o marime diferităşi puteau umple întregul rect.Masele de bază erau:răsini,miere,bucăti de ceapă,iar ca matriţă de bază se folosea matasea sau pânza. În scrrierile foarte vechi este mentionată utilizarea de”Magerarta”,adică a supozitoarelor pe bază de argint.În lucrările celebrului medic grec HIPPOCRATES(460-375 i.e.n),ca şi a altor medici din antichitate,se găsesc

10

formule pentru aplicarea rectală,cu acţiune locală laxativă sau purgativă,pe bază de bilă sau cu acţiune antihemoroidala,cu alaun şi gogoşi de ristic,supozitoare calde,contra iritaţiei rectului. DISCORDIES (79e.n)prescria supozitoare şi pessarii pe bază de glande măcinate şi cu extract de opiu.,RUFUS din Ephes utiliza supozitoarele care aveau ca suport mierea concentrată,rezine uscate,smochine taiate şi stafide.GALENUS(131-200e.n)a aplicat pentru prima dată supozitoare purgative pe bază de săpunuri şi alte formule asemănătoare cu cele ale lui RUFUS care,ca şi cele ale lui AVICENA de mai târziu(980-1037 e.n),s-au menţinut în uz până la secolul al XVI-lea. Pentru prepararea supozitoarelor din secolul VI-lea se utilizau ca substanţe active:guma mirrha,chelidonium şi opiu,pentru tratarea diareei. În Evul Mediu,supozitoarele se preparau dintr-un suport de ceară,seu,untură şi săpunuri şi cele mai multe conţineau extracte din plantele:Hyosciamus niger şi Atropa belladonna.Aceste supozitoare provocau o stare de ameţealăşi duceau la excese cu tentă sexuală.Poate acesta a fost un motiv care a justificat numeroasele procese şi arderi pe rug a vrajitoarelor. În general,până în această perioadă incluzând şi perioada lui AVICENA,se utilizau cele mai diverse materiale ca suport pentru prepararea supozitoarelor:mierea concentrată,ceara ,grăsimi,săpunuri,bucăti de os.lemn,lână îmbibate sau învelite cu divese substanţe active. Între epoca lui HIPPOCRATES şi sec XVI-lea se constată un număr vid în istoria acestei forme farmaceutice ,privind informaţiile referitoare la utilizarea supozitoarelor. Este perioada în care se pare că se întrebuiţau aproape exclusiv spălăturile. Termenul de „supozitor” apare înspre secolul al XVI-lea. Etimologia termenului”supozitor” este explicată abia dupa secolul XVI- lea,când în Farmacopeea Universală a lui LEMERY din 1763 se precizează că”suppositorium=supozitor” derivă de la verbul latin”supponere=a înlocui,a substitui”pentru a arăta că acestea înlocuiesc spălăturile,faţă de care unele persoane manifestau repulsie.

CLASIFICARE

Supozitoarele se pot clasifica în funcţie de diferite criterii:formă,gradul de dispersie,acţiune farmacologică:formă,dimensiune,greutate.

•forma:-formă conică;

-formă cilindrică; -formă torpilă;

•modul de formulare:

11

-supozitoare magistrale; -supozitoare oficinale; -supozitoare industriale; •gradul de dispersie a substanţei active:

-supozitoare tip soluţie; -supozitoare tip emulsie L⁄H şi H⁄L; -supozitoare tip suspensie; -supozitoare tip mixt(polifazice); •modul de preparare:

-supozitoare monolit clasice; -supozitoare stratificate; -supozitoare acoperite; -supozitoare liofilizate; -supozitoare fracţionabile; •tipul bazei de supozitoare:

-supozitoare cu baze lipofile; -supozitoare cu baze hidrofile; -supozitoare cu baze auto-emulsabile; •tehnologia de preparare:

-supozitoare obţinute prin modelare -supozitoare obţinute prin modelare şi presare; -supozitoare obţinute prin presare în forme; -supozitoare obţinute prin topire şi turnare in tipare-ambalaje; -supozitoare obţnute prin comprimare; -supozitoare obţinute prin liofilizare; •rolul pe care îl au:

-supozitoare medicamentoase:conţin diferite substanţe active cu acţiune locală sau sistemică; -supozitoare cu rol mecanic-sunt tot supozitoare cu acţiune locală: cuprind supozitoarele cu glicerină,ce au acţiune laxativă şi purgativă,exercitată de glicerină prin acţiune directă,de contact,în intestinul subţire;glicerina datorită proprietăţilor higroscopice acţionează prin osmoză,atrage lichidul din interiorul ampulei rectale,prin exudarea abundentă a mucoasei intestinale şi determină reflexul de defecare; -supozitoare nutritive:cu alimente asimilabile peptone.Se utilizează în cazul în care tractul gastrointestinal este incapabil să asimileze alimente;cantităţile absorbite sunt minime,dar suficiente pentru întreţinerea vieţii; -supozitoare pentru diagnostic:în scop radiologic pentru examinarea rectului; •acţiune farmacologică:

12

-supozitoare cu acţiune locală sau topică,destinate tratamentului afecţiunilor mucoasei rectale utilizate pentru efectul lor:antipruriginos,hemostatic,anestezic,antimicrobian,antiparazitar,antihemoroidal, antiinflamator,sicativ,cicatrizant,antihemoragic,laxativ,purgativ etc. -supozitoare cu acţiune generala(sistemică):trebuie să elibereze substanţa medicamentoasă de formă rapidă şi să se absoarbă rapid.Se va ţine seama că ampula rectală conţine aproximativ 3 ml lichid apos vâscos cu ph=7,2-7,4 şi o capacitate tampon nesemnificativă;ph-ul va fi determinat de substanţa activă eliberată local.

CONSTITUENTII SUPOZITOARELOR

Supozitoarele sunt alcătuite dintr-un vehicul sau excipient în care este

încorporată substanţa activă (una sau mai multe) alături de care se află uneori substanţe auxiliare. Conţinutul în substanţe active variază în limite largi 0,1-40%. Cea mai mare parte este constituită din excipient care dă forma supozitorului şi asigură eliberarea substanţelor active. Excipienţii se împart în 2 mari clase:

  • 1. graşi – de obicei gliceride ale acizilor graşi superiori;

  • 2. hidrosolubili – geluri de macromolecule, geluri de P.E.G.,

mai există şi o a treia grupă importantă:

  • 3. excipienţi autoemulsionabili sau hidrodispersabili.

Caracteristicile excipienţilor:

  • - să se dizolve sau să se topească după inserţie în cavitatea respectivă pentru eliberarea rapidă şi integrală a substanţelor active încorporate;

  • - excipienţii graşi să aibă p.t. sub 36-370C – noaptea temperatura corpului este de 360C;

  • - în timpul solidificării să aibă o contracţie de volum corespunzătoare, care să permită scoaterea din forme, neimpunându-se lubrifierea acestora; în caz contrar

formele vor trebui gresate cu un lichid nemiscibil cu excipientul;

  • - vâscozitatea masei topite trebuie să fie corespunzătoare pentru a se asigura

în timpul preparării o curgere uniformă în tipare, omogenitatea masei şi etalarea pe mucoasa rectală;

  • - să fie stabili din punct de vedere fizic, chimic şi microbiologic, atât în timpul păstrării ca materii prime, precum şi după preparare;

  • - să nu prezinte incompatibilităţi cu substanţele active sau alte substanţe

asociate;

  • - inocuitatea şi buna toleranţă pe mucoasa rectală;

  • - să se preteze la cât mai multe metode de preparare: modelare manuală,

13

presare, topire şi turnare în forme;

  • - să confere preparatelor o rezistenţă mecanică satisfăcătoare.

