PRINCIPIILE

a) Principiul recunoasterii legislative a ocrotirii mediului ca obiectiv de interes

public major. Legea protectiei mediului cu modificarile ulterioare, califica, inca din
primul sau articol, ocrotirea mediului ca reprezentand un obiectiv de interes public major.
Textul are in vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea legislativa a protectiei
mediului si consacra, totodata, modul si directia in care trebuie sa fie orientate dispozitiile
legislative: ocrotirea mediului trebuie facuta pe baza principiilor si a elementelor
strategice care conduc la dezvoltarea durabila a societatii.
Pentru tara noastra, o asemenea proclamare legislativa a importantei ocrotirii
mediului nu reprezinta o noutate; aceasta era declarata, intr-adevar, inca prin Legea
nr.9/1973 ca fiind o problema de interes national (art.1). Constitutia din 1991 nu a
consacrat nemijlocit acest principiu, multumindu-se ca, atunci cand stabileste obligatia
statului de a exploata resursele naturale ale tarii, sa precizeze ca aceasta se va face in
concordanta cu interesul national (art.134 alin.2 lit.d). Insa Constitutia din 1991
modificata prin referendum, prin dispozitii modificate si preluate prin prevederile de la
art.35,42 (al.7) si art.135 lit.e consacra o adevarata schimbare conceptuala cat priveste
protectia mediului si mai ales dreptul omului la un mediu sanatos.
Iar daca dreptul mediului in ansamblul sau include recunoasterea faptului ca
obiectul protectiei juridice reprezinta o finalitate de interes public major, atunci principiul
astfel stabilit este valabil, in egala masura, pentru diferitele parti componente ale acestei
ramuri, corespunzand elementelor de mediu care reclama ocrotire[18]. Asa fiind, Legea
nr.137/1995 privind protectia mediului, cu modificarile ulterioare, care are, neindoielnic,
caracterul unei legi-cadru, consacra caracterul de interes public majornu numai pentru
protectia valorilor generale ale mediului inconjurator, la care aceasta lege se refera
nemijlocit, ci desigur, si pentru ceea ce va face obiectul reglementarilor legislative
ulterioare.
Intr-adevar, prin art.89 al Legii protectiei mediului, in prezent abrogat se prevedea
ca, in scopul aplicarii eficiente a masurilor de protectia mediului se vor reglementa prin
legi speciale, revizuite sau noi, care vor dezvolta principiile generale din legea-cadru, un
numar de 17 domenii printre care, spre pilda: regimul substantelor si al deseurilor
periculoase, gospodarirea deseurilor menajere, industriale si agricole; regimul
pesticidelor; protectia litoralului si a zonelor costiere; piscicultura si pescuitul;
raspunderea pentru prejudiciile aduse mediului[19].
Este evident ca fiecare dintre legile speciale a caror elaborare si adoptare a fost
necesara trebuie sa porneasca, in reglementarile specializate pe care le vor contine, de la
principiul potrivit caruia protectia mediului reprezinta un obiectiv de interes public. Este,
desigur, de la sine inteles ca toate consecintele legate, pe plan teoretic si practic, de

aplicarea acestui principiu, vor privi, in egala masura, atat reglementarea cuprinsa in
legea-cadru, cat si in legile speciale, reglementari completatoare.
Acestei prime consecinte a principiului de care ne ocupam aici, i se adauga,
neindoielnic, altele.
Astfel cum precizeaza dr. Mircea Dutu, o asemenea dispozitie generala releva
valoarea social-juridica deosebita conferita pastrarii echilibrului ecologic si conservarii
starii elementelor si factorilor de mediu si imprima un caracter imperativ normelor de
drept pertinente. In consecinta, prevederile dreptului mediului sunt de ordine publica,
nepermitand derogari de la prescriptiile lor[20].
Recunoasterea unei ordini publice ecologice ca limita si ca obiectiv al actiunii
administrative este un subiect controversat[21]. Acest subiect se loveste de dificultatea de
a admite existenta mai multor ordini publice, fiecare specifica unei anume ramuri a
dreptului, ca si de imprejurarea ca, la noi, definitia si trasaturile acestei notiuni nu sunt
indeajuns de bine precizate.
Dar, chiar daca am admite existenta, in domeniul ocrotirii mediului, a unei ordini
publice, n-am putea fi de acord cu opinia mentionata mai sus in sensul ca, intrucat
anumite prevederi legislative sunt de ordine publica, nu sunt ingaduite derogari de la
acestea. Intr-adevar, o asemenea consecinta nu tine de caracterul de ordine publica al
normelor legale, ci de faptul ca este vorba despre norme imperative; or, cea mai mare
parte a legislatiei este alcatuita din dispozitii imperative, dar numai o parte dintre acestea
tin de ordinea publica.
Printre alte efecte ale declararii legislative a interesului public ce caracterizeaza
activitatile privind protectia mediului, Michel Prieur se refera la controlul de legalitate
privind activitatile ce aduc atingere mediului, prin aplicarea teoriei bilantului la
aprecierea legalitatii declararii ca fiind de utilitate publica a unei anumite operatii[22].
Autorul are, tot astfel, in vedere crearea unor servicii publice ale protectiei mediului;
astfel, in opinia sa, incepand din momentul in care protectia mediului este socotita a fi
de interes general, nu mai exista nici un obstacol pentru crearea, de catre autoritatile
publice, a unor servicii publice insarcinate cu gestionarea acestuia[23]. Asemenea
servicii publice existau chiar la inceputul deceniului sapte, insarcinate fiind cu protectia
mediului, fie in parte (de pilda, serviciile descentralizate ale statului, precum directia
departamentala a agriculturii), fie in totalitate (stabilimente publice specializate, precum
parcurile nationale sau agentiile financiare de bazin); unele fiind organisme de drept
privat, printre care si asociatiile de protectie a mediului, controlate riguros de catre
stat[24] si care exercita prerogative de putere publica (controlul unei rezervatii naturale)
pot fi recunoscute de instanta judecatoreasca ca gestionare ale unui serviciu public
administrativ de ocrotire a mediului.

