Sunteți pe pagina 1din 708

generală. Voi. I

Tratat de drept penal.

Partea

Lucrarea constituie primul volum din Tratatul de drept penal, partea generalii şi propune o abordare nouă. în consonanţă cu orientările actuale ale doctrinei şi jurispmdenţei din principalele sisteme juridice europene, a instituţiilor părţii generalea dreptului penal. Poziţiile tradiţionale ale doctrinei şi legislaţiei penale române privind principiile fundamentale ale dreptului penal, legea penală şi limitele aplicării sale, teoria generală a infracţiunii suni reexaminate, în acesi prim volum, prin prisma dreptului comparat, fiind propuse noi interpretări dar şi noi soluţii legislative, menite a facilita compatibilizarea dreptului penal român cu celelalte legislaţii europene, in contextul procesului de armonizare legislativă la nivel comunitar. în acelaşi timp. lucrarea propune o analiză aprofundată a implicaţiilordreptului comunitar asupra dreptului penal intern, ca urmare a aderării României la Uniunea fiuropeanâ. Lucrarea se adresează în egală măsura teoreticienilor şt practicienilor ale căror preocupări profesional-ştiimitice ating domeniul dreptului penal, dar şi studenţilor care doresc să aprofundeze cunoştinţele dobândite în urma parcurgerii programei universitare a disciplinei Drept penai partea generală.

Florin Streteanu

Tratat de drept penal

Partea generală

Volumul I

C.H. Beck

Editura C.H. Beck este acreditată CNCSIS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul Superior

Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul 1 Florin Streteanu

Copyright © 2008 - Editura C.H. Beck

Toate drepturile rezervate Editurii C.H. Beck. Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii C.H. Beck. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STRETEANU, FLORIN Tratat de drept penal: Partea generală / Florin Streteanu. - Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008- 2 vol. ISBN 978-973-115-163-2 Vol. 1. - 2008. - Bibliogr. - Index. - ISBN

978-973-115-232-5

343(498)(075.8)

Editura C.H. Beck

Str. Serg. Nuţu Ion nr. 2, sector 5, Bucureşti

Tel.:

(021) 410.08.47; (021) 410.08.09; (021) 410.08.73; (021) 410.08.46

Fax: (021) 410.08.48 E-mail: comenzi@beck.ro

Redactor: Forma Şerban Tehnoredactor: Cătălin Mantu

Realizat la Imprimeria Arta Grafică S.A., Bucureşti

Cuprins

Abrevieri

XVII

Capitolul I. Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

1

§ 1. Definirea dreptului penal

1

Rezonanţa socială a dreptului penal, p. 1; 2. Definiţie, p. 2 §2. Funcţiile dreptului penal

1.

3

 

3.

Preliminarii, p. 3; 4. Funcţia protectoare, p. 5; 5. Funcţia edu­

cativă, p. 7

§3. Caracterele dreptului penal

10

 

6.

Dreptul penal ca ramură de drept public, p. 10; 7. Dreptul penal

ca ramură autonomă de drept, p. 13; 8. Caracterul subsidiar al dreptului penal, p. 16; 9. Caracterul selectiv al dreptului penal,

P- 17 §4. Structura dreptului penal

18

 

10.

Drept penal general şi drept penal special, p. 18; 11. Drept

penal intern şi drept penal extern, p. 21; 12. Alte clasificări, p. 24

 

§5. Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

24

 

13.

Aspecte generale, p. 24; 14. Raporturile dreptului penal cu

dreptul constituţional, p. 25; 15. Raporturile dreptului penal cu

 

dreptul contravenţional, p. 28; 16. Raporturile dreptului penal cu dreptul procesual penal, p. 31 §6. Relaţia între dreptul penal şi morală

33

17. Nucleul dreptului penal - domeniu comun, p. 33; 18. Domenii

marginale diferite, p. 33

Capitolul II. Principiile fundamentale ale dreptului penal 35 Secţiunea I. Preliminarii 35

19. Definiţie, p. 35; 20. Cadrul principiilor fundamentale, p. 35.

Secţiunea a Il-a. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

36

§1. Consideraţii generale 36

21. Definiţie şi fundament, p. 36; 22. Implicaţii ale principiului

legalităţii, p. 37 §2. Lex scripta

38

23.

Limitarea sferei izvoarelor dreptului penal, p. 38; 24. Accesibi­

litatea legii, p. 38 §3. Lex certa

39

25. Previzibilitatea legii, p. 39; 26. Tehnici de formulare a normelor

penale, p. 41; 27. Elementele descriptive în conţinutul incrimi­

Tratat de drept penal. Partea generală

nării, p. 43; 28. Elementele normative în conţinutul incriminării,

p. 45; 29. Elemente aparţinând vocabularului tehnic în conţinutul

incriminării, p. 29

§4. Lex stricta

47

30.

Consecinţe în aplicarea legii penale, p. 47

4.1. Analogia în dreptul penal

47

31.

Definiţie şi efecte, p. 47; 32. Inadmisibilitatea analogiei în

defavoarea inculpatului, p. 48; 33. Situaţia clauzelor legale de

 

analogie în defavoarea inculpatului, p. 50; 34. Admisibilitatea

analogiei în favoarea inculpatului, p. 52; 35. Condiţii de aplicare a analogiei în favoarea inculpatului, p. 54; 36. Domenii de incidenţă ale analogiei în favoarea inculpatului, p. 56

4.2. Interpretarea legii penale

58

37.

Definiţie şi clasificări, p. 58; 38. Interpretare gramaticală,

istorică, logico-sistematică şi teleologică, p. 59; 39. Interpretare

 

evolutivă, p. 62; 40. Delimitarea interpretării evolutive faţă de analogie, p. 65 §5. Lexpraevia

66

41.

Neretroactivitatea legii, p. 66; 42. Trimitere, p. 67

§6. Implicaţii specifice ale principiului legalităţii pedepsei

67

43.

Implicaţii privind elaborarea normelor penale, p. 67; 44. Impli­

caţii în activitatea de aplicare a normelor penale, p. 69

 

Secţiunea a IlI-a. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

69

45.

Definiţie şi fundament, p. 69; 46. Conţinut, p. 71; 47. Compa­

tibilitatea cu răspunderea penală a persoanei juridice, p. 74 Secţiunea a IV-a. Principiul minimei intervenţii (principiul subsidiarităţii)

77

48.

Definiţie şi fundament, p. 77; 49. Obligaţii ce se impun legiui­

torului,p. 78; 50. Inexistenţa unui mandat constituţional implicit de legiferare în materie penală, 82; 51. Consecinţe privind aplicarea

 

normelor penale, p. 85 Secţiunea a V-a. Principiul individualizării

87

52.

Definiţie şi fundament, p. 87; 53. Individualizarea legală,

p.

89; 54. Controlul de proporţionalitate al individualizării legale,

p. 90; 55. Individualizarea judiciară, p. 94; 56. Individualizarea

 

administrativă, p. 96 Secţiunea a Vl-a. Principiul umanismului dreptului penal

97

57.

Definiţie şi fundament, p. 97; 58. Implicaţii practice, p. 97

Capitolul III. Izvoarele dreptului penal. Normele penale

99

Secţiunea I. Izvoarele dreptului penal

99

§ 1. Consideraţii introductive 99

59. Definiţie şi clasificare, p. 99; 60. Noţiunea de „lege penală”,

Cuprins

§2. Constituţia ca izvor de drept penal

100

61. Incidenţa Constituţiei în sfera dreptului penal, p. 100;

62. Deciziile Curţii Constituţionale - izvoare de drept penal, p. 101

§3. Legea organică şi actele asimilate acesteia

104

63.

Legea organică, p. 104; 64. Actele anterioare Constituţiei din

1991, asimilate legii organice, p. 105

 

§4. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului

107

65.

Legitimitatea constituţională a intervenţiei ordonanţelor

Guvernului în materie penală, p. 107; 66. Utilizarea excesivă a ordonanţelor de urgenţă în materie penală, p. 108 §5. Cutuma ca izvor de drept penal

109

67.

Admisibilitatea şi limitele intervenţiei cutumei în materie penală,

p.

109; 68. Cutuma - cauză care face ca fapta să nu constituie

infracţiune, p. 111; 69. Cutuma - instrument de interpretare a legii

 

penale, p. 113

§6. Decretele prezidenţiale

114

70.

Decretul de graţiere individuală - izvor de drept penal, p. 114

§7. Deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs

 

în interesul legii

114

71.

Calitatea de izvor de drept penal a deciziei pronunţate în recurs

în interesul legii, p. 114; 72. Momentul dobândirii caracterului obligatoriu al deciziei, p. 116 §8. Izvparele internaţionale

117

73.

Clasificare, p. 117; 74. Izvoarele internaţionale directe, p. 118;

75.

Izvoarele internaţionale indirecte, p. 119

§9. Normele adoptate la nivelul Uniunii Europene - izvoare de drept penal

119

76.

Aspecte introductive, p. 119; 77. Normele europene din cadrul

Pilonului III ca izvoare de drept penal, p. 122; 78. Competenţa CJCE în privinţa deciziilor-cadru, p. 123; 79. Intervenţia actelor adoptate în cadrul Pilonului I în sfera dreptului penal intern,

 

p.

126; 80. Efectul de neutralizare, p. 127; 81. Obligaţia de legi­

ferare penală decurgând din actele adoptate în cadrul Pilonului I,

 

p.

132

Secţiunea a Il-a. Normele juridice penale

134

§1. Caractere, structură şi clasificări ale normelor penale 82. Caracteristicile normei penale, p. 134; 83. Structura normei

134

penale, p. 135; 84. Criterii de clasificare, p. 137 §2. Normele penale-cadru (în alb)

139

85.

Definiţie şi clasificare, p. 139; 86. Constituţionalitatea normelor

în alb proprii, p. 142

 

§3. Normele de trimitere şi normele de referire

145

87. Definiţie şi delimitare, p. 145; 88. Particularităţile normei de

trimitere, p. 145; 89. Inconvenientele utilizării normelor de trimi-

Tratat de drept penal. Partea generală

tere, p. 147; 90. Particularităţile normei de referire, p. 149; 91. Deli­ mitarea normelor de referire faţă de norme le-cadru, p. 150

Capitolul IV. Limitele aplicării legii penale 152 Secţiunea I. Limitele spaţiale ale aplicării legii penale 152

§ 1.

Consideraţii generale 152

92.

Ineficienţa limitării efectelor legii penale la teritoriul naţional,

p.

152; 93. Criterii de delimitare a efectelor legii penale în spaţiu,

p.

152

§2.

Principiul teritorialităţii legii penale rom âne

153

94.

Definiţie, p. 153; 95. Noţiunea de teritoriu, p. 154; 96. Locul

comiterii infracţiunii, p. 159; 97. Localizarea infracţiunii în cazuri speciale, p. 160; 98. Irelevanţa dispoziţiilor legii străine, p. 164

 

§3.

Principiul personalităţii legii penale române

165

99.

Definiţia şi condiţiile de incidenţă, p. 165; 100. Inaplicabilitatea

în cazul persoanelor juridice, p. 168; 101. Irelevanţa dispoziţiilor

 

legii străine, p. 168

§4. Principiul realităţii legii penale române

169

 

102.

Definiţie, p. 169; 103. Condiţii de aplicare, p. 170

§5.

Principiul universalităţii legii penale române

173

104.

Conţinut, p. 173; 105. Condiţii de aplicare, p. 174; 106. Apli­

carea în cazul unor infracţiuni împotriva Statului român sau a

 

cetăţenilor români, p. 176

§6.

Cooperarea internaţională în materie penală

177

107.

Dezvoltarea dreptului penal internaţional, p. 177; 108. Coope­

rarea în cadrul Uniunii Europene, p. 179 §7. Extrădarea

179

7.1. Consideraţii generale 179

109. Definiţie, p. 179; 110. Clasificări, p. 180; 111. Reglementare,

p. 181

7.2. Condiţii de fond pentru acordarea extrădării

182

7.2.1. Persoanele supuse extrădării 182

112.

Principiu, p. 182; 113. Situaţia cetăţenilor români, p. 182;

 

114.

Persoane exceptate de la extrădare, p. 183

7.2.2.

Condiţii cu privire la faptă

185

115.

Dubla incriminare, p. 185; 116. Să nu fie vorba de o infrac­

ţiune de natură politică sau conexă unei infracţiuni

politice,

p.

186; 117. Să nu fie vorba de o infracţiune militară, p. 188;

118.

Gravitatea infracţiunii, p. 189

7.2.3.

Condiţii privind acţiunea penală şi competenţa

189

119. Infracţiunea să nu atragă competenţa legii penale române,

p.

189;

120. Punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale,

p.

190; 121. Cauza penală privind infracţiunea ce face obiectul

Cuprins

cererii de extrădare să nu se afle pe rolul autorităţilor române,

p. 190; 122. Cauza penală privind infracţiunea ce face obiectul

191;

123. Acţiunea penală ori executarea pedepsei să nu se fi stins ca

cererii de extrădare să nu fi fost soluţionată definitiv, p.

efect al prescripţiei, amnistiei sau graţierii, p. 191 7.2.4. Particularităţi ale condiţiilor extrădării în relaţiile cu celelalte

state membre ale Uniunii Europene

192

 

124.

Condiţii mai puţin restrictive, p. 192; 125. Aplicare în timp,

 

p.

193

7.3.

Limite impuse de garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

 
 

ale omului

194

126.

Dreptul la viaţă, p. 194; 127. Interzicerea torturii şi tratamen­

 

telor inumane sau degradante, p. 195; 128. Dreptul la un proces

 

echitabil, p. 197; 129. Dreptul la viaţă familială, p. 198 7.4. Efectele soluţionării cererii de extrădare

199

 

130.

Respingerea cererii, p. 199; 131. Admiterea cererii. Principiul

 

specialităţii extrădării, p. 200

 

7.5.

Extrădarea aparentă

204

 

132.

Delimitarea faţă de extrădare, p. 204

§8. Mandatul european de arestare

204

8.1. Aspecte generale

204

 

133.

Definiţie, p. 204; 134. Aplicarea în timp a dispoziţiilor refe­

 

ritoare la mandatul european de arestare, p. 206

 

8.2. Emiteirea mandatului european de arestare

207

 

135. Competenţa de emitere, p. 207;

136. Condiţiile emiterii,

p.

207

8.3. Executarea unui mandat european de arestare

208

 

137.

Competenţa punerii în executare, p. 208; 138. Infracţiunile

 

care fac obiectul mandatului, p. 208; 139. Motive de refuz obliga­ toriu al executării mandatului, p. 212; 140. Motive de refuz facul­

 

tativ al executării mandatului, p. 212; 141. Condiţionări supli­ mentare la remitere, p. 216; 142. Principiul specialităţii în cazul mandatului european de arestare, p. 217 Secţiunea a Il-a. Limitele personale ale aplicării legii penale române

219

§1. Consideraţii generale

219

 

143.

Justificare, p. 219; 144. Imunităţi şi inviolabilităţi, p. 219

§2.

Imunităţile de drept intern

220

2.1. Imunitatea Preşedintelui Republicii

221

 

145.

Imunitatea funcţională, p. 221; 146. Imunitatea procedurală,

 

p.

224

2.2. Imunitatea parlamentară

225

147. Imunitatea funcţională, p. 225; 148. Imunitatea procedurală,

p. 228

Tratat de drept penal. Partea generală

2.3.

Alte imunităţi de drept intern

229

149.

Imunitatea Avocatului poporului, p. 229; 150. Imunitatea

judiciară, p. 230; 151. Imunitatea familială, p. 231 §3. Imunităţile de drept internaţional

231

 

152.

Caracterizare, p. 231; 153. Sfera de incidenţă a imunităţii,

p.

232

§4. Natura juridică a imunităţii de drept material

235

 

154.

Importanţă, p. 235; 155. Cauză de nepedepsire, p. 236

Secţiunea a IlI-a. Limitele temporale ale aplicării legii penale române

237

§ 1. Cadrul general al principiilor care guvernează aplicarea în timp a legii penale

237

 

156.

Ierarhia principiilor care guvernează materia, p. 237; 157. Un

principiu al ultraactivităţii?, p. 238

 

§2. Activitatea legii penale

238

 

158.

Coordonate, p. 238; 159. Intrarea în vigoare a legii penale,

p.

239; 160. Ieşirea din vigoare a legii penale, p. 240; 161. Momen­

 

tul comiterii infracţiunii, p. 245 §3. Principiul neretroactivităţii legii penale 162. Fundamentul constituţional, p. 248; 163. Conţinut şi domeniu de incidenţă, p. 249; 164. Legi care şi-au pierdut retroactivitatea obligatorie, p. 251; 165. Incidenţa principiului neretroactivităţii în

248

cazul schimbărilor de jurisprudenţă, p. 259 §4. Excepţii de la principiul neretroactivităţii

262

 

166.

Noţiunea de lege penală mai favorabilă, p. 262; 167. Legea

de dezincriminare, p. 264; 168. Legea de amnistie sau graţiere,

 

p.

270; 169. Legea mai favorabilă stricto sensu, p. 270

§5. Legea penală mai favorabilă

271

5.1. Justificarea aplicării legii mai favorabile. Ipoteze de aplicare

271

 

170.

Justificare, p. 271; 171. Ipoteze de aplicare, p. 272

5.2.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor

 

nedefinitiv judecate

272

 

172.

Cadrul aplicării, p. 272; 173. Condiţiile de aplicare a legii

penale mai favorabile, p. 273; 174. Criterii de determinare a legii penale mai favorabile, p. 280; 175. Determinarea legii penale mai

 

favorabile în cazul legilor complexe, p. 283

5.3.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

288

176.

Cadrul aplicării, p. 288; 177. Aplicarea obligatorie a legii

penale mai favorabile, p. 289; 178. Aplicarea facultativă a legii

 

penale mai favorabile, p. 294

§6. Ultraactivitatea legii penale. Legea penală temporară

296

179. Noţiunea de ultraactivitate a legii, p. 296; 180. Noţiunea de

lege temporară, p. 297; 181. Justificarea şi efectele ultraactivităţii

legii temporare, p. 298; 182. Retroactivitatea legii temporare?,

p. 301

Cuprins

§7. Aplicarea în timp a legii penale în cazul ordonanţelor de urgenţă respinse sau aprobate cu modificări de către Parlament

301

 

183.

Aspecte generale, p. 301; 184. Efectele respingerii sau modi­

ficării ordonanţei, p. 302; 185. Suspendarea aplicabilităţii unei ordonanţe de urgenţă, p. 306 §8. Aplicarea în timp a legii penale în cazul actelor normative declarate

 
 

neconstituţionale

307

 

186.

Efectele deciziei de constatare a neconstituţionalităţii,

 

p.

307; 187. Implicaţiile deciziei în privinţa aplicării în timp a

legii penale, p. 308

 

§9. Conflictul de legi în timp determinat de interferenţele dreptului intern

 

cu normele

dreptului comunitar

311

 

188.

Coordonatele analizei, p. 311; 189. Legea nouă, mai favo­

 

rabilă, contravine unei

norme comunitare, p. 312; 190. Legea

 

nouă, mai severă, contravine dreptului comunitar, p. 316

§10. Concursul de norme penale (concursul de calificări)

318

 

191.

Aspecte generale, p. 318; 192. Calificările alternative,

 

p.

319; 193. Calificările incompatibile, p. 320; 194. Calificările

redundante, p. 321; 195. Calificările echivalente, p. 323

 

Capitolul V. Teoria generală a infracţiunii

325

Secţiunea I. Aspecte generale

325

§1. Preliminarii

325

 

196. Obiectul de studiu al teoriei generale a infracţiunii, p. 325;

197. Definirea infracţiunii, p. 325

§2. Trăsăturile generale ale infracţiunii

327

 

198.

Trăsăturile enunţate de Codul penal în vigoare, p. 327; 199. Con­

 

cepţia modernă privind trăsăturile infracţiunii. Tipicitate şi antiju-

 

§3.

ridicitate în definiţia infracţiunii, p. 329; 200. Concluzii, p. 332 Clasificarea infracţiunilor

334

201. Clasificarea bipartită sau tripartită a infracţiunilor, p. 334;

202. Infracţiuni politice şi infracţiuni de drept comun, p. 335;

203. Infracţiuni cu conţinut unic, cu conţinut alternativ şi cu conţi­ nuturi alternative, p. 339 Secţiunea a Il-a. Infracţiunea - faptă prevăzută de legea penală (faptă tipică)

343

§ 1.

Aspecte generale

343

 

204.

Definiţie, p. 343; 205. Elemente, p. 343

§2. Obiectul infracţiunii

345

 

206.

Obiectul juridic al infracţiunii, p. 345; 207. Obiectul material

al infracţiunii, p. 351 §3. Subiectul activ

354

208. Definiţia subiectului activ, p. 354; 209. Persoana fizică

-

subiect activ al infracţiunii, p. 355; 210. Persoana juridică -

Tratat de drept penal. Partea generală

§4.

subiect activ al infracţiunii, p. 356; 211. Subiect activ general şi subiect activ special, p. 380 Subiectul pasiv al infracţiunii

381

 

212.