Excipienţii graşi

Sunt, de regulă, trigliceride naturale sau derivaţi ai acizilor modificaţi prin sinteză parţială sau produse de sinteză. Untul de cacao (oleum cacao, butirum cacao) – este cel mai cunoscut. Se obţine prin presarea la cald a seminţelor decorticate şi torefiate de Theobroma cacao.

Mult timp untul de cacao a fost singurul excipient utilizat pentru supozitoare. Abia după al II-lea război mondial au apărut produse de semisinteză sau sinteză ca urmare a aprovizionării deficitare cu unt de cacao. Din punct de vedere chimic untul de cacao, conţine trigliceride ale acidului palmitic, stearic şi oleic – palmitooleostearina 39% şi oleodistearina 27%. Se prezintă sub formă de bloc sau calup rectangular, de consistenţă dură, cu spărtură ceroasă, alb-gălbui, cu miros plăcut şi gust dulceag. Trebuie să corespundă prevederilor din F.R. X: p.t., indice de refracţie, indice de aciditate, indice de iod, indice de saponificare. Avantaje:

  • - duritate satisfăcătoare la temperatura camerei, care permite manipularea uşoară,

  • - zona de ramolisment destul de scurtă, care permite prelucrarea uşoară,

  • - p.t. apropiat de temperatura corpului care asigură fluidificarea în rect şi eliberarea substanţelor active (sub 350C),

  • - inert din punct de vedere fiziologic,

  • - încorporează multe substanţe active cu care este compatibil,

  • - se pretează la cele 3 metode de preparare, dar evitând supraîncălzirea la topire şi turnare.

Dezavantaje:

Gliceridele pot exista în cele trei forme cristaline. Formaeste forma stabilă care se topeşte la 32-350C. Formele se obţin atuncicând untul de cacao este încălzit peste 370C când apare fenomenul de supratopire. Pentru evitarea acestor forme metastabile, nu trebuie să depăşim temperatura de 370C la încălzirea amestecului. Formele metastabile au puncte de solidificare mai scăzute. Aceste forme după un repaus de 2-3 zile trec în forma â ; are contracţie mică de volum la răcire, supozitoarele se lipesc de matriţă, fiind necesară gresarea formelor;

14

datorită cantităţii mari de acid oleic, cu duble legături, conservarea este dificilă, la aer şi la lumină devine alb, râncezeşte lent, autooxidarea fiind mai rapidă când este mărunţit, de aceea se păstrează în bloc; nu se pot încorpora soluţii apoase, neavând capacitate de emulsionare, necesitând agenţi de emulsionare; se poate micşora punctul de solidificare , prin asociere cu diverse

substanţe solubile: cloral hidrat, fenol, camfor. În astfel de cazuri se adaugă untului de cacao diverse proporţii de ceară, cetaceu, alcool cetilic, care măresc p.t.; preţ de cost ridicat – astăzi este înlocuit de produse de semisinteză sau sinteză utilizând uleiuri sau grăsimi comestibile, în special uleiuri vegetale. Uleiurile hidrogenate – se obţin din uleiuri naturale, dirijând gradul de hidrogenare pentru a rezulta produse de consistenţă ceroasă, cu p.t. 33-370C. Prezintă în mare avantajele untului de caca, având o sensibilitate mai mică la oxidare, fiind eliminate dublele legături ale acidului oleic. Nu au capacitate de emulsionare. Provin din uleiul de arahide hidrogenat şi uleiul din sâmburi de palmier, Lipex crema o obţinute prin fracţionare selectivă cu solvenţi corespunzători şi hidrogenare. Gliceridele de semisinteză reprezintă un alt grup de excipienţi utilizaţi la prepararea supozitoarelor. Sunt amestecuri de trigliceride ale acizilor graşi saturaţi, cu 12-18 atomi de carbon (chiar 10-18 atomi de carbon), alături de proporţii variabilede mono şi digliceride ale acizilor graşi, cunoscute sub denumirea de Adeps solidus.

Se obţin prin două procedee:

  • a. gliceroliza unui ulei hidrogenat, tratat la cald cu un catalizator alcalin – metilat de sodiu, plus 2-3% glicerină. O parte din gliceride sunt alcoolizate de către

glicerină,dând mono şi digliceride:

  • b. are loc hidroliza uleiului vegetal, apoi hidrogenarea acizilor graşi rezultaţi şi

reesterificarea dirijată cu glicerină la cald. Prin modificări controlate ale procesului tehnologic, realizăm amestecuri de mono-, di- şi trigliceride ale acizilor graşi saturaţi. Aceste produse sunt cunoscute sub diverse nume depuse (denumiri comerciale): masa Estarinum – Estaram, baze de supozitoare Witepsol, Suppocire, Suppoweis, Lassupol. Fabricile realizează tipuri diferite, grupate în serii, diferenţiate prin anumite proprietăţi care le fac recomandbile pentru realizarea anumitor formulări de supozitoare.

15

Avantaje:

  • - au procent foarte mic de acizi graşi nesaturaţi,

  • - sunt greu oxidabili,

  • - au mai puţini acizi graşi cu greutate moleculară mică,

  • - sunt lipsiţi de aldehide, cetone şi peroxizi,

  • - sunt conservabile pe o perioadă de mai mulţi ani, chiar la temperatură ridicată,

  • - cele care au p.t. scăzute se folosesc pentru supozitoare cu acţiune locală, iar cele cu p.t. ridicate se utilizează pentru încorporarea substanţelor care micşorează p.t. al excipientului sau supozitoarele produse pentru ţările calde.

Se fac asocieri de gliceride cu indice de hidroxil:

mare – monogliceride şi digliceride cu capacitate are de emulsionare a soluţiilor apoase. mic – pentru substanţele sensibile la hidroliză, ex. aspirină. Anumite sorturi se folosesc pentru încorporarea unor cantităţi mari de pulberi. Amestecurile de mono-, di- şi trigliceride plus o fracţiune de suport microcristalin sau amestecuri cu proprietăţi tixotrope, folosite pentru ţările calde. Se pot asocia în diverse proporţii şi se pot încorpora în ele diverse substanţe liposolubile, emulsionate, stabile în absenţa grupării hidroxil.

Excipienţi graşi

1. Lassupol – amestec de esteri ai acidului ftalic cu alcooli graşi superiori, alături de o mica proporţie de alcooli graşi liberi, pentru corectare; p.t. 34-350C; este folosit ca înlocuitor al untului de cacao, fiind indiferent din punct de vedere farmacodinamic.

  • 2. Masa de supozitoare G – este un produs de condensare al alcoolilor graşi

cu 10-18 atomi de carbon, obţinut prin reacţie Guebert. Pentru a emulsiona soluţii apoase se asociază cu emulgatori neionici, ceară, obţinându-se o masă de

supozitoare cu p.t. convenabil, pentru a se topi în cavitatea în care se introduce.

  • 3. Buthyrum Tego – nume depus, reprezintă un amestec de esteri ai monoşi

dipropilenglicolului cu acizii graşi saturaţi cu 10-18 atomi de carbon, predominanţi

fiind acidul palmitic şi stearic, alături de mici cantităţi de mono- şi digliceride ale aceloraşi acizi graşi.