b) Principiul anticiparii, prevenirii si corectarii la sursa a riscurilor ecologice

si a producerii daunelor este formulat la pct.18 al preambulului Conventiei de la Rio
(iunie 1992) asupra diversitatii biologice, care subliniaza ca este de cea mai mare
importanta sa fie anticipate si prevenite cauzele reducerii sau pierderii diversitatii
biologice la sursa. Desigur, insa, ca actiunea principiului depaseste limitele diversitatii
biologice, acesta putand si trebuind sa fie aplicat la toate domeniile ocrotirii mediului ca, de pilda, cu privire la clima, poluare, dezertificare, protectia stratului de ozon, etc.
Acest principiu este, in termenii legii protectiei mediului, nr.137/1995 cu
modificarile ulterioare (art.3), stabilit intr-o forma mai simpla, care omite referirea la
anticiparea riscurilor, ceea ce, insa, nu schimba cu nimic continutul principiului. Trebuie,
insa, subliniat faptul ca intreaga conceptie ce sta la baza reglementarii protectiei mediului
in aceasta noua lege porneste de la recunoasterea importantei activitatilor de prevenire a
producerii daunelor ecologice. Intr-adevar, intreaga reglementare a activitatilor
economice si sociale cu impact asupra mediului cuprinsa in capitolul al II-lea al legii
privind procedura de autorizare, regimul substantelor si preparatelor chimice
periculoase, cel al ingrasamintelor chimice si al produselor de uz biosanitar, precum si
regimul activitatilor nucleare, regimul deseurilor si al deseurilor periculoase - are in
vedere, in principal, anticiparea si prevenirea riscurilor.
In lumina formularii date continutului propriu al acestui principiu in alte
documente internationale, anticiparea si prevenirea riscurilor sunt completate cu ideea ca
aceste obiective trebuie sa fie realizate prin folosirea celor mai bune tehnici
disponibile[25]; aceasta precizare este cuprinsa in reglementarile legislative si in
doctrina de specialitate din Franta. Se citeaza, in acest sens, Conventia de la Paris din 22
septembrie 1992 pentru protectia mediului marin al Atlanticului de nord-est (art.2 si art.3
lit.a si b), potrivit careia partile contractante vor tine pe deplin cont de folosirea celor
mai noi progrese tehnice realizate si metode concepute pentru prevenirea si suprimarea
integrala a poluarii si, de asemenea, acestea vor asigura aplicarea celor mai bune
tehnici disponibile si cea mai buna practica de mediu.
Concretizata in textul legii franceze nr.95-101 din 2 februarie 1995, redactarea
acestui principiu este urmatoarea: principiul actiunii preventive si al corectarii, cu
prioritate la sursa, a atingerilor aduse mediului inconjurator, folosind cele mai bune
tehnici disponibile la un cost economic acceptabil (art.L.2oo - 1 alin.4). Astfel cum se
poate observa, principiul corectarii la sursa este, in definitia reprodusa, atenuat de
conditia referitoare la caracterul acceptabil sub aspect economic al realizarii sale. Ar fi,
insa, gresit sa se creada ca o asemenea conditie ar reprezenta, in prezenta unor costuri
nerezonabile, renuntarea la protectia mediului inconjurator; este vorba, intr-adevar, numai
de limitarea actiunii preventive avand acest scop, iar nu despre promovarea dezvoltarii
economico-sociale cu sacrificarea salvgardarii naturii. Ca este asa rezulta din faptul ca
formularea definitiva a textului a fost rezultatul unor lungi dezbateri parlamentare in care,

