Sunteți pe pagina 1din 25

RĂZBOIUL DIN COREEA

1950-1953
Capitolul I Originile Războiului din Coreea

I.1. Războiul din Coreea - parte integrantă a Războiului Rece

Secolul XX a fost marcat de două războaie mondiale care, prin urmările


lor au condus la remodelarea întregii lumi. Sfârşitul primului război mondial a
adus cu sine dispariţia imperiilor multinaţionale, autocratice şi autoritare şi
implicit democraţia care părea că se va instaura peste tot în diferite forme.
În realitate însă, ,,mutaţiile de ordin economic, politic, instituţional, mental şi
chiar estetic, provocate de marile traumatisme din 1914-1918, vor cântări greu
în evoluţia continentului.”1
Democraţia s-a confruntat imediat după încheierea conflictului cu un nou
oponent apărut din noile realităţi şi anume statul totalitar în varianta sa
comunistă sau fascistă dezvoltat pe fondul crizelor care zguduiau Europa.
Pentru a schimba această stare de fapt de pe continent si nu numai nu a fost
nevoie de nimic altceva decât de un al doilea război mondial cu un preţ însă
mult mai mare mai ales în plan uman (numai URSS a pierdut 10% din totalul
populaţiei).
Anul 1945 a marcat nu numai sfârşitul sfârşitul unui război care a lăsat o
întreagă lume traumatizată, prăbuşită economic şi financiar aşa cum am văzut ci
şi un nou început. Este vorba bineînţeles despre bomba atomică, despre care
ziarul Le Monde din 11 august 1945 scria că: ,,este prea periculoasă pentru a fi
încredinţată unei lumi fără principii.”5
Pe lângă toate aceste aspecte care îşi vor pune amprenta asupra lumii celei
de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, sfârşitul războiului a pus totodată faţă
în faţă două mari puteri victorioase: SUA şi URSS.

1
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Traducere Monica Timu, vol. 5, Iaşi, Institutul European, 1998,
p. 5
5
Ibidem, p. 10
Perioada cuprinsă între sfârşitul celui de al doilea război mondial şi
destămarea URSS a fost cunoscută sub denumirea de ,,război rece”, ,,una de o
complexitate remarcabilă, incluzând şi ambiguităţi şi aspecte controversate.”6
Protagoniştii principali, SUA şi URSS care au luptat în comun împotriva
ambiţiilor extrateritoriale ale Germaniei şi Japoniei, au ieşit din al doilea război
mondial cu o nouă titulatură, cea a superputerilor.
Deşi al doilea război mondial se încheiase, ,,omenirea s-a cufundat din
nou în ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvânt, al treilea război mondial, de un
tip aparte.”7
În legătură cu această sintagmă de ,,război rece” apar inevitabil o serie
întreagă de întrebări: Când şi cum au apărut? Cât a durat? Cine poartă
răspunderea lui? Care au fost cauzele? Cum au fost soluţionate crizele?
Conform dicţionarelor de specialitate, Războiul Rece este un termen
general pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de după al doilea
război mondial dintre SUA şi aliaţii săi occidentali pe de-o parte şi URSS şi alte
ţări comuniste pe de altă parte.
Termenul a fost folosit pentru a descrie starea ,,nici de război nici de pace dintre
blocul occidental (necomunist) şi cel răsăritean (comunist)9.
Caracteristica principală a acestui tip de conflict este cu precădere
manifestarea neînţelegerilor la nivel de criză. Pentru mai bine de o jumătate de
secol istoria omenirii a fost presărată de numeroase crize: blocada Berlinului,
războiul din Coreea, criza Suezului, criza rachetelor din Cuba etc.
În acest capitol voi încerca sa realizez o integrare a războiului din Coreea în
cadrul acestui fenomen cuprinzător şi anume Războiul Rece. În analiza
conflictului din Coreea se pot distinge trei faze: a fost văzut ca un război civil
purtat între nord coreeni şi sud coreeni, ca război local al Asiei de Sud- Est şi nu
în ultimul rând ca o criză a Războiului Rece.

6
Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991, Traducere Mihaela Barbă, Studiu introductiv
Ion Ciupercă, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 9
7
Eric Hobsbawm, Secolul Extremelor, Traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti, Editura Lider, f. a., p. 266
9
Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Traducere Anca Irina Ionescu, f. l.,
Editura Universal Dalsi, 2001, p. 81
Pentru a înţelege corect războiul din Coreea este necesară o încadrare a acestuia
în fenomenul general în care se încadrează şi anume Războiul Rece.
Având un grad de complexitate ridicat, analiza Războiului Rece comportă
mai multe dimensiuni cum ar fi cea ideologică, psihologică şi militară, de
departe prima deţinând o pondere mai însemnată.
Din această perspectivă, a dimensiunii ideologice, Martin McCauley a sesizat că
,,două doctrine, ambele utopice, intră în coliziune: cea marxistă a Uniunii
Sovietice, şi wilsonismul, a Statelor Unite.”10
Pornind chiar de la războiul din Coreea pot fi descoperite şi analizate aceste
aspecte de natură ideologică, în această peninsulă confruntându-se la acea dată
pe lângă forţele militare şi cele două ideologii: cea americană care susţinea lupta
în beneficiul lumii libere şi cea comunistă care susţine o luptă împotriva
imperialismului american.
Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a
conflictului îl au şi celelalte două: dimensiunea psihologică şi militară.
În timpul războiului coreean aceste idei îşi găsesc aplicabilitatea, debarcarea
trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o ameninţare
la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum şi intervenţia chineză au
fost percepute de Washington ca fiind orchestrate de Moscova în dorinţa
acesteia de a-şi mări sfera de influenţă.
În concluzie Războiul Rece a dominat situaţia internaţională vreme de o
jumătate de secol fiind un fenomen foarte complex cu trăsături proprii în care s-
au angajat cele două superputeri SUA şi URSS.
În acest şir de evenimente, criza din Coreea a marcat prima confruntare dintre
cele două lumi, sisteme, concepte descrise mai sus.