  • 4. Suppostal – nume depus – o serie de produse cu o compoziţie complexă,

conţinând grăsimi vegetale hidrogenate, hidrocarburi, acizi graşi nesaturaţi,

oxicolesterol. Alcool miristic.

16

5. Uleiuri hidrogenate polioxietilenate – reprezintă o clasă de compuşi

formaţi din uleiuri hidrogenate cu o oarecare proporţie de mono- şi diesteri de polioxietilenglicoli. Se obţine prin tratarea uleiurilor vegetale hidrogenate cu o anumită cantitate de PEG 200-400 (sorturi fluide), la cald, în prezenţă de catalizatori alcalini; o parte din trigliceride este alcoolizată de PEG formând o cantitate mică de glicerină, acizi graşi şi PEG. Se formează mono- şi diesteri. HO CH2 (CH2 O CH2)n CH2OH Aceste uleiuri hidrogenate şi polioxetilenate sunt produse so9lide, ceroase, insolubile în apă, dar uşor dispersabile, folosite ca atare sau intră în compoziţia unor produse mai complexe. Neosupostal sau Supostal plus o serie de uleiuri hidrogenate sau polioxietilenate. Favorizează încorporarea substanţelor hidrosolubile şi liposolubile

Excipienţi hidrosolubili

Sunt geluri de macromolecule care la temperatura camerei au consistenţă solidă: masă gelatinoasă, glicerogelul de agar-agar şi glicerogelul de stearat de sodiu, precum şi PEG-uri, folosite de obicei în amestec. Din aceşti excipienţi, cedarea substanţelor active se face după dizolvarea excipientului în fluidul apos din cavitatea în care se introduce. Încorporează un număr mare de substanţe active, când urmărim o acţiune locală sau uneori pentru o absorbţie lentă. Masa gelatinoasă este folosită pentru supozitoarele vaginale, conform compoziţiei din F.R. X. Gelatina este folosită datorită proprietăţii ei de a forma în anumite concentraţii un gel solid la temperatura camerei, o reţea tridimensională, înochiurile căreia este dispersată glicerina. Masa gelatinoasă conţine o cantitate marede glicerină , care este higroscopică şi aşa se explică acţiunea laxativă a supozitoarelor rectale preparate numai din masă gelatinoasă, folosite pentru copii. Glicerina provoacă un aflux de apă în lumenul intestinal şi favorizează purgaţia.

La supozitoarele vaginale glicerina din masa gelatinoasă favorizează creşterea secreţiei vaginale, permiţând dizolvarea gelatinei şi eliberarea substanţeloractive care acţionează local. Glicerina poate fi înlocuită parţial sau total cu propilenglicol, P.E.G., butilenglicol sau soluţie de sorbitol pentru a evita hipertonia provocată de glicerină sau pentru a mări solubilitatea substanţelor active. Masa gelatinoasă ridică probleme de conservare, astfel, în mediu umed absoarbe apă înmuindu-se iar în mediu prea uscat cedează din apă şi se usucă. Masa gelatinoasă poate fi invadată de către microorganisme, bacterii şi mucegaiuri, de aceea se adaugă conservanţi – nipaesteri.

17

Ambalarea supozitoarelor se face individual, în foiţă de staniol sau hârtie pergaminată, ferite de umiditate şi locuri prea uscate. Supozitoarele se prepară prin topire şi turnare în forme. Substanţele active sunt încorporate sub formă de soluţie, suspensie sau emulsie, dacă sunt soluţii uleioase. Emulsionarea are loc datorită proprietăţilor emulgatoare ale gelatinei. Trebuie să se ţină seama de capacitatea formelor, de factorul de dislocuire şi gresarea formelor cu ulei de parafină. În masa gelatinoasă pot fi încorporate un număr destul de mare de substanţe active. Prezintă totuşi şi unele incompatibilităţi cu substanţe care modifică structura de gel fie coagulând gelatina (taninul, sărurile solubile de metale grele, acizii sau bazele tari). Datorită conservării dificile nu se prepară supozitoare cu masă gelatinoasă în industrie, ci numai în farmacie. Gelul de agar-agar 3% - mai puţin folosit. Masa de glicerină cu stearină – glicerogelul de stearat de sodiu care are în locul gelatinei săpun de sodiu, ce rezultă la preparare în urma reacţiei dintre acidul stearic şi carbonatul de sodiu anhidru, în mediu glicerinat Poate rezulta şi direct prin dizolvarea săpunului de sodiu la cald în glicerină (la 1200C) în proporţie de 10-30% turnându-se în forme încălzite în prealabil la 800C lăsându-se să se solidifice. În reţeaua stearatului de sodiu este reţinută glicerina. Acţiunea se datorează glicerinei care este higroscopică şi săpunului de sodiu care are acţiune iritantă şi intensifică acţiunea glicerinei. „Săpunelele” sunt preparate în farmacie după F.R. X precum şi în industrie, atât pentru copii cât şi pentru adulţi, diferind prin greutate 1,5 sau 2,5 g. Conservarea ridică probleme adsorbind umiditate, de aceea după preparare fiecare se înveleşte în staniol şi se introduce în parafină topită. Supozitoarele trebuie să fie translucide, incolore, dacă sunt opalescente sau moi înseamnă că saponificarea nu este completă. P.E.G. – uri, Macrogoli, carbowax-uri, polioxietilen, polietilenoxizi, poliglicoli. Sunt folosiţi ca excipienţi pentru supozitoare, sub nume depuse ca: Postonal, Supofarm, Cremolan, Supobazin. Cel mai folosit este Postonalul – polimer de condensare al oxidului de etilen cu apa, variind gradul de polimerizare. În funcţie deacesta variază şi greutatea moleculară: pot fi fluide, semisolide sau solide. Cei cugreutatea moleculară până la 1000 sunt produse fluide, peste 1000 sau 1500 suntsolide. Folosirea lor este datorată hidrosolubilităţii, P.E.G.-urile fiind miscibile cu lichidele apoase din cavitatea respectivă şi prin dizolvare eliberează substanţele active. Formularea optimă a supozitoarelor cu P.E.G.-uri se realizează folosind

18

combinaţii de sorturi cu greutăţi moleculare diferite, îmbinându-se avantajele celor cugreutate moleculară mică cu avantajele celor cu greutate moleculară mare, scăzândhigroscopicitatea şi indicele de hidroxil. Astfel P.E.G. 1000 este asociat cu P.E.G. 4000 în diverse proporţii plus o cantitate mică de apă care micşorează duritatea amestecului. În timp prin evaporareaapei masa se fisurează. Prin asociere de P.E.G. solid şi fluid se obţine o consistenţăcorespunzătoare, conservare mai bună şi nu se mai fisurează. O proporţie de 6-12% hexantiol permite prelucrarea la rece prin presare, favorizând plasticitatea P.E.G.-urilor. O solubilitate crescută în cavitatea respectivă se asigură asociindu-se emulgatori neionogeni-tween 80 plus o proporţie mică de lactoză. Postonal – P.E.G. cu greutate moleculară de 4500, care conţine o mică proporţie de ulei de ricin care micşorează friabilitatea. Este un excipient solid la temperatura camerei, solubil în apă, miscibil cu faza grasă – uleiuri, lanolină şi acizigraşi. Se dizolvă lent în lichidul din cavitatea respectivă, asigurând o rezorbţie bună a substanţelor active. Se conservă bine şi este inactiv din punct de vedere farmacodinamic. P.E.G.-urile sunt lipsite de toxicitate şi folosite atât pentru supozitoare rectale cât şi vaginale. Pot încorpora apă în anumite proporţii, fără a-şi modifica consistenţa. Pot încorpora grăsimi sau hidrocarburi în anumite limite, formând pseudoemulsii. Nu au tendinţa de a se scurge din cavitatea în care au fost introduse, de aceea sunt folosite pentru supozitoarele vaginale şi uretrale (spre deosebire de butir cacao, care se scurge cu uşurinţă).