cum constata Ch. Cans, s-a putut simti teama ca tratamentul la sursa sa nu se dovedeasca
uneori mai costisitor si mai putin eficace decat o interventie a posteriori[26].
Cit priveste modificarea art 3 alin a din Legea 137/1995 prin OUG nr 91/2002,
remarcam ca principiul prevenirii, reducerii si controlul integrat al poluarii prin
utilizarea celor mai bune tehnici dipsonibile pentu activitati care pot produce poluari
semnificative, formulare care consacra practic alinierea legislatiei romanesti cu
legislatiile mai avansate. Poate nu ar fi lipsit de interes sa ne referim in acest context la
definitia legala privind cele mai bune tehnici disponibile din acelasi act normativ si
care reprezinta stadiul de dezvoltare cel mai avansat si eficient inregistrat cu dezvoltarea
unei activitati si a modurilor de exploatare, care demonstreaza posibilitatea practica de a
constitui referinta pentru stabilirea valorilor limita de emisie in scopul prevenirii, iar in
cazul in care acest fapt nu este posibil, pentru reducerea globala a emisiilor si a
impactului asupra mediului in intregul sau.
Chiar daca, psihologic sau numai sentimental, pare greu de admis ca uneori este
mai economic sa repari un prejudiciu adus naturii decat sa-l previi, o asemenea politica
ecologica ar trebui avuta in vedere in orice tara, asadar si in Romania. Caci protectia
mediului, ca activitate economica, se supune - si ea - regulilor economiei de piata. Iar
uneori, in acest domeniu, in care cunostintele stiintifice si tehnice au inca granite,
repararea unei pagube ce parea putin probabila poate, intr-adevar, sa coste mult mai putin
decat ar costa adoptarea unor masuri complicate si dificil de infaptuit in scopul
impiedicarii producerii unui prejudiciu eventual.
Amintim ca legea ocrotirii mediului nu conditioneaza activitatea de prevenire a
vatamarii naturii de anumite costuri acceptabile economiceste. O singura precizare
credem ca s-ar impune: alegerea intre folosirea mijloacelor preventive si cele de reparare
a prejudiciului ar fi conforma cu principiile ocrotirii mediului doar atunci cand
prejudiciul virtual este reversibil, iar repararea pagubei asigura repunerea deplina a
mediului in situatia anterioara.
O asemenea discutie are, insa, la noi, mai degraba un caracter teoretic. Intr-adevar,
textul art.9 si 10 din OUG 91/2002 pare a absolutiza actiunea principiului prevenirii,
prevazand ca autorizatiile de mediu[27] nu se emit in cazul in care nu sunt
indeplinite conditiile prevazute prin normele tehnice si reglementarile in vigoare si ca ele
sunt supuse revizuirii daca apar elemente noi.
c) Principiul precautiei, strans legat de principiul anticiparii, prevenirii si
corectarii riscurilor si a evaluarii acestora, instituie ca regula de conduita in domeniul
ocrotirii mediului, luarea in consideratie, inainte de adoptarea oricarei decizii, a
probabilitatii si gravitatii unei pagube ecologice a carei producere nu este certa.

In Declaratia de la Rio figureaza ca principiul nr.15, avand urmatoarea formulare:

Pentru a proteja mediul, statele trebuie sa aplice pe scara larga masuri de precautie, in
raport cu posibilitatile de care dispun. In cazul unui risc de prejudicii grave, ireversibile,
lipsa certitudinii stiintifice absolute nu trebuie sa serveasca drept pretext pentru a lasa pe
mai tarziu adoptarea de masuri efective vizand prevenirea degradarii mediului.
Principiul este reluat pe un plan specific in Conventia asupra diversitatii biologice
(Rio de Janeiro, 1992)[28], al carei Preambul declara ca atunci cand exista o amenintare
de reducere sensibila sau de pierdere a diversitatii biologice, absenta unor certitudini
stiintifice totale nu trebuie sa fie invocata ca motiv de amanare a masurilor care ar
permite evitarea unui pericol sau atenuarea efectelor.
Definitia principiului precautiei subliniaza, astfel cum am aratat, ca absenta
certitudinilor, tinand cont de cunostintele stiintifice si tehnice ale momentului, nu trebuie
sa intarzie adoptarea de masuri efective si proportionate vizand sa previna un risc de
prejudicii grave si ireversibile mediului, la un cost acceptabil din punct de vedere
economic. Este insa o definitie foarte criticata in literatura franceza de specialitate. Astfel,
Corinne Lepage observa ca principiul precautiei semnifica pana la urma ca nu poate fi
angajata o actiune sau o activitate atunci cand consecintele pe care le poate avea nu sunt
cunoscute; or, observa autoarea, asa ceva nu rezulta din redactarea textului. Tot
asemenea, Pierre Lascoumes precizeaza ca principiul precautiei, care are in vedere, in
absenta unor certitudini stiintifice si tehnice, adoptarea unor masuri efective de prevenire,
nu poate fi aplicat, in dreptul francez, decat la un cost acceptabil din punct de vedere
economic. Ceea ce lasa industriasilor posibilitatea oricarei aprecieri[29].
In fine, art.3 paragraful 3 al Conventiei asupra schimbarilor climatice (Rio, 1992,
ratificata de Romania prin Legea nr.24/1994), afirmand, de asemenea, principiul la care
ne referim, foloseste termenul de precautie intr-un sens mult mai apropiat de ideea
prevenirii.
Ne aflam in prezenta unui principiu care, prescriind norme de comportare in
protectia mediului, exprima fie obligatia de a insoti orice operatie intreprinsa in domeniul
mediului cu garantii suficiente, fie de a se abtine de la masurile ce pot avea consecinte
imprevizibile, asadar o obligatie de a nu face, sau stand still. Fiind vorba despre un
principiu cu aplicare generala, obligatia de precautie este lesne transportabila in orice
domeniu al ocrotirii mediului. Exista, neindoielnic, domenii ale stiintei care, legate
nemijlocit de ocrotirea mediului, presupun un grad mai mare de incertitudine cat priveste
rezultatele - uneori indepartate in timp - ale actiunii omului asupra mediului natural;
astfel sunt activitatile apartinand biotehnologiei si cele nucleare. Nu s-ar putea, insa,
sustine, de pilda, ca in stadiul actual al cunoasterii stiintifice nu pot fi evaluate riscurile
pe care le comporta, in domeniul eliminarii deseurilor nucleare sau radioactive, pentru
generatiile viitoare, scurgerile in natura a unor asemenea deseuri; depasind o asemenea
conceptie, devine clar ca practicile actuale, bazate pe metode care se limiteaza la

indepartarea deseurilor din mediul inconjurator imediat al omului, conservandu-le in