Definire, p. 381; 213. Clasificarea infracţiunilor prin raportare la

subiectul pasiv, p. 382 §5. Latura obiectivă a infracţiunii

 

384

5.1. Acţiunea sau

inacţiunea

 

;

384

 

214.

Un concept global de acţiune?, p. 384; 215. Acţiunea, p. 389;

216.

Inacţiunea, p. 391; 217. Delimitarea între acţiune şi inacţiune,

 

p.

392; 218. Clasificarea infracţiunilor omisive, p. 394; 219. Teoria

poziţiei de garant, p. 398

 

5.2. Urmarea

 

404

 

220.

Noţiune, p. 404; 221. Infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de

 

pericol, p. 405; 222. Infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de

pericol abstract, p. 407

 

5.3. Raportul de cauzalitate

 

412

 

223.

Aspecte introductive, p. 421; 224. Teoria echivalenţei condi­

 

ţiilor, p. 414; 225. Teoria cauzei adecvate, p. 416; 226. Teoria cauzei relevante juridic, p. 418; 227. Teoria cauzalităţii umane,

p.

418; 228. Teoria imputării obiective a rezultatului, p. 419

 

5.4. Alte elemente din structura laturii obiective

 

428

 

229.

Prezentare şi semnificaţie, p. 428

 

§6. Latura subiectivă a infracţiunii

 

429

 

230.

Aspecte generale, p. 429; 231. Elementele laturii subiective,

 

p.

430

6.1. Intenţia

,

430

 

232.

Definiţie, p. 430; 233. Structura intenţiei, p. 430; 234. Formele

 

intenţiei, p. 435

 

6.2. Culpa

 

445

 

235.

Definiţie, p. 445; 236. Structura culpei, p. 446; 237. Culpa cu

 

prevedere şi culpa fără prevedere, p. 449; 238. Alte clasificări ale formelor culpei, p. 458

6.3. Praeterintenţia

 

460

 

239.

Definiţie, p. 460; 240. Structura praeterintenţiei, p. 461; 241.

 

Delimitarea praeterintenţiei faţă de celelalte forme ale vinovăţiei,

p.

465

6.4. Elemente secundare în structura laturii subiective - scopul şi mobilul

467

 

242. Scopul special, p. 467; 243. Mobilul special, p. 468

 

Secţiunea a IlI-a. Infracţiunea - faptă antijuridică. Cauzele justificative

469

§ 1. Preliminarii

469

244. Antijuridicitatea în contextul trăsăturilor generale ale infrac­

ţiunii, p. 469; 245. Noţiunea şi fundamentul cauzelor justificative,

p. 471; 246. Structura cauzelor justificative, p. 472; 247. Efectele

cauzelor justificative, p. 475

Cuprins

§2. Legitima apărare

 

476

 

248.

Definiţie şi fundament, p. 476; 249. Condiţiile atacului,

p. 478; 250. Condiţiile apărării, p. 489; 251. Efectele legitimei

apărări,

p.

496;

252. Legitima apărare prezumată, p. 498;

253.

Excesul justificat de legitimă apărare, p. 503

 

§3. Starea de necesitate

 

505

 

254.

Definiţie şi fundament, p. 505; 255. Delimitarea faţă de

legitima apărare, p. 507; 256. Condiţiile stării de pericol, p. 507;

257.

Condiţiile acţiunii de salvare, p. 514; 258. Efectele stării de

necesitate, p. 523; 259. Excesul în acţiunea de salvare, p. 523 §4. Consimţământul victimei

525

 

260.

Definiţie şi funcţii, p. 525; 261. Fundamentul cauzei justifi­

§5.

cative a consimţământului victimei, p. 527; 262. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului victimei, p. 528; 263. Consim­ ţământul victimei în cazul faptelor din culpă, p. 535; 264. Con­ simţământul prezumat, p. 537 Exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii

540

 

265.

Aspecte generale, p. 540; 266. Exercitarea unui drept, p. 540;

267.

îndeplinirea unei obligaţii, p. 543

§6. Alte cauze justificative extralegale

545

 

268.

Prezentare, p. 545

 

Secţiunea a IV-a. Infracţiunea - faptă comisă cu vinovăţie

546

§ 1.

Preliminarii . 269. Evoluţia conceptului de vinovăţie, p. 546; 270. Elementele vinovăţiei, p. 549

546

§2. Responsabilitatea. Cauzele care înlătură responsabilitatea

550

 

271.

Definiţie, p. 550; 272. Justificare, p. 551

2.1. Iresponsabilitatea

 

551

 

273.

Definiţie şi cauze, p. 551; 274. Constatare şi efecte, p. 553

2.2. Beţia

 

554

 

275.

Definiţie, p. 554; 276. Formele şi efectele beţiei, p. 554

2.3. Minoritatea

 

557

 

277.

Reglementare legală, p. 557; 278. Măsurile ce pot fi luate faţă

de minorul care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dar nu

răspunde penal, p. 558

 

2.4. Actio libera in causa

 

560

 

279.

Definiţie şi fundamentare, p. 560; 280. Efectele actio libera

in causa asupra răspunderii penale, p. 562

§3. Cunoaşterea antijuridicităţii faptei. Eroarea

566

3.1. Aspecte generale

 

566

 

281.

Definiţie, p. 566; 282. Clasificarea formelor erorii, p. 566

3.2. Eroarea de fapt

 

569

de

fapt, p. 570; 285. Eroarea asupra obiectului acţiunii (error in

283. Definiţie,

p.

569;

284.

Efectele

generale

ale

erorii

Tratat de drept penal. Partea generală

objecto, error in persona), p. 573; 286. Eroarea asupra cursului

cauzal (aberratio causas), p. 574; 287. Aberratio ictus, p. 575;

288. Aberratio delicii. 289. Eroarea asupra mijloacelor folosite la

comiterea faptei, p. 579; 290. Eroarea asupra cauzelorjustificative,

p. 579

3.3.

Eroarea de drept

581

291.

Eroarea asupra unei norme extrapenale, p. 581; 292. Eroarea

asupra unei norme penale, p. 584

§4. Exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Cauze care exclud exigibilitatea

585

 

293.

Definiţie, p. 585; 294. Cauzele care exclud exigibilitatea,

p.

586

4.1. Constrângerea fizică

 

586

 

295.

Definiţie, p. 586; 296. Condiţii, p. 587; 297. Efectele constrân­

gerii fizice, p.

588

4.2. Constrângerea morală

 

590

 

298.

Definiţie, p. 590; 299. Condiţii, p. 591 ; 300. Efectele constrân­

gerii morale, p. 593

4.3. Cazul fortuit

 

593

 

301.

Definiţie, p. 593; 302. Caracteristici şi efecte, p. 594

Secţiunea a V-a. Infracţiunea - faptă care prezintă pericol social

596

 

303.

Locul pericolului social în contextul trăsăturilor generale ale

infracţiunii, p. 596; 304. Pericol social abstract şi pericol social

concret, p. 597; 305. Faptele care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, p. 598

Capitolul VI. Formele infracţiunii intenţionate

603

§1. Consideraţii generale

603

 

306.

Etapele infracţiunii. Prezentare, p. 603

§2. Faza internă a infracţiunii

603

 

307.

Momentele fazei interne, p. 603; 308. Nesancţionarea fazei

interne, p. 604 §3. Faza actelor de pregătire

606

 

309.

Definiţia şi clasificarea actelor de pregătire, p. 606; 310. Sanc­

ţionarea actelor de pregătire, p. 607 §4. Tentativa (faza actelor de executare)

609

4.1. Definiţia şi condiţiile generale de existenţă ale tentativei

609

 

311.

Definiţia legală, p. 609; 312. Condiţiile de existenţă a ten­

tativei, p. 609

4.2. Infracţiuni la care nu este posibilă tentativa

617

313. Infracţiunile din culpă, p. 617; 314. Infracţiunile praeterin-

tenţionate,

316. Infracţiunile de executare promptă, p. 620; 317. Infracţiunile

619;

Infracţiunile

p.

618;

315.

omisive

proprii,

p.

Cuprins

de obicei, p. 621; 318. Infracţiunile de consumare anticipată, p. 622;

319. Admisibilitatea tentativei în cazul altor infracţiuni, p. 622

4.3. Formele tentativei

625

320.

Criterii de clasificare, p. 625; 321. Tentativa imperfectă

şi tentativa perfectă, p. 625; 322. Tentativa proprie şi tentativa

 

improprie, p. 628; 323. Tentativa idonee şi tentativa neidonee, p. 636

4.4. Delimitarea tentativei faţă de fapta putativă

639

324.

Determinarea noţiunii de „faptă putativă”, p. 639; 325. Eroa­

rea inversă asupra unui element cognitiv, p. 641; 326. Situaţia subiectului calificat impropriu, p. 643

 

4.5. Sancţionarea tentativei

646

327. Aspecte generale, p. 646; 328. Sancţionarea tentativei în

codul penal în vigoare, p. 647

4.6. Cauzele de nepedepsire a tentativei 650

329. Aspecte generale, p. 650; 330. Desistarea, p. 651; 331. împie­

dicarea producerii rezultatului, p. 658; 332. Efectele desistării şi

împiedicării producerii rezultatului, p. 664 §5. Infracţiunea consumată

666

333.

Momentul consumării infracţiunii, p. 666; 334. Delimitarea

infracţiunii consumate faţă de tentativă, p. 667; 335. Epuizarea

 

infracţiunii, p. 670

Bibliografie

673

Index

689

I. Termeni şi expresii:

Abrevieri

alin.

alineat

art.

articol

B.J.

Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, culegere

de decizii pe

anul

C.Ap.

Curtea de Apel

Cas.II

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (română), secţia a Il-a

C.cas.

Curtea de casaţie

C.Const.

Curtea Constituţională

C.D.

Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem

C.D.P.

Caiete de Drept Penal

C.E.D.O.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Com.E.D.O.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului

C.pen.

Codul penal

C.proc.pen.

Codul de procedură penală

C.S.J.

Curtea Supremă de Justiţie

C.S.J. c9

Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători

Decr.

Decret

I.C.C.J.

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

P.R.

Pandectele române

R.D.P.

Revista de drept penal

R.D.P.C.

Revue de droit pénal et de criminologie

R.R.D.

Revista Română de Drept

R.S.C.

Revue de science criminelle et de droit pénal comparé

R.T.D.H.

Revue trimestrielle des droits de l’homme

SUBB

Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, serie Iurisprudentia

Trib. jud.

Tribunalul judeţean

T.(M).B.

Tribunalul (Municipiului) Bucureşti

TCE

Tratatul instituind Comunitatea Europeană

Trib. Suprem

Tribunalul Suprem

Tratat de drept penal. Partea generală

Trib. Suprem, c.7

Tribunalul Suprem în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege de organizare judecătorească, nr. 58/1968

TUE

Tratatul asupra Uniunii Europene

II. Lucrări frecvent citate:

C.pen. adn.

V.

Papadopol, I. Stoenescu, G.V. Protopopescu, Codul penal

al R.P.R. adnotat, Ed. de Stat, Bucureşti, 1948

Codul penal

Th. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu,

comentat

V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

Codul penal

Th. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu,

comentat, p.s. 1 (2)

V.

Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul

penal al R.S.R. comentat şi adnotat, partea specială, voi. 1 (2), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975 (1977)

Culegere I (II, HI, IV)

Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990 (1991,1992,1993), Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992 (1993, 1994)

Culegere V

Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, Ed. “Continent XXI”, Bucureşti, 1995

Culegere VI

Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală

(VII, VIII)

pe anul 1995 (1996, 1997), Ed. “Holding Reporter”, Bucureşti, 1996(1997, 1998)

Culegere IX

Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, Ed. “Aii Beck”, Bucureşti, 1999

Culegere X-XI

Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1999 (2000), Ed. “Rosetti”, Bucureşti, 2001 (2002)

Culegere CAB04

Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară penală 2003-2004, Ed. “Brilliance”, Piatra Neamţ, 2006

Culegere CAB05

Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în

materie penală pe anul 2005, Ed. “Universul Juridic”, Bucureşti,

2006

Culegere ICCJ05

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.

Culegere TB04

Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Ed. “Wolters Kluwer”, Bucureşti, 2007

Explicaţii I

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai,

(II, III, IV)

R.

Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi I

(II, III, IV), Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 (1970, 1971,1972)

Abrevieri

Practica I

G.

Antoniu, C. Bulai (coord.), Practica judiciară penală, voi. I

Ed. Academiei, Bucureşti, 1988

Practica II

G.

Antoniu, C. Bulai (coord.), Practica judiciară penală, voi. II,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1990

Practica III

G.

Antoniu, C. Bulai (coord.), Practica judiciară penală, voi. III,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1992

Practica V

G.

Antoniu, C. Bulai (coord.), Practica judiciară penală, vol.V,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1998

Repertoriu I

V.

Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică

judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977

Repertoriu II

V.

Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică

judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Repertoriu III

V.

Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară în

materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1988

Capitolul I Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

§1. Definirea dreptului penal

1. Rezonanţa socială a dreptului penal. 2. Definiţie.

1. Rezonanţa socială a dreptului penal. Aşa cum s-a afirmat în doctrina franceză1*,

dreptul penal se aseamănă întrucâtva cu monumentele celebre, pe care fiecare crede că le cunoaşte, fară a le fi văzut vreodată. Intr-adevăr, noţiuni ca omorul, recidiva, suspendarea executării pedepsei, tentativa sunt cunoscute majorităţii populaţiei, chiar dacă sensul lor în vorbirea curentă nu este întotdeauna identic cu sensul pe care aceste noţiuni îl cunosc în dreptul penal. Această „popularitate” a dreptului penal îşi găseşte numeroase explicaţii. Para­ frazând o decizie celebră a Curţii Europene a Drepturilor Omului2), am putea spune că, dacă presa este „câinele de pază al democraţiei”, dreptul penal îşi asumă rolul de „câine de pază” al ordinii sociale, revenindu-i misiunea apărării valorilor fundamentale ale vieţii în societate. Odată cu apariţia societăţii, indivizii nu mai pot fi absolut independenţi, persoana umană, prin însăşi natura ei, fiind implicată în relaţii de colaborare, de schimburi sau de încredere reciprocă. Dacă sunt mai puţin importante, pentru majoritatea populaţiei, condiţiile de înregistrare a unui brevet de invenţie, procedura falimentului sau impreviziunea în contractele de comerţ internaţional, fiecare individ trebuie să înveţe, cât mai devreme cu putinţă, că este interzis să ucizi, să furi, să loveşti sau să sechestrezi o altă persoană. Desigur, nu trebuie înţeles de aici că dreptul penal ar reprezenta singurul instrument de control social, el fiind doar o parte a unui sistem global, în care este implicată o întreagă serie de instituţii sau microcomunităţi, cum este şi cazul familiei, şcolii, administraţiei locale, bisericii, întreprinderilor, asociaţiilor3>. In acelaşi timp, atât faptele care intră în domeniul de incidenţă al dreptului penal, cât şi procesul de aplicare a normelor acestei ramuri fac obiectul unei intense mediatizări, iar ecoul lor social rămâne întipărit pentru mult timp în memoria colectivă. In spatele acestei aparente accesibilităţi a dreptului penal se ascunde însă o ramură de drept de o remarcabilă complexitate, nu de puţine ori cu un pronunţat

0 F. Desportes, F. Le Gunehec, Droit pénal général, 1lème éd., Ed. Economica, Paris, 2004, p. 1.

Observer şi Guardian c. Marii Britanii, din 26.11.1991, §59,

http://www.echr.coe.int 3) H. H. Jescheck, T. Weigend, Tratado de derecho penal. Parte general, Ed. Comares, Granada, 2002, p. 2.

2) C.E.D.O., hotărârea

2

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

caracter tehnic, în măsură să creeze dificultăţi de aplicare atunci când instituţiile sale fundamentale nu sunt stăpânite în suficientă măsură de către practician.

2. Definiţie. Complexitatea despre care vorbeam este dovedită şi de numeroa­

sele definiţii elaborate în doctrină, fiecare autor încercând să surprindă trăsăturile esenţiale ale dreptului penal şi elementele sale de particularitate în raport cu alte ramuri de drept. Cu titlu exemplificativ, vom prezenta în cele ce urmează câteva dintre aceste definiţii.Astfel, în doctrina noastră mai veche s-a arătat că dreptul penal „constă în acele legi de drept intern prin care popoarele, în virtutea suveranităţii şi în numele interesului general, organizează, prin organele lor legal constituite, apărarea socială contra infractorilor, determinând în acest scop infracţiunile, sancţiunile corespunzătoare şi condiţiile în care urmează a fi aplicate”0. Intr-o definiţie mai recentă se consideră că dreptul penal reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin incriminarea ca infrac­ ţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc2).

In doctrina străină, dreptul penal a fost definit ca un ansamblu de norme juridice care reglementează puterea punitivă a statului şi protejează valorile sociale esenţiale pentru comunitate prin calificare ca infracţiuni sau stări de pericol a anumitor conduite, cărora le asociază cu titlu de consecinţe juridice, pedepse sau măsuri de siguranţă3). Potrivit altor autori, dreptul penal reprezintă un ansamblu de norme prin care statul interzice, sub sancţiunea unei pedepse, anumite comportamente (acţiuni sau inacţiuni) umane determinate45. Intr-o altă definiţie, dreptul penal apare ca ansamblul normelor juridice, edictate de către organul competent din punct de vedere constituţional, care stabilesc, pe de o parte incriminarea comportamentelor calificate ca delictuoase, iar pe de altă parte sancţiunile (pedepse, măsuri de siguranţă) prevăzute ca o consecinţă juridică a acestor comportamente5*.

în ceea ce ne priveşte, considerăm că dreptul penal poate fi definit ca un ansamblu de normejuridice de drept public prin care sunt reglementatefaptele ce

1) N.T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia „Sabin Solomon”, Alba Iulia, 1944, p. 4. 2) C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,

p. 7.

3)L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espanol. Parte general, Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1996, p. 47-48; M. Cobo delRosal, T.S. Vives Anton, Derecho penal. Parte general, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia, 1999, p. 33.

4) F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffrè Editore, Milano, 2000,

p. 3.

5) F. Hurtado Pozo, Droit pénal, Partie générale I, Ed. Schulthess, Zurich, 1997, p. 4.

Funcţiile dreptului penal

3

constituie infracţiuni precum şi condiţiile şi consecinţele angajării răspunderii în cazul comiterii acestorfapte. Toate aceste definiţii privesc ceea ce doctrina înţelege prin noţiunea de drept penal obiectiv. Uneori dreptul penal cunoaşte şi o altă accepţiune, aceea de drept penal subiectiv, înţeles ca drept al statului de a crea şi aplica normele penale (jus puniendi)]\ De aceea, precizăm că, ori de câte ori noţiunea de drept penal apare fără a fi însoţită de vreo altă precizare, ea va avea sensul de drept penal obiectiv.

§2. Funcţiile dreptului penal

3. Preliminarii. 4. Funcţia protectoare. 5. Funcţia educativă.

3. Preliminarii. Prin funcţiile dreptului penal înţelegem rolul pe care acesta, o

dată configurat pe baza principiilor sale fundamentale, trebuie să îl îndeplinească în societate. Funcţiile dreptului penal nu se confundă cu principiile fundamentale ale acestuia, căci, dacă principiile sunt în general extrase, aşa cum vom vedea mai târziu, din prevederile constituţionale, funcţiile dreptului penal ţin de politica penală a statului la un moment dat şi variază odată cu aceasta2'. Aşa se face că, în doctrină, nu există un punct de vedere unitar cu privire la funcţiile dreptului penal şi nici cu privire la relaţia care există între funcţia dreptului penal şi funcţia pedepsei. Astfel, în vreme ce unii autori consideră că funcţia dreptului penal şi teoriile privind pedeapsa se află într-o strânsă legătură, aşa încât orice teorie a pedepsei nu este decât o teorie a funcţiei pe care trebuie să o îndeplinească dreptul penal3), majoritatea doctrinei încearcă o delimitare a funcţiilor pedepsei de funcţiile dreptului penal, chiar dacă acestea nu pot fi complet separate.

Potrivit unei opinii4), dreptul penal ar avea trei funcţii principale:

a) o funcţie de orientare a conduitei umane. Această funcţie, existentă şi în cadrul altor ramuri de drept, în sfera dreptului penal operează prin aceea că îşi propune să descurajeze subiecţii de la adoptarea unei conduite interzise. Efectul acestei funcţii este variabil în timp şi spaţiu depinzând de o serie de factori între care: natura şi întinderea sancţiunii, probabilitatea aplicării ei efective, timpul scurs între comiterea faptei şi aplicarea sancţiunii etc. Efectul scontat e mai uşor de atins atunci când conduita

11 S. MirPuig, Derecho penal. Parte general, Ed. Reppertor, Barcelona, 1998, p. 8. 2)D.M. Santana Vega, Funciones del derecho penal y binenes jurídicos-penales colectivos, Actualidad penal, 2001, p.142-143. 3) E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, Ed. Akal, Madrid, 1998,

p.7.

4)A. Pagliaro, Principi di diritto penale. Parte generale, Giuffré Editore, Milano, 2000,

p.8-12.