I. 2. Scurtă istorie a Coreei

10
Ibidem, p. 14
Coreea este o peninsulă care se întinde spre mare dinspre limita de sud-est a
Manciuriei până aproape atinge extremitatea sudică a principalelor insule ale
Japoniei.
De-a lungul istoriei sale Coreea a fost invadată frecvent de puterile rivale
care căutau să-şi impună hegemonia în zonă. Cu toate acestea ,,a supravieţuit
până la sfârşitul secolului al XIX-lea când a devenit un pion în conflictele sino-
japonezo-ruseşti’’.
Victorioasă în războaiele purtate împotriva Chinei (1894-1895) şi Rusiei
(1904-1905), Japonia anexează Coreea pe care o exploatează economic
japonezii urmărind de asemenea ,,asimilarea culturală a coreenilor şi crearea
unei baze logistice puternice pentru expansionismul continental al Japoniei.”11
Aşa s-a şi întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial când Coreea a
servit drept bază importantă de război pentru niponi.
Pe 1 decembrie 1943, în urma declaraţiei de la Cairo, semnată de
Roosevelt, Churchill şi Chiang Kai-shek, coreenii au primit primele semnale de
încurajare venite din afară. În cadrul acestei întâlniri s-a discutat problema
coloniilor japoneze şi s-a căzut de acord ca Japonia să piardă toate teritoriile
cucerite prin forţă.
La Yalta însă s-a pus problema unui trusteeship asupra Coreei în perioada
postbelică dar Roosevelt a precizat că putea să dureze 30 40 de ani până când
această ţară să fie pregătită pentru o independenţă deplină.
La sfârşitul războiului în 1945, nu au existat neînţelegeri în privinţa
statutului Coreei dar în acelaşi timp nu a existat niciun consens asupra destinului
acestei ţări. Din toamna aceluiaşi an, ,,paralela 38 – fixată de comun acord
pentru separarea zonelor în care americanii, pe de o parte, şi sovieticii, pe de altă
parte, primeau capitularea forţelor japoneze – devenise o adevărată frontieră.”12
Apropierea trupelor sovietice i-a determinat pe americani să intervină pentru a
nu risca astfel ca întreaga ţară să fie ocupată. Această intervenţie se baza pe

11
A. Nahm, op. cit., p. 224
12
A. Fontaine, op. cit., vol. 2, p. 196
noile realităţi din Europa din Europa de Sud şi Sud-est unde URSS îşi impunea
deja propriile reguli.

Capitolul II Coreea şi Marea Schismă a lumii

II. 1. O nouă ordine mondială

Pentru a afla motivaţia SUA de a interveni în războiul din Coreea este


necesar să urmărim evenimentele care s-au succedat de la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial până în iunie 1950. În acest demers nu putem omite
reacţiile venite din partea URSS-ului şi ale Chinei, desfăşurarea acestor
evenimente făcându-ne să înţelegem mai bine poziţia celor două superputeri în
legătură cu problemele apărute în Coreea arătându-ne în acelaşi timp
schimbările produse în comportamentul lor.
Perioada de după 1945 este foarte importantă, aceasta determinând bazele
politicii externe americane şi sovietice. ,,În timpul războiului, Roosevelt
reprezenta pentru Stalin personificarea americanilor, mai ales că acesta îşi
exprimase dorinţa de a avea bune relaţii cu URSS.... Ba mai mult, Roosevelt
dorea o alianţă cu URSS împotriva Japoniei şi nu părea deloc dispus să facă
lucrul de care Stalin se temea cel mai mult, şi anume să menţină trupe
permanent în Europa, astfel încât Statele Unite să devină o putere europeană. Ba
chiar dimpotrivă, Roosevelt nu era prea interesat de Europa postbelică şi spre
deosebire de Churchill, părea foarte puţin interesat de cele ce aveau să se
petreacă în Polonia şi Grecia.”13
Curând însă aveau să se producă schimbări importante. La 12 aprilie 1945
Roosevelt moare iar noul preşedinte american, Harry S. Truman, ,,a avut un
devotament mult mai puţin emoţional faţă de unitatea aliaţilor decât avusese

13
Ibidem, p. 9
Roosevelt”14 iar pe sovietici ,,îi privise întotdeauna cu circumspecţie.”15 ,,Fără o
reală experienţă de politică externă .... Truman a moştenit sarcina de a conduce
pe serpentinele războiului şi de a construi o nouă ordine internaţională chiar în
timp ce proiectul stabilit la Teheran şi Yalta slăbea din încheieturi.”16
Din ,,cei trei mari” nu mai rămăsese decât Stalin care declara în septembrie 1945
că Marea Alianţă constituită împotriva lui Hitler ,,nu mai există şi trebuie să
găsim noi baze pentru păstrarea unei relaţii apropiate în viitor .... şi acest lucru
nu va fi uşor.”17 Truman avea însă o atitudine diferită în comparaţie cu
predecesorul său, fiind adeptul unei politici mult mai ,,realiste” faţă de URSS,
iar pentru a-şi câştiga autoritatea ca preşedinte s-a dovedit foarte ferm în luarea
deciziilor.
Contextul internaţional moştenit de Truman a fost unul extrem de dificil,
în acest sens stând mărturie situaţia din Europa sau războiul neîncheiat cu
Japonia. Ultima întâlnire între Marile Puteri de la Potsdam (17 iulie – 2 august
1945) avea să încerce găsirea unor soluţii. Pe ordinea de zi figurau problema
reparaţiilor, viitorul Germaniei şi statutul aliaţilor germani. La acestea se adăuga
,,catalogul cererilor pe care Molotov i le înaintase lui Hitler în 1940 şi le
reiterase înaintea lui Eden un an mai târziu. Aceste cereri includeau condiţii de
tranzit îmbunătăţite prin strâmtori, o bază militară sovietică în Bosfor şi o parte a
coloniilor Italiei”18. Deşi ,,Potsdam-ul a rezolvat puţine, cei trei şefi de stat au
reuşit să totuşi să elaboreze unele acorduri .... Au rămas multe lucruri ambigue şi
nefăcute ...., iar chestiunile oarecum clare au fost trecute în seama miniştrilor de
externe, pentru discuţii ulterioare.”19 Cel mai semnificativ lucru întâmplat la
Potsdam a fost cel cu privire la o chestiune care nu s-a aflat pe agenda oficială.
După sesiunea plenară din 24 iulie, Truman s-a hotărât să-l informeze pe Stalin