aceeasi stare in principal pe sol, nu reprezinta, de fapt, in nici o masura, eliminarea
pericolelor reale pentru generatiile ce vor urma.
In afara importantei teoretice pe care o infatiseaza, principiul precautiei ar putea
avea, in practica, o seama de consecinte pe planul raspunderii pentru vatamarile aduse
mediului. Intr-adevar, obligatia de prudenta in organizarea si desfasurarea unor activitati
serveste la stabilirea culpei persoanei care urmeaza sa raspunda pentru fapte prin care sau cauzat pagube, ca si pentru simpla infrangere a unor obligatii ce-i reveneau potrivit
legii.
Numai ca, daca este sa ne referim la raspunderea civila delictuala, in prezenta
dispozitiei cuprinse in art.81 al Legii nr.137/1995, potrivit careia raspunderea pentru
prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpa, referirea la obligatia de precautie
este inutila. Cu toate acestea, pentru cazul in care este vorba despre alte forme de
raspundere - penala, contraventionala, de drept al muncii -, in care existenta vinovatiei
este esentiala pentru angajarea raspunderii, referirea la principiul precautiei poate fi foarte
importanta. In functie de obligatiile asumate de parti, principiul la care ne referim poate
avea consecinte importante pentru deslusirea raporturilor decurgand din contractul de
asigurare.
Credem ca nu ar fi lipsit de interes sa amintim, rolul ce se acorda principiului
precautiei in Protocolul privind biosecuritatea, Protocolul de la Cartagena privind
prevenirea riscurilor biotehnologice semnat in anul 2000 si ratificat de Romania, la
Conventia privind diversitatea biologica din 1992.
Avand in vedere ca principiul precautiei este prezent in numeroase acorduri
internationale in special in conventiile care asigura incadrarea juridica a activitatilor
susceptibile de a fi potential riscante pentru mediu si avand in vedere ca biotehnologia
poate avea nu numai aspecte pozitive ci poate aduce atingeri mediului (Agenda 21) si
tinand cont de riscurile ce le pot comporta organismele genetic modificate (OGM) in
special asupra biodiversitatii, a sanatatii umane, animale si vegetale, aplicarea
principiului precautiei apare indispensabila si justificata.
In context strict juridic, principiul precautiei, presupune ca un risc posibil sau care
a fost definit fara o proba stiintifica privind realizarea sa nu trebuie sa serveasca drept
motiv pentru a nu pune in functiune un sistem de prevenire a unui asemenea risc. Astfel
dupa cum am mai aratat, precautia are un caracter anticipativ,cu deschidere spre viitor.
Nu incape nici un fel de indoiala ca principiul precautiei, introdus in
Protocolul privind biodiversitatea, intra in acest fel, cu toate ca timid, din dreptul
international al mediului si in dreptul international al securitatii alimentare.

Din economia Protocolului apare ca principiul precautiei are campul sau de

aplicare avand o utilitate multipla: spiritul de solidaritate privind, politica riscului,
spiritul universal pe care il incarneaza ; mecanismele de cooperare pe care le instituie in
special in domeniile: stiintific, tehnic si juridic[30]
Ne-am permite, sintetic, sa facem o comparatie intre principiul prevenirii, care
presupune gestionarea unui risc cunoscut si principiul precautiei, care impune stapanirea
sau anticiparea unui risc necunoscut.
d) Principiul poluatorul plateste, consacrat de Legea ocrotirii mediului in art.3
lit.d, se regaseste intr-o serie de acte internationale, printre care vom mentiona Declaratia
de la Rio (principiul nr.16), potrivit careia autoritatile nationale trebuie sa depuna
eforturi pentru promovarea internalizarii costurilor protectiei mediului si pentru utilizarea
unor instrumente economice, tinand cont de ideea ca poluatorul este cel care trebuie, in
principiu, sa-si asume costul poluarii, avand in vedere interesul publicului si fara a altera
jocul comertului international si al investitiilor.
Astfel cum, pe buna dreptate, scrie prof. Michel Prieur[31], acest principiu ridica
probleme economice si juridice complicate si, am adauga, politice si stiintifice. Am aratat
deja ca daca prin acest principiu s-ar consacra simpla obligatie a celui care cauzeaza un
prejudiciu concret mediului, de a-l repara, atunci ne-am afla in prezenta unei axiome, fara
o valoare juridica proprie; nu acesta este sensul principiului in discutie.
In sens larg, principiul are in vedere sa se impute poluatorului costul social al
poluarii pe care el o genereaza, ceea ce presupune toate efectele unei poluari nu numai
asupra bunurilor si persoanelor ci si asupra naturii insasi[32].
Intr-o acceptiune mai restransa[33] principiul poluatorul plateste are in vedere
obligarea poluatorului de a suporta cheltuielile luptei impotriva poluarii; este, asadar, pe
planul relatiilor specifice, o internalizare partiala, care ingaduie impunerea unor taxe
sau redevente, de depoluare, poluatorilor, spre a nu obliga colectivitatea in ansamblu sa
suporte costurile depoluarii.
Intelegerea exacta a continutului principiului in discutie presupune o precizare;
anume ca intr-un asemenea sistem de organizare acordarea, de catre stat, a unor subventii
care sa-i ajute pe poluatori sa finanteze investitiile antipoluare este contrara principiului
poluatorul plateste[34].
In Franta se are in vedere extinderea principiului poluatorul plateste si a sistemului
de redevente si pentru combaterea zgomotului si a poluarii agricole. Adoptarea, de catre
Parlament, a art.421-8 din Codul urbanismului, care prevede servituti neindemnizabile in
jurul instalatiilor clasificate reprezinta o atingere adusa principiului poluatorul plateste,
dat fiind ca textele prevazute initial puneau in sarcina industriilor poluante plata