3

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

cerută de norma penală are şi un substrat etic'1, b) ofuncţie de intimidare realizată prin conţinutul aflictiv al sancţiunii aplicabile persoanei care comite o infracţiune. Acest caracter aflictiv, deşi există în cazul oricărei sancţiuni, trece pe primul plan în cazul sancţiunilor penale, spre deosebire de sancţiunile caracteristice altor ramuri, unde predomină caracterul reparatoriu. Nu în ultimul rând, funcţia de intimidare se realizează prin caracterul infamant al sancţiunii penale. Chiar dacă în dreptul penal modem executarea sancţiunilor penale nu trebuie să mai ducă la înjosirea persoanei condamnatului, o hotărâre penală de condamnare este în continuare percepută la nivel social ca fiind însoţită de o oarecare notă infamantă, c) ofuncţie de reeducare, realizată în principal prin executarea sancţiunii. Intr-o altă opinie2), se reţin de asemenea trei funcţii ale dreptului penal:

a) funcţia represivă, considerată ca fiind funcţia principală a dreptului penal, având în vedere că acesta a fost creat pentru sancţionarea, în interesul general, a anumitor comportamente periculoase pentru ordinea publică sau pentru viaţa în societate, b) funcţia expresivă, realizată prin aceea că dreptul penal, prin reprimarea anumitor fapte, dă expresie valorilor fundamentale ale societăţii. Chiar şi normele dreptului penal tehnic (economic, social) au valoare expresivă, căci şi ele indică importanţa acordată de legiuitor respectării anumitor dispoziţii care reglementează exercitarea acestor activităţi, c) funcţia protectoare, ce poate fi analizată sub un dublu aspect: protecţia societăţii împotriva actelor ce aduc atingere valorilor fundamentale şi, respectiv, protecţia infractorului împotriva unei reacţii abuzive din partea societăţii. Alţi autori reţin, în diferite formulări, două funcţii ale dreptului penal:

funcţia preventiv-educativă, considerată ca principală şi respectivfuncţia sancţionatoare3); funcţia protectoare a valorilor sociale, reţinută ca funcţie de bază, şi respectiv funcţia preventivă considerată ca un mijloc pentru realizarea celei dintâi. Prevenţia - în forma prevenţiei generale şi speciale - apare deci în această opinie doar ca un modus operandi la care recurge dreptul penal pentru a-şi îndeplini misiunea de protecţie4); funcţia protectoare ce decurge din misiunea dreptului penal de a apăra valorile esenţiale ale vieţii în societate, valori care pot fi individuale sau colective;funcţia motivatoare ce constă în impulsionarea indivizilor de a se abţine de la nesocotirea acestor valori5). Motivarea nu se poate realiza

11Este semnificativ în acest sens faptul că întotdeauna propaganda regimurilor totalitare

îşi concentrează eforturile în sensul argumentării semnificaţiei etice a normelor de conduită impuse subiecţilor, chiar dacă în realitate această semnificaţie este inexistentă. 2) F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 23-27. 3) M. Basarab, Drept penal, partea generală, voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 6.

4) L.

Morillas Cueva, op. cit., p. 53-54.

5) F. Muñoz Conde, M. García Arán, Derecho penal. Parte general, Ed.Tirant lo Blanch, Valencia, 1998, p. 64 - 70.

Funcţiile dreptului penal

4

însă exclusiv prin normele dreptului penal, funcţia motivatorie a acestuia fiind o continuare, o prelungire a funcţiei similare a instituţiilor aparţinând altor ramuri de drept. în fine, potrivit altui punct de vedere11, funcţia dreptului penal trebuie determinată pornind de la caracterizarea prin constituţie a statului ca fiind un stat social şi democratic de drept2). Astfel, ca sistem al unui stat social, dreptul penal trebuie să se legitimeze ca sistem de protecţie efectivă a cetăţenilor, ceea ce îi conferă o funcţie de prevenţie, în măsura necesară realizării acestui scop. Ca sistem al unui stat de drept democratic, dreptul penal trebuie să supună prevenţia unei serii de limite, în parte moştenite din tradiţia liberală a statului de drept, în parte întărite de necesitatea de a impregna de conţinut democratic dreptul penal. Astfel, e importantă nu doar eficienţa protecţiei, ci şi limitarea costurilor sociale ale acesteia în raport de protecţia oferită de alte măsuri de control social (spre exemplu, măsurile preventive antedelictuale). De aceea, funcţia dreptului penal poate fi definită ca o funcţie de prevenţie limitată, sau de prevenţie generalpozitivă. Acest din urmă concept are o sferă mai largă decât cel de prevenţie generală, deoarece nu se circumscrie doar efectului intimidant al sancţiunii penale, ci are în vedere şi componenta educativă, de motivaţie, ce caracterizează norma penală.

In ceea ce ne priveşte, considerăm că două sunt funcţiile ce pot fi asociate drep­ tului penal: funcţia protectoare şi respectiv funcţia educativă.

4. Funcţia protectoare. Această funcţie trebuie înţeleasă sub un dublu aspect:

dreptul penal protejează întâi de toate valorile sociale fundamentale ale vieţii în societate, dar în acelaşi timp, asigură o protecţie a individului infractor împotriva unor reacţii disproporţionate sau abuzive ale puterii de stat.

4.1. Protecţia valorilor sociale fundamentale pe care se clădeşte viaţa în socie­

tate constituie misiunea de bază a dreptului penal. Potrivit art. 1 C.pen., legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Aşa cum s-a subliniat în doctrină31, această enumerare a valorilor sociale ocrotite de dreptul penal are caracter exemplificativ, astfel încât legiuitorul are posibilitatea să includă în sfera de incidenţă a protecţiei

11S. MirPuig, op. cit., p. 65-66. 2) Sintagma, folosită de art. 1 alin. 1 din Constituţia spaniolă, se regăseşte într-o formulare

aproape identică în art. 1 alin. (3) din Constituţia noastră, potrivit căruia „România este stat

De aceea, consideraţiile formulate de doctrina spaniolă,

de drept, democratic şi social

pot fi analizate şi în contextul legislaţiei române. 3) C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2006, p. 26.

”.

4

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

penale şi alte valori a căror apărare se consideră necesară la un moment dat. într- adevăr, sfera valorilor sociale relevante pentru dreptul penal depinde de opţiunea legiuitorului, fiind în concordanţă cu sistemul de valori pe care se fundamentează la un moment dat societatea şi cu concepţia politică dominantă. In acelaşi timp însă, sistemul de valori sociale protejate este influenţat în timp de progresul tehnic, economic, social dar poate suferi şi modificări bruşte, determinate de evenimente excepţionale (stare de război, conflicte civile, calamităţi) care răstoarnă temporar ierarhia valorilor sociale11. In literatura de specialitate s-a propus uneori limitarea puterii discreţionare a legiuitorului în alegerea valorilor susceptibile de o protecţie penală, dar demersul nu a dus niciodată la elaborarea unor criterii precise. Această problematică va fi însă analizată pe larg într-o secţiune următoare21. Protecţia valorilor sociale realizată de dreptul penal presupune două aspecte principale: aspectul preventiv - prevenirea faptelor care pot aduce atingere valo­ rilor ocrotite - şi respectiv aspectul represiv - sancţionarea persoanelor care au comis asemenea fapte. Cele două aspecte, văzute uneori în doctrină ca funcţii propriu-zise ale dreptului penal, se află într-o strânsă interdependenţă31. într-adevăr, sancţionarea persoanei care a comis o infracţiune evidenţiază aspectul represiv, dar în acelaşi timp contribuie la asigurarea protecţiei valorilor sociale, prin prevenirea comiterii de noi infracţiuni.

4.2. Protecţia persoanei care a încălcat legea penală este cel de-al doilea

element de bază al funcţiei protectoare a dreptului penal. Contrar aparenţelor, dreptul penal modem nu vine doar să legitimeze prerogativa statului de a pedepsi (Jus puniendi), ci are, în acelaşi timp, rolul de a stabili cadrul în care se poate exercita această prerogativă. Ocrotind valorile sociale fundamentale şi oferind posibilitatea sancţionării persoanelor care atentează la aceste valori, dreptul penal instituie totodată limitele acestei represiuni, în scopul de a preveni orice sancţionare

abuzivă sau disproporţionată a persoanei care a comis infracţiunea. Astfel, dacă în cadrul raportului juridic penal statul are dreptul de a-1 trage la răspundere pe infractor, acest drept nu este unul discreţionar, el neputând fi exercitat decât în conţinutul şi limitele prevăzute de lege41. Infractorul nu poate fi obligat să execute o pedeapsă care nu este prevăzută de lege, nu poate fi tras la răspundere şi pentru fapta altuia, iar sancţiunea aplicată nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului. Deşi multe din aceste limite au fost impuse sub influenţa dreptului constituţional şi a reglementărilor în materia protecţiei

11A se vedea C. Fiore , Diritto penale. Parte generale, U.T.E.T., Torino, 2001, p. 7. 21A se vedea infra, nr. 49.

31 H.H.

Jescheck, T. Weigend, op. cit., p. 4-5.

41F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 26; I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. AII, Bucureşti, 1994, p. 32-33; M. Basarab, op. cit., p. 37.

Funcţiile dreptului penal

5

drepturilor omului, ele constituie astăzi garanţii pe care dreptul penal le-a asumat şi le-a transformat într-un sistem intern de protecţie a persoanelor ce intră într-un raport juridic specific acestei ramuri. Aşa cum se poate deduce, acest aspect al funcţiei protectoare este specific sistemelor democratice, în sistemele totalitare dreptul penal fiind adeseori folosit ca un simplu instrument de represiune, ce nu oferă individului garanţiile minimale împotriva arbitrarului.

5. Funcţia educativă. Funcţia educativă a dreptului penal se realizează prin

sedimentarea în timp în conştiinţa socială a importanţei valorilor sociale ocrotite şi prin motivarea membrilor societăţii în sensul respectării unei anumite dispoziţii legale, dincolo de ameninţarea unei sancţiuni penale. Această funcţie este şi trebuie să rămână însă auxiliară, ea neputând trece înaintea funcţiei protectoare. Cu alte cuvinte, nu este justificată elaborarea unor norme penale având în principal un rol educativ şi doar în subsidiar un rol protector. Este şi rezultatul funcţiei educative a dreptului penal faptul că, în anumite cazuri, deşi se renunţă după un timp la protecţia penală a valorii ocrotite - aceasta fiind înlocuită cu o protecţie administrativă sau civilă - numărul faptelor prin care se aduce atingere respectivei valori nu mai creşte semnificativ. Desigur, există şi valori sociale care, datorită importanţei lor (viaţa, proprietatea etc.), nu vor putea ieşi niciodată de sub tutela penală, indiferent de modul în care sunt percepute în societate.

în doctrină^ se vorbeşte uneori în acest context de efectele simbolice ale dreptului penal, sau de un drept penal simbolic, caracterizat de capa­ citatea acestuia de a transmite societăţii anumite mesaje, de a se adresa conştiinţelor şi a produce efecte doar la nivelul acestora, dincolo de funcţia protectoare. Cu alte cuvinte, vorbim de un drept penal simbolic atunci când dreptul penal este utilizat doar pentru a transmite un mesaj din partea legiuitorului, prin crearea de noi incriminări, prin înăsprirea sancţiunilor ori, mai rar, prin dezincriminarea unor fapte, fară ca toate acestea să fie rezultatul unor necesităţi reale şi fară un studiu asupra viabilităţii respectivelor măsuri. Dintre diversele cauze ale acestui fenomen identificate de doctrină2) pot fi reţinute:

a) sentimentul de insecuritate al populaţiei, născut pe fondul

mediatizării intense a unor infracţiuni care creează impresia creşterii

0 A se vedea pe larg J.L. Diez Ripollés, El derecho penal simbólico y los efectos de la pena, Actualidad penal, 2001, p. 4 §i 16-20; D.M. Santana Vega, op. cit., p.146 §i urm. 2) A se vedea pe larg D.M. Santana Vega, op. cit., p. 147-149; M. Del M. Díaz Pita, P. Faráldo Cabana, La utilisación simbólica del derecho penal en las reformas del Código penal de 1995, Revista de Derecho y Proceso Penal nr. 7/2002, p. 121 §i urm.

5

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

semnificative a numărului acestora. Rezervarea unui spaţiu important în cadrul jurnalelor posturilor de radio şi televiziune pentru prezentarea unor tragedii cotidiene face ca pericolul unor infracţiuni să fie resimţit tot mai aproape şi tot mai multe persoane să se considere victime potenţiale ale acestora. Iar legiuitorul nu îşi poate permite să pară indiferent în faţa acestui sentiment de insecuritate. Pentru ilustrare ne vom referi la modificarea adusă prin Legea nr. 169/2002 art. 211 C.pen., care incriminează infracţiunea de tâlhărie. Potrivit acestei modificări, formele agravate cuprinse până atunci în alin. (2) au fost regrupate în două alineate, primul păstrând pedeapsa iniţială cu închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar celui de-al doilea - devenit alin. (2‘) - fiindu-i asociată o pedeapsă cu închisoarea de la 7 la 20 de ani. Este evident că modificarea nu aduce nimic nou în planul sancţionării acestor infracţiuni, în condiţiile în care maximul special era oricum

exagerat de ridicat, iar faptele erau, la acea dată, excluse de la posibilitatea aplicării suspendării executării pedepsei. Suntem, deci, în prezenţa unui simplu artificiu al legiuitorului, menit să probeze preocuparea sa pentru reprimarea infracţiunilor de acest gen.

b) situaţiile de presiune socială consecutive săvârşirii unor infracţiuni ce

au provocat un puternic ecou social. Spre exemplu, cazurile de pornografie

infantilă intens mediatízate în 2002 (Kurt Treptow, Michel Soulanet etc.), au determinat modificarea rapidă a Codului penal0, fiind introduse noi forme

agravate ale infracţiunilor prevăzute de art. 198,201 şi 202 -

al căror conţinut

reflectă fidel starea de fapt din speţele în discuţie - iar pedepsele fiind majorate dincolo de limitele rezonabile în raport cu natura infracţiunii2).

b) ineficienţa reglementarilor existente şi a sistemului judiciar menit să

asigure aplicarea lor. Un exemplu de dată recentă ilustrează perfect această situaţie. în urma unui accident în lanţ produs pe autostrada Bucureşti- Constanţa în iulie 2007, procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ declara că se impune modificarea Codului penal şi sancţionarea mai aspră a furturilor şi distrugerilor elementelor ce contribuie la siguranţa traficului pe autostrăzi3'. în condiţiile în care în prezent pedeapsa pentru furturile de

0 A se vedea O.U.G. nr. 143/2002 (M.Of. nr. 804 din 5 noiembrie 2002), aprobată prin Legea nr. 45/2003, (M.Of. nr. 51 din 21 ianuarie 2003). 2) Spre exemplu, dacă o faptă de viol asupra unei persoane în vârstă de 17 ani se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani [art. 197 alin. (1)], actul sexual comis cu un minor de aceeaşi vârstă - infracţiune ce presupune consimţământul minorului - se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani atunci când acest consimţământ a fost obţinut în schimbul unor bani sau alte foloase! Fară a pune sub semnul întrebării pericolozitatea acestei din urmă fapte, este evident însă, că ea nu poate fi sancţionată mai sever decât un viol, care, prin esenţa sa, presupune absenţa oricărui consimţământ. 3) A se vedea http://www.mediafax.ro/social/kovesi-sustine-sanctionarea-aspra- distrugerilor-autostrazi.html? 1688;865572

Funcţiile dreptului penal

acest fel este închisoarea de la 4 la 18 ani [art. 209 alin. (3) lit. f) şi g)] este evident că propunerea de modificare poate fi menită să arate preocuparea autorităţilor pentru situaţii de genul celei care a generat accidentul, dar în niciun caz nu poate duce la consecinţe efective în planul protejării valorii sociale ocrotite. O persoană care nu este descurajată de la comiterea acestui gen de fapte de o pedeapsă cu închisoarea de la 4 la 18 ani nu va avea mai multe reţineri nici în perspectiva unei eventuale pedepse cuprinse între 5 şi 20 de ani, singurul efect fiind acela al amplificării ridicolului în care se află în prezent limitele legale ale pedepselor pentru unele dintre infracţiunile contra patrimoniului.

c) dezbaterile din perioadele preelectorale sau electorale asupra unor

subiecte de interes pentru cetăţeni constituie de asemenea pentru legiuitor

un bun prilej de a recurge la adoptarea unor norme care în realitate nu aduc nimic nou. Spre exemplu, Legea nr. 197/2000 a încercat să instituie un cadru sancţionator mai adecvat pentru reprimarea faptelor de violenţă domestică. în consecinţă au fost consacrate noi forme agravate ale unor

infracţiuni de violenţă şi s-a prevăzut posibilitatea exercitării din oficiu

a acţiunii penale în aceste cazuri. Dar să vedem care a fost eficienţa

acestor măsuri, dincolo de aparenţe. Sub aspectul formelor agravate nou introduse, se poate remarca faptul că, de regulă, nu s-a modificat decât

minimul special, maximul special rămânând identic cu cel prevăzut pentru infracţiunea de bază [art. 180 alin. (2)1şi art. 181 alin. (I1)]. în condiţiile

în care pedepsele pentru aceste fapte se aplică de regulă cu suspendarea

executării, ce eficienţă practică poate avea ridicarea cu câteva luni a minimului special? în privinţa exercitării din oficiu a acţiunii penale în cazul infracţiunilor respective s-a argumentat că victimele sunt adeseori supuse unor presiuni din partea agresorilor, fie pentru a nu introduce plângerea, fie pentru a o retrage. Argumentul este corect, numai că, prin aceeaşi lege, s-a prevăzut că împăcarea părţilor în aceste cazuri produce

efecte şi atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu. Pe cale de consecinţă, după modificarea legislativă, presiunile agresorului nu vor mai fi exercitate pentru a obţine retragerea plângerii, ci pentru

a obţine împăcarea cu victima. De aceea, se poate spune că, dincolo

de efectul declarativ - ce evidenţiază preocuparea legiuitorului pentru fenomenul violenţei domestice - modificarea analizată este lipsită de efecte semnificative în planul sancţionării acestui gen de infracţiuni. Există însă şi alte cauze care conduc la elaborarea şi punerea în aplicare

a unor texte simbolice. Aşa se întâmplă, de pildă, atunci când în urma ratificării unui document internaţional statul este obligat să introducă în ordineajuridică internă o anumită reglementare, pe care însă nu doreşte să

o şi facă funcţională. Astfel s-a născut, spre exemplu, Legea nr. 299/2004

privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de

6

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

falsificare de monede sau alte valori, care nu a putut fi niciodată aplicată datorită faptului că nu conţinea şi dispoziţiile procedurale necesare angajării acestei răspunderi0. In toate aceste situaţii este vorba de simple „efecte speciale” la care recurge legiuitorul, fară însă ca modificările legislative operate să întărească protecţia valorii sociale în discuţie. Aşa cum afirmau unii autori2), o analiză critică a legitimităţii efectelor dreptului penal simbolic este lipsită de obiect, pentru simplul motiv că acesta nu produce niciun efect.

§3. Caracterele dreptului penal

6. Dreptul penal ca ramură de drept public. 7. Dreptul penal ca ramură autonomă de drept. 8. Caracterul subsidiar al dreptului penal. 9. Caracterul selectiv al dreptuluipenal.

Necesitatea delimitării dreptului penal de alte ramuri ale sistemului nostru juridic impune determinarea trăsăturilor sale specifice, a particularităţilor pe care le prezintă raporturile juridice penale comparativ cu cele care iau naştere în contextul altor ramuri de drept. Dintre trăsăturile evidenţiate de doctrina română sau străină, înţelegem să reţinem ca şi caractere ale dreptului penal: caracterul de drept public, caracterul autonom, caracterul subsidiar, caracterul selectiv.

6. Dreptul penal ca ramură de drept public. Dacă pentru doctrina română3)

caracterul de drept public al dreptului penal este o realitate nesusceptibilă de obiecţii, la nivel european nu se poate constata un asemenea consens în privinţa locului pe care îl ocupă dreptul penal în cadrul sistemului juridic. Prin tradiţie, doctrina din anumite ţări (Italia, Germania, Spania, Canada) apreciază că dreptul penal aparţine dreptului public, în vreme ce în alte state (Franţa, Belgia) se consideră că dreptul penal prezintă deopotrivă caractere de drept public şi de drept privat, aşa încât nu este posibilă includerea sa în nici una din cele două categorii, având o poziţie sui generis în cadrul sistemului juridic. In opinia majoritară4), favorabilă includerii dreptului penal în sfera dreptului public, se reţin ca principale elemente în sprijinul acestei teze:

0 Ulterior legea a şi fost abrogată prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006 (M.Of. nr. 601 din 4 iulie 2006) care a consacrat cu titlu general răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul român. 2) M Del M. Diaz Pita, P. Faraldo Cabana, op. cit., p. 127. 3) V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 27-29; C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 18; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 26; I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 24. 4) L. Morillas Cueva, op. cit., p. 50; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli Editore, Bologna, 2001, p. 3; F. Antolisei, op. cit., p. 13; C. Fiore, op. cit., p. 3;

Caracterele dreptului penal

6

- valorile sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public, căci faptele

care aduc atingere acestor valori interesează ordinea publică în general; chiar şi atunci când valoarea socială lezată este una „privată”, intervenţia dreptului penal se face în considerarea faptului că protejarea respectivei valori împotriva unor atingeri ilegitime interesează convieţuirea normală în cadrul grupului social. Spre exemplu, intervenţia dreptului penal protej area proprietăţii unei persoane împotriva furtului nu se face pentru că respectiva proprietate nu ar fi un drept de natură privată, ci pentru că se consideră că este în interesul general ca fiecare proprietar

să se poată bucura de bunurile sale0;

- raporturile de drept penal se stabilesc întotdeauna între Stat şi o persoană

fizică, nefiind raporturi stabilite între particulari;

- dreptul de a stabili care fapte constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile

este un drept exclusiv al Statului, neputând fi niciodată exercitat de către persoane fizice sau persoane juridice de drept privat;

- titularul dreptului de a trage la răspundere penală o persoană este statul.