14
Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu, Ediţia a 2 a, Bucureşti, BIC
ALL, 2007, p. 374
33 Ibidem
15
16
Ibidem, p. 373
17
Gabriel Kolko, Confronting the third world: United States foreign policy: 1945 – 1980, New York, Panthenon
Books, 1988, p. 4
18
H. Kissinger, op. cit., p. 381
19
Ibidem, p. 382 - 383
fără a preciza că este vorba despre bomba atomică: ,,avem o nouă armă cu o
forţă distructivă neobişnuită.”20 Cu toate acestea cercetările ulterioare au
demonstrat că Stalin ştia mai multe despre proiectul Manhattan dar în orice
caz ,,impactul bombei atomice americane asupra politicii sovietice nu a devenit
evident decât după Hiroshima.”21
Ca o concluzie, schimbarea din 1945 a politicii americane a fost
determinată în primul rând de politica sovietică est-europeană, în această
regiune manifestându-se opoziţia dintre cele două superputeri şi interesele lor.
Cu toate acestea SUA beneficiau de superioritate pe plan politic şi economic
stând în puterea lor să recunoască sau nu interesele sovietice de securitate în
Europa de Est. Interpretarea greşită de ambele părţi a politicii de securitate a
determinat apariţia celor două blocuri în perioada următoare la acestea
adăugându-se aşa cum am văzut armele nucleare astfel că se poate spune despre
cea de a doua conflagraţie mondială că ,,s-a încheiat printr-o acţiune care
includea două dintre principalele elemente ale Războiului rece: apariţia armelor
nucleare şi rivalitatea ruso-americană.”22

III. Marea confruntare

III. 1. Operaţiunile militare, intervenţia chineză şi negocierile de


pace

Istoricul francez Claude Delmas observa într-o lucrare dedicată războiului


din Coreea că ,,este paradoxal că, pe ansamblul frontierelor zonelor americane şi
sovietice, războiul a izbucnit în 1950 într-o ţară pentru care nici Statele Unite,
nici URSS nu-şi manifestaseră un interes major, mai ales după al doilea război
20
David Halloway, Stalin şi bomba atomică. Uniunea Sovietică şi energia atomică 1939 – 1956, Traducere
Mihaela Andreiovici şi Agop Bezerian, Editura Maşina de Scris, Institutul European, 1998, p. 111
21
Ibidem, p. 112
22
P. Calvocoressi, op. cit., p. 3
mondial.”23 Dar cu toate acestea la 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat
Sudul, ,,războiul rece” devenind cald.
Dintr-o telegramă a ambasadorului sovietic în Coreea de Nord către
Andrei Vâşinski aflăm despre ,,cererea lui Kim Il-sung de a obţine permisiunea
de a ataca Sudul. Secretarul acestuia, Mun Il, aflat în vizită la Sthykov, l-a
anunţat că are informaţii potrivit cărora în viitorul apropiat sud-coreenii
intenţionează să ocupe o parte a Peninsulei Ongjin care este situată la nord de
paralela 38 precum şi să atace oraşul Kaisiu.”24 De aceea Kim cere permisiunea
de a începe operaţiunile militare împotriva Sudului, cu scopul de a ocupa
Peninsula şi o parte a teritoriului sud-coreean aflat la est de aceasta, aproximativ
până la Kaesong, astfel încât să fie scurtată linia de apărare. Potrivit spuselor lui
Kim ,,situaţia existentă permite înaintarea spre Sud şi ocuparea acestei zone în
decursul a două săptămâni, maxim două luni.”25
Reţinerea sovietică cu privire la un astfel de atac este dovedită de
numeroasele telegrame trimise din partea oficialilor de la Moscova şi nu în
ultimul rând de discuţiile purtate de însuşi liderul nord-coreean şi Stalin sau de
Stalin şi liderul de la Beijing.
Războiul nu era recomandabil, conform afirmaţiilor liderilor de la
Moscova şi aceasta pentru că „din punct de vedere militar armata nord-coreeană
nu este pregătită; din punct de vedere politic, deşi poporul aşteaptă unificarea
foarte puţine lucruri s-au făcut în direcţia dezvoltării unei mişcări a partizanilor
şi a pregătirii lor pentru o revoltă în Coreea de Sud împotriva autorităţilor; un alt
motiv ar fi acela că o astfel de intervenţie ar da posibilitatea americanilor să
intervină.”26
Într-un raport despre situaţia militară de pe teren aflăm că începând cu 12
iunie concentrarea armatei nord-coreene în apropierea paralelei 38 a început,
procesul încheindu-se până la 23 iunie. Planificarea operaţiunilor la nivel de