servitutilor de vecinatate. In aceste conditii pare justificata constatarea[35] ca principiul

cine polueaza trebuie sa plateasca echivaleaza adesea cu recunoasterea dreptului de a
polua celui care plateste si legitimeaza, asadar, comportamentele ecologice cele mai
discutabile.
Legiuitorul francez - este interesant de observat - nu a preluat principiul in
acceptiunea cuprinsa in Declaratia de la Rio, potrivit careia, astfel cum am aratat,
poluatorul are a suporta numai costurile depoluarii, ci pe acela al Conventiei de la Paris
pentru protectia mediului marin al Atlanticului de nord-est din 1992, care, in al sau articol
2.2.b. prevede ca partile contractante aplica principiul poluatorul plateste, potrivit caruia
cheltuielile rezultand din masurile de prevenire, de reducere a poluarii si de lupta contra
acesteia trebuie sa fie suportate de poluator. Rezulta, din aceasta definitie, ca in sistemul
Conventiei de la Paris, adoptat prin lege de Franta, acceptabilitatea costurilor nu mai este
ceruta.
Reglementarea cuprinsa in Legea nr.137/1995 nu pare a fi pe deplin pusa de acord
cu exigentele principiului poluatorul plateste, asa cum s-au putut ele desprinde din cele ce
preceda. Unirea eforturilor financiare ale tuturor poluatorilor reali si virtuali existenti,
in vederea prevenirii si reducerii poluarii, ca si a luptei impotriva acesteia s-a concretizat
in Fondul de Mediu[36] conform legii; asemenea fond exista si in reglementarea Legii
nr.18/1991, cu privire la ameliorarea fondului funciar. Nu este, insa, mai putin adevarat
ca, prin diferite prevederi ale legii, persoanele fizice si persoanele juridice care detin
surse poluante au obligatia de a le dota cu mijloace antipoluante, suportand in acest scop
cheltuielile necesare; este, de pilda, cazul art.34, art.47 lit.b,c,d,e din Legea 137/1995.
e) Principiul informarii si participarii publicului la luarea deciziilor privind
mediul. Legea protectiei mediului are in vedere, de fapt, in art.3 lit.i), crearea unui cadru
de participare a organizatiilor neguvernamentale si a populatiei la elaborarea si aplicarea
deciziilor. In ce ne priveste, consideram ca participarea nu poate fi conceputa in afara
unei corecte si depline informari, astfel incat cele doua laturi trebuie examinate in cadrul
unui principiu unic.
Democratia participativa nu este, bineinteles, expres prevazuta pentru politicile de
ocrotire a mediului. Nu mai putin, insa, in acest domeniu activitatea statului nu poate
avea sanse de izbanda fara impartirea raspunderii cu toti cetatenii, cu organizatiile
acestora.
Astfel cum se precizeaza in literatura de specialitate, revendicarea participarii
cetatenilor la protectia mediului este legata de caracterele particulare ale problemelor
acestui domeniu: universalitate, durata, interdependenta si ireversibilitate[37].
Dreptul la informare se infatiseaza, in fapt, ca un drept de acces la
informatie. Este, de altfel, modul in care acest drept isi gaseste consacrarea in art.31 al

Constitutiei Romaniei, potrivit caruia dreptul persoanei de a avea acces la orice

informatie de interes public nu poate fi ingradit (alin.1). Textul mai precizeaza, inainte
de a stabili limitele exercitarii acestui drept, ca autoritatile publice, potrivit
competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra
treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.
Cuprinzand texte specifice domeniului sau de reglementare, Legea nr.137/1995
precizeaza ca statul recunoaste tuturor persoanelor dreptul la un mediu sanatos, garantand
in acest scop, printre altele, accesul la informatiile privind calitatea mediului.
Precizam ca prin modificarile si completarile aduse Legii cadru de OUG 91/2002,
s-a modificat si lit.a art.5, cuprinsul acestuia fiind accesul la informatia privind mediul
cu respectarea conditiilor de confidentialitate prevazute de legislatia in vigoare.Textul
astfel modificat reprezinta aducerea la zi a legislatiei de protectie a mediului,
privind acest aspect, cu noile reglementari in materie de acces la informatia publica si
anume Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatia de interes public si Normele
Metodologice de aplicare aprobate prin HG 123/2002.
Legea nr.86/2000 prin care a fost ratificata Conventia de la Aarchus privind
accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie in
probleme de mediu urmata de HG 1115/2202 referitoare la accesul la informatia privind
mediul reprezinta, in opinia noastra cai de acces garantate pentru populatie, pe de o parte
iar pe de alta parte norme imperative de gestionare si furnizare a informatiei de mediu
pentru autoritatile publice responsabile - cu atat mai mult cu cat - ne-am permite sa
subliniem - in conformitate cu dispozitiile legale, nu este necesara justificarea scopului
solicitarii informatiei.
Nasterea dreptului la informare in domeniul mediului s-a produs odata cu
Declaratia de la Stockholm (principiile 19 si 20), care evoca, pe langa mijloacele prin
care publicul poate exercita in deplina cunostinta de cauza raspunderea sa cu privire la
mediu, libera circulatie a informatiei. Actul final al Conferintei de la Helsinki (1975)
declara, pe de alta parte, ca succesul unei politici de mediu presupune ca toate categoriile
populatiei si toate fortele sociale constiente de raspunderile ce le revin sa contribuie la
protejarea si ameliorarea mediului.
Trebuie mentionata, tot astfel, Directiva 90/313 a Uniunii Europene din iunie 1990
si noua Directiva 2003/4 EC (care va conduce, desigur, si la modificarea HG 115/2002 )
privind libertatea de acces la informatie in materie de mediu, care are ca scop asigurarea
libertatii de acces la informatiile detinute de autoritatile publice, precum si difuzarea
acestora si de a stabili conditiile de baza in care aceasta informatie ar trebui facuta
accesibila.