Chiar şi atunci când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate, o dată sesizate cu plângerea, organele judiciare ale statului vor fi cele care vor proceda la instrumentarea cauzei, condamnarea infractorului şi supunerea acestuia la executarea unei pedepse. De asemenea, recunoaşterea în anumite cazuri

a consimţământului victimei ca o cauză exoneratoare nu afectează caracterul de

ramură de drept public a dreptului penal, căci pe de o parte Statul este cel care reglementează limitele şi condiţiile de valabilitate ale acestui consimţământ, iar pe

de altă parte atunci când consimţământul lipseşte tot Statul este cel care procedează

la tragerea la răspundere penală a infractorului.

Concepţia care conferă un caracter mixt dreptului penal se fundamen­ tează în principal pe faptul că această ramură de drept este menită să pro­ tejeze în mod egal valori sociale aparţinând dreptului public (organizarea statală, urbanismul, sănătate publică etc.) şi valori specifice dreptului

privat (patrimoniu, viaţă privată, onoare etc.)2). In acelaşi timp, se arată că dreptul penal contemporan, deşi rămâne ataşat în principal dreptului public, cunoaşte o accentuată „privatizare” prin creşterea ponderii unor interese

sau organisme private în

această materie3). Astfel, se subliniază implicarea

H.H. Jescheck. T. Weigend, op. cit., p. 17-18; G. Cóté-Harper, P. Rainville, J. Turgeon, Traité de droit pénal canadien, Ed. Yvon Blais, 1998, p. 19. 0 G. Quintero Olivares, La llamada privatización del derecho penal, Revista de Derecho

y Proceso Penal nr. 6/2001, p. 16. 2) F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 21 ;J. Pradel, Droit pénal général, Ed. Cujas, Paris, 2006, p. 76-77. 3) F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit pénal, Ed. Story Scientia, Diegem, 1999, p. 131-135. Pentru o trecere în revistă a majorităţii elementelor de factură „privată” prezente astăzi în sfera dreptului penal a se vedea şi R. Gassin, Le droit pénal: droit public

6

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

unor agenţi privaţi nu doar în procesul de prevenire a infracţiunilor (agenţii private de pază şi protecţie, asociaţii de asistenţă a toxicomanilor sau alcoolicilor), dar şi în ceea ce priveşte executarea sancţiunilor (implicarea unor organisme private în activitatea de probaţiune, în executarea muncii de interes general, a calificării profesionale a condamnaţilor etc.). în plus, o tendinţă importantă a dreptului penal contemporan o reprezintă creşterea rolului victimei infracţiunii în derularea procesului (obligaţia de a fi încunoştinţată de soluţia pronunţată în cauză, dreptul de a ataca ordonanţele de scoatere de sub urmărire penală sau de neîncepere a urmăririi) şi introducerea unor proceduri de mediere între infractor şi victimă.

în ceea ce ne priveşte, nu credem totuşi că se poate pune cu temei în discuţie

scoaterea dreptului penal din structura dreptului public şi plasarea lui în sfera dreptului privat ori într-o poziţie sui generis. Aptitudinea de a apăra atât drepturi sau interese de natură publică cât şi drepturi sau interese de natură privată se regăseşte şi în cadrul altor ramuri, a căror apartenenţă la dreptul public nu a fost niciodată contestată, cum este cazul dreptului administrativ. Dacă este adevărat că dreptul administrativ are ca principală misiune asigurarea unei corecte organizări

şi funcţionări a administraţiei de stat, nu se poate contesta faptul că anumite norme

ale acestei ramuri protejează şi drepturi sau interese private0, aşa cum se întâmplă în ipoteza contenciosului administrativ. în plus, consolidarea poziţiei victimei în cadrul procesului penal nu presupune neapărat o „privatizare” a acestei ramuri,

dincolo de interesul personal al victimei putând fi identificat un interes general de

a se asigura o reparare cât mai eficientă a tuturor urmărilor infracţiunii2). Dovada

în acest sens este reprezentată de sistemele modeme de indemnizare de către Stat a victimelor infracţiunilor3*, consecinţele comiterii unei infracţiuni depăşind cu mult

sfera unui raport privat între victimă şi infractor. De aceea, ne raliem fără rezerve opiniei majoritare, care susţine ideea aparte­ nenţei dreptului penal la dreptul public.

ou droit privé? în Problèmes actuels de science criminelle, vol.V, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 1991, p. 62-63. 0 A se vedea şi M. Kohler, Le droit pénal entre public et privé, Archives de philosophie du droit, nr. 41, 1997, p. 201. 2) G. Quintero Olivares, op. cit., p. 20. 3) A se vedea Convenţia privind indemnizarea victimelor infracţiunilor de violenţă, adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1983. Potrivit art. 2 din Convenţie, statele trebuie să contribuie la despăgubirea persoanelor care au suferit atingeri grave ale integrităţii corporale sau sănătăţii rezultate în mod direct dintr-o infracţiune de violenţă comisă cu intenţie. De asemenea, pot beneficia de despăgubiri şi persoanele care se află în întreţinerea unei persoane decedate ca urmare a unei asemenea infracţiuni. A se vedea pentru detalii, J. Pradel, G. Corstens, Droit pénal européen, Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 233-235. Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 304/2005 (M.Of. nr. 960 din 28 octombrie 2005).

Caracterele dreptului penal

7

7. Dreptul penal ca ramură autonomă de drept. în literatura de specialitate s-a

susţinut uneori teoria caracterului auxiliar al dreptului penal, potrivit căreia dreptul

penal nu are un obiect propriu de reglementare, el nefacând decât să protejeze valori aparţinând altor ramuri de drept, întărind sancţiunea pe care normele acestor ramuri o prevăd. în încercarea de fundamentare a acestei teze s-a arătat în esenţă că nu există valori sociale consacrate ca atare de dreptul penal, toate valorile pe care acesta le apără fiind create de alte ramuri de drept. în acelaşi sens s-a considerat că protecţia penală a unei valori sociale intervine doar atunci când protecţia conferită de normele altor ramuri se dovedeşte insuficientă, aşa încât ea nu este o protecţie primară ci una subsidiară0. în realitate, departe de a apărea ca o simplă anexă sancţionatorie a altor ramuri de drept, dreptul penal reprezintă o ramură de drept distinctă, a cărei autonomie poate fi analizată prin prisma a cel puţin trei elemente: autonomia normativă, autonomia conceptuală şi autonomia procedurală.

7.1. Autonomia normativă a dreptului penal presupune aptitudinea dreptului

penal de a crea el însuşi norme de conduită, fără a se limita la sancţionarea încălcărilor normelor impuse de alte ramuri de drept. Aşa de pildă, obligaţia de a denunţa comiterea anumitor infracţiuni (art. 262 C.pen.), obligaţia de a acorda ajutor unei persoane aflate în pericol (art. 315-316 C.pen.), interdicţia actelor sexuale cu minorii care nu au împlinit 15 ani (art. 198 C.pen.) nu sunt prevăzute în norme aparţinând altor ramuri de drept2). Autonomiei normative a dreptului penal nu trebuie să i se confere însă un caracter absolut - în sensul de a considera că dreptul penal operează independent de celelalte ramuri de drept - căci, în numeroase situaţii, legea penală intervine pentru a sancţiona încălcarea unor obligaţii impuse de regulile altor ramuri de drept. Spre exemplu, art. 305 C.pen. incriminează, între altele, neplata cu rea-credinţă timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, adică încălcarea unei obligaţii stabilite potrivit dreptului familiei. Tot astfel, creşterea continuă a numărului textelor de incriminare în dreptul penal contemporan, nu este o consecinţă a descoperirii unor noi valori sociale, proprii dreptului penal, ci a multiplicării obligaţiilor impuse de normele altor ramuri de drept - administrativ, economic, fiscal, social - care necesită o sancţionare penală în cazul încălcării lor.

1) Pentru o prezentare detaliată a acestei teze şi a modului în care ea a fost contrazisă de doctrina ulterioară, a se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 29-32. 2) V. Dongoroz, op. cit., p. 31; C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p.17; F. Tulkens, M. van de Kerchove, op. cit., p. 137-139; G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, Ed. Aranzardi, Elcano, 2000, p. 104-105. A se vedea şi C.Fiore, op. cit., p. 7-8; F. Ramacci, Corso di diritto penale, G. Giappichelli Editore, Torino, 2001, p. 17-18.

7

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

Această interacţiune între normele dreptului penal şi cele ale altor ramuri este demonstrată şi de posibilitatea normelor extrapenale de a interveni în sensul modificării domeniului de incidenţă al legii penale. Spre exemplu, deşi art. 213 C.pen. incriminează ca abuz de încredere refuzul de a restitui un bun al altuia deţinut cu orice titlu, infracţiunea nu va exista atunci când cel care refuză restituirea are un drept de retenţie potrivit legii civile (a se vedea art. 1619 C.civ. în materie de depozit). De aceea, fără a se putea pune sub semnul întrebării autonomia normativă a dreptului penal, nu se poate face abstracţie de caracterul limitat al acestei autonomii, limitare ce decurge din interacţiunea dreptului penal cu alte ramuri de drept, din unitatea sistemului juridic. Dreptul penal nu poate incrimina ca infracţiune o conduită care, potrivit normelor altei ramuri de drept (drept civil, dreptul muncii, dreptul familiei), reprezintă exercitarea legală a unui drept recunoscut de normele acelei ramuri0.

7.2. Autonomia conceptuală a dreptului penal se manifestă prin aceea că

dreptul penal nu este ţinut de sensul pe care anumiţi termeni îl au în contextul ramurilor de drept din care sunt preluaţi, ci poate conferi un alt sens acestor noţiuni2). Spre exemplu, pentru a defini infracţiunea de violare de domiciliu (art. 192 C.pen.), legea penală nu recurge la sensul pe care noţiunea de domiciliu îl are în dreptul civil3), ci consideră ca domiciliu orice „locuinţă, încăpere, dependinţă

sau loc împrejmuit ţinând de acestea”. Tot astfel noţiunea de funcţionar public în sensul dreptului penal (art. 147 C.pen.) desemnează „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de modul cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145”, în vreme ce dreptul administrativ consideră ca fiind funcţionar public persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică4) [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici]. Chiar şi atunci când pentru un termen preluat din contextul altei ramuri de drept legea penală nu consacră în mod explicit un alt sens, judecătorul penal nu este întotdeauna ţinut de semnificaţia termenului în contextul ramurii de drept căreia îi

0 M. Cobo del Rosal, T.S. Vives Antón, op. cit., p. 41. 2>F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 21-22; F. Tulkens, M. van de Kerchove,

op. cit., p. 141; F. Muñoz Conde, M.

unei persoane este acolo unde ea îşi

are locuinţa statornică sau principală”. 4) Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată (M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007), „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome”.

Funcţiile publice sunt prevăzute într-o anexă la legea menţionată.

García Arán, op. cit., p. 86.

3) Potrivit art. 13 din Decr. nr. 31/1954, „domicili ul

Caracterele dreptului penal

7

aparţine. Astfel, dreptului penal îi este străină ficţiunea consacrată de legea civilă privind bunurile imobile prin destinaţie - spre exemplu animalele şi utilajele agricole destinate exploatării unui imobil, statuile amplasate pe o proprietate (art. 467- 469 C.civ.) - ele fiind considerate ca bunuri mobile în dreptul penal0. De asemenea, uneori, pentru aplicarea normei penale, nu interesează în principiu condiţiile de valabilitate prevăzute de alte ramuri de drept2). Astfel, pentru a fi în prezenţa unui abuz de încredere (art. 213 C.pen.) nu interesează dacă „titlul” în baza căruia este deţinut bunul este valabil potrivit legii civile sau comerciale ori este lovit de nulitate3). Spre exemplu, chiar dacă o convenţie privitoare la gaj este anulabilă potrivit legii civile, însuşirea fară drept a bunului de către creditorul gajist constituie abuz de încredere. Tot astfel, în jurisprudenţa franceză s-a decis că existenţa unei cauze de nulitate a cecului nu înlătură existenţa infracţiunii de emitere de cecuri fară acoperire, în măsura în care documentul „avea toate aparenţele unui cec şi a fost remis şi acceptat ca atare”4). Nici de această dată însă autonomia dreptului penal nu trebuie înţeleasă în sens absolut. Aceasta deoarece, nu de puţine ori, dreptul penal preia termeni specifici altor ramuri de drept păstrând înţelesul pe care aceştia îl cunosc în contextul reglementării originare. Aşa de pildă, noţiunea de căsătorie utilizată în art. 303 C.pen. ori noţiunea de soţ folosită în contextul art. 175 lit.c) nu au alt înţeles decât cel care le este atribuit de dreptul familiei.

7.3. Autonomia procedurală a dreptului penal rezidă în aceea că procesul

penal se bucură de regulă de o independenţă completă în raport de procedurile nepenale în care s-ar statua asupra aceloraşi fapte5). Astfel, dacă o faptă ce întru­ neşte elementele infracţiunii ar constitui în acelaşi timp un delict civil sau o aba­ tere disciplinară, eventuala procedură civilă sau disciplinară paralelă nu poate opri sau amâna derularea procesului penal. Mai mult decât atât, potrivit art. 44 alin. (1) C.proc.pen., atunci când soluţionarea cauzei penale depinde de rezolvarea unor

0 A se vedea şi Tr. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de arte grafie „Ardealul”, Cluj, 1923, p.99. 2>A se vedea J. Messine, Tendances recentes en droit pénal et en procédure pénale, în Mélanges offerts à Robert Legros, Ed. U.L.B., Bruxelles, 1985, p. 463-464. 31F. Alt-Maes, L’autonomie du droit pénal, mythe ou réalité d’aujourd’hui ou de demain? R.S.C., 1987, p.347; J. Pradel, op. cit., p. 184-186. Trebuie subliniat însă că există şi situaţii în care invaliditatea unui act civil se răsfrânge şi asupra normei penale. Spre exemplu, nulitatea primei căsătorii atrage inexistenţa infracţiunii de bigamie (art. 303 C.pen.) în cazul încheierii unei noi căsătorii. 4>A se vedea M. Cabrillac, L’indépendance du droit pénal à l’égard de quelques règles du droit commercial în G. Ştefani (coord.) Quelques aspects de l’autonomie du droit pénal, Ed. Dalloz, Paris, 1956, p. 295 şi 297-298. Trebuie precizat că în prezent fapta de emitere de cecuri fără acoperire a fost dezincriminată în dreptul francez. 5) F. Tulkens, M. van de Kerchove, op. cit., p. 142.

8

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

probleme de natură civilă, comercială, administrativă etc., instanţa penală este abilitată a se pronunţa şi asupra acestor chestiuni. In acelaşi timp, în sistemul nostru juridic, dreptul penal este singura ramură ce are propriul său sistem procedural - procedura penală - toate celelalte ramuri de drept servindu-se în plan procesual de procedura civilă.

8. Caracterul subsidiar al dreptului penal. Aşa cum am arătat anterior, dreptul

penal are ca funcţie principală protecţia valorilor sociale, dar el nu reprezintă singura modalitate de protejare a acestor valori, nu deţine monopolul sancţiunilor juridice. Practic, toate ramurile de drept au propriile lor sancţiuni, care intervin atunci când se constată o conduită prohibită de normele acelor ramuri. Astfel, în dreptul civil debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea unei obligaţii, în dreptul muncii salariatul care îşi încalcă obligaţiile prevăzute în contractul de muncă îşi poate vedea angajată răspunderea disciplinară, în dreptul contravenţional este sancţionată comiterea unor fapte care constituie, potrivit legii, contravenţii etc. In doctrină s-a arătat că, în acest context, dreptului penal îi revine misiunea de a reglementa aplicarea celor mai severe sancţiuni în cazul comiterii unor fapte prin care se aduce atingere în cel mai înalt grad valorilor sociale ocrotite de lege!). De aceea, se consideră că dreptul penal are caracter subsidiar, normele penale intervenind ca ultima ratio, doar atunci când sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri nu sunt suficiente pentru asigurarea protecţiei valorii sociale2'. Cu alte cuvinte, intervenţia normelor penale se legitimează nu doar prin prisma importanţei valorii sociale ocrotite, ci şi prin faptul că recurgerea la mecanismul penal de protecţie se dovedeşte inevitabilă, constituind unicul mijloc adecvat pentru realizarea sarcinilor de protecţie, atunci când mijloacele oferite de alte ramuri de drept sunt impracticabile sau ineficiente3'. Caracterul subsidiar al dreptului penal implică deci obligaţia legiuitorului de a recurge la mijloacele specifice acestei ramuri doar atunci când valoarea socială nu poate fi eficient protejată prin sancţiunile edictate de alte ramuri, mai puţin restric­ tive în privinţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale4'. Este aşa numitul principiu al intervenţiei minime a dreptului penal, asupra căruia ne vom opri într-o secţiune următoare. în practica legislativă acesta rămâne adeseori un deziderat, legiuitorul recurgând nu de puţine ori la sancţiuni penale pentru a proteja valori sociale care pot fi eficient apărate de normele aparţinând altor ramuri.

n F. Muñoz Conde, M.García Arán, op. cit., p. 81. 2) G. Quintero Olivares, op. cit., p. 108; F. Ramacci, op. cit., p. 21; F. Muñoz Conde, M.García Arán, op. cit., p. 81. 3) C. Fiore, op. cit., p. 7; G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 29-30; G. Antoniu, Reflecţii asupra normei penale, R.D.P. nr. 3/2004, p. 22. 4) G. Jakobs, Derecho penal. Parte general (traducere din lb. germană), Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1997, p. 60-61.

Caracterele dreptului penal

9

Prin urmare, caracterul subsidiar al dreptuluipenal nu trebuie confundat cu aşa numita teorie ca naturii secundare sau accesorii a dreptului penal, potrivit căreia acesta ar avea un caracter pur sancţionator, neavând un obiect propriu de reglementare şi limitându-se la a sancţiona nerespectarea unor conduite impuse de normele altor ramuri0. Aşa cum am arătat anterior, dreptul penal este o ramură de drept autonomă, dar are un caracter subsidiar întrucât intervine doar atunci când protecţia valorii sociale apărate nu poate fi realizată prin mijloacele specifice altor ramuri.

Dreptul penal nu exclude însă, de regulă, intervenţia normelor sancţionatorii aparţinând altor ramuri de drept, ci vine în completarea acestora. Astfel, atunci când fapta comisă de un salariat constituie atât o abatere disciplinară cât şi o infracţiune, aplicarea sancţiunii penale nu exclude posibilitatea sancţionării disciplinare a celui în cauză (spre exemplu, prin desfacerea contractului de muncă). Prin excepţie, angajarea răspunderii penale exclude angajarea răspunderii contravenţionale pentru aceeaşi faptă, o acţiune sau inacţiune neputând constitui în acelaşi timp con­ travenţie şi infracţiune, căci între cele două forme ale ilicitului nu există o diferenţă de substanţă, calitativă, ci exclusiv una cantitativă, determinată de intensitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite.

9. Caracterul selectiv al dreptului penal2). Caracterul selectiv al dreptului

penal trebuie analizat în strânsă corelaţie cu subsidiaritatea acestuia. Dat fiind că normele penale nu intervin pentru protejarea oricărei valori sociale şi nici în cazul

oricăror acţiuni care pot leza respectiva valoare, protecţia oferită de dreptul penal apare ca fiind una selectivă. Potrivit doctrinei, caracterul selectiv al protecţiei oferite de dreptul penal poate

fi relevat prin prisma a trei elemente3'.

a) dreptul penal nu protejează valoarea socială împotriva oricăror atingeri, ci

doar împotriva anumitor conduite specifice, susceptibile să o lezeze. Spre exemplu, dacă ne raportăm la integritatea patrimoniului, deşi neexecutarea unor obligaţii contractuale este de natură să îi aducă atingere, această conduită, sancţionabilă potrivit legii civile, rămâne fară relevanţă penală4'. Dreptul penal sancţionează doar anumite acţiuni, considerate a fi cele mai grave, aşa cum este cazul sustragerii materiale a unui bun, a distrugerii acestuia, a înşelăciunii etc.