23
Claude Delmas, Coree 1950 paroxysme de la guerre froide, Bruxelles, Scorpion, 1982
24
Telegram from Shtykov to Vyshinsky, 3 septembrie 1949, p. 136-138, în Cold War History Project Virtual
Archive
25
Ibidem
26
Ibidem
divizii şi recunoaşterea zonei s-au făcut cu ajutorul consultanţilor sovietici. Din
ordinul politic al Ministerului Apărării citit către trupe rezultă că ,,armata sud-
coreeană a provocat un atac militar, violând paralela 38 şi de aceea Guvernul
Republicii Populare Democrate Coreene (DPRK) ordonă contraatacul.”27
Ordinul a fost primit cu entuziasm de către soldaţi. Trupele şi-au ocupat
poziţiile iar operaţiunile militare au început în zorii zilei de 25 iunie, sud-
coreenii fiind luaţi prin surprindere. Acest lucru o dovedeşte înaintare foarte
rapidă a nord-coreenilor care după prima zi de luptă au ocupat o serie de oraşe
şi au realizat două debarcări pe coasta Mării Japoniei. A doua zi trupele nord-
coreene au înaintat adânc în peninsulă cucerind alte oraşe de pe linia Seulului.
Confuzia era aşa de mare încât ,,autorităţile sud-coreene precum şi ambasadorul
SUA de aici, în discursurile lor la radio îndemnau populaţia la calm iar staful
armatei sud-coreene difuza rapoarte false despre succesele armatei lor.”28 Deşi
cele două tabere erau comparabile din punct de vedere numeric, armata nord-
coreeană beneficia de echipamentul greu lăsat de URSS şi de o experienţă mult
mai mare pe câmpul de bătaie (mii de soldaţi se întorseseră din China unde
luptaseră de partea comuniştilor). În faţa unei armate sud-coreene care nu a opus
aproape deloc rezistenţă, trupele nord-coreene au ocupat Seulul la 28 iunie.
În timpul invaziei din 24 iunie preşedintele american Truman se afla în
vacanţă. Ulterior, acesta a declarat că, în drum spre Washington şi-a amintit de
Manciuria (1931), Etiopia (1935-1936) şi de Austria (1938) când pasivitatea
democraţiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului:
,,Dacă această acţiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea
celui de-al treilea război mondial, aşa cum incidente similare au condus la
declanşarea celui de-al doilea ..... Era de asemenea limpede pentru mine că
fundamentele şi principiile Naţiunilor Unite erau ameninţate în cazul în care
acest atac neprovocat nu era stopat.”29
27
Report of military situation by Shtykov to Zakharov, 26 iunie 1950 în Cold War History Project Virtual
Archive
28
Ibidem
29
J. P. D. Dunbabin, The Cold War: The Great Powers and their Allies, New York, London, Longman, 1994, p.
108
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directivă a unui
oficial francez aprecia că pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul
Vestului.
Potrivit spuselor Secretarului de Stat Dean Acheson, guvernele mai
multor naţiuni vest-europene păreau a fi intrat într-o stare de panică pe măsură
ce aşteptau să vadă dacă Statele Unite vor acţiona sau nu; exista şi temerea SUA
cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina Europa să adopte o
poziţie neutră. Aşadar, decizia SUA de a se implica în conflict a fost luată în
dorinţa de a amortiza tensiunile din cadrul sistemului internaţional şi nu din
importanţa strategică a Coreei. SUA s-au adresat Consiliului de Securitate al
ONU cerând Coreei de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de
paralela 38. Fără a participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto,
ambasadorul sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea să organizeze rezistenţa
ca decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.”30
Aşa cum era de aşteptat somaţia a rămas fără răspuns, astfel încât SUA au extins
ajutorul naval şi aerian acordat Coreei de Sud ştiind că se va bucura de sprijinul
ONU, în ciuda faptului că iniţiativa a premers unei solicitări adresate membrilor
pentru a participa la stopare agresiunii. Acţionând în numele securităţii colective
şi al fermităţii politicii americane, Truman a ordonat trimiterea de trupe
americane terestre pe lângă cele aflate sub mandatul ONU comanda acestora
fiind încredinţată generalului american Douglas MacArthur. Este de prezumat că
SUA ar fi adoptat acelaşi comportament şi în cazul în care ambasadorul sovietic
ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto în Consiliul de Securitate,
dar trebuie menţionat că o componentă importantă a politicii lui Truman a fost
aceea de a asigura funcţionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestei
organizaţii de a fi furnizor de securitate colectivă. De asemenea, suportul ONU a
fost de dorit pentru a legitima un război a carui comandă a căzut în sarcina SUA
şi în cadrul căruia toate deciziile importante au fost luate de americani. Ulterior

30
H. Kissinger, op. cit., p. 417
alte state au contribuit cu trupe precum Marea Britanie şi Turcia, care au trimis
efective militare considerabile.
Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi
naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că
acest sprijin va fi suficient.
Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă
de MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe
nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce ulterior
evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va
urma. ,, Pentru MacArthur invazia de la Inchon a fost o lecţie demnă de urmat
pentru cum poate fi câştigat un război cu minimum de pierderi.”31 La început
SUA au declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de
război dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci susţineau pedepsirea
Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit să procedeze
în consecinţă, fiind asigurat că este puţin probabil ca URSS şi China să ofere
suport militar Coreei de Sud. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu
tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificată din mai multe
puncte de vedere: practica pedepsirii agresorului îşi mai găsise aplicare în
politica Aliaţilor (în 1944-1945 Aliaţii nu s-au oprit la frontierele Germaniei);
trebuia prevenită o eventuală regrupare a forţelor nord-coreene şi izbucnirea
unui nou conflict; se creau premisele necesare implementării politicii ONU
privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.
Pe 7 octombrie 1950 o rezoluţie britanică, aprobată cu o majoritate
covârşitoare de Adunarea Generală a împuternicit forţele ONU să traverseze
paralela 38 şi să restabilească ordinea în întreaga peninsulă şi să organizeze
alegeri. Spre sfârşitul lunii, după ce au ocupat Pyongyangul, câteva unităţi
avansate au atins malurile râului Yalu intrând în contact cu ,,voluntarii” chinezi.
În februarie 1950, Republica Populară Chineză a semnat la Moscova un
tratat de alianţă strategică cu URSS, opt luni mai târziu China intrând în războiul

31
B. Kaufman, op. cit., p. 82
din Coreea pentru ,,a rezista Americii şi a ajuta Coreea de Nord.”32 Apar şi aici o
serie de întrebări legate de cum a fost realizată această alianţă, ce rol a jucat
aceasta în decizia Chinei de a interveni în conflict sau în ce sens intervenţia
Chinei a influenţat direcţiile viitoare ale alianţei sino-sovietice.
În direcţia apropierii relaţiilor sino-sovietice un moment important îl
constituie declaraţia lui Mao Zedong din 30 iunie 1949, în care afirma că ,,pe
plan extern suntem uniţi într-o luptă comună cu acele naţiuni ale lumii care ne
tratează ca egali şi uniţi cu popoarele din celelalte ţări. Aceasta înseamnă că
suntem aliaţi cu Uniunea Sovietică, cu proletariatul şi masele largi de oameni
din alte ţări împreună cu care formăm un front internaţional unit..... Trebuie să
ne aplecăm către o singură parte.”33
Este evident că lumea postbelică era percepută ca fiind divizată în două tabere,
una condusă de Statele Unite, iar cealaltă de Uniunea Sovietică. Revoluţia
chineză era percepută ca fiind o parte inseparabilă a mişcării internaţionale
proletare condusă de sovietici şi exclude posibilitatea unei căi de mijloc între cei
doi poli. America reprezenta pentru China o ameninţare la adresa securităţii sale
această perspectivă fiind îndelung dezbătută de liderii Partidului Comunist
Chinez. Aceştia aveau de asemenea în vedere crearea unei alianţe cu Moscova
încă de la finele revoluţiei chineze. În acest sens au avut loc numeroase vizite
ale oficialilor chinezi şi chiar ale lui Mao la Moscova. O importanţă deosebită a
avut-o vizita lui Mao la Moscova din 6 decembrie 1949 pentru a încheia o nouă
alianţă sino-sovietică. În seara aceleiaşi zile a fost primit de Stalin la Kremlin
unde a fost felicitat pentru victoria revoluţiei chineze despre care, Stalin spunea
că ,,va schimba balanţa întregii lumi.”34 După o serie întreagă de discuţii s-a
ajuns la semnarea tratatului de alianţă din 14 februarie 1950.
După izbucnirea războiului şi transformarea acestuia într-o criză
internaţională, ,,Mao şi liderii Comitetului Central al Partidului au acţionat