Pe de alta parte, principiul participarii, pe care legea nu-l defineste ca atare, emana
dintr-o recomandare a Comitetului ministrilor europeni; aceea precizand ca daca o
autoritate competenta isi propune sa adopte un act administrativ, persoanele interesate
trebuie sa fie informate despre aceasta si, tot astfel, ca autoritatea competenta trebuie sa
tina seama de faptele, argumentele si mijloacele de proba prezentate de persoanele
interesate in cursul procedurii de participare.
Principiul 10 al Declaratiei de la Rio se refera, de altfel, in chip expres la aceasta,
in termenii urmatori: modul cel mai potrivit de a trata problemele mediului este de a
asigura participarea tuturor cetatenilor implicati, la nivelul cel mai potrivit. Precizam ca
principiile 20-22 din aceeasi Declaratie se refera distinct la participarea femeilor,
respectiv a tineretului si a populatiilor si comunitatilor autohtone.
Pe un plan specific, Declaratia asupra gestionarii durabile a padurilor (Rio, 1992)
insista, de asemenea, asupra aspectelor participarii, indicand, pe de o parte, ca o serie de
conditii potrivite trebuie create pentru populatiile autohtone, pentru colectivitatile lor si
pentru alte colectivitati, ca si pentru locuitorii padurilor, spre a le permite sa fie
economiceste interesati in exploatare, spre a desfasura activitati rentabile si a se bucura
de mijloace de existenta si de un nivel de viata adecvat, in special datorita unor regimuri
funciare care sa incite la o gestiune ecologic viabila a padurilor; pe de alta parte, ca
trebuie sa fie incurajata activ participarea integrala a femeilor la toate aspectele unei
gestiuni, ale unei conservari si ale unei exploatari economic viabile a padurilor.
Participarea comunitatilor locale si a populatiilor autohtone la prezervarea sau la
gestiunea rationala a resurselor mediului, astfel cum este afirmata de Principiul 22 al
Declaratiei de la Rio este conditionata de recunoasterea identitatii, culturii si intereselor
lor de catre state; acestea trebuie, de altfel, sa acorde comunitatilor si populatiilor
respective intregul sprijin necesar spre a face eficienta participarea la realizarea unei
dezvoltari durabile. O asemenea participare la protectia mediului implica, in schimb,
participarea si la avantajele ce ar putea decurge din aceasta.
Rolul recunoscut, in luarea deciziilor administratiei publice din domeniul mediului,
unor persoane interesate din afara structurilor statale constituite, a fost, in Franta, de
natura a inspaimanta administratia; si aceasta apare a fi cu atat mai curios cu cat era clar
de la inceput ca nu putea fi vorba despre un proces de codecizie si ca, oricat de
democratic s-ar infatisa, principiul participarii are o serie de limite decurgand din chiar
natura activitatilor si a structurilor care le infaptuiesc.
Cat priveste Conventia de la Aarhus din 25 iunie 1995, ratificata de Romania prin
Legea nr. 86/2000, participarea publicului la luarea deciziilor este considerata a fi extrem
de utila pentru calitatea acestora si punerea lor in aplicare, publicul contribuind totodata
la rezolvarea problemelor de mediu si oferind posibilitatea autoritatilor sa tina seama de
preocuparile si opiniile acestuia.