Datorită capacităţii, osmotice administrate rectal produc o creştere în volum a lichidului rectal, creându-se la nivelul mucoasei un flux osmotic în sens invers

circulaţiei medicamentelor (deci din organism către exterior). Acesta poate fi un avantaj mărindu-se cantitatea de lichid în care supozitoarele se dizolvă, dar poate fi şi un dezavantaj producând o senzaţie de jenă, putându-se elimina supozitorul înainte de dizolvarea completă.

Avantaje:

  • - sunt sterilizabili,

  • - nu sunt invadaţi de către microorganisme, având proprietăţi antimicrobiene

intrinseci,

  • - încorporează un număr mare de substanţe active, pe unele dizolvându-le (şi

sunt încorporate sub formă de soluţie),

  • - sunt solide la temperatura camerei şi nu ridică probleme la manipulare.

Dezavantaje:

19

  • - senzaţie de jenă, datorită capacităţii osmotice mari. Se recomandă

cufundarea lor în apă înainte de administrare, sau acoperirea cu un strat din materiale grase: alcool cetilic sau stearilic, sau se pot adăuga anestezice administrându-se cu prudenţă pe mucoasa inflamată,

  • - conservarea limitată datorită higroscopicităţii: în atmosferă uscată se pot

întări, dacă au apă în compoziţia lor pierzând-o;

  • - dacă răcirea este bruscă se pot produce fisuri în masa supozitoarelor;

  • - sunt incompatibili cu unele substanţe active sau adjuvanţi datorită

impurităţilor din compoziţia lor – resturi de oxid de etilen sau peroxizi, de aceea trebuie să aibă o puritate avansată. Aceste incompatibilităţi se manifestă prin recristalizări de fenobarbital sodic, camfor, acid salicilic.

  • - acidul saliclic prescris în cantitate mare înmoaie amestecul;

  • - dau complecşi mai puţin activi prin legătură între grupările eterice ale P.E.G.- urilor şi grupările enolice sau acide ale substanţelor cu care se asociază;

  • - sunt incompatibili cu unele antibiotice, unii conservanţi – săruri cuaternare de amoniu.

Autoemulsionabili

Sunt o categorie aparte, numiţi şi hidrodispersabili. În unele monografii sunt incluşi în categoria mare a excipienţilor hidrosolubili. Aceşti excipienţi au capacitate emulgatoare şi se dispersează în apă, ducând la obţinerea emulsiilor U/A. La contactul dintre excipient şi lichidul din organism favorizează împrăştierea sau etalarea excipientului pe mucoasă şi cedarea rapidă a substanţei dispersate. Cedarea rapidă realizată când substanţa este hidrosolubilă şi se află în faza externă a emulsiilor U/A. Nu sunt un simplu suport ci au rol dinamic în cedarea medicamentelor prin acest fenomen de emulsionare. Tween 61 – polisorbat 61, polioxietilensorbitanmonostearat este un produs solid cu p.t. 35-390C care nu este toxic şi iritant. Este neutru şi stabil, plastic cu tendinţă de a se deforma. Se poate asocia cu tween 60, laurat de gliceril, uleiuri hidrogenate, lanolină, alcool stearilic când se obţine un excipient care încorporaeză soluţii apoase şi uleioase. Mirj 52 – stearat de polioxietilen 40, substanţă solidă, ceroasă, cu H.L.B. mai mare ca tween 61 (H.L.B. 16). Asociat cu proporţie mică de dioctilsulfosuccinat d esodiu – aerosol O.T. care îi măreşte capacitatea de dispersare sau cu ceară şi apă. Pluronici – asociere de polimeri de oxid de etilen şi oxid de propilen. Sunt tensioactivi neionici. Solubilitatea în apă scade cu proporţia de propilen. Calitatea excipientului este îmbunătăţită cu ajutorul substanţelor auxiliare:

  • - agenţi de mărire a vâscozităţii: aerosil, stearat de aluminiu, bentonită;

  • - substanţe care măresc punctul de topire: ceară, colesterol, alcool cetilic, acid

20

 

stearic;

-

substanţe care scad punctul de topire când este cazul: uleiuri vegetale;

-

emulgatori;

substanţe care favorizează rezorbţia substanţelor active: vasodilatatoare sau hialuronidaza;

-

-

agenţi de conservare: bacteriostatice pentru geluri;

-

agenţi antioxidanţi pentru excipienţii graşi.

PREPARAREA SUPOZITOARELOR Metode de preparare

Prepararea supozitoarelor se poate face prin trei metode:

1. modelare manuală,

  • 2. presare,

  • 3. topire şi turnare în forme.

1., 2. – sunt metode de preparare la rece; 3. metodă de preparare la cald

Modelarea manuală – se întâlneşte la excipienţii graşi butir cacao şi grăsimide semisinteză. Cantitatea de excipient variază în funcţie de forma farmaceutică, natura şi cantitatea substanţelor active pe supozitor:

  • - pentru supozitoarele rectale:

1-2 g pentru copii; 2-3 g pentru adulţi;

  • - pentru supozitoarele vaginale:

2-4 g (grăsimi semisintetice sau unt de cacao) sau 5-12 g (masa

gelatinoasă);

  • - pentru supozitoarele rectale:

cantitatea se deduce în funcţie de diametru şi lungimea supozitorului. Pentru uşurinţa administrării supozitoarele trebuie să fir cât mai mici, dar pentru rezorbţie uneori nu-i aşa de eficace, posibilitatea de etalare pe mucoasa rectală fiind mai mică (greutatea optimă pentru supozitoarele rectale este de 2,5 g). Etapele preparării:

Metoda modelării manuale este cea mai folosită metodă de obţinere a supozitoarelor şi ovulelor în farmacie şi are mai multe etape:

1. amestecarea substanţelor active cu excipientul, care trebuie să fie mărunţit în prealabil. De regulă mărunţirea se realizează prin răzuire pe ochiurile cele mai mici ale răzătoarei. Amestecarea substanţelor active cu excipientul se realizează într-un mojar prin triturare uşoară pentru obţinerea unui amestec omogen. Se

21

triturează apoi energic (se malaxează) până la obţinerea unei mase plastice uşor de modelat. 2. obţinerea magdaleonului din masa plastică realizată anterior prin rularea

sub forma unui cilindru de anumite dimensiuni cu o grosime uniformă pe toată lungimea sa. Magdaleonul are o anumită lungime şi un anumit diametru în funcţie de mărimea şi numărul supozitoarelor care trebuie obţinute.

  • 3. divizarea magdaleonului cu ajutorul cuţitelor pilularului sau cu o riglă;

  • 4. modelarea supozitoarelor, fiecărui fragment dându-i-se forma dorită;

  • 5. conspergarea supozitoarelor.