32
Chen Jian, The Sino- Soviet Alliance and China’s entry into the Korean War, în Cold War International
History Project, Washington, iunie 1992, p. 5
33
Ibidem
34
Ibidem, p. 19
imediat pentru a face faţă acestei situaţii de criză.”35 Pe 30 iunie, la câteva zile
de la declanşarea ostilităţilor, ,,Zhou Enlai a decis să trimită un grup de
diplomaţi chinezi în Coreea de Nord pentru a stabili mai bine legăturile cu Kim
Il-sung la fel şi pentru a aduna materiale de primă mână despre luptă. O
săptămână mai târziu, între 7 şi 10 iulie, Zhou, sub instrucţiunile lui Mao, a
prezidat două conferinţe centrate pe pregătirile militare pentru războiul coreean.
O decizie crucială a fost adoptată în cadrul acestor conferinţe: Corpul al
Treisprezecelea al Armatei subordonat Armatei a Patra de Luptă va fi imediat
transformat în Armata Defensivă a Graniţei de Nord-est (NEBDA) pregătită
pentru o intervenţie în Coreea dacă va fi necesar. La începutul lunii august mai
mult de 250.000 de soldaţi ai Armatei a Patra ocupaseră poziţii la graniţa sino-
coreeană.”36
Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez şi preşedinte al Comitetului
Central al Partidului Comunist Chinez, Zhou Enlai, a declarat la radio că ţara sa
se consideră îndreptăţită să intervină dacă trupele ONU sau cele sud-coreene vor
traversa paralela 38. De fapt, China viza implicarea în conflict încă din vara
anului 1950, mai precis în iulie când SUA au angajat trupe pe teritoriul Coreei
de Sud şi în Strâmtoarea Taiwan. La acel moment China a amânat invazia
Taiwanului şi a început pregătirea pentru ,,o intervenţie în războiul coreean dacă
va fi necesar.” O lună mai târziu Mao îşi exprima îngrijorarea faţă de o victorie a
americanilor în Coreea declarând că ,,în cazul în care Statele Unite imperialiste
vor câştiga războiul, vor deveni mai arogante şi vor fi o ameninţare la adresa
noastră.”37 La sfârşitul lunii septembrie China se considera pregătită pentru a
intra în război.
Decizia finală a fost adoptată între 1 şi 2 octombrie, două evenimente
conducând la această decizie: ,,primul, pe 30 septembrie, divizia a 3 a a Armatei
Sud-coreene a trecut paralela 38. Şi a doua zi, generalul Douglas MacArthur a
adresat un ultimatum lui Kim Il-sung cerându-i capitularea necondiţionată. Al

35
Ibidem, p. 26
36
Ibidem
37
J. P. D. Dunbabin, op. cit., p. 111
doilea, Kim Il-sung, al cărui regim se apropia de colaps, s-a întors în cele din
urmă la chinezi.”38 În aceste împrejurări, Mao, bazându-se şi pe suportul aerian
promis de Stalin a decis la două zile după ce trupele sud-coreene traversaseră
paralela 38 să intre în război la mijlocul lunii octombrie.
Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării suportului
aerian şi astfel a determinat schimbarea poziţiei Biroului Politic al Partidului
Comunist Chinez. Acest lucru demonstra limitele tratatului sino-sovietic. În
orice caz decizia de a interveni în Coreea a fost una chineză, mai precis a lui
Mao astfel încât la 19 octombrie trupele chineze au trecut râul Yalu.
,,Atacul chinezilor a fost o acţiune anticipată. Chinezii care-şi aminteau
atacul japonezilor din 1931 împotriva ţării lor via Coreea, aveau motive să
creadă că noua putere americană din Japonia este pe cale să repete această
acţiune.”39
,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o
retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a
fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei doctrine pentru
războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra
obiectivelor politice. Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost
declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menţinerea securităţii
forţelor Naţiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38
şi împiedicarea extinderii războiului.”40 Implicarea în război a chinezilor ,, a
denaturat caracterul războiului şi a dat naştere unei vehemente polemici în ceea
ce priveşte modul în care ar trebui să se desfăşoare în continuare. De la sfârşitul
lui iunie şi până la sfârşitul lui noiembrie războiul, deşi era purtat iniţial doar de
americani, putea fi considerat o expediţie internaţională punitivă. După
noiembrie el a devenit mai mult un conflict sino-american. Generalul MacArthur
dorea ca acest lucru să fie cunoscut şi să declare război Chinei, folosind cele mai
pertinente şi mai eficiente mijloace militare.”41
38
Chen Jian, op.cit., p. 29
39
P. Calvocoressi, op. cit., p. 111
40
H. Kissinger, op. cit., p. 421
41
P. Calvocoressi, op. cit., p. 111
La sfârşitul lunii noiembrie MacArthur a lansat o nouă ofensivă pentru a
alunga forţele nord-coreene peste râul Yalu dar acţiunea sa a coincis cu
contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao. Armatele ONU, prea
risipite, inferioare ca număr şi slab echipate pentru a se bate în aspra iarnă
coreeană, au bătut imediat în retragere. Comuniştii au ocupat din nou
Pyongyangul şi, intrând în Coreea de Sud, au ocupat din nou Seulul la începutul
lunii ianuarie 1951, Stalin salutând victoriile armatei populare chineze.
Truman a abandonat ,,unificarea” ca obiectiv al războiului, ,,oprirea agresiunii”
redevenind principalul scop al Statelor Unite: ,,Forţele Naţiunilor Unite se află
în Coreea pentru a stopa o agresiune care ameninţă nu numai întregul edificiu
al Naţiunilor Unite, ci toate speranţele de pace şi dreptate ale omenirii. Dacă
Naţiunile Unite cedează înaintea forţelor agresiunii, nicio naţiune nu va mai fi
în siguranţă.”42
Având din nou Seulul în mâinile lor ,,chinezii au repetat greşeala făcută
de MacArthur cu trei luni mai devreme. Dacă ei ar fi făcut oferta de a stabili pe
paralela 38, Washingtonul ar fi acceptat-o cu siguranţă, iar China ar fi câştigat
creditul de a fi înfruntat armata Statelor Unite la un an după câştigarea
propriului război civil. Însă la fel ca Truman, şese luni mai devreme, Mao a fost
purtat de entuziasmul provocat de succesele neaşteptate şi a încercat să scoată cu
totul forţele americane din peninsulă. A suferit şi el un important eşec. Chinezii
s-au ales cu mari pierderi când au atacat poziţiile fixe ale americanilor, de la sud
de Seul.”43
Soarta războiului s-a schimbat din nou odată cu ofensiva forţelor ONU din a
doua jumatate a lunii ianuarie 1951. În faţa unei puteri de foc superioare chinezii
s-au retras treptat din Coreea de Sud, Seulul revenind sub control sud-coreean în
martie. Forţele ONU au trecut pentru a doua oară paralela 38 în aprilie,
rezultatul bătăliei nefiind singurul aspect al conflictului care fusese răsturnat.