11 C. Fiore, op. cit., p. 7; G. Quintero Olivares, op. cit., p. 108. 2) In literatura de specialitate străină acest caracter este denumit caracterfragmentar. în

ceea ce ne priveşte, preferăm sintagma caracter selectiv, atributul „fragmentar” putând crea

anumită confuzie, în sensul înţelegerii dreptului penal ca fiind lipsit de coerenţă. 3) G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 32-33; F. Muñoz Conde, M. Garcia Arán, op. cit., p. 91; F. Ramacci, op. cit., p. 23-24. J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 23.

o

)

10

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

b) sfera acţiunilor relevante pentru dreptul penal este mult mai restrânsă în raport de cea a faptelor considerate ilicite în raport de normele altor ramuri de drept. Spre exemplu, distrugerea din culpă a unui bun al altuia constituie, potrivit legii civile, un fapt ilicit cauzator de prejudicii dar, de regulă, nu atrage o sancţiune penală. c) acţiunile considerate ca reprobabile exclusiv din punct de vedere moral, care nu afectează ordinea publică sau terţii, rămân de regulă în afara cadrului de sancţionare al dreptului penal. Astfel, nu mai intră sub incidenţa legii penale relaţiile homosexuale comise între adulţi în cadru privat, blasfemia, adulterul, vagabondajul etc. Caracterul selectiv este deci consecinţa alegerii pe care legiuitorul trebuie să o facă, ţinând cont de caracterul subsidiar, în privinţa valorilor sociale susceptibile de protecţie şi a acţiunilor considerate a reprezenta un pericol grav pentru aceste valori. De aceea, apare ca inevitabilă lăsarea în afara sferei de incidenţă a dreptului penal a acelor acţiuni care pot fi eficient reprimate prin mijloacele altor ramuri ori care aduc atingere unor valori sociale de importanţă redusă.

§4. Structura dreptului penal

10. Dreptpenal general şi dreptpenal special. 11. Dreptpenal intern şi drept penal extern. 12. Alte clasificări.

în literatura de specialitate au fost evidenţiate mai multe criterii în raport de care este posibilă structurarea pe anumite grupe a normelor penale, în cadrul ansamblului unitar care este dreptul, penal în întregul său. De aceea, ne propunem prezentarea, în cele ce urmează, a câtorva dintre propunerile de structurare a dreptului penal avansate de doctrină.

10. Drept penal general şi drept penal special. Potrivit unei diviziuni devenite

de mult timp clasică în doctrină şi în legislaţie, în cadrul dreptului penal se disting două părţi fundamentale: partea generală (drept penal general) şi partea specială

(drept penal special)1'. Dreptul penal general reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, indiferent de natura acestora. Astfel, dreptul penal general delimitează cadrul general de aplicare a legii penale, defineşte infrac­ ţiunea in abstracta, stabileşte trăsăturile sale generale şi elementele constitutive, reglementează condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi

0 M.-L. Rassat, Droit pénal général, P.U.F., Paris, 1999, p. 67; F. Desportes, F. Le

Hennau, J. Verhaegen, Droit pénal général, Ed. Bruylant,

Gunehec, op. cit., p. 7; C.

Bruxelles, 1995, p. 26-27; F. Tulkens, M. van de Kerchove, op. cit., p. 177; G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 37.

Structura dreptului penal

10

modul lor de aplicare. Presupunând un grad mai ridicat de elaborare şi abstractizare, dreptul penal general s-a conturat mult mai târziu decât dreptul penal special, mult timp legiuitorii nefiind preocupaţi de stabilirea unor reguli cu caracter general, ci doar de edictarea unor reguli de conduită particulare şi a sancţiunilor aplicabile în cazul încălcării lor. Astfel, majoritatea legiuirilor penale anterioare secolului al XlX-lea nu au o parte generală propriu-zisă, ci doar norme de incriminare, adică

o parte specială. Dreptul penal special defineşte elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni în parte, sancţiunile aplicabile acesteia, precum şi eventualele derogări de la regu­ lile dreptului penal general, incidente în cazul acesteia. Aşa cum s-a arătat în

doctrină, dreptul penal special este, din punct de vedere istoric şi raţional, cea mai veche dintre disciplinele penale0. Este cea mai veche din punct de vedere istoric deoarece, aşa cum am arătat deja, primele norme penale au fost cele care impuneau

o anumită obligaţie sau interdicţie şi sancţionau încălcarea acesteia. Este cea mai

veche din punct de vedere raţional, deoarece chiar şi astăzi, normele dreptului penal general şi cele de procedură penală nu îşi găsesc aplicarea decât atunci când s-a comis una dintre faptele descrise de dreptul penal special.

10.1. Interdependenţa între dreptul penal general şi dreptul penal special. Deşi distincţia între dreptul penal general şi dreptul penal special îşi găseşte consa­ crarea nu doar în doctrină, ci şi în structura majorităţii codurilor penale, această realitate nu trebuie să conducă la concluzia că am fi în prezenţa a două ramuri de drept distincte. Ne raliem fară rezerve opiniilor exprimate în doctrină, potrivit cărora cele două categorii de norme formează un tot unitar şi nu este posibilă separarea lor în mod artificial2'. Această interdependenţă poate fi evidenţiată prin prisma a numeroase elemente3', dintre care reţinem:

a) din normele dreptului penal general putem deduce care sunt condiţiile gene­ rale de existenţă ale infracţiunii, condiţiile de angajare a răspunderii penale etc., dar numai analizând normele dreptului penal special se poate stabili momentul săvârşirii unei infracţiuni (care depinde de natura infracţiunii), care sunt valorile sociale pe care legiuitorul a înţeles să le ocrotească, faptul că tentativa nu este posibilă la toate infracţiunile etc. b) normele dreptului penal general prevăd că o infracţiune este sancţionabilă atunci când a fost comisă cu intenţie sau, eventual, din culpă. Dar conţinutul acestor

" M.-L. Rassat, op. cit., p. 67.

2' M. Basarab, op. cit., p. 20-21; C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 18; G. Quintero Olivares, op. cit., p. 112-114.

3)

A se vedea pe larg G. Quintero Olivares, op. cit., p. 112-114; G. Fiandaca, E. Musco,

op. cit., p. 37-38; J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 8.

10

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

noţiuni nu poate fi pe deplin înţeles decât prin raportare la diferitele infracţiuni prevăzute în partea specială.

c) uneori chiar înţelesul unor termeni folosiţi de normele dreptului penal

general şi nedefiniţi explicit de legiuitor este mai lesne de desluşit prin raportare la

normele dreptului penal special. Spre exemplu art. 75 lit. b) prevede că suntem în

prezenţa unei circumstanţe agravante generale atunci când fapta a fost comisă „prin violenţe asupra membrilor familiei”. Tot astfel, art. 1181C.pen. prevede că măsura de siguranţă a interzicerii de a reveni în locuinţa familiei se poate dispune atunci când o persoană a fost condamnată pentru „loviri sau orice alte acte de violenţă

” Noţiunea de violenţă, nedefinită de legiuitor în partea generală, este mai uşor

de înţeles prin raportare la normele părţii speciale care definesc infracţiunile de violenţă (art. 180 - 183 C.pen.). Prin urmare dreptul penal general şi dreptul penal special formează împreună un ansamblu integrat, cele două categorii de norme neputând funcţiona în mod izolat, ci doar în simbioză. în ţara noastră a devenit deja tradiţională în perioada postbelică studierea separată a celor două părţi în cadrul unor discipline didactice diferite1', dar această abordare nu aduce în nici un fel atingere unităţii materiei dreptului penal privită în ansamblu. Sub aspect terminologic, uneori se vorbeşte de drept penal partea generală şi respectiv partea specială, alteori se folosesc noţiunile de drept penal general şi drept penal special. în doctrina noastră s-a încetăţenit denumirea de drept penal partea generală.

10.2. Subdiviziuni. Dacă distincţia între dreptul penal general şi dreptul penal

special a devenit deja tradiţională, în ultimii ani, ca efect al creşterii exponenţiale

a numărului normelor penale, se constată tendinţa conturării în cadrul celor

două grupe de norme a unor subcategorii de reguli având un obiect comun de reglementare şi care tind să dobândească o anumită autonomie în cadrul grupului

din care fac parte. Astfel, în cadrul dreptului penal general se vorbeşte uneori în literatura de specialitate2' de un dreptpenal al minorilor - ce regrupează normele reglementând răspunderea penală a minorilor, în parte derogatorii de la regimul de drept comun

- ori de un drept penitenciar (sau drept execuţional penal) - care regrupează atât

•' Acelaşi mod de tratare se regăseşte astăzi în numeroase universităţi europene. Există însă în continuare facultăţi de drept în Europa, a căror programă prevede o singură disciplină

- intitulată Dreptpenal - în cadrul căreia se studiază atât chestiunile legate de partea generală, cât şi principalele infracţiuni din partea specială. 2' F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 9; J. Pradel, op. cit., p. 55-61; C. Roxin, Derecho Penal. Parte general (traducere din lb. germană), voi. I, Ed. Civitas, Madrid, 1999, p. 44-46. Acest din urmă autor consideră că dreptul penitenciar şi dreptul penal al minorilor

au o autonomie atât de pronunţată, încât le califică drept „domenii juridice vecine” dreptului penal material.

Structura dreptului penal

11

norme aparţinând dreptului penal general, cât şi norme de procedură penală, având ca obiect modul de executare a sancţiunilor penale. în cadrul dreptului penal special tind să se contureze mai multe categorii de norme aparţinând aşa-numitului drept penal tehnic (norme menite să sancţioneze anumite conduite prohibite în cadrul exercitării anumitor activităţi), regrupate în funcţie de domeniul de activitate în care sunt incidente. Se vorbeşte astfel de un drept penal al afacerilor, de un drept penal social sau chiar de un drept penal al mediului ‘l Apariţia acestor subcategorii de norme cu vocaţie de autonomie se explică nu doar prin prisma creşterii numărului normelor penale incidente într-un anumit domeniu de activitate, ci şi printr-un anumit regim derogatoriu de la dreptul penal comun2). Cu toate acestea, în pofida unor clarificări legislative recente3', rămâne încă imposibil de delimitat cu precizie domeniul de incidenţă al acestor grupe de norme - spre exemplu al dreptului penal al afacerilor sau al dreptului penal social - în raport de normele dreptului penal special tradiţional. De aceea, se consideră că autonomia lor nu este suficient de accentuată pentru a le scoate din sfera dreptului penal general sau a dreptului penal special4'. Această concluzie se impune a fortiori în dreptul nostru, unde deocamdată nu se poate vorbi de un specific al acestor norme, altul decât obiectul de reglementare, în consecinţă, suntem de părere că aceste subclasificari îşi pot dovedi o utilitate didactică prin consacrarea lor ca discipline de studiu distincte, dar din punct de vedere al structurii dreptului penal român, ele nu pot fi, cel puţin deocamdată, considerate, ca entităţi autonome.

11. Drept penal intern şi drept penal extern. în funcţie de originea normelor

juridice ce intră în structura acestei ramuri de drept sau de obiectul de reglementare, se face distincţie între dreptul penal intern, dreptul penal internaţional şi respectiv

dreptul internaţional penal.

‘' F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 8. 2) Spre exemplu, în dreptul francez infracţiunile economice sunt judecate de jurisdicţii specializate, în materia protecţiei consumatorului, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale poate fi exercită şi atunci când prejudiciul cauzat consumatorului este indirect (în caz de publicitate falsă sau înşelătoare) în vreme ce, potrivit dreptului comun, prejudiciul trebuie să fie direct etc. A se vedea J. Pradel, op. cit., p. 60. 3) Codurile penale europene adoptate în ultimii ani - Codul penal francez (1994), Codul penal spaniol (1995) - au încercat să regrupeze în capitole distincte aceste infracţiuni apărute de dată recentă, reglementate anterior de diverse legi speciale (spre exemplu, infracţiunile la legislaţia privind proprietatea intelectuală, infracţiunile informatice etc.). Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în cazul proiectului noului cod penal român aflat în prezent în dezbatere publică. 4) J. Pradel, op. cit., p. 60.

11

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

Dreptul penal intern este alcătuit din totalitatea normelor juridice penale ela­ borate de către statul român pentru reglementarea unor raporturi juridice penale care rămân în totalitate în cadrul dreptului naţional. Cu alte cuvinte, este vorba despre raporturi care nu prezintă elemente de extraneitate legate de persoana infractorului, locul comiterii infracţiunii sau valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă infracţiunea. Dreptulpenal internaţional cuprinde în primul rând regulile care reglementează cooperarea şi asistenţa juridică internaţională în materie penală (extrădarea, transmiterea procedurilor penale, transferul persoanelor condamnate, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine etc.). Aceste norme au în majoritate un caracter convenţional, fiind conţinute în tratate şi convenţii bilaterale ori multilaterale încheiate sau ratificate de statul român0. De asemenea, se includ în dreptul penal internaţional şi normele adoptate de statul român pentru completarea cadrului con­ venţional al asistenţei juridice internaţionale în materie penală. Aşa de pildă, legea internă privind extrădarea se aplică pentru completarea prevederilor convenţiilor de extrădare încheiate de statul român cu alte state sau în completarea declaraţiei de reciprocitate. Fac parte de asemenea din această categorie acele norme adoptate de statul român care reglementează competenţa legii penale române în situaţiile în care raportul juridic penal prezintă un element de extraneitate2'. Spre exemplu, potrivit art. 143 alin. (2), infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii. Acest grup de norme are în sfera dreptului penal o funcţie similară funcţiei pe care o îndeplineşte dreptul internaţional privat în privinţa raporturilor de drept privat. Dreptul internaţional penal conţine acele norme juridice prin care anumite fapte sunt incriminate ca infracţiuni în plan internaţional. Acest drept s-a dezvoltat mai ales după cel de-al doilea război mondial şi avea, în mod tradiţional, ca obiect reprimarea violărilor normelor dreptului internaţional public şi dreptului inter­ naţional umanitar (crime împotriva păcii şi omenirii, crime de război, genocid etc.). In ultimele decenii însă sfera sa de incidenţă a fost extinsă cu privire la noi categorii de fapte, cum ar fi: terorismul internaţional, pirateria aeriană, traficul de femei şi copii, traficul de materii nucleare etc. Normele în materie au o origine convenţională fiind conţinute în convenţii elaborate în cadrul unor organizaţii internaţionale3'. în prezent există numeroase astfel de convenţii adoptate atât la nivelul O.N.U., cât şi la nivel regional, iar în anul 2002 a intrat în vigoare şi Statutul

" Cu titlu de exemplu amintim: Convenţia europeană privind extrădarea (1957), Convenţia europeană privind transferul persoanelor condamnate (1983), Convenţia europeană privind transmiterea procedurilor penale (1972) etc. 21 F. Tulkens, M. van de Kerchove, op. cit., p. 151; M.-L. Rassat, op. cit., p. 77. 3) F. Tulkens, M. van de Kerchove, op. cit., p. 146.

Structura dreptului penal

11

Curţii Penale internaţionale1'. Adoptat în anul 1998, statutul conţine nu doar norme de procedură privind organizarea şi funcţionarea Curţii, ci şi norme de drept penal material. Astfel, în art. 5-8 sunt incriminate patru categorii de infracţiuni: crime de război, crime contra umanităţii, crima de genocid şi crima de agresiune (aceasta din urmă nefiind încă definită). De asemenea, statutul recunoaşte principiile de bază ale dreptului penal (legalitatea incriminării şi pedepsei, neretroactivitatea, caracterul personal al răspunderii) şi stabileşte condiţiile de angajare a răspunderii, cauzele exoneratoare şi sancţiunile aplicabile (art. 22-33). In ultimii ani în literatura de specialitate se discută din ce în ce mai mult de un drept penal european, dezvoltat atât în cadrul Consiliului Europei, cât şi în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, sub egida Consiliului Europei au fost adoptate numeroase convenţii cu incidenţă în sfera dreptului penal, începând cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, continuând cu convenţiile de asistenţă judiciară în materie penală deja evocate şi până la recentele convenţii privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal (1998), corupţia (1999) sau cybercriminalitatea (2001) care conţin la rândul lor dispoziţii cu caracter penal. La nivelul Uniunii Europene, dacă în primele decenii de existenţă s-a considerat că dreptul penal trebuie sa rămână un apanaj exclusiv al legiuitorului naţional, în ultimii ani s-au intensificat eforturile în vederea armonizării legislaţiilor penale naţionale şi adoptării unor acte normative la nivel comunitar în domeniul dreptului penal. Un aport substanţial la această evoluţie l-a constituit Tratatul de la Amsterdam (1997), care, continuând evoluţia începută prin Tratatul de la Maastricht (1992) a prevăzut o întărire a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală. Astfel, în materia cooperării judiciare art. 31 din tratat prevede facilitarea extrădării între statele membre, prevenirea conflictelor de competenţă între state şi adoptarea progresivă a unor reguli minimale privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri2'. Pe linia acestei evoluţii se înscrie şi proiectul Corpus Juris ce conţine dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, elaborat de un grup de experţi la iniţiativa Parlamentului European. Fără a avea pretenţia unui cod penal model european, proiectul conţine atât dispoziţii de parte generală - privind principiile generale, tentativa, concursul de infracţiuni, participaţia penală, răspunderea penală a persoanelor juridice, sancţiuni şi modul de individualizare a acestora -

*' Ratificat de România prin Legea nr. 111 din 13 martie 2002 (M.Of. nr. 211 din 28 martie 2002). 2) A se vedea pentru detalii J. Pradel, G. Corstens, op. cit., p. 406 şi urm.

12-13

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

cât şi incriminarea unor fapte ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi norme de procedură. Chiar dacă în momentul intrării sale în vigoare aplicabilitatea Corpus Juris va fi limitată la faptele incriminate de acesta, existenţa în cuprinsul său a normelor de parte generală lasă deschisă calea extinderii ulterioare a aplicabilităţii lui şi în cazul altor infracţiuni, putându-se transforma într-un nucleu al unui proiect de mai mare anvergură privind elaborarea unui cod penal european.

12. Alte clasificări. în literatura de specialitate au fost elaborate numeroase alte

criterii de delimitare a unor subgrupe de norme în structura dreptului penal, criterii care însă, cel puţin în stadiul actual al legislaţiei penale române se dovedesc lipsite de consecinţe practice. Cu titlu informativ menţionăm câteva dintre ele’);

a) drept penal fundamental şi drept penal complementar. în cuprinsul primei

categorii se includ normele juridice cuprinse în Codul penal, în vreme ce a doua ar cuprinde normele ce se regăsesc în diversele legi speciale.

b) drept penal comun şi drept penal special. Distincţia are la bază vocaţia

normelor penale de a se aplica oricărui subiect de drept sau doar unei clase ori categorii, în considerarea calităţii sau condiţiei juridice speciale în care se află. Ar intra în această din urmă categorie normele penale cuprinse în Codul justiţiei militare sau în Codul marinei2). Se consideră3) a fi tot un drept penal special şi aşa- numitul drept penal excepţional, compus din acele norme aplicabile doar în situaţii de excepţie cum ar fi starea de urgenţă, starea de război etc.

§5. Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

13. Aspectegenerale. 14. Raporturile dreptuluipenalcu dreptul constituţional.

15. Raporturile dreptului penal cu dreptul contravenţional. 16. Raporturile

dreptului penal cu dreptul procesual penal.

13. Aspecte generale. Ca parte componentă a unui sistem juridic unitar, drep­

tul penal intră în interacţiune cu majoritatea ramurilor de drept, fie că acestea aparţin dreptului public sau dreptului privat. Aşa de pildă, sunt frecvente situaţiile în care normele dreptului civil îşi găsesc aplicarea alături de normele dreptului penal în ipoteza comiterii unei infracţiuni. Ipoteza cea mai frecventă este cea în care comiterea infracţiunii a determinat şi un prejudiciu material sau moral, caz în care repararea acestuia se va face potrivit regulilor din dreptul civil. Există însă

1) A se vedea pentru detalii F. Antolisei, op. cit., p. 19-20; L. Delpino, Diritto penale.

Parte generale, Edizioni Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 27-28. 2) în dreptul nostru nu există în prezent astfel de coduri, aşa încât clasificarea se dovedeşte inoperantă.

3) V Dongoroz, op. cit., p. 91; C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 19.

Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

14

şi situaţii în care constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii nu se poate face decât după desluşirea unui raport juridic aparţinând altei ramuri de drept. Spre exemplu, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de bigamie trebuie să se constate că în momentul încheierii celei de-a doua căsătorii prima căsătorie fusese valabil încheiată şi era încă în fiinţă. Acest lucru se constată potrivit regulilor stabilite de dreptul familiei, iar o eventuală hotărâre pronunţată de instanţa civilă în această privinţă are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale (art. 44 C.proc.pen.). In contextul de faţă nu ne propunem însă decât examinarea raporturilor dreptului penal cu acele ramuri de drept public cu care se află în strânsă interacţiune, respectiv dreptul constituţional, dreptul contravenţional şi dreptul procesual penal.

14. Raporturile dreptului penal cu dreptul constituţional. O importanţă

demnă de subliniat o are relaţia dreptului penal cu dreptul constituţional. Sunt binecunoscute relaţiile pe care orice ramură a sistemului dreptului pozitiv le are cu dreptul constituţional, relaţii caracterizate în primul rând de imperativul conformităţii normelor juridice cu prevederile constituţionale. în cazul dreptului penal, interacţiunea cu dreptul constituţional este însă mult mai puternică, datorită specificului normelor acestei ramuri de drept, caracterizate prin vocaţia de a

restrânge exerciţiul unora dintre drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Constituţie. Tocmai de aceea, demersurile constituţionale postbelice din statele democratice se caracterizează prin conferirea calităţii de principii constituţionale principiilor fundamentale ale dreptului penal0.