Substanţele active sunt încorporate, majoritatea, sub formă suspendată, sau dacă sunt soluţii apoase vor fi încorporate ca fază internă a unei emulsii de tip A/U

folosind ca emulgator, în cazul untului de cacao, lanolina.

Dezavantaje:

  • - lipsa de igienă,

  • - neuniformitatea supozitoarelor, neomogenitatea masei,

  • - forma şi mărimea diferită,

  • - durata mare de lucru.

Avantaje:

  • - nu necesită aparatură specială,

  • - în procesul de obţinere nu intervine căldura care poate descompune

anumite substanţe active,

  • - se aplică la obţinerea unui număr mic de supozitoare, în oficină. Pentru presarea în forme sunt folosiţi aceeaşi excipienţi: unt de cacao şi grăsimi semisolide.

Faţă de modelarea manuală diferenţa constă în aducerea masei după obţinere, într-o presă pentru divizarea şi formarea supozitoarelor. Presa este un cilindru metalic, cu suprafaţa internă şlefuită, în care acţionează un piston etanş, prevăzut cu una sau mai multe ştanţe - negative, matriţe care dau forma supozitoarelor. După ataşarea ştanţei ponsonul este acţionat, presează masa care trece în matriţă se deschide capacul şi prin împingere forţează supozitorul să iasă. Se obţin supozitoare conice. Dezavantaj: se poate include aer în amestec şi în timp apar procese de oxidare. În aceste supozitoare nu se poate include decât o cantitate mică de lichid, deoarece la presare lichidul este scos din amestec. Datorită presiunii masa se înmoaie şi este necesar ca masa şi presa să fie răcite în prealabil. Se obţin supozitoare uniforme ca mărime, randament mai mare, însă omogenitatea în secţiune este mai mică decât la modelarea manuală. Trebuie să se ia un surplus pentru acoperirea pierderilor. Se obţin supozitoare conice.

22

Prin această metodă se pot obţine numai magdaleoane, care apoi pot fi prelucrate ca şi la modelarea manuală.

Metoda de topire şi turnare în forme este folosită în industrie şi farmacie. Se aplică la toţi excipienţii şi constă în turnarea amestecului de substanţe active şi excipient, fluidificat la cald, în forme corespunzătoare şi răcirea supozitoarelor cunoscută capacitatea formelor şi valoarea factorului de dislocuire, deci cantitatea de excipient dislocuită de 1 g de substanţă activă, dispersată mecanic în excipient.

Etapele preparării:

1. formarea amestecului topit din excipient şi substanţe active;

  • 2. turnarea în forme;

  • 3. răcirea formelor;

  • 4. scoaterea supozitoarelor din forme şi ambalarea.

Substanţele active vor fi încorporate sub formă de soluţie, suspensie sau emulsie deci prin dizolvare, suspendare şi emulsionare. Prepararea depinde şi de proprietăţile substanţelor active. Dizolvarea la cald se practică pentru substanţele hidrofile în excipienţi hidrofili

şi pentru cele lipofile în excipienţi graşi. În cazul untului de cacao există posibilitateade înmuiere, datorită unor substanţe active care micşorează p.t

În

.. astfel de situaţiise impune asocierea cu ceară, cetaceu, alcool cetilic. Grăsimile de semisinteză nuau acest inconvenient existând numeroase sorturi al căror punct de topire nu estemicşorat. Substanţele dizolvate la cald pot recristaliza la rece. Suspendarea substanţelor active – se întâlneşte pentru majoritatea substanţelor active în excipienţi graşi sau hidrofili fiind necesară pulverizarea substanţelor active, recomandându-se dimensiuni între 50-100 μm, sau chiar micronizarea. Se recomandă atenţie la omogenitatea amestecului la turnarea în forme pentru a evita tendinţa de sedimentare. La turnare amestecul trebuie să fie mai puţinfluid, agitând continuu în timpul turnării pentru o dozare corectă. Pentru a nu se obţine supozitoare sfărâmicioase se recomandă adăugarea lanolinei sau uleiului de ricin ca plastifianţi. Când cantitatea de substanţă activă este prea mică pentru o dozare corectă se folosesc pulberi titrate: se asociază o pulbere inertă înainte de încorporare. Emulsionarea substanţelor active – sub formă de emulsii A/U când substanţa activă este emulsionată ca fază internă în excipienţi graşi sau emulsii U/A când substanţa activă este emulsionată ca fază internă în excipienţi hidrofili. Emulsiile A/U se întâlnesc când excipientul este liposolubil sau autoemulsionabil şi se obţin în special prin modelare manuală. Asigură o mai bună

23

dispersare a substanţelor active dar în schimb rezorbţia este mai mică. Cea mai bunărezorbţie o au substanţele active dizolvate. Prepararea industrială a supozitoarelor se realizează prin topire şi turnare în forme, foarte rar prin metode de presare folosind prese de capacitate mare, cu piston, sau cu un sistem hidraulic de presare. Presele industriale au un randament de 250-100 supozitoare pe oră, fiind prevăzute cu matriţe care permit obţinerea a 3-6-15 supozitoare odată. Sunt de asemenea prevăzute cu dispozitive de răcire cu apă, pentru a evita înmuierea în timpul lucrului sub acţiunea forţei de presare. Dezavantaj: se poate încorpora aer, permiţând o oxidare uşoară deci conservare limitată. La metoda de topire şi turnare în forme topirea excipientului şi amestecarea cu substanţele active se face în recipiente încălzite cu vapori de apă fiind prevăzute cu o manta cu vapori de apă la temperatură controlată pentru evitarea supraîncălzirii. Substanţele active urmează a fi încorporate prin dizolvare, suspendare sau emulsionare. Cele care se dizolvă sau suspendă vor fi în prealabil pulverizate iar amestecarea se face cu agitatoare cu viteză reglabilă, pentru a asigura omogenizarea perfectă în amestecul topic, cu vâscozitate convenabilă pentru a menţine o suspensie omogenă a substanţelor active încorporate. Trebuie să se asigure curgerea uniformă în matriţe.

Alte tipuri de supozitoare În afara supozitoarelor clasice, în ultimul timp au fost realizate tipuri speciale, pentru a asigura conservarea în condiţii de temperatură ridicată, sau pentru a evita interacţiile posibile între componente. Supozitoarele acoperite sunt realizate pentru a avea o stabilitate crescută la căldură. De aceea învelişurile trebuie să reziste şi să nu se deformeze la temperaturi de până la 500C şi să cedeze în timp util substanţele active. La început s-a folosit zahăr sub formă de sirop, dar învelişul se obţine greu şi este sensibil la umiditate. Rezultate mai bune se obţin folosind tween 61, monostearat de gliceril asociaţi cu substanţe grase. Învelişul se aplică sub formă de soluţie, în solvent potrivit, în mai multe straturi. Supozitoarele în straturi se utilizează pentru a separa componentele incompatibile. Se fac amestecuri separate de excipient şi substanţe active şi se toarnă pe rând în formă, între amestecuri turnându-se excipient topit. Supozitoare cu sâmbure sau manta – sunt utilizate pentru a izola

24

substanţele sensibile la acţiunea factorilor externi. Acestea au un strat extern,

format numai din excipient iar în interior sunt conţinute substanţele active fie ca atare, fie amestecate cu un excipient cu care sunt compatibile, sub formă de bujiu. Aceste supozitoare se obţin prin procedeul inclavării – se prepară, prin topire şi turnare în forme, supozitoare suport din butir cacao, P.E.G. sau grăsimi de semisinteză şi în masa semisolidificată se introduce substanţa activă prelucrată sub formă de bujiu prin presare.