42
H. Kissinger, op. cit., p. 422
43
Ibidem
Administraţia Truman ,,era de-acum atât de traumatizată de şocul intervenţiei
chineze încât evitarea riscului s-a transformat în principalul său obiectiv.”44
Realităţile erau însă percepute greşit de administraţia americană care
credea că înfruntă o conspiraţie comunistă coordonată de Moscova care dorea să
preia controlul asupra întregii lumi. ,,Kremlinul, credea acum Washingtonul, nu
avea să accepte înfrângerea; avea să refacă situaţia după fiecare eşec al clienţilor
săi.”45 În ciuda acestor convingeri situaţia era alta. Stalin îşi daduse acordul ca
Nordul să atace Sudul numai după ce fusese asigurat de Kim Il-sung că riscul de
razboi era unul mic iar dacă acelaşi Stalin a fost de acord cu intervenţia chineză
a făcut-o pentru a spori probabil dependenţa Chinei faţă de URSS. Principalii
factori în problemă erau reprezentaţi de conducătorii de la Pyongyang şi Beijing.
Războiul din Coreea nu a însemnat atragerea din partea Kremlinului a Americii
într-un război în Asia pentru a ataca apoi în Europa şi acest lucru se datora
inferiorităţii arsenalului militar sovietic incluzând aici şi pe cel nuclear. Aşadar
Stalin nu ar fi riscat un război cu Statele Unite, război pe care nu avea cum să-l
câştige.
Nici MacArthur nu a înţeles aceste realităţi fiind adeptul declarat al
continuării războiului. Într-o declaraţie din 1951, acesta insista: ,,Aveţi în mână
un război şi nu puteţi spune pur şi simplu, ‹Lasă-l să se prelungească oricât, în
timp ce eu mă pregătesc pentru un alt război...›. Deoarece nu accepta vederile
administraţiei potrivit cărora războiul din Coreea trebuia purtat într-o manieră
care să evite să dea sovieticilor un pretext de a lansa un atac pe scară largă,
MacArthur pleda pentru o strategie prin care armatele chineze să fie înfrânte, cel
puţin în Coreea.”46 El dorea ,,un ultimatum în urma căruia China fie venea să
discute termenii încetării focului într-o perioadă de timp rezonabilă, fie acţiunile
ei în Coreea aveau să fie privite ca declaraţie de război împotriva naţiunilor
angajate acolo, iar acele naţiuni aveau să facă acei paşi pe care aveau să-i
considere necesari penrtu a se ajunge la o finalizare a chestiunii.”47
44
Ibidem
45
Ibidem, p. 423
46
Ibidem, p. 423-424
47
Ibidem, p. 424
De asemenea, MacArthur cerea cu diverse ocazii ca bazele manciuriene să
fie bombardate, să fie instituită o blocadă asupra Chinei, să fie întărite trupele
americane din Coreea şi tot aici să fie aduse forţele chineze naţionaliste din
Taiwan, dar câteva din aceste recomandări ca de pildă ultima ,,depăşeau cu mult
domeniul atribuţiilor unui comandant militar.”48 Truman nu a avut altceva de
făcut în această situaţie decât să îl demită pe MacArthur în aprilie 1951, iar
atunci când a făcut anunţul ,,a modificat încă o dată obiectivele americane.
Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la
reglementări pe linia de încetare a focului, oriunde s-ar fi aflat aceasta.”49
Statele Unite lăsau acum pe seama viitorului unificarea Coreei pe care o doriseră
şase luni mai devreme prin forţa armelor.
În primăvara lui 1951, generalul Matthew Ridgway, cel care îl înlocuise
pe MacArthur, a declanşat o nouă ofensivă în timpul căreia a eliberat Seulul şi a
trecut paralela 38 pentru a doua oară aşa cum am văzut mai sus. În iunie acelaşi
an, comuniştii au propus negocieri pentru armistiţiu. ,,În acel punct,
Washingtonul a ordonat să se pună punct acţiunilor ofensive ..... gest considerat
de administraţia Truman că avea să îmbunătăţească atmosfera negocierilor,
demonstrând chinezilor că Washingtonul nu urmărea victoria.”50 Aceste reţineri
ale Statelor Unite i-au dat prilejul Chinei să stopeze procesul prin care armata sa
era copleşită de cea americană dar cu toate acestea China a dus mai departe
războiul de uzură şi să pricinuiască pierderi însemnate americanilor pe parcursul
desfăşurării negocierilor.
Asfel la 23 iunie 1951, după ce conflictul se transformase într-un război
de poziţii, reprezentantul sovietic la Naţiunile Unite, J. A. Malik, într-un discurs
radiodifuzat în Statele Unite, a condus la începerea negocierilor vizând
încheierea unui armistiţiu, negocieri care au început pe 10 iulie la Kaesong în
Coreea de Nord iar mai târziu au fost transferate la Panmunjon.