14.1. Coordonatele constituţionale ale intervenţiei dreptului penal. Potrivit

doctrinei2), parametrii constituţionali de control asupra legislaţiei penale pot fi

grupaţi în două mari categorii:

a) principiile constituţionale ale dreptului penal, respectiv principiile edictate

de Constituţie cu aplicabilitate specială în sfera dreptului penal. Astfel, în Constituţia României, art. 23 alin. (12) consacră principiul legalităţii pedepsei, art. 22 alin. (3) interzice pedeapsa cu moartea, art. 15 alin. (2) consfinţeşte principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, art. 19 prevede o serie de limitări în materia extrădării sau expulzării, art. 44 instituie prin prevederile alin. (8) interdicţia confiscării averii licit dobândite, pentru a reafirma în alin. (8) principiul legalităţii măsurii de siguranţă a confiscării speciale etc.

0 M. Barbero Santos, Estado constitucional de derecho y sistema penal, Actualidad penal, 2000, p. 610-611. 2) F. Palazzo, Constitution, Cour Constitutionnelle et droit pénal: trente ans d’expérience italienne, R.S.C., 1986, p. 2-3.

14

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

Aceste principii sunt direct aplicabile de către instanţele de judecată, chiar în absenţa unor precizări exprese aduse de legiuitorul ordinar0. Spre exemplu,

presupunând că legiuitorul nu ar menţiona explicit că expulzarea se aplică doar cetăţenilor străini şi persoanelor fară cetăţenie, instanţa de judecată nu va putea aplica această măsură unui cetăţean român, în baza textului constituţional. In acelaşi timp Constituţia limitează sfera izvoarelor dreptului penal, prevăzând în art. 73 alin. (3) lit. h) că materia infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora constituie un domeniu rezervat legii organice.

b) principiile constituţionale incidente în materia dreptului penal, adică acele

principii constituţionale nespecifice dreptului penal, apte însă de a influenţa obiectul şi întinderea protecţiei penale. Spre exemplu, art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie consacră prin­ cipiile egalităţii între cetăţeni şi egalităţii în drepturi. Pe baza acestor texte, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 81

alin. (4) C.pen., care condiţionau acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de repararea prejudiciului până la pronunţarea hotărârii2). Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că o asemenea condiţionare este contrară prevederilor constituţionale evocate, întrucât determină accesul la o măsură de politică penală pe criterii de avere, constituind astfel o discriminare. Tot astfel, pornind de la prevederile art. 44 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora „proprietatea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi din art. 214 alin. (3), art. 217 alin. (6) şi art. 220 alin. (4) C.pen, care stipulau că atunci când bunul se află în proprietate privată cu excepţia cazului în care acesta este în tot sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate3). Curtea a decis că excepţia menţionată este de natură să instituie o protecţie diferenţiată a proprietăţii private în funcţie de titularul acesteia, ceea ce contravine prevederilor constituţionale. De aceea, partea din dispoziţia penală privitoare la ipoteza de excepţie este neconstituţională.

14.2. Mandatul constituţional de legiferare penală. Un alt aspect al relaţiei

dintre dreptul constituţional şi dreptul penal îl reprezintă obligaţia de legiferare pe tărâm penal impusă de unele prevederi constituţionale, privind în special garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. în mod tradiţional, drepturile fundamentale au fost reglementate ca mijloace de apărare a cetăţeanului împotriva abuzurilor autorităţii. Aşa fiind, obligaţia corelativă acestor drepturi, impusă statului, era o

11M. Cobo delRosal, T.S. Vives Anton, op. cit., p. 50-51. 2) C. Const., decizianr. 463/13.11.1997 (M.Of. nr. 53 din6 februarie 1998) 3) C. Const., decizia nr. 5/4.2.1999 (M.Of. nr. 95 din 5 martie 1999); decizia nr. 150/7.10.1999 (M.Of. nr. 605 din 10 decembrie 1999); decizia nr. 165/21.10.1999 (M.Of. nr. 624 din 21 decembrie 1999).

Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

14

obligaţie negativă, aceea de a se abţine de la orice acţiuni susceptibile să aducă atingere acestor drepturi. în ultimii ani însă, jurisprudenţa curţilor constituţionale europene, ca şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, tinde să amplifice conţinutul obligaţiei corelative a statului, impunându-i acestuia

şi o obligaţie pozitivă, aceea de a adopta măsurile necesare în vederea garantării

liberului exerciţiu al drepturilor în cauză. Astfel, consacrarea constituţională a anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale nu implică doar obligaţia legiuitorului

de a se abţine de la adoptarea unor legi care să aducă atingere acestor drepturi,

ci şi obligaţia de a legifera anumite măsuri de protecţie a lor0. Desigur, de cele

mai multe ori Constituţia nu obligă la protecţia prin mijloace penale a drepturilor prevăzute, dar instituie obligaţia garantării lor efective. De aceea, atunci când mijloacele de protecţie oferite de alte ramuri de drept se dovedesc inaplicabile sau ineficace, legiuitorul trebuie să recurgă, ca ultima ratio, la mijloacele penale2).

Uneori Constituţia conferă un mandat explicit de legiferare legiuitorului penal, prevăzând în mod explicit că anumite fapte sunt sancţionabile penal. Spre exemplu, potrivit art. 96 din Constituţie, preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare, competenţa de judecată revenind înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acest text impune legiuitorului obligaţia incriminării faptei de înaltă trădare - obligaţie încă neîndeplinită - şi stabilirea pedepsei pentru aceasta. Textele altor constituţii prevăd însă şi alte ipoteze în care legiuitorul penal este chemat în mod explicit să intervină3).

0 K. Tiedemann, La constitutionalisation de la „matière pénale” en Allemagne, R.S.C., 1994, p.8. 2) A se vedea în acest sens, CEDO, hotărârea X şi Y c. Olanda, din 26.3.1985, http://www.echr.coe.int în speţă, Y, fiica recurentului X, minoră şi suferind de o afecţiune psihică, a fost victima unui viol. Potrivit legislaţiei olandeze în vigoare la acea dată, dacă victima împlinise vârsta de 16 ani, plângerea penală trebuia formulată personal. Cum în speţă victima era incapabilă să formuleze personal plângerea din cauza stării sale psihice iar legea

nu prevedea posibilitatea introducerii plângerii prin reprezentant, s-a ajuns în situaţia în care

fapta nu putea fi urmărită penal, rămânând la dispoziţia victimei doar acţiunile civile. Curtea

a apreciat că, fiind vorba de un drept fundamental - dreptul la viaţă privată -, protecţia oferită

de dreptul civil nu este suficientă, fiind necesară apărarea acestuia prin mijloace penale.

Pornind de la această speţă, în doctrină s-a arătat că aprecierea necesităţii de a recurge la dreptul penal ca modalitate de protejare a unui drept fundamental garantat de Convenţie se

apreciază în funcţie de trei elemente: ce aspect al dreptului fundamental în cauză (în speţă dreptul la viaţă privată) este în discuţie; gradul de eficacitate al garanţiilor de altă natură; existenţa unor situaţii comparabile sancţionate penal. A se vedea M. Verdussen, Contours

et

enjeux du droit constitutionnel pénal, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 329. 3) Cu titlu exemplificativ menţionăm: art. 26 § 1 din Constituţia Germaniei prevede

„actele susceptibile să tulbure coexistenţa paşnică a popoarelor, comise în acest scop,

în

special pentru pregătirea unui război de agresiune

vor fi reprimate penal”; art. 13

alin. 4 din Constituţia Italiei prevede că „orice constrângere fizică sau morală exercitată asupra

15

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

Se poate deci conchide în sensul că relaţia dreptului penal cu dreptul constitu­ ţional poate fi evidenţiată prin prisma mai multor elemente: dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale şi limitele de incidenţă ale dreptului penal; dreptul constituţional prevede obligativitatea garantării efective a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, scop în care legiuitorul recurge, atunci când alte mijloace de protecţie se dovedesc insuficiente, la mecanismele dreptului penal; dreptul constituţional dezvoltă o serie de concepte pe care dreptul penal le preia şi le protejează ca valori sociale (statul, forma de guvernământ, sistemul electoral etc.)1).

15. Raporturile dreptului penal cu dreptul contravenţional. Unul dintre

aspectele dificile privind stabilirea domeniului de incidenţă al dreptului penal îl reprezintă delimitarea acestuia faţă de dreptul contravenţional. Acesta din urmă prezintă numeroase elemente de asemănare cu dreptul penal, dat fiind că normele sale stabilesc anumite reguli de conduită, a căror încălcare atrage aplicarea unor sancţiuni care, din punct de vedere formal, sunt similare sancţiunilor penale (amendă, muncă în folosul comunităţii, interzicerea desfăşurării anumitor acti­

vităţi etc.).

15.1. Criterii de delimitare între ilicitul penal şi cel contravenţional. în literatura de specialitate s-au purtat numeroase discuţii în legătură cu criteriile de delimitare a ilicitului penal în raport de ilicitul contravenţional. Teoriile elaborate în acest sens au fost regrupate în literatura de specialitate2' în două principale categorii:

a) teorii fondate pe diferenţa calitativă. Este vorba de teorii care susţin că

ilicitul penal se deosebeşte calitativ de ilicitul contravenţional, diferenţă ce se relevă sub diverse aspecte, dintre care, cu titlu exemplificativ, reţinem: în vreme ce ilicitul penal are o încărcătură etico-socială, ilicitul contravenţional este lipsit de orice semnificaţie etică, fiind o simplă nerespectare a unei reguli impuse de Admi­ nistraţie; dacă ilicitul penal aduce atingere unor valori sociale autentice, ilicitul contravenţional lezează simple interese ale Administraţiei; spre deosebire de ilicitul penal care lezează în mod necesar valoarea socială, ilicitul contravenţional se configurează ca un ilicit formal, de pericol prezumtiv; în cazul ilicitului contra­ venţional elementul subiectiv, vinovăţia, este irelevant sau, în orice caz, are o

importanţă mai restrânsă.

unei persoane supuse unei restrângeri a libertăţii va fi pedepsită”; art. 52 din Constituţia

Greciei dispune că „manifestarea liberă şi nealterată a voinţei populare

toate organele Republicii, care sunt ţinute să o asigure în orice împrejurare. Legea stabileşte sancţiuni penale împotriva celor ce încalcă aceste dispoziţii” etc. A se vedea pentru detalii

M. Verdussen, op. cit., p. 321. 0 L. Moriiias Cueva, op. cit., p. 59. 2) A se vedea M. Cobo del Rosal, T.S. Vives Anton, op. cit., p. 52-55.

este garantată de

Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

15

b) teoria diferenţei cantitative. Potrivit acestei teorii, singura diferenţă între

ilicitul penal şi cel contravenţional este de ordin cantitativ, fiind determinată de gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite de lege. în realitate, susţinerile privind existenţa unei deosebiri de ordin calitativ între

cele două forme ale ilicitului nu pot fi acceptate0. Distincţia care se face între valori sociale şi interese ale Administraţiei este lipsită de bază legală, căci prin natura şi funcţiile ei, Administraţia nu acţionează în interes propriu, ci în interesul general. Prin urmare, chiar şi atunci când normele contravenţionale au drept scop asigurarea bunei funcţionări a administraţiei, ele servesc tot interesului general. în acelaşi timp, nu se mai poate astăzi afirma, cu titlu de regulă generală, că infracţiunile au întotdeauna o semnificaţie etico-socială în vreme ce contravenţiilor le-ar lipsi o astfel de semnificaţie2). Mai ales în cazul normelor aşa-numitului „drept penal tehnic”, menite să garanteze normala desfăşurare a unor activităţi, este dificil de identificat o semnificaţie etică. în acelaşi timp, nu se poate spune că întotdeauna contravenţiile sunt lipsite de orice încărcătură etică. Spre exemplu, conduita celui care sustrage material lemnos din fondul forestier, chiar dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, rămânând o contravenţie, nu poate fi considerată ireproşabilă din punct de vedere etic. Nici în planul elementului subiectiv nu pot fi identificate deosebiri de ordin calitativ, mai ales în dreptul nostru unde legea defineşte contravenţia ca fiind fapta comisă cu vinovăţie, (art. 1 din O.G. nr. 2/2001, modificat prin Legea nr. 180/2002). De acéea, diferenţa între cele două forme ale ilicitului este doar una de ordin cantitativ, determinată de intensitatea sau gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite de norma penală. în dreptul nostru, în vechea reglementare a regimului general al contravenţiilor, această diferenţă de ordin cantitativ era menţionată în mod expres de lege. Potrivit art.l din Legea nr. 32/19683), contravenţia era definită ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este

prevăzută şi sancţionată ca atare

Actuala reglementare a renunţat la menţionarea în mod explicit a acestei diferenţe cantitative şi a încercat realizarea unei diferenţieri prin prisma valorii sociale

ocrotite. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr.

valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală”. Ideea este criticabilă, ea fiind contrazisă de realitate. Aşa cum am arătat deja, caracterul selectiv al protecţiei penale face ca normele de drept penal să nu protejeze orice valoare socială şi să

nu protejeze o anumită valoare socială împotriva oricăror acţiuni susceptibile să

J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal español, voi. I, Ed. Tecnos, Madrid, 2001, p. 47-49; M. Cobo del Rosal, T.S. Vives Antón, op. cit., p. 55. 2) C. Roxin, op. cit., p. 72. 3) în prezent abrogată.

”.

180/2002, „legea contravenţională apără

15

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

o lezeze. De aceea, nu de puţine ori, aceeaşi valoare socială este protejată prin

mijloace contravenţionale împotriva agresiunilor de mai mică gravitate şi prin mijloace penale împotriva formelor grave de agresiune. Spre exemplu, sustragerea de arbori din fondul forestier naţional constituie contravenţie [art. 1 lit. d) din Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice] dacă valoarea prejudiciului nu depăşeşte de 5 ori preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior şi respectiv infracţiune dacă valoarea prejudiciului depăşeşte această limită, potrivit art. 108 din Codul silvic (Legea nr. 46/2008). Este evident că în cele două situaţii valoarea socială protejată este aceeaşi, ceea ce diferenţiază cele două fapte fiind un element de ordin cantitativ, respectiv gravitatea lezării acestei valori, determinată de valoarea prejudiciului. In plus, nu de puţine ori, întâlnim texte contravenţionale cu redactări foarte apropiate de cele ale unor texte de incriminare, situaţie în care este evident că valoarea socială protejată este aceeaşi0. Prin urmare, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate2), criteriul de

delimitare între infracţiuni şi contravenţii este şi în prezent unul cantitativ, respectiv gravitatea atingerii aduse valorii ocrotite. Cum importanţa unei anumite valori sociale şi gradul de pericol al acţiunilor susceptibile a-i aduce atingere variază în timp, realizarea protecţiei prin mijloace penale sau contravenţionale este o chestiune de oportunitate, în aprecierea căreia legiuitorul trebuie să aibă în vedere

în

primul rând criteriul gravităţii comportamentului pe care doreşte să-l reprime3).

15.2.

Implicaţii practice ale diferenţei cantitative. Faptul că între infracţiuni

şi

contravenţii nu există diferenţe de ordin calitativ nu rămâne fără consecinţe de

ordin practic. Ţinem să subliniem câteva dintre ele4):

a) aceeaşi faptă nu poate constitui infracţiune şi contravenţie în acelaşi timp.

Uneori legiuitorul subliniază această incompatibilitate prin formula „constituie contravenţii, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât potrivit legii penale să

fie considerate infracţiuni, următoarele fapte Chiar dacă o astfel de precizare lipseşte, organul chemat să aplice textul în cauză va decide dacă suntem în prezenţa unei infracţiuni sau a unei contravenţii.

b) sancţiunile prevăzute pentru infracţiuni şi contravenţii ar trebui să reflecte

această diferenţă de ordin cantitativ între cele două forme ale ilicitului juridic în sensul ca amenda contravenţională să nu depăşească amenda penală. Deocamdată

0 A se vedea M. Gorunescu, Delimitarea infracţiunii de contravenţie, R.D.P. nr. 4/2003, p. 85. Pentru o reuşită ilustrare a dificultăţilor de delimitare între infracţiune şi contravenţie

în aceste cazuri a se vedea D. Niţu, Fapte care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea

socială. Forma ilicitului, C.D.P. nr. 1/2005, p.93 şi urm. 2) C. Roxin, op. cit., 72; O. Podaru, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul

juridic al contravenţiilor, P.R. nr. 1/2002, p. 280.

3) A se vedea pe larg G.

Dellis, Droit pénal et droit administratif. L’influence des principes

du droit pénal sur le droit administratif répressif, Ed. L.G.D.J. Paris, 1997, p. 106 şi urm.

4) A se vedea pentru detalii, J. Cerezo Mir, op. cit., p. 50-55.

Raporturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

16

acesta rămâne un deziderat în condiţiile în care chiar cele mai recente reglementări prevăd un maxim al amenzii mai ridicat în materie contravenţională decât în materie penală0.

c) dreptul contravenţional trebuie să împrumute principiile fundamentale ale

dreptului penal (legalitate, caracterul personal al răspunderii, răspunderea subiec­

tivă) şi garanţiile procedurale care însoţesc aplicarea unei sancţiuni penale (pre­ zumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare etc.). Acest proces s-a accelerat sub influenţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia adeseori o contravenţie, dincolo de calificarea dată acesteia în dreptul intern,

constituie „o acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie2). Din acest punct de vedere este criticabilă menţinerea, chiar în virtutea noii reglementări,

a procedurii contravenţionale pe terenul procedurii civile3), în locul aducerii ei

în cadrul procedurii penale. Această concluzie a fost confirmată, aşa cum era de aşteptat, de recenta hotărâre a Curţii de la Strasbourg în cauza Anghel c. România41. In motivarea hotărârii, prin care s-a constatat violarea art. 6 din Convenţie, se arată

că statele pot dezincrimina anumite fapte, sancţionându-le pe cale contravenţională, dar „autorii acestor fapte nu trebuie să se găsească într-o situaţie defavorabilă, datorată simplului fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală”. Astfel, „deşi dezincriminarea contravenţiei nu ridică probleme prin ea însăşi, nerespectarea garanţiilor fundamentale - între care prezumţia de nevinovăţie - ce protejează indivizii faţă de posibilele abuzuri ale autorităţilor pune o problemă în raport de art. 6 din Convenţie”. Nerespectarea acestei garanţii în contextul unei acuzaţii calificabilă ca „penală” potrivit art. 6 din Convenţie, a condus la constatarea că procedura de sancţionare a contravenţiei imputate, desfă­

şurată potrivit regulilor din procedura civilă, a adus atingere dreptului recurentului

la un proces echitabil.

16. Raporturile dreptului penal cu dreptul procesual penal. Dreptul penal

material şi dreptul procesual penal se află într-o strânsă interdependenţă. Astfel, dreptul penal determină care sunt acţiunile ori inacţiunile sancţionabile precum şi pedepsele şi măsurile aplicabile în cazul comiterii lor, în vreme ce dreptul procesual penal prevede modalităţile în care se realizează activitatea de urmărire şi

|J Potrivit art. 8 din O.G. nr. 2/2001 (modificat prin Legea nr. 180/2002), maximul general

al amenzii contravenţionale este de 100.000 RON, în vreme ce potrivit art. 53 C.pen. maximul

general al amenzii penale aplicabilă persoanei fizice este de 50.000 RON. 2) A se vedea C.E.D.O., hotărârea Oztiirk c. Germaniei din 21.2.1984, http://www.echr. coe.int 3)Potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2001, prevederile ordonanţei se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

4) CEDO, hotărârea din 4.10.2007, http://www.echr.coe.int

16

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

judecare a persoanelor care au comis infracţiuni şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de dreptul penal material. Interdependenţa celor două discipline poate fi relevată prin prisma mai multor elemente:

a) dreptul procesual penal apare ca un mijloc pentru aplicarea normelor de drept

penal material. în absenţa normelor procesual-penale dreptul penal material nu şi-ar putea realiza funcţia de protecţie a valorilor sociale. Nici dreptul procesual penal nu ar putea exista însă fără dreptul penal material, căci procesul penal se declanşează doar atunci când există indicii că s-a comis o infracţiune şi are drept scop stabilirea existenţei infracţiunii, a împrejurărilor în care s-a comis, a răspunderii ce revine persoanelor implicate în comiterea ei şi aplicarea sancţiunilor0. b) în acelaşi timp însă, dreptul procesual penal apare ca un instrument de protecţie a cetăţeanului împotriva aplicării abuzive a dreptului penal material. Procesul penal este cel care, într-un stat de drept, oferă cadrul de manifestare a garanţiilor conferite de dreptul penal material şi conferă siguranţa că sancţiunile dreptului penal vor fi aplicate numai în cazul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală şi numai persoanelor vinovate de săvârşirea acesteia. In absenţa unui proces penal echitabil, care să garanteze prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, egalitatea părţilor din proces etc. principiile dreptului penal material - principiul legalităţii, principiul caracterului personal al răspunderii etc. - ar ajunge să fie lipsite

de substanţă2).

c) tocmai datorită importanţei garanţiilor unui proces echitabil, dreptul penal

material apără unele dintre aceste garanţii, prevăzând sancţiuni penale în cazul

faptelor prin care li se aduce atingere3). Astfel, codul nostru penal incriminează o serie de fapte a căror comitere este legată de derularea unui proces penal, cum ar fi:

denunţarea calomnioasă (art. 259 C.pen.), arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C.pen.), supunerea la rele tratamente (art. 267 C.pen.), represiunea nedreaptă (art. 268 C.pen.) etc.

d) nu în ultimul rând trebuie menţionată reglementarea de către Codul penal a

unor instituţii care, prin natura şi efectele lor, ţin în egală măsură de dreptul penal material şi de dreptul procesual penal. Plângerea prealabilă, împăcarea părţilor şi

prescripţia sunt doar câteva dintre aceste instituţii. în pofida acestei strânse interdependenţe, dreptul penal material şi dreptul procesual penal rămân însă două ramuri de drept autonome, guvernate de principii proprii şi având o reglementare legală distinctă.