Prepararea supozitoarelor prin inclavare Acest nucleu trebuie plasat centrat, cu dispozitive speciale care nu trebuie să disloce sâmburele. Un alt procedeu este următorul: se introduce în supozitorul

suport o vergea metalică înainte de a se solidifica, apoi după solidificare, se scoate şi în lumenul format se introduce substanţa activă, sub formă de suspensie sau ca atare, şi se astupă cu excipientul din manta. În astfel de supozitoare substanţa activă este protejată de mediul extern. De exemplu: supozitoare cu antibiotice sau cu pulbere de foi de digitală. Supozitoare obţinute prin liofilizare: se folosesc pentru:

  • - a mări biodisponibilitatea,

  • - a mări viteza de dispersare la locul de aplicare,

  • - şi a mări conservabilitatea substanţelor termolabile şi a celor instabile în mediu apos.

Se realizează supozitoare prin topire şi turnare, lucrându-se repede pentru a evita sedimentarea şi după scoaterea din forme se supun în continuare liofilizării – apa este îngheţată şi sublimează în vid înaintat obţinându-se supozitoare poroase, dar rezistente, cu un volum egal cu al supozitoarelor supuse liofilizării. Excipienţii utilizaţi sunt: polimeri hidrofili naturali sau de semisinteză (gelatină, alginaţi, derivaţi de celuloză). Se obţin rezultate bune cu gelatina care formează o structură de reţea prin liofilizare, asociindu-se cu material de umplutură: glucoză, aerosil, lactoză, etc. Se mai asociază cu:

  • - substanţe care măresc rezorbţia: - tensioactivi: laurilsulfatul de sodiu, tweenul;

  • - sau cu compuşi care măresc elasticitatea şi rezistenţa scheletului poros:

P.E.G. sau ulei de ricin. Supozitoare colorate – tendinţa de colorare a apărut datorită faptului că în industrie se prepară un număr mare de supozitoare şi pentru:

a mări securitatea, deci a evita confuziile în timpul producţiei, la

ambalare sau la folosirea de către bolnav; a permite urmărirea omogenităţii masei utilizate la obţinerea supozitoarelor;

25

din punct de vedere estetic şi psihologic, bolnavul acceptând mai uşor preparatele cu aspect corespunzător care devin mai atractive. Se folosesc coloranţi alimentari, solubili în excipienţi, lipsiţi de toxicitate şi de acţiune: clorofila, carotenul, iozina, eritrofina. Folosirea coloranţilor este interzisă pentru supozitoarele cu substanţe instabile, a căror descompunere poate fi mascată prin colorare

Condiţii de calitate şi control ale supozitoarelor

F.R., ed. VIII în cadrul condiţiilor generale se referă la forme şi dimensiunile supozitoarelor, şi anume:

-Supozitoarele rectale au forma cilindrică sau alte forme, cu diametrul bazei de 8- 10 mm, lungimea de 20-30 mm şi o greutate de 2-3 g, pentru copii de 1-2 g. Cu privire la formă trebuie menţionat de asemenea forma cilindroconică şi forma „torpedo" care prin caracteristicile sale organoleptice favorizează penetrarea în lumenul intestinal, spre deosebire de cele conice sau cilindroconice, care la administrare sub presiunea sfincterului anal pot fi expulzate. - Supozitoarele vaginale au forma sferică sau ovoidală; greutatea lor diferă după excipienţii folosiţi; cele pe bază de unt de cacao au greutatea de 2-4 g, cele cu bază diferite pot avea o greutate mai mare. Cu privire la forma supozitoarelor vaginale, este de remarcat faptul că mai ales forma sferică prezintă suprafaţa cea mai mică la acelaşi volum; deoarece la aplicare este necesar şi avantajos ca să existe o cât mai mare suprafaţă de contact între supozitor şi mucoasa vaginală, în prezent există preferinţa pentru forma cilindrică, tronconică, conică sau fuziformă a supozitoarelor vaginale. F.R., VIII prevede ca toate supozitoarele să aibă aceeaşi formă, mărime şi greutate egală. Controlul omogenităţii. Potrivit F.R., ed. VIII, supozitoarele trebuie să aibă în secţiune un aspect omogen. Acest control se efectuează prin secţionarea supozitorului în lungime şi cele două suprafeţe formate se examinează cu o lupă de 4,5 x. Procedeul permite obţinerea de indicaţii în cazurile supozitoarelor suspensii, mai ales dacă substanţa insolubilă suspendată este colorată. Un alt procedeu constă în obţinerea din supozitor a unor secţiuni longitudinale de 1-2 mm grosime, care se dispun pe o hârtie de filtru şi aceasta se aşază pe un suport din pânză de sită introdus într-o capsulă Petri. Se introduce în cutia Petri eter de petrol sau alt solvent volatil. Acesta dizolvă excipientul, iar substanţa solidă suspendată se depune pe hârtia de filtru sub forma unor depozite, care permit să se facă aprecieri asupra dispersării omogene a substanţelor încorporate. Această metodă calitativă poate fi completată şi cu procedee cantitative, care permit stabilirea exactităţii de dozare a substanţelor active în supozitoare. Această

26

exactitate de dozare a substanţelor active se referă atât la distribuirea uniformă a principiilor activi în toată masa unui supozitor cât şi la conţinutul pe supozitor în substanţă activă indicat pe prescripţie sau în formula de preparare. Pentru determinarea distribuirii uniforme a substanţelor active în masa unui supozitor, acesta se secţionează longitudinal in 3—5 fracţiuni, care se cântăresc exact, iar după îndepărtarea excipientului substanţa activă se dozează pe cale chimică, volumetric sau gravimetric. Dacă aceasta este insolubilă în excipient, se poate face o dozare directă prin cântărirea acesteia după separarea excipientului cu un solvent corespunzător. Raportând rezultatele obţinute pe fiecare fracţiune analizată, faţă de cantitatea procentuală care revine prin calcul, se pot trage concluzii asupra exactităţii de dozare şi deci a omogenităţii supozitoarelor studiate. Un indiciu indirect al conţinutului în substanţă activă încorporată în supozitoare se poate obţine din controlul variaţiei în greutate a acestora, presupunând o dispersare omogenă a substanţelor active F.R., ed. VIII admite că variaţiile în greutate ale supozitoarelor faţă de greutatea prescrisă sau faţă de greutatea medie stabilită pe 5 supozitoare pentru loturi mici şi pe 20 de supozitoare pentru loturi mari nu trebuie să depăsească ± 10% . Cu privire la conţinutul substanţelor active, F.R., ed. VIII pretinde ca acesta să nu difere faţă de cantitatea prescrisă cu mai mult de ± 6%. Exactitatea de dozare este legată de felul cum s-a făcut dispersarea principiilor active în masa de supozitoare, precum şi de metoda de obţinere. Controlul comportării la topire a supozitoarelor. Supozitoarele trebuie potrivit F.R., ed. VIII să se topească la temperatura corpului la locul de aplicare, sau să se disperseze în cavitatea în care se introduc. Proprietăţile excipienţilor sau maselor pentru supozitoare din acest punct de vedere nu sunt suficiente pentru a trage o concluzie asupra comportării la topire a supozitoarelor, deoarece substanţele încorporate în general scad sau măresc punctul de topire al maselor. De aceea este necesar un control al supozitoarelor chiar sub aspectul comportării la topire. Ambalarea supozitoarelor se face prin învelirea fiecărui supozitor în hârtie pergaminată, cerată sau celofan. Supozitoarele de gelatină-glicerină se parafinează înainte de ambalare. Se introduc apoi în cutii de carton, material plastic sau in borcane de sticlă. În industrie s-a dezvoltat tehnica ambalării supozitoarelor, combinată cu faza de turnare a masei fuzionate în forme de turnare care reprezintă şi ambalajele. Acestea sunt confecţionate din folii de aluminiu, polietilenă, polistiren, din PCV, care sunt apoi împachetate în cutii de carton sau materiale sintetice. Conservarea supozitoarelor. F.R., ed. VIII menţionează că supozitoarele se păstrează la loc uscat şi răcoros, făcându-se în acelaşi timp observaţia că în farmacie se prepară în general la nevoie.