Tot in textul Conventiei se defineste notiunea de public ca fiind una sau mai
multe persoane fizice sau juridice cum sunt asociatiile, organizatiile sau grupurile
acestora, iar public interesat ca fiind publicul afectat ori care are un interes in deciziile
de mediu, mentionandu-se expres ca organizatiile neguvernamentale de protectie a
mediului legale vor fi considerate ca avand un interes.
La randul sau, art.6 al Conventiei prevede etapele si procedurile care sa asigure
participarea publicului la luarea deciziilor privind activitatile specifice cu impact asupra
mediului.
In sistemul Legii nr.137/1995 cu modificarile ulterioare, in afara de referirea deja mentionata - consacrand recunoasterea, de catre stat, pentru toate persoanele, a
dreptului la un mediu sanatos, art.5 lit.a garanteaza accesul la informatiile privind
calitatea mediului, lit.b prevede dreptul de asociere in organizatii de aparare a calitatii
mediului, iar lit.c se refera la dreptul de consultare in vederea luarii deciziilor privind
dezvoltarea politicilor, legislatiei si a normelor de mediu.
Cat priveste cuprinsul dispozitiei de la lit.a a articolului 5 (dupa modificarea legii sa corectat) acesta primesc o redactare prea putin fericita, care avea mai mult sensul de a
restrange accesul persoanelor interesate la informatii; caci in timp ce Constitutia se
referea la dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public (art.31
alin.1), textul mentionat garanta accesul numai la informatiile privindcalitatea mediului,
ceea ce era, evident, absolut neindestulator in domeniul ocrotirii naturii.
In prezent, cadrul legal al participarii publicului este constituit de: Legea
nr.137/1995 astfel cum a fost modificata si completata prin OUG nr.91/2002 si aprobata
prin Legea nr. 294/2003 care cuprinde prevederi exprese la capitolul II si III se refera la
evaluarea de mediu pentru planuri si programe si reglementarea activitatilor economice si
sociale cu impact asupra mediului, inclusiv participarea publicului (art.17), Legea
52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publica care prevede in cap II
sect. 1 si 2, intitulat Decizii privind participarea publicului la procesul de elaborare a
actelor normative si de evaluare a deciziilor; Legea 22/2001 pentru ratificarea Conventiei
de la Espoo (1991) privind evaluarea impactului asupra mediului in context transfrontier,
precum si alte acte ce reglementeaza proceduri la nivel de hotarari de guvern si ordine ale
ministrilor[38].
Respectivele reglementari stabilesc procedurile de participare a publicului,
precum si persoanele responsabile de respectarea acestora.
Importanta participarii publicului ni se pare evidenta pentru autoritatile
competente in protectia mediului, care pot lua cunostinta de ideile si opiniile
utilizatorilor de mediu, fiind astfel in masura sa adopte deciziile in cunostinta de cauza,
evitandu-se riscurile pentru mediu si sanatatea umana.

In ordinea practica ni se pare, insa, de un interes exceptional pentru aplicarea

principiului participarii si informarii, reglementarea, prin Legea nr.137/1995 cu
modificarile si completarile ulterioare, a procedurii de evaluare a impactului activitatilor
economice si sociale asupra mediului; intre etapele acestei proceduri se numara aducerea
la cunostinta si dezbaterea publica a raportului privind studiul de impact asupra mediului,
precum si consemnarea observatiilor si a concluziilor rezultate, iar procedura de
autorizare este publica. Mediatizarea proiectelor si activitatilor pentru care se cere aviz,
acord si/sau autorizatie de mediu si a studiilor de impact, precum si dezbaterea publica se
asigura de catre autoritatea competenta pentru protectia mediului.
Cu referire la reglementarea, cuprinsa in legea - cadru, privind protectia asezarilor
umane, aceasta prevede ca: autoritatile pentru protectia mediului si consiliile locale vor
initia actiuni de informare si participare, prin dezbatere publica, privind programele de
dezvoltare urbanistica si gospodarie comunala, asupra importantei masurilor destinate
protectiei mediului si asezarilor umane, discutandu-se din ce in ce mai mult despre un
mediu urban echivalent cu notiunea de mediu.
Vom preciza, in fine, caracterul de larga deschidere pe care il reprezinta, in
legislatia noastra, textul art.87 din legea protectiei mediului, prin care organizatiile
neguvernamentale capata legitimare procesuala activa, putand introduce actiuni in
instanta in vederea conservarii mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul. Foarte
important pe plan teoretic si, neindoielnic, sub aspect practic, art.87 al legii, introdus in
proiect in timpul dezbaterilor parlamentare, este marcat, din pacate, de consecintele
grabei excesive cu care a fost discutat si adoptat; textul este, in opinia noastra, cel putin
incomplet daca nu chiar gresit.
Intr-adevar, acest articol (87) al legii se refera la organizatiile neguvernamentale,
fara vreo alta precizare, ceea ce ar avea intelesul ca priveste orice organizatie
neguvernamentala, indiferent de obiectul sau de activitate si de scopul pentru care s-a
constituit; or, o asemenea rezolvare este greu de conceput, chiar si numai in lumina
principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanelor juridice. Este vorba,
credem,numai despre organizatiile neguvernamentale avand ca obiect de activitate
ocrotirea mediului.
Pe de alta parte, interventia organizatiilor respective - concretizata in actiuni
judiciare - nu intervine numai in ipoteza in care un prejudiciu s-a produs, ci si poate,
mai ales, - pentru prevenirea unui prejudiciu.
In al treilea rand, in ipoteza in care prejudiciul propriu-zis a fost suferit de o
persoana fizica sau juridica anume, nu este de conceput ca o organizatie de ocrotire a
mediului sa i se substituie cerand in justitie repararea prejudiciului.