11 C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 25-26; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 28; 1. Pascu, op. cit., p. 26.

2) G. Quintero Olivares, op. cit., p. 115.

3) M. Cobo del Rosal, T.S. Vives Antón, op. cit., p. 47.

Relaţia între dreptul penal şi morală

17-18

§6. Relaţia între dreptul penal şi morală

1 7. Nucleul dreptului penal - domeniu comun. 18. Domenii marginale diferite.

17. Nucleul dreptului penal - domeniu comun. Arătam anterior că dreptul

penal are şi o funcţie educativă, alături de cea de protecţie a valorilor sociale. Această funcţie educativă are cu atât mai multe şanse de realizare cu cât valorile sociale ocrotite de normele penale au şi o semnificaţie morală. într-adevăr, de multe ori morala se află în amonte faţă de dreptul penal, iar legiuitorul urmează, în numeroase domenii, evoluţia criteriilor morale ale grupului social. Imperative de genul „să nu ucizi”, „să nu furi” etc. au fost reguli morale înainte de a deveni reguli juridice1). Relaţia dintre norma penală şi norma morală nu este întotdeauna la fel de strânsă, în sensul că nu întotdeauna o normă juridică penală are ca substrat o normă penală. In realitate, domeniul dreptului penal şi cel al moralei nu pot fi concepute ca două cercuri concentrice, ci ca două cercuri ce se intersectează, la intersecţia lor aflându-se „nucleul dur” al dreptului penal, adică acele norme caracterizate atât de calitate juridică, dar şi un caracter moral evident.

18. Domenii marginale diferite. în primul rând, dreptul penal nu îşi poate

permite să intervină pentru impunerea sau garantarea respectării unor norme eminamente morale. Aşa cum s-a arătat în doctrină25, Statul nu are nici îndatorirea şi nici competenţa de a-i împinge pe cetăţeni spre perfecţiune, şi mai ales nu se poate folosi în acest scop de dreptul penal. Aşa se face că legile penale nu reprimă toate actele considerate imorale la un anumit moment35. Spre exemplu, prin dezincriminarea relaţiilor homosexuale între adulţi comise cu acordul lor, acestea nu au devenit mai mult sau mai puţin morale decât erau în perioada în care au fost incriminate. în luarea deciziei de dezincriminare, legiuitorul a avut în vedere pe de o parte faptul că acest gen de acte nu aduce atingere unei valori sociale dar, în schimb, sancţionarea lor penală lezează dreptul la viaţă privată. La rândul ei, dezincriminarea infracţiunii de adulter prin Legea nr. 278/2006 nu

0 L. Delpino, op. cit., p. 24. 2) J. Hurtado Pozo, op. cit., p.

14-15.

3) Sub acest aspect s-a făcut în doctrină distincţia între valorile morale de natură relaţională ce interesează în primul rând convieţuirea socială (respectarea vieţii umane, a patrimoniului etc.) şi valorile morale de conduită individuală, ce ţintesc către desăvârşirea spirituală a fiecărui individ în parte (altruismul, virtutea). Dacă valorile din prima categorie se pot afla la baza unei incriminări penale, cele din cea de-a doua categorie au un conţinut variabil de la individ la individ şi nu sunt propice intervenţiei legii penale pentru apărarea şi promovarea lor. T. Avrigeanu, Reflecţii asupra valorii sociale ca obiect al ocrotirii penale, R.D.P. nr.3/1997, p. 74.

18

Dreptul penal în sistemul dreptului pozitiv

a fost determinată de faptul că în prezent fapta a devenit indiferentă din punct de vedere moral, ci de faptul că atingerea adusă valorii sociale nu reclamă intervenţia dreptului penal, normele dreptului familiei fiind suficiente pentru sancţionarea ei. în acelaşi timp, în sfera dreptului penal se regăsesc în ultimii ani acţiuni sau inacţiuni care sunt neutre din punct de vedere moral0. Spre exemplu, potrivit art. 94 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 49/2006), constituie infracţiune, între altele „amplasarea unor construcţii, reclame sau panouri publicitare în zona drumului fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii”. în condiţiile în care textul legal nu impune nici măcar condiţia ca prin această acţiune să se pună în pericol siguranţa circulaţiei rutiere, este evident că fapta în cauză nu are o încărcătură morală sesizabilă. Tot astfel, în cazul faptei incriminate de art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 407/2006 şi sancţionată cu închisoare de la 3 la 7 ani - vânătoarea prin folosirea ogarilor sau a metişilor de ogari - este mai greu de identificat substratul moral. în fine, mai trebuie precizat că uneori relaţia între dreptul penal şi morală se inversează, în sensul că în anumite situaţii existenţa unei norme penale poate fi o cauză de modificare sau de desuetudine a unui model moral sau a unei tradiţii25. Spre exemplu, o lungă perioadă de timp violenţele exercitate de părinţi asupra copiilor minori nu erau considerate a contraveni moralei, dar pe măsura aducerii lor în sfera dreptului penal percepţia societăţii asupra acestor practici cunoaşte o modificare importantă.

J. Pradal, op. cit., p. 69; F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 26. 2) J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 15.

Capitolul II Principiile fundamentale ale dreptului penal

Secţiunea I. Preliminarii

19. Definiţie. 20. Cadrul principiilorfundamentale.

19. Definiţie. Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt acele idei direc­

toare care guvernează întreaga materie a dreptului penal, influenţând atât activitatea de elaborare a normelor penale, cât şi cea de aplicare a acestora0. în literatura de specialitate se consideră că aceste principii joacă rolul unor instrumente de protecţie a cetăţeanului împotriva unei intervenţii arbitrare sau excesive a statului prin mijloace penale, fiind astfel un adevărat mecanism de

limitare a puterii sancţionatoare a statului {fus puniendi)2). De aceea, ele intervin în cele două momente în care această putere se exercită: în momentul elaborării normelor penale şi, respectiv, în momentul aplicării acestor norme de către organele

judiciare35.

Aşa fiind, nu putem fi de acord cu afirmaţia făcută în doctrina noastră, potrivit căreia principiile fundamentale sunt deduse din dispoziţiile normelor penale45. Desigur 'că ele se regăsesc în conţinutul normelor penale, dar originea lor este, de regulă, una constituţională. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, aceste principii rezultă explicit sau implicit din textele Constituţiei, astfel încât ele nu sunt o creaţie a legiuitorului penal, ci constituie un dat care se impune acestuia, în procesul elaborării normelor penale. Dacă ele ar fi create de legiuitorul penal, şi-ar pierde funcţia esenţială - de protecţie a cetăţeanului - acelaşi legiuitor care le-a creat putând oricând să le şi modifice.

20. Cadrul principiilor fundamentale. în literatura de specialitate nu există

unitate de vederi în ceea ce priveşte circumscrierea sferei acestor principii, astfel încât numărul principiilor considerate ca fundamentale şi reţinute ca atare în lucrările publicate este destul de mare55. în ceea ce ne priveşte, considerăm că

15 C. Bulai, B. Bulai , op. cit., p. 56; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 43; I. Pascu, op. cit., p. 32. 25A. Calderon, J.A. Choclăn, Derecho penal. Parte general, Ed. Bosch, Barcelona, 2001, p. 65; L. Morillas Cueva, op. cit., p. 22.

35 G. Quintero

Olivares , op. cit., p. 65-66.

4) M. Basarab, op: cit., p. 9. 55Pentru o sinteză a poziţiilor unora dintre autorii de referinţă din doctrina noastră asupra acestei chestiuni a se vedea: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 13-18; I. Pascu, op. cit., p. 32-33.

21

Principiile fundamentale ale dreptului penal

trebuie reţinute ca principii fundamentale ale dreptului penal doar acelea care sunt specifice acestei ramuri de drept, nu şi principiile constituţionale generale, care îşi găsesc aplicabilitatea, firesc, şi în materia dreptului penal. Spre exemplu,principiul egalităţii în fa ţa legii penale reţinut de unii autori0 ca principiu fundamental al

dreptului penal nu constituie decât o aplicare particulară a principiului constituţional

al egalităţii în faţa legii (art. 16 din Constituţie), aşa încât nu credem că se justifică

reţinerea lui cu titlu de principiu de drept penal. Tot astfel, aşa-numitulprincipiu al democratismului 2), potrivit căruia „întreaga reglementare penală exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii”, dincolo de pronunţata sa încărcătură ideologică, nu are nimic specific dreptului penal. într-un stat de drept, aceasta trebuie să fie o trăsătură a întregii ordini juridice, nu doar a dreptului penal. Aşa fiind, dintre posibilele idei directoare ale materiei dreptului penal, am preferat să reţinem cu titlu de principii: principiul legalităţii incriminării şi pedep­ sei; principiul caracterului personal al răspunderii penale; principiul minimei intervenţii; principiul individualizării; principiul umanismului. Cu ocazia analizei fiecăruia dintre principiile menţionate vom încerca să ne şi argumentăm opţiunea privind reţinerea sa ca principiu fundamental al dreptului penal.

Secţiunea a Il-a. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei §1. Consideraţii generale

21. Definiţie şifundament. 22. Implicaţii ale principiului legalităţii.

21. Definiţie şi fundament. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei presu­

pune că nici o faptă nu poate fi considerata ca infracţiune dacă nu există o lege care

prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi nicio sancţiune penală nu poate

fi

aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine

lege). Legalitatea incriminării şi pedepsei apare ca una dintre cele mai importante

limitări ale luijuspuniendi, ea reprezentând principala garanţie a securităţii juridice

a cetăţeanului în faţa dreptului penal. Acest deziderat de securitate presupune

în mod necesar posibilitatea oricărei persoane de a cunoaşte, anterior comiterii, faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii lor. în dreptul român, principiul legalităţii a dobândit o forţăjuridică constituţională. Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Constituţia noastră, după cum se observă, consacră explicit doar principiul legalităţii pedepsei, dar acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia că legalitatea incriminării nu ar avea o bază constituţională. Acest din urmă principiu rezultă fără echivoc din coroborarea tex­

0 C. Bulai, B. Bulai, op. cit., p. 60; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 46. 2) I. Oancea, op. cit., p. 19.

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

22

tului art. 73 alin. (3) lit. h), potrivit căruia doar legea organică poate stabili infrac­ ţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, cu cel din art. 15 alin. (2) care arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile0. La rândul său, Codul penal statuează în art. 2 că „legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”. Deşi în mod obişnuit în doctrină se vorbeşte despre principiul legalităţii incri­ minării şi pedepsei, noţiunea de pedeapsă nu trebuie interpretată stricto sensu, căci, în realitate, principiul priveşte toate sancţiunile penale (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative25). Legalitatea unora dintre măsurile de siguranţă, spre exemplu, este reglementată expres de legea fundamentală. Astfel, cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale, art. 44 alin. (9) arată că „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”. în plus, cum măsurile de siguranţă, prin chiar natura lor, determină o restrângere a exerciţiului unor drepturi, ele intră în mod necesar sub incidenţa art. 53 alin. (1) potrivit căruia exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege.

22. Implicaţii ale principiului legalităţii. Potrivit doctrinei35, principiul legali­

tăţii are consecinţe practice nemijlocite atât în activitatea de elaborare a normelor juridice cât şi în procesul aplicării acestora. Cu alte cuvinte, principiul se adresează deopotrivă legiuitorului şi judecătorului. în activitatea legislativă, principiul legalităţii intervine atât sub aspect material cât şi sub aspect formal45. Sub aspect material, principiul legalităţii impune legiui­ torului două obligaţii fundamentale: aceea de a prevedea într-un text de lege faptele considerate ca infracţiuni şi sancţiunile aferente (lex scripta) şi respectiv aceea de a redacta textul legal cu suficientă claritate, pentru ca orice persoană să îşi poată da seama care sunt acţiunile sau inacţiunile ce intră sub incidenţa ei (lex certa). Aspectul form al se referă la obligaţia adoptării normelor penale sub forma legii organice, potrivit art.73 din Constituţie.

15 C. Bulai,

B. Bulai, op. cit., p. 58-59.

2) Măsurile de siguranţă se dispun faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol relevată de săvârşirea acesteia (art. 111-118 C.pen.). Măsurile educative sunt sancţiuni penale aplicabile minorilor care au comis o infracţiune, în măsura în care se apreciază că reeducarea nu necesită aplicarea unei pedepse (art. 100-108 C.pen.). Asupra acestor măsuri ne vom opri pe larg în volumul al doilea al lucrării de faţă.

3) F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 158 şi urm.; E. Bacigalupo, op. cit., p. 75. 45 F. Muñoz Conde, M. García Arán, op. cit., p. 109-110. în acelaşi sens, G. Jakobs, op. cit., p. 88.

23-24

Principiile fundamentale ale dreptului penal

în activitatea jurisdicţională, principiul legalităţii impune judecătorului două obligaţii esenţiale: interpretarea strictă a legii penale şi interzicerea analogiei (lex stricta), respectiv interzicerea aplicării retroactive a legii (lex praevia).

§2- Lex scripta

23. Limitarea sferei izvoarelor dreptului penal. 24. Accesibilitatea legii.

23. Limitarea sferei izvoarelor dreptului penal. Legiuitorul nostru constituţio­

nal a înţeles să instituie în mod explicit prin art. 73 din Constituţie, o limitare a sferei actelor normative care pot interveni în materia dreptului penal la cea a legilor organice. Potrivit doctrinei0, raţiunea acestei limitări rezidă în aceea că valorile esenţiale ale societăţii, pe care dreptul penal este chemat să le protejeze, nu pot fi determinate decât de reprezentanţii corpului social din care ele emană. în plus, doar aceşti reprezentanţi au legitimitatea de a stabili sancţiunile penale care, prin natura lor, aduc atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale. De aceea, activitatea de legiferare în domeniul dreptului penal trebuie să se realizeze cu maximum de consens posibil, ca o garanţie a statului democratic şi de drept, iar procedura de adoptare a legii organice, prin majoritatea calificată cerută, vine să răspundă acestei cerinţe. Imperativul de lex scripta limitează, în principiu, sfera izvoarelor dreptului penal la actele normative de forţă egală sau superioară legii organice şi exclude izvoarele nescrise. Astfel, nu poate fi invocată cutuma pentru a fundamenta sau agrava răspunderea penală2). Vom vedea însă în secţiunea următoare, consacrată izvoarelor dreptului penal, că această limitare nu este absolută, existând situaţii în care acte juridice de forţă inferioară legii organice sau chiar cutuma pot interveni în materia dreptului penal, fară ca aceasta să contravină principiului examinat.

24. Accesibilitatea legii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor

Omului, principiul legalităţii nu este satisfăcut prin simpla existenţă a unei norme de incriminare, ci ea trebuie să fie şi accesibilă35.Accesibilitatea presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua cunoştinţă de existenţa şi conţinutul normei, în dreptul nostru, condiţia accesibilităţii nu pune, de regulă, probleme, dată fiind publicarea legilor în Monitorul Oficial. O ipoteză în raport de care ar fi posibilă

0 F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 156; F. Muñoz Conde, M. Garcla Arán, op. cit., p. 114. 2) C. Roxin, op. cit., p. 140; H.H. Jescheck, T. Weigend, op. cit., p. 143. 3) C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.5.1993 § 52; Tolstoy Miloslavski c. Marii Britanii, din 13.7.1995, § 37, în http://www.echr.coe.int. Ase vedea pentru dezvoltări, R. Chiri(ă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, voi. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 10-11.

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

25

apariţia unor probleme pe acest teren este legată de ordonanţele de urgenţă, care intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial. In cazul infracţiunilor săvârşite imediat după intrarea în vigoare, se pot ridica semne de întrebare legate de accesibilitatea legii. O altă situaţie în care acest aspect ar putea intra în discuţie priveşte ipoteza în care legea penală face trimitere, pentru definirea elementelor infracţiunii, la un act normativ de forţă juridică inferioară, care nu îndeplineşte condiţia accesibilităţii. Asupra acestei categorii de norme penale (norme în alb) vom reveni pe larg într-o secţiune următoare15.

§3. Lex certa

25. Previzibilitatea legii. 26. Tehnici de formulare a normelor penale. 27. Elementele descriptive în conţinutul incriminării. 28. Elementele norma­ tive în conţinutul incriminării. 29. Elemente aparţinând vocabularului tehnic în conţinutul incriminării.

25. Previzibilitatea legii. Aşa cum am văzut deja, caracterul selectiv al dreptului

penal presupune că protecţia oferită unei valori sociale de normele acestei ramuri de drept nu priveşte orice acţiune susceptibilă să-i aducă atingere, ci doar anumite acţiuni determinate, considerate la un moment dat ca fiind cele mai nocive pentru respectiva valoare socială. De aceea, imperativul de securitate juridică pe care principiul legalităţii este chemat să îl garanteze nu poate fi realizat prin simpla existenţă^ unei norme care incriminează anumite fapte. Norma de incriminare trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, aceea de a fi redactată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană să îşi poată da seama dacă o acţiune sau inacţiune intră sub imperiul său2). Această cerinţă, subliniată de doctrină35, este constant reiterată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele în care este incident art. 7 din Convenţie. Potrivit instanţei europene, clari­ tatea textului de incriminare sau previzibilitatea legii4) constituie a doua cerinţă fundamentală ce decurge din principiul legalităţii, alături de accesibilitate.

15A se vedea infra, nr. 85. 25Nu întâmplător, în legislaţiile statelor totalitare - în special în materia infracţiunilor contra statului - există numeroase texte de incriminare generice, susceptibile să includă un număr nedeterminat de acţiuni sau inacţiuni. Spre exemplu, art. 166 alin. (2) din Codul nostru

penal, în forma existentă la data intrării sale în vigoare, prevedea ca infracţiune „propaganda sau întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste (s.n.)”. 35 F. Muñoz Conde, M. García Arán, op. cit., p. 114; E. Bacigalupo, op. cit., p. 75-77; G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 66-69; F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 176-179.

4)

A se vedea în special hotărârile în cauzele Kokkinakis c. Grecia din 25.5.1993 (§ 52)

şi Cantoni c. Franţa din 15.11.1996 (§ 31-35), http://www.echr.coe.int

25

Principiile fundamentale ale dreptului penal

în afara dezideratului de securitate juridică a cetăţeanului, caracterul determinat al normei penale vine chiar în sprijinul realizării principalei funcţii a dreptului penal - protej area valorilor sociale. Legea penală este edictată pentru a fi respectată, dar este evident că ea nu poate fi respectată decât în măsura în care determină cu precizie sfera acţiunilor impuse sau prohibite0. în mod similar, în doctrina şi jurisprudenţa canadiană se consideră că precizia normei penale îndeplineşte două funcţii esenţiale: aceea de a adresa un avertisment rezonabil cetăţeanului în privinţa conduitei sale, şi, respectiv, aceea de a limita puterea discreţionară a statului în aplicarea legii2). Din păcate, deşi o normă penală care contravine exigenţei lex certa este neconstituţională, încălcând principiul legalităţii incriminării, majoritatea curţilor constituţionale europene cenzurează destul de rar textele legale pe această bază3). Această toleranţă nu face decât să îl încurajeze pe legiuitor în recurgerea la formu­ lări al căror conţinut este, cel puţin în parte, obscur. De aceea, se afirma în doctrina

0 G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 68; G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol. I, Giuffrè Editore, Milano, 2001, p. 121; C. Roxin, op. cit., p. 169. Aceşti din urmă autori consideră că nesocotirea acestei cerinţe ar avea drept consecinţă şi o violare a principiului separaţiei puterilor în stat, judecătorului revenindu-i sarcina - în mod normal rezervată legiuitorului - de a decide care acţiuni intră în conţinutul unei anumite norme penale (p. 119). Cea mai importată misiune a criteriului lex certa rămâne însă, în opinia noastră, garantarea securităţii juridice a cetăţeanului. 2) G. Côté-Harper, P. Rainville, J. Turgeon, op. cit., p. 130-132. 3) Merită subliniată în acest context poziţia Curţii belgiene de arbitraj (instanţa de control constituţional) care în jurisprudenţa recentă a constatat în mai multe rânduri neconstituţionalitatea unor texte de lege datorită caracterului imprecis al acestora. Astfel, prin decizia din 14 mai 2003, Curtea a cenzurat un text din legea referitoare la telecomunicaţii, pe motiv că expresiile „comunicaţii aducând atingere respectării legilor” sau „atingere securităţii Statului” sunt atât de vagi încât violează principiul legalităţii în materie penală. Tot astfel, prin decizia din 22 iulie 2004, Curtea a constatat, între altele, că sintagma „violare gravă a normelor urbanistice esenţiale în materie de destinaţie, potrivit planului de execuţie spaţial sau planului de amenajare” nu are un conţinut suficient de precis pentru a putea defini o infracţiune. în fine, prin decizia din 20 octombrie 2004, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei norme referitoare la deţinerea de stupefiante pentru consum propriu, deoarece formulările „cantitate în scopul folosirii personale”, „folosire problematică” sau „deranj public” sunt lipsite de previzibilitatea cerută unei norme penale, în acest din urmă caz, deşi termenii în discuţie au fost definiţi prin ordonanţa ministerială de aplicare a legii, Curtea a considerat că nici respectivele definiţii nu satisfăceau exigenţele de previzibilitate. Spre exemplu, „cantitatea în scopul folosirii personale” a fost definită ca fiind „acea cantitate de canabis care poate fi consumată o singură dată sau în cel mult 24 de ore”, dar Curtea de arbitraj a apreciat că exigenţa previzibilităţii legii impune ca respectiva cantitate să fie clar definită. A se vedea pentru detalii C. Guillain, La loi sur le stupéfiants à l’aune du principe de légalité des incriminations et des peines, Journal des Tribunaux, nr. 6166, 22.1.2005, p. 63-65.