27

CAPITOLUL III SUPOZITOARELE CU EXTRACT DE RATANIA

Ratanhia planta medicinală tradiţională a Anzilor ,înfloreşte în special în clima aspră a lanţului Anzilor din Peru, Bolivia şi Ecuador. Acest mic arbust creşte pe soluri uscate şi stâncoase, având o înălţime între 30 cm şi 1 m. Ramurile mai tinere ale ratanhiei sunt verde-închis, cele mai bătrâne sunt negre. Florile sunt de un roşu purpuriu pe partea interioară şi prezintă peri gri pe partea exterioară. De la această plantă se recoltează în special rădăcina, a cărei coajă conţine un tanin anti- inflamatoriu foarte valoros. Această substanţă este responsabilă şi pentru culoarea tipic-roşiatică a rădăcinii, care se păstrează chiar şi după prelucrarea ei în produse. Ratanhia este o plantă medicinală tradiţională. Rădăcina ei este folosită şi astăzi de către băştinaşii Anzilor la tratarea inflamaţiilor orale. Dat fiind că planta devine din ce în ce mai apreciată, exportul de ratanhia creşte continuu. Aceasta duce la periclitarea speciei, resursele naturale de ratanhia fiind din ce în ce mai reduse.

28

Peru este de mai bine de 40 ani sursa pentru ratanhia. Extractul alcoolic din rădăcinile uscate este întrebuinţat în gama pentru igiena orală. Acţiunea produselor este în principal astringentă şi anti-inflamatoare.

Taninurile

sunt compuşi vegetali cu o structură chimică complexă (care

cuprinde multe grupări hidroxil fenolice, dar şi grupări carboxilice), capabile să

precipite proteinele din pielea crudă, proteine cu care formează precipitate

insolubile, imputrescibile, impermeabile (pielea tăbăcită). Taninurile fac parte alături de alcaloizi din categoria metaboliţilor secundari care se acumulează în plante şi în organele acestora. După capacitatea de hidroliză taninurile se împart în:

Taninuri catehice (condensate sau nehidrolizabile) care au la bază nucleul

Peru este de mai bine de 40 ani sursa pentru ratanhia. Extractul alcoolic din rădăcinile uscateFlavan 3-ol are la bază nucleul benzo γpironic care se întîlneşte în numeroase produse ve g etale. Catehine ( taninurile catehice simple), care au număr variabil de grupări 41 epicatehina , 41 galat de catehină hidroxil: catehina, (format din condensarea acidului galic cu catechina) Catehina în moleculă, radicalul aril din poziţia 2 şi grupa hidroxil din poziţia 3 au configuraţia trans Epicatehina. Radicalul aril din poziţia 2 şi hidroxilul de la atomul 3 au configuraţie cis Acidul g alic se formează pe calea acidului shikimic. Galat de catehină , format prin condensarea acidului galic cu catechina Taninuri catehice propriu-zise, care au proprietăţi tanante maxime, se formeaza de regulă prin condensarea a 3-10 molecule de catechine Flobafene aşa numiţii compuşi balast, fără importanţă terapeutică,se formeaza în urma policondensării catechinelor cu moleculă mare. Taninuri galice ( hidrolizabile sau pirogali ce),esteri ai acidului galic sau a acidului hexahidroxidifenic (HHDP) care prin hidroliză acidă sau enzimatică pun în libertate acizi fenolcarboxilici şi oze . HHDP, acid hexahidroxidifenic I ntră în compoziţia taninurilor elagice, avînd capacitatea de a trece uşor în lactona sa acidul elagic Acidul elagic Reacţia de lactonizare are loc spontan, rezultatul fiind acidul elagic, componentă a elagitaninurilor. Galotaninuri (esteri ai acidului galic m digalic cu diferite oze): GLUCOGALINA Esterul glucozei cu acidul galic HAMAMELITANIN Diesterul hamamelozei cu acidul galic ACERITANIN 2-6 Di-O galoil-1,5anhidro D-glucitol, se întîlneşte în arţar Elagotaninuri care prin hidroliză eliberează acid elagic Acid elagic se formează prin lactonizarea acidului HHDP 29 " id="pdf-obj-30-17" src="pdf-obj-30-17.jpg">

de

22 fenil benzopiran

(3 flavanol).

are la bază nucleul benzo γpironic care se întîlneşte în numeroase

produse vegetale.

Catehine(taninurile catehice simple), care au număr variabil de grupări

Peru este de mai bine de 40 ani sursa pentru ratanhia. Extractul alcoolic din rădăcinile uscateFlavan 3-ol are la bază nucleul benzo γpironic care se întîlneşte în numeroase produse ve g etale. Catehine ( taninurile catehice simple), care au număr variabil de grupări 41 epicatehina , 41 galat de catehină hidroxil: catehina, (format din condensarea acidului galic cu catechina) Catehina în moleculă, radicalul aril din poziţia 2 şi grupa hidroxil din poziţia 3 au configuraţia trans Epicatehina. Radicalul aril din poziţia 2 şi hidroxilul de la atomul 3 au configuraţie cis Acidul g alic se formează pe calea acidului shikimic. Galat de catehină , format prin condensarea acidului galic cu catechina Taninuri catehice propriu-zise, care au proprietăţi tanante maxime, se formeaza de regulă prin condensarea a 3-10 molecule de catechine Flobafene aşa numiţii compuşi balast, fără importanţă terapeutică,se formeaza în urma policondensării catechinelor cu moleculă mare. Taninuri galice ( hidrolizabile sau pirogali ce),esteri ai acidului galic sau a acidului hexahidroxidifenic (HHDP) care prin hidroliză acidă sau enzimatică pun în libertate acizi fenolcarboxilici şi oze . HHDP, acid hexahidroxidifenic I ntră în compoziţia taninurilor elagice, avînd capacitatea de a trece uşor în lactona sa acidul elagic Acidul elagic Reacţia de lactonizare are loc spontan, rezultatul fiind acidul elagic, componentă a elagitaninurilor. Galotaninuri (esteri ai acidului galic m digalic cu diferite oze): GLUCOGALINA Esterul glucozei cu acidul galic HAMAMELITANIN Diesterul hamamelozei cu acidul galic ACERITANIN 2-6 Di-O galoil-1,5anhidro D-glucitol, se întîlneşte în arţar Elagotaninuri care prin hidroliză eliberează acid elagic Acid elagic se formează prin lactonizarea acidului HHDP 29 " id="pdf-obj-30-38" src="pdf-obj-30-38.jpg">

41epicatehina,

41galat de catehină

hidroxil: catehina,

(format din condensarea

acidului galic cu catechina) Catehina în moleculă, radicalul aril din poziţia 2 şi grupa hidroxil din poziţia 3 au configuraţia trans

Epicatehina. Radicalul aril din poziţia 2 şi hidroxilul de la atomul 3 au configuraţie cis Acidul galic se formează pe calea acidului shikimic. Galat de catehină, format prin condensarea acidului galic cu catechina Taninuri catehice propriu-zise, care au proprietăţi tanante maxime, se formeaza de regulă prin condensarea a 3-10 molecule de catechine Flobafene aşa numiţii compuşi balast, fără importanţă terapeutică,se formeaza în urma policondensării catechinelor cu moleculă mare.