48
Ibidem
49
Ibidem
50
Ibidem, p. 427
Într-o telegramă din arhivele sovietice punctele propuse pentru negociere
erau următoarele: ,,încetarea focului şi oprirea operaţiunilor militare; retragerea
trupelor la nord şi sud de paralela 38 cu 5 până la 10 kilometri; trecerea paralelei
38 atât pe cale terestră cât şi aeriană este interzisă oricărei părţi din momentul
încetării focului; retragerea forţelor navale din apele teritoriale ale Coreei;
retragerea tuturor trupelor străine în decursul a două luni şi efectuarea
schimbului de prizonieri de război.”51
Negocierile au fost îndelungate, purtate într-un climat de neîncredere,
,,lipsite de vreun rezultat concret, marcate de teama faţă de declanşarea unor noi
operaţiuni ample şi de acuzaţii împotriva americanilor care ar putea recurge la
folosirea armelor bacteriologice.”52 Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie
1951, cînd s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului cu o
poziţie uşor avansată a Coreei de Sud faţă de paralela 38. O dată soluţionat acest
aspect, în atenţia negociatorilor a fost adusă o nouă problemă, cea a prizonierilor
de război, mulţi dintre cei aflaţi în Coreea de Sud refuzând să se mai întoarcă în
tările de origine respectiv Coreea de Nord sau China.
În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace şi
o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor
pentru o perioadă nedefinită. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor acţiuni
coercitive dar conducătorii militari americani s-au declarat rezervaţi în privinţa
succesului unor operaţiuni terestre fără o reîmprospătare a trupelor, reluarea
luptelor în octombrie-noiembrie confirmând acest punct de vedere. Noua tactică
a ONU a vizat o acumulare masivă de trupe şi dirijarea acestora fie spre ,,gâtul”
peninsulei, fie spre râul Yalu, operaţiune susţinută de atacuri asupra depozitelor
de provizii şi aerodromurilor chineze.
În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower,
a declarat că este partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a
unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat într-un cerc
restrâns că ,,în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv
51
Telegram from Razuvaev to S. M. Shtemento, reporting a message from Kim Il-sung to Stalin, 1 iulie 1951
52
P. Calvocoressi, op. cit., p. 114
de arsenalul nostru militar, fără niciun fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi
răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea.
Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se pare
şi moartea lui Stalin din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent
la Moscova pentru funeeralii a sugerat revenirea la masa tratativelor şi
constatându-se acordul părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de
această dată acestea au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului
sud-coreean, Singham Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată.
De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea bombardamentelor
americane precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la
urmă comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi
acordul de încetare a focului a fost semnat.
Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la
Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord.
Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-a semnat.
Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Corei
rămânând în continuare încordate. Nici în timpul conferinţei de la Geneva din
1954 ,,nu s-a ajuns la un acord final iar Singham Rhee a plecat la Washington
pentru a încerca să convingă Statele Unite să încurajeze o invazie comună a
trupelor sud-coreene şi a celor lui Chiang Kai-shek în China. El susţinea că
regimul din China este în pragul colapsului, dar nu e reuşit să convingă
Congresul sau pe Eisenhower sau Dulles să adopte punctul său de vedere. Anul
ce a urmat trupele americane şi chineze au fost retrase treptat. Coreea a rămas
împărţită în două şi era limpede că războiul s-a sfârşit.”53

III. 2 Consecinţele Războiului din Coreea

53
Ibidem
Bilanţul războiului a fost unul înfiorător: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane
de nord-coreeni şi 1,3 milioane de sud-coreeni (în majoritate civili) au căzut
victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în luptă şi
peste 100.000 au fost răniţi. Peninsula a sfârşit prin a fi şi mai aspru disputată la
fel cum era şi la începutul războiului. Pentru a preveni o nouă invazie a Nordului
şi pentru a-l determina pe Rhee să accepte armistiţiul, Statele Unite au încheiat
un acord defensiv cu Coreea de Sud şi au menţinut trupe pe teritoriul acesteia.
Consecinţele războiului au făcut celebră replica generalului Bradley care a
susţinut ,,că războiul general cu Coreea ne-ar implica în implica în războiul
nepotrivit, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit şi împotriva duşmanului
nepotrivit.”54
Astfel războiul a scos ,,la iveală atât puterea cât şi limitele îngrădirii. În
termenii conducerii tradiţionale a statului, Coreea a fost cazul-test pentru a se
determina liniile de demarcaţie dintre cele două sfere de influenţă în competiţie,
aflate atunci în proces de formare. Americanii, însă, percepeau situaţia destul de
diferit, ca pe un conflict între bine şi rău şi ca pe o luptă purtată în beneficiul
lumii libere. Această interpretare a conferit acţiunilor americane o enormă
hotărâre şi dăruire...... În măsurarea succesului Americii în Coreea, Acheson era
mai puţin preocupat de rezultatele obţinute pe câmpul de luptă decât de
stabilirea conceptului de securitate colectivă: ,,Ideea de securitate colectivă a
fost pusă la încercare şi a rezistat. Naţiunile care cred în securitatea colectivă
au arătat că se pot strânge laolaltă şi lupta împreună.”55
Una din motivaţiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra
abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă. Faptul că rezultatul nu a
fost cel scontat este relevat şi de reţinerea acestui for de a întreprinde alte acţiuni
militare coercitive. Dar, dacă confruntarea din peninsulă nu a putut constitui un
precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu
certitudine a adus alte câştiguri comunităţii internaţionale. Intrarea Chinei în
război a constituit oportunitatea de a vedea în ce măsură aceasta poate lua parte
54
H. Kissinger, op. cit., p. 426
55
H. Kissinger, op. cit., p. 428
la un conflict armat iar SUA nu vor mai face unele greşeli pe care le-au făcut în
Coreea în timpul războiului din Vietnam.
O importanţă mai mare a avut-o însă efectele războiului asupra relaţiilor
dintre SUA şi Japonia. Truman luase decizia dinaintea izbucnirii războiului să
forţeze semnarea unui tratat de pace cu Japonia având astfel posibilitatea de a
păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-şi riscul ca Rusia să nu
semneze. Războiul a adăugat un plus de urgenţă aspectului şi a indus o
atmosferă prielnică pentru implementarea unei astfel de politici. De asemenea a
întărit hotărârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependenţe
comerciale a Japoniei faţă de China.
Cel mai mult pare să fi pierdut de pe urma războiului din Coreea
,,Uniunea Sovietică, ţara despre care conducătorii americani credeau că pusese
la cale întreaga poveste...... Dacă s-ar presupune că America ar fi putut obţine
mai mult în Coreea, sovieticii ar fi, atunci, obligaţi să-şi măsoare succesele în
termeni ca, de pildă, atenuarea pierderilor şi, poate, încurajarea, mai târziu, a
aventurierilor comunişti, mai ales în Indochina. În schimb, ei s-au confruntat cu
o masivă înclinare a balanţei puterii, puse în mişcare, din cauza reînarmării
aliaţilor şi a întăririi coeziunii aliaţilor...... În optsprezece luni de la invadarea
Coreei de Sud, Stalin a iniţiat o reconsiderare a politicii sovietice, care avea să
culmineze cu cea mai semnificativă deschidere diplomatică sovietică din
perioada imediat următoare războiului.56
Anul 1954 a fost ,,un fel de piatră de hotar pentru istoria postbelică a
Asiei. Conferinţa de la Geneva, deşi nu a reuşit să determine încheierea unui
acord în privinţa Coreei, a demonstrat că această ţară va reveni la situaţia care
domnea în 1949, împărţită în două şi eliberată de ocupaţia străină. În acelaşi an
Statele Unite au decis să nu intervină la Dien Bien Phu...... Acceptarea unui
statu quo ante în Coreea şi refuzul de a se implica în războiul din Indochina nu
denotau retragerea americanilor din Asia.”57