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

26

germană că „autenticul pericol care ameninţă principiul nulla poena sine lege nu provine de la analogie, ci de la legile penale indeterminate”'5.

26. Tehnici de formulare a normelor penale. De aceea, se pune în practica

legislativă problema găsirii soluţiilor optime menite să transpună în planul reali­ tăţii dezideratul de claritate şi precizie, căci nu întotdeauna legiuitorul poate menţiona în mod explicit toate acţiunile prin care o anumită infracţiune se poate comite. In doctrină25 s-a arătat că există două principale tehnici de formulare a normelor penale: formularea descriptivă (cazuală) şi respectiv formularea sintetică (generală). Formularea descriptivă presupune o enumerare a tuturor acţiunilor ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii sau a urmărilor acesteia. Deşi această tehnică pare a fi soluţia optimă pentru garantarea caracterului determinat al normei penale, în practica legislativă ea îşi relevă cel puţin două neajunsuri: mai întâi, riscă să ducă la o reglementare lacunară, fiind aproape imposibil pentru legiuitor să determine a priori toate modalităţile de fapt în care o anumită infracţiune poate fi săvârşită; în al doilea rând, înscrierea în conţinutul normei penale a tuturor modalităţilor concrete în care o anumită valoare socială poate fi lezată, a obiectelor materiale împotriva cărora acţiunea se poate îndrepta etc. ar conduce la o supradimensionare a normei penale35.

De aceea, cel mai adesea legiuitorul recurge laformularea sintetică, respectiv la utilizarea unor termeni generici care să includă toate modalităţile faptice de comitere a.infracţiunii. Acest procedeu este compatibil cu caracterul determinat al normei penale, în măsura în care termenii utilizaţi de legiuitor permit identificarea fară echivoc a ipotezelor ce conduc la aplicarea normei. Astfel, este evidentă varietatea modurilor în care, spre exemplu, se poate cauza moartea unei persoane, şi nu este mai puţin evident că textul care incriminează omorul nu poate să se trans­ forme intr-un catalog al modalităţilor de ucidere. Aşa fiind, legiuitorul s-a văzut obligat să recurgă la un termen generic, acela de „ucidere”, care însă nu ridică nici un fel de probleme în ceea ce priveşte conţinutul său. In situaţia în care în redactarea normei de incriminare sunt utilizaţi termeni susceptibili de a crea confuzie sub aspectul semnificaţiei, legiuitorul procedează la definirea lor în chiar cuprinsul legii în care îi foloseşte. Aşa de pildă, în art. 140-154 din partea generală a Codului penal este explicat sensul unor termeni

15Constatarea îi aparţine celebrului penalist german Hans Welzel, fiind reluată apoi de

numeroşi autori. A se vedea C. Roxin, op. cit., p. 170; H.H. Jescheck, T. Weigend, op. cit.,

p. 146.

25 G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 72; în acelaşi sens, G. Marinucci, E. Dolcini, op. cit., p. 123.

35 F. Muhoz Conde, M. Garcia Arăn, op. cit., p. 115; G. Marinucci, E. Dolcini, op. cit.,

p. 126-127; C. Roxin, op. cit., p. 170.

26

Principiile fundamentale ale dreptului penal

sau expresii folosite fie în partea generală, fie în partea specială a Codului. Astfel este precizat sensul pe care îl au în legea penală termeni cum ar fi: consecinţe deosebit de grave (art. 146), funcţionar public şi funcţionar (art. 147), rude apropiate (art. 149), arme (art. 151) etc. Alteori, sensul unei noţiuni este precizat în chiar articolul de lege în care este folosit. Spre exemplu, art. 166 C.pen., după ce în alin. (1) incriminează propaganda în favoarea statului totalitar, în alin. (2) defineşte noţiunea de propagandă ca fiind „răspândirea, în mod sistematic, sau apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi”. Trebuie subliniat însă că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, datorită caracterului general al legii, formularea acesteia nu poate cunoaşte o precizie

absolută0. Susţinerea este împărtăşită şi de doctrină, având în vedere că majoritatea termenilor susceptibili a fi folosiţi de către legiuitor admit diferite interpretări25. De aceea, exigenţa unei legi penale determinate nu este incompatibilă cu o anumită marjă de interpretare recunoscută instanţelor, şi nici nu impune legiuitorului defi­ nirea tuturor termenilor utilizaţi de legea penală, în măsura în care sensul normei juridice poate fi înţeles de către persoanele interesate. Dacă însă formularea legii penale este atât de vagă încât sensul acesteia depinde exclusiv de o judecată de valoare pe care o face cel ce aplică legea, cerinţa caracterului determinat este neso­ cotită35. Astfel, potrivit art. 201 C.pen. constituie infracţiune „actele de perversiune

dacă au produs scandal public”. Ce trebuie înţeles prin „scandal public”?

Un răspuns la această întrebare a fost dat de practica judiciară, dar avem serioase îndoieli cu privire la previzibilitatea acestei interpretări de către o persoană fără pregătire juridică. S-a decis astfel că există scandal public dacă victima a relatat membrilor familiei actele la care a fost supusă de către inculpat, provocând un sentiment de repulsie celor care au ascultat-o45. Cu alte cuvinte, scandal public în familie! Merită menţionat în acest context şi faptul că aceeaşi sintagmă - scandal public - utilizată în textul art. 321 C.pen. a fost interpretată în doctrină ca presupunând „indignarea, revolta de care este cuprinsă o colectivitate, un număr nedeterminat de persoane”55.

sexuală

15C.E.D.O., hotărârea Cantoni c. Franţa, cit. supra, § 31. 25 C. Roxin, op. cit., p. 170; G. Cóté-Harper, P. Rainville, J. Turgeon, op. cit., p. 134

şi 136. 35F. Muñoz Conde, M. Garcia Arân, op. cit., p. 116. 45Trib. jud. Timiş, decizia nr. 409/1972, R.R.D. nr. 4/1973, p. 180. A se vedea şi D. Niţu, Perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul. Infracţiuni contra persoanei sau contra moralei?, SUBB nr. 1-2/2004, p. 20-22.

5)

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Casa de Editură şi Presă

„Şansa S.R.L.”, Bucureşti, 1994, p. 550; în acelaşi sens, O. Stoica, Drept penal. Partea

specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 432.

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

27

în doctrină, unii autori0 consideră că verificarea caracterului determinat al legii penale trebuie să se facă pornind de la tipul de termeni sau concepte utilizaţi de legiuitor.

Astfel, se face distincţie între elementele descriptive şi elementele normative.

27. Elementele descriptive în conţinutul incriminării. Elementele sau concep­

tele descriptive sunt acele elemente ale infracţiunii individualizate de legiuitor prin intermediul unor termeni ce fac referire la obiecte din realitatea fizică sau la fenomene psihice, susceptibile de a fi verificate prin intermediul simţurilor sau pe baza experienţei de viaţă (om, moarte, persoană de sex feminin etc.).

Aceste elemente, din punct de vedere al preciziei, pot fi clasificate în mai multe categorii:

a) elemente absolut determinate, cum sunt, de pildă, referirile numerice

conţinute în legea penală. Cu titlu exemplificativ menţionăm: „minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani” (art. 198 C.pen.), „fapta de a nu preda în

termen de 10 zile un bun

b) elemente caracterizate de un „nucleu conceptual” precis determinat

înconjurat însă de o „zonă gri” care lasă loc unor interpretări. Spre exemplu, termenul „persoană” - cu referire la persoana umană - ce apare în numeroase texte de incriminare nu lasă nici un dubiu în privinţa conţinutului. Totuşi, atunci când se pune problema delimitării infracţiunii de omor (art. 174 C.pen.) de aceea de provocare ilegală a avortului (art. 185 C.pen.) este absolut necesară stabilirea momentului în care fătul

deviqe „persoană”, ceea ce impune interpretarea acestei noţiuni2).

c) elemente care prezintă o „zonă gri” atât de amplă încât fac aproape

imprecizabilă sfera comportamentelor prohibite de norma de incriminare. Astfel, ne putem întreba ce se înţelege prin noţiunea de „act sexual de orice natură” utilizată de art. 197 şi art. 198 C.pen., în condiţiile în care textul art. 201 C.pen. - care incriminează infracţiunea de perversiune sexuală - este încă în vigoare? Altfel spus, care sunt „actele sexuale de orice natură” care nu reprezintă însă „acte de perversiune sexuală”?35. La

” (art. 216 C.pen.) etc.

0 G. Marinucci, E. Dolcini, op. cit., p. 131 şi urm.; G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 72-74. 2) Cu privire la acest aspect nu există un punct de vedere unitar în doctrina noastră. Unii autori sunt de părere că acest moment este momentul începerii procesului fiziologic al naşterii (O. Stoica, op. cit., p. 64; C. Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S.R., Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p. 35; S. Bogdan, Drept penal, partea specială, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 7-8), în vreme ce alţii consideră că acest moment este momentul separării copilului de corpul mamei (O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 70; Gh. Mateuţ, Drept penal special. Sinteză de teorie şi practică judiciară, voi. I, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, p. 63). 3) Ca o probă a „clarităţii” textului, merită menţionată aici şi implicarea Curţii Constituţionale (decizia nr. 211/1.11.2000, M.Of. nr. 568 din 15 noiembrie 2000) în

27

Principiile fundamentale ale dreptului penal

rândul său art. 236 C.pen. incriminează „orice manifestare prin care se exprimă dispreţ faţă de însemnele României”.

d) elemente descriptive total imprecise, reprezentate în special de

referiri de ordin cantitativ fără cuantificare numerică. Astfel, potrivit art. 282 alin. (3) C.pen., punerea în circulaţie a monedelor falsificate cunoaşte doua forme agravate, dacă ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, respectiv dacă a cauzat o astfel de pagubă importantă. Tot astfel, potrivit art. 306 C.pen. constituie infracţiune punerea în primejdie gravă dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului. Un alt exemplu elocvent este cel al art. 37 din Legea sănătăţii şi securităţii în muncă (Legea nr. 319/2006), ce incriminează, în alin. (1), „neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională”. Alineat (2) al aceluiaşi articol instituie însă o formă agravată a infracţiunii, incidenţă atunci când „fapta prevăzută în alin. (1) a produs consecinţe deosebite". Este extrem de greu de admis că această sintagmă poate trece examenul de previzibilitate impus de principiul legalităţii incriminării.

Apropiate de elementele din această ultimă categorie sunt şi acele concepte care nu realizează o descriere a conduitei interzise, ci solicită judecătorului o judecată de valoare1'. Spre exemplu, potrivit art. 75 lit. d) C.pen., constituie o circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii din motive josnice”. In doctrină s-a arătat că în situaţii de acest fel

elucidarea conţinutului sintagmei „act sexual de orice natură”. Astfel Curtea a considerat - în perioada în care actele cu caracter homosexual erau încă incriminate - că „actele sexuale de orice natură” includ actele de perversiune sexuală, dar nu şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex (!!!). Cum art. 201 a rămas în vigoare - ba chiar a fost ulterior modificat de mai multe ori - se pare că nici actele de perversiune sexuală nu mai intră în conţinutul noţiunii analizate, astfel că până şi interpretarea dată de Curtea Constituţională s-a dovedit a nu corespunde intenţiei legiuitorului. Ulterior în elucidarea misterioasei naturi a „actelor de perversiune sexuală” care nu constituie însă „acte sexuale de orice natură” a intervenit şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia nr. III din 23 mai 2005 pronunţată în recurs în interesul legii, înalta Curte a statuat că prin act sexual de orice natură se înţelege „orice modalitate de obţinere a

unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului

actele de perversiune sexuală constau în „orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii

Cu alte cuvinte, actele de perversiune sexuală nici nu implică folosirea sexului

”, în vreme ce

sexuale

”.

şi nici nu se comit asupra sexului!!! A se vedea pentru detalii, F. Streteanu, D. Niţu, Viol. Perversiuni sexuale. înţelesul expresiei act sexual de orice natură, C.D.P. nr. 1/2005, p.149

şi urm. '* A se vedea şi G. Stratenwerth, Derecho penal. Parte General I. El hecho punible, Ed. Thomson-Civitas, Madrid, 2005, p. 75.

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

28

norma trebuie considerată ca fiind constituţională în măsura în care prin interpretarea ei se poate deduce în mod clar finalitatea protecţiei instituite de legiuitor0. în cazul nostru însă nu există niciun element furnizat de legiuitor pe baza căruia să se poată ajunge la o interpretare certă a textului legal, sfera de cuprindere a textului depinzând exclusiv de judecata de valoare pe care o face magistratul chemat să îl aplice. în aceste condiţii, conformitatea normei analizate cu exigenţele lex certa este mai mult decât discutabilă.

28. Elementele normative în conţinutul incriminării. Elementele sau concep­

tele normative sunt acele elemente ale infracţiunii care sunt individualizate prin referire la o normă sau la un ansamblu de norme juridice sau extrajuridice. în general se consideră că elementele normative individualizate prin raportare la o normă juridică au tendinţa de a răspunde exigenţei de precizie, deoarece,

de regulă, însăşi norma la care se referă, are caracter determinat. Uneori această normă este o normă penală, aşa cum se întâmplă în cazul denunţării calomnioase

cu privire la săvârşirea

unei infracţiuni. în acest caz norma de referinţă este art. 17 C.pen. care defineşte

conceptul de infracţiune. Cel mai adesea însă, norma de referinţă este o normă extrapenală. Astfel, art. 305 C.pen. incriminează neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege. în acest caz normele de referinţă sunt cele din Codul familiei care reglementează obligaţia de întreţinere.

(art. 259 C.pen.) definită ca învinuirea mincinoasă

în1schimb, elementele normative individualizate prin raportare la o

normă extrajuridică au prin natura lor o tendinţa de imprecizie, mai ales atunci când se referă la concepte etico-sociale cu un conţinut fluctuant în timp şi spaţiu, cum este de pildă morala, sentimentul de pudoare etc. Spre

se dedă la

orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri

Tendinţa spre imprecizie subzistă uneori chiar şi atunci când raportarea

conceptului normativ se face la reguli tehnice de factură extrajuridică. Spre exemplu, art. 184 alin. (3) C.pen. prevede că vătămarea corporală din culpă este agravată atunci când ea „este urmarea nerespectării

măsurilor de prevedere

pentru îndeplinirea unei anumite activităţi”.

exemplu, art. 321 C.pen. incriminează fapta persoanei care „

”.

Este greu de identificat în conţinutul acestei norme precizia impusă de principiul legalităţii.

0 C. Roxin, op. cit., p. 172. Pe această bază, autorul ajunge la concluzia că este

constituţională dispoziţia din § 211 C.pen. german, care consacră ca omor agravat „omorul

dintr-un alt mobil abject”. Situaţia este însă diferită de cea din reglementarea

noastră, dat fiind că în textul german sintagma analizată apare alături de alte elemente cărora legiuitorul le atribuie o semnificaţie echivalentă (plăcerea de a ucide, satisfacerea instinctului

sexual, avariţie), existând astfel câteva repere în interpretarea textului respectiv.

comis

29

Principiile fundamentale ale dreptului penal

Pentru comparaţie este de menţionat faptul că în jurisprudenţa canadiană a fost declarat neconstituţional un text de lege care incrimina fapta persoanei care cu intenţie „publică o declaraţie, o povestire sau o ştire despre care ştie că este neadevărată şi care cauzează sau este de natură să cauzeze o atingere sau un prejudiciu unui interes public”. In cauza R. c. Zundel (1992) - în care inculpatul fusese trimis în judecată pentru faptul că a publicat o broşură în care nega existenţa Holocaustului - Curtea Supremă a Canadei a constatat că textul este prea general şi imprecis, astfel că nu poate fi menţinut în raport de dispoziţiile art. 1 din Carta Canadiană a drepturilor şi libertăţilor0.

Se poate deci concluziona că pentru respectarea principiului caracterului deter­ minat al legii penale legiuitorul trebuie să aibă în vedere câteva elemente:

a) atunci când nu se poate recurge la tehnica descriptivă în formularea textelor

legale, trebuie găsite acele concepte care să ofere un grad de precizie similar teh­

nicii descriptive;

b) în situaţia utilizării unor termeni în privinţa cărora se doreşte consacrarea

unui sens diferit de cel din vorbirea curentă sau care sunt susceptibili de a crea ambiguităţi, este oportună definirea lor în conţinutul normei legale, chiar dacă este vorba de concepte descriptive;

c) se impune evitarea utilizării unor termeni imprecişi prin natura lor („pericol

grav”, „pagubă importantă” etc.);

d) în cazul conceptelor normative este de dorit renunţarea la utilizarea unor

referiri la valori etico-sociale imprecise (morala publică, pudoare etc.) sau la norme

tehnice extrajuridice cu caracter general.

29. Elemente aparţinând vocabularului tehnic în conţinutul incriminării.

Se pune întrebarea dacă exigenţele decurgând din lex certa sunt satisfăcute atunci când legiuitorul utilizează în norma de incriminare termeni sau expresii ce fac parte din limbajul tehnic, specific unui anumit domeniu de activitate. Credem că soluţia este diferită, în funcţie de destinatarii normei în cauză. Astfel, atunci când norma respectivă se adresează specialiştilor într-un anumit domeniu de activitate, folosirea termenilor specifici acelui domeniu nu afectează caracterul previzibil al acesteia. Dacă însă norma nu are ca destinatar o categorie limitată de subiecţi, este indicat ca legiuitorul să evite includerea în cuprinsul acesteia a unor termeni de strictă specialitate. Cu titlul exemplificativ, ne vom opri asupra art. 31 alin. (21) din Legea nr. 126/1995 (modificată prin Legea nr. 406/2006). Potrivit textului,

confecţionarea, deţinerea, comercializarea, importul, folosirea sau orice altă operaţiune cu obiecte artizanale şi de distracţie pe bază de amestecuripirotehnice din clasele II- IV, T.1,T. 2, precum şi a artificiilor din categoria «obiecte zburătoare

11A se vedea G. Cóté-Harper, P. Rainville, J. Turgeon, op. cit., p. 137.

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

30-31

luminoase» şi apocnitorilor din clasai, efectuatefără drept, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an”. Este iluzoriu să ne imaginăm

că o persoană cu pregătire şcolară sub medie, care ar fi tentată să comercializeze în piaţă astfel de produse, va şti să facă distincţia între „o pocnitoare de clasa I” şi „un obiect artizanal pe bază de amestecuri pirotehnice clasa a Il-a”.

§4. Lex stricta

30. Consecinţe în aplicarea legii penale.

30. Consecinţe în aplicarea legii penale. în ceea ce-1 priveşte pe judecător,

în

dreptulpenal analogia este interzisă şi, respectiv, normele dreptului penal sunt de

strictă interpretare. Niciuna dintre cele două reguli nu are însă un caracter absolut, ambele fiind susceptibile de anumite excepţii, compatibile cu raţiunea principiului legalităţii incriminării şi pedepsei0. Ne vom opri pe rând, în cele ce urmează asupra celor două reguli şi a excepţiilor pe care acestea le admit.

principiul legalităţii incriminării şi pedepsei impune două reguli esenţiale:

4.1. Analogia în dreptul penal

31. Definiţie şi efecte. 32. Inadmisibilitatea analogiei în defavoarea inculpa­

tului. 33. Situaţia clauzelor legale de analogie în defavoarea inculpatului.

34. Admisibilitatea analogiei înfavoarea inculpatului. 35. Condiţii de apli-