Taninuri galice

(hidrolizabile sau pirogali

ce),esteri ai acidului galic sau a acidului hexahidroxidifenic (HHDP) care prin

hidroliză acidă sau enzimatică pun în libertate acizi fenolcarboxilici şi

oze.

HHDP, acid hexahidroxidifenicIntră în compoziţia taninurilor elagice, avînd capacitatea de a trece uşor în lactona sa acidul elagic

Reacţia de lactonizare are loc spontan, rezultatul fiind acidul elagic,

componentă a elagitaninurilor. Galotaninuri (esteri ai acidului galic m digalic cu diferite oze):

GLUCOGALINA Esterul glucozei cu acidul galic HAMAMELITANIN Diesterul hamamelozei cu acidul galic ACERITANIN 2-6 Di-O galoil-1,5anhidro D-glucitol, se întîlneşte în arţar Elagotaninuri care prin hidroliză eliberează acid elagic Acid elagic se formează prin lactonizarea acidului HHDP

29

Taninurile, atit cele catehice cit si cele galice sunt substante solide, de regula amorfe, inodore de culoare alba-brun (culoare se intensifica cu cit greutatea moleculara este mai mare), au un gust astringent (care dispare cu cresterea gradului de polimerizare) Sunt solubile în apă(cu care formează soluţii coloidale din care în prezenţa electroliţilor salefiază), alcool, acetona, glicerol, şi insolubile în eter, benzen, chloroform Datorită grupărilor hidroxil fenolice şi uneori a grupărilor carboxilice din moleculă, taninurile prezintă un caracter acid.Au capacitatea de precipitare a alcaloizilor, substanţelor cu caracter bazic, cu ionii metalelor grele. Taninurile au capacitatea de a precipita proteinele din soluţiile lor apoase. Pielea

crudă are capacitatea de a absorbi cantităţi mari de apă şi, datorită acestui fapt, este supusă fenomenului de putrezire, mai ales în prezenţa microorganismelor. În stare uscată este dură şi transparentă, dar prin procesul de tăbăcire pielea pierde capacitatea de îmbibare cu apă, transformîndu-se într-un material flexibil, care poate fi utilizat R.P. Extracti ratanie… 0.1g ..

Antipirini…………0.3g

Excipients……q.s.g M.F Suppositoria

D.T.D.3

D.S Extern Obiectiv: Incorporarea extractului de Ratanie

Ratanhiae radix

(rădăcina de ratania), reprezintă rădăcinile speciei Krameria

triandra (Fabaceae), uscate după recoltare şi caretrebuie să conţină cel puţin 10% tannin.

Preparare:

Pentru a prepara supozitoare cu extract de rathanie se urmeaza procedeul:

Se inmoaie extractul de Rathanie cu 5-6 picaturi de apa calda intr-o capsula de portelan .Dupa circa ½ ora extractul inmuiat sa tritureaza usor cu 0.3 g lanolina anhidra pana se obtine un amestec omogen. Se adauga jumatate din cantitatea de unt de cacao razuit si se continua omogenizarea. Intr-un alt mojar se pulverizeaza fin antipirina si se amesteca cu cealalta jumatate din cantitatea de unt de cacao . Se unesc ambele amestecuri si se continua triturarea malaxand masa cu

pistilul.

Cand masa a devenit omogena se plastic se ruleaza in magdaleon se se

imparte prin cantarire in bucati egale carora li se da o forma de supozitor.

Observatii:

30

Intre extractele cu taninuri si antipirina se produce o reactive cu formare de tanat de antipirina de culoare galbena, putin solubila in apa.Tanatul de antipirina:

masa rezinoasa care nu poate fi prelucrata in supozitor. Pentru a impiedica rezinificarea se fac dispersii separate de extractul de ratanie si antipirina cu portiuni egale de unt de cacao si apoi se amesteca la un loc procedand la prepararea in supozitor. Extractul de ratanie poate fi trituat si cu putina glicerina apoi dispersat in baza grasa si apoi a se adauga Solutia de antipirina.Trebuie evitata dizolvarea extractului de ratanie impreuna cu substantele cu care reactioneaza(adrenalina, stovaina, saruri de alcaloizi, satuti de fier)cand precipita tanatii respectivi. Verificarea calitatii – Supozitoarelede culoare brun-roscata omogene in sectiune. Punctul de deformare sau de topire complete trebuie sa fie circa 30 minute. Conservare: - Se prepara la nevoie si se pastreaza in cutii bine inchise la loc racoros. Intrebuintari: - Supozitoare cu actiune hemoroidala.

BIBLIOGRAFIE

1.POPOVICI ADRIANA:Sisteme terapeutice, Farmacia (Buc.)1983. 2.POPOVICI I, LUPUEASA. D,Tehnologie farmaceutica, vol I., Editura Polirom , Iasi 1997. 3.SIPOS EMESE E., CIRBA ADRIANA , Tehnologie farmaceutica pentru Asistenti de faramcie,2003. 4.STANESCU V.,Tehnica farmaceutica, Editura Medicala, Bucuresti,1983 5.Farmacopeea Romana, Editia X-a, Editura Medicala, Bucuresti,1993. 6.ST.IONESCU STOIAN , EMIL SANOPOL,Extracte faramceutice vegetale. 7.www.cursurimedicina.ro/ /FIZIOLOGIA-APARATULUI-DIGESTIV.do ...

31

ANEXE

32

Fig. 6. Rectul şi vascularizaţia rectului

Fig. 6. Rectul şi vascularizaţia rectului 33

33

TIPURI DE SUPOZITOARE

TIPURI DE SUPOZITOARE AMBALAREA INDUSTRIALĂ A SUPOZITOARELOR 34

AMBALAREA INDUSTRIALĂ A SUPOZITOARELOR

34

PROCEDEUL DE TURNARE AL SUPOZITOARELOR PROCESUL TEHNOLOGIC INDUSTRIAL DE FABRICAŢIE A SUPOZITOARELOR 35

PROCEDEUL DE TURNARE AL SUPOZITOARELOR

PROCEDEUL DE TURNARE AL SUPOZITOARELOR PROCESUL TEHNOLOGIC INDUSTRIAL DE FABRICAŢIE A SUPOZITOARELOR 35

PROCESUL TEHNOLOGIC INDUSTRIAL DE FABRICAŢIE A SUPOZITOARELOR

35

36

36

37

37