56
Ibidem
57
P. Calvocoressi, op. cit., p. 113
Principalul obiectiv al politicii americane era acela de a opri extinderea
comunismului prin cuceriri sau prin acţiuni subsersive. Agresiunea din Coreea
nu a reuşit să anexeze Coreea de Sud jumătăţii nordice comuniste, dar după
părerea americanilor comunismul înainta cu paşi mari în alte zone din Asia.

Concluzii

Mulţi istorici au interpretat războiul din Coreea ca fiind un plan sovietic


dar revizioniştii au venit cu alte păreri legate de conflictul dintre cele două
Corei. Astfel problema legată de cine a avut iniţiativa rămâne deschisă. S-a mers
şi pe ideea cum că Nordul ar fi răspuns unui atac venit din partea Sudului sau că
influenţa sovietică asupra nord-coreenilor a fost minimă sau chiar mai puţin
importantă decât cea a Partidului Comunist Chinez. Alţi autori au pus accentul
pe relaţia Mao-Stalin ca factor determinant în politica sovietică şi de aici ar
rezulta că URSS ar fi avut un rol propriu care a condus la izbucnirea
conflictului.
Având în vedere aceste teorii, lucrarea şi-a propus să răspundă la
întrebarea legată de ce s-a ajuns la escaladarea unui asemenea conflict tocmai în
Coreea, un loc la care nu se gândea nimeni?
Documentele amintite pe parcursul lucrării au arătat faptul că invazia nord-
coreeană din iunie 1950 nu a fost rezultatul dorinţei sovietice de a controla
întreaga peninsulă.URSS a căutat să-şi protejeze interesele economice şi
strategice printr-o manieră tradiţională de menţinere a balanţei de putere în
Coreea. De aici rezultă clar că iniţiativa reunificării aparţinea Pyongyangului şi
nu Moscovei iar motivul colaborării dintre Uniunea Sovietică şi China
comunistă a fost probabil acela de a-i lega pe comuniştii chinezi mai mult de
Moscova pentru a evita o apropiere a Chinei de America.
Este clar că sprijinul lui Stalin pentru planurile nord-coreene de
reunificare a ţării nu a fost acordat pentru a testa o reacţie din partea Americii.
Totuşi Stalin şi-a asumat acest risc dar este poate la fel de evident că acest
sprijin nu a avut de-a face cu expansionismul de nestăpânit al sovieticilor
imaginat de autorii NSC-68. Altfel spus, realitatea era eronat percepută în
ambele tabere. De exemplu comuniştii nu au găsit plauzibil ca America să
opună rezistenţă la capătul unei peninsule, când le recunoscuse acestora cea mai
mare parte a zonei continentale a Asiei.
Războiul a condus la schimbarea fundamentală a politicii externe
americane precum şi la reconsiderarea celei sovietice, în cazul Chinei aceasta
reuşind să obţină o situaţie de ,,blocaj” cu America printr-un amestec de
manevre politice şi militare.
Americanii şi-au lărgit zona de containment în întreg perimetrul estic al Asiei iar
războiul a fost catalizatorul pentru consolidarea acestui proces. De asemenea
americanii au transformat NATO într-o organizaţie militară integrată condusă de
un comandant suprem american şi au păstrat trupe pe continentul european.
De cealaltă parte sovieticii au manifestat o deschidere fără precedent în politica
externă imediat după război.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI SPECIALE

1. Delmas, Claude, Coree 1950 paroxysme de la guerre froide, Bruxelles,


Scorpion, 1982
2. Lowe, Peter The origins of the Korean War, London, Longman, 1986
3. Paige, Glenn, The korean decision: june 24-30, 1950, New York, The Free
Press, 1968
4. Rutherford, Poats, Decision on Korea, New York, The McBride Comp, 1954
5. Stueck, William, The Korean War and International History, Princeton,
Princeton University Press, 1995
6. Torkunov, Anatoly, Ufimtsev, Yevgeniy, The Korean War, how it started.
History of the Fatherland “Stalin, Kim Il-sung, and the 38th Parallel” în
Krasnaya Zvezda, 5 august 1995
7. Weintraub, Stanley, MacArthur’s war: Korea and the undoing of an
American hero, New York, London, The Free Press, 2000

LUCRĂRI GENERALE
1. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 5, Traducere Monica
Timu, Iaşi, Institutul European, 1998
2. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Traducere Simona Ceauşu,
Ediţia a 7-a, Bucureşti, ALLFA, 2000
3. Halloway, David, Stalin şi bomba atomică. Uniunea Sovietică şi energia
atomică 1939 – 1956, Traducere Mihaela Andreiovici şi Agop Bezerian, Editura
Maşina de Scris, Institutul European, 1998
4. Kissinger, Henry, Diplomatia, Traducere Mircea Stefancu si Radu
Paraschivescu, Editia a 2-a, Bucuresti, BIC ALL, 2007
5. Lafeber, Walter, America, Rusia and the cold war 1945-1980, New York,
Chichester, 1980
6. Laloy, Jean, Entre guerre et praix 1945-1965, Paris, Plon, 1966
7. Manchester, William, MacArthur un Caesar American (1880-1964), Paris,
Robert Laffont, 1982
8. Nahm, Andrew, Korea: tradition and tranformation: a history of the Korea,
Seoul, Holym, 1988
9. Parish, Thomas, Enciclopedia Razboiului Rece, Traducere Ion Nastasia