In fine, art.87 din lege pare a institui un privilegiu in favoarea unor organizatii
neguvernamentale, acordandu-le un drept pe care art.5 lit.c) din aceeasi lege il
garanteaza, intr-o formulare mult mai larga, tuturor persoanelor[39]. Este - trebuie sa
remarcam aici - singurul caz in legislatia noastra in care se recunoaste posibilitatea
exercitarii unei veritabile actiuni populare; or, chiar in dreptul comparat, legiuitorul se
arata, pretutindeni, foarte reticent fata de o asemenea reglementare[40].
f) Principiul abordarii globale presupune reglementarea si tratarea unitara,
sistematica, a intregii problematici a mediului, pornind de la ideea ca ocrotirea acestuia
este o chestiune complexa, cuprinzand aspecte si elemente strans legate intre ele,
interdependente si, totodata, unitare. In acelasi timp, problematica vasta a ocrotirii
mediului este strans legata de dezvoltarea economica si sociala a tarii, de o dezvoltare
durabila in care satisfacerea nevoilor actuale prin exploatarea naturii sa lase loc, printr-o
politica rationala, posibilitatii dezvoltarii generatiilor ce vor urma.
Credem ca reglementarile din Legea-cadru privind ocrotirea mediului reflecta in
mod corespunzator aceste preocupari; este, insa, in chip absolut necesara completarea sau
revizuirea reglementarilor legislative sectoriale, specializate, care, in cea mai mare parte a
fost realizata odata cu armonizarea legislatiei in cadrul procesului de aderare la UE.
Afirmarea acestui principiu suscita unele consideratii legate, inclusiv pe plan
international, de interdependenta intre mediu si dezvoltare sau, in alti termeni, de
principiul articularii masurilor de protectie a mediului cu exigentele dezvoltarii. Este ceea
ce in limbajul unor autori s-a caracterizat a fi un principiu cu doi versanti; primul dintre
acestia exprima ideea - importanta pentru tarile in curs de dezvoltare - ca protectia
mediului n-ar trebui sa constituie un obstacol pentru dezvoltare, in timp ce al doilea
sustine ideea tarilor dezvoltate, potrivit careia nu poate exista o dezvoltare durabila fara
luarea in seama a mediului in elaborarea si aplicarea politicilor de dezvoltare.
In acest sens, principiul 2 a) al Declaratiei asupra padurilor recunoaste dreptul
suveran si inalienabil al statelor de a folosi, gestiona si exploata padurile ce le apartin
potrivit cu nevoile lor in domeniul dezvoltarii si la nivelul propriu de dezvoltare
economica si sociala.

PRINCIPIILE dupa Dutu

3. Principiul conservarii
Obiectiv fundamental al problematicii protectiei mediului, conservarea
urmareste sa mentina un nivel durabil al resurselor ecologice. Aceasta
presupune n acest sens un management adecvat al resurselor renovabile si
o atentie deosebita utilizarii resurselor nerenovabile.
Potrivit Strategiei mondiale de conservare a UICN (1980),
conservarea presupune:
1) mentinerea proceselor ecologice esentiale si a sistemelor care
reprezinta suportul vietii;
2) prezervarea diversitatii genetice;
3) realizarea utilizarii durabile a speciilor si ecosistemelor.
La rndul sau, Strategia europeana de conservare adoptata n cadrul
Consiliului Europei (1990) si propune ca scop sa promoveze respectarea
naturii pentru ceea ce este, si nu pentru ceea ce asteptam de la ea, respectiv
satisfacerea nevoilor si aspiratiilor legitime ale cetatenilor. n cadrul
politicilor de mediu trebuie sa se acorde preferinta strategiilor preventive si
active, mai degraba dect celor corective si reactive.
Asadar, ntr-o acceptiune generala, conservarea presupune mentinerea
nivelurilor cantitative si calitative durabile ale resurselor mediului; ea nu
vizeaza n general calitatea mediului, ci numai mentinerea conditiilor
minimale necesare pentru existenta resurselor permanente. n textele
juridice mai recente, conservarea este completata si chiar nlocuita cu
referirile la conceptul de dezvoltare durabila, nteles ca asigurare a
productivitatii continue a resurselor naturale exploatabile si prezervare a
speciilor faunei si florei. Prevazut expres n art. 3, lit. c din Legea protectiei
mediului, este formulat drept principiul conservarii biodiversitatii si a
ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural.
Totodata, potrivit art. 134 (2), lit. e din Constitutie, statul trebuie sa sigure, printre altele,
si refacerea si ocrotirea mediului nconjurator,
precum si mentinerea echilibrului ecologic.
n conceptia legii romnesti (nr. 137/1995), lato sensu, conservarea
semnifica protectia ecosistemelor, conservarea biodiversitatii si
gospodarirea durabila a resurselor naturale. n acelasi timp, conservarea
trebuie privita n mod conjugat cu elemente strategice precum utilizarea
durabila, mentinerea, ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor
deteriorate. Suntem n prezenta unei acceptiuni n consens cu documentele
internationale.
Principiul este aplicabil mai ales n privinta protectiei resurselor
naturale si conservarii biodiversitatii, implicnd, printre altele, crearea de
arii protejate si proclamarea de monumente ale naturii. Potrivit art. 34, alin.
2 din Legea nr. 137/1995, protejarea unor specii si organisme rare
43
amenintate cu disparitia, conservarea biodiversitatii si instituirea de arii
protejate sunt prioritare n raport cu alte interese.

4. Principiul ameliorarii calitatii mediului

Ameliorarea presupune mbunatatirii starii si calitatii mediului, a
factorilor sai componenti, prin actiuni socioumane.
Consacrarea acestui principiu este mai evidenta la nivel comunitar,
fiind expres prevazut n art. 130 R din Tratatul CE introdus prin Actul unic
european din 1987. Urmarind un obiectiv superior deopotriva prevenirii,
conservarii si protectiei, care presupun, n cele din urma, numai asigurarea
unui statu quo durabil, ameliorarea reclama actiuni si rezultate pozitive,
sporirea datului natural.
Legea nr. 137/1995 consacra ntr-o maniera imperfecta acest
principiu, dar sub un dublu aspect: intern si international. Astfel, printre
principiile si elementele strategice, legea-cadru enumera si mentinerea,
ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor deteriorate (art. 3, lit.
h), precum si dezvoltarea colaborarii internationale pentru asigurarea
calitatii mediului (art. 3, lit. j).
5. Principiul prevenirii
Practica n domeniu a demonstrat ca cea mai buna strategie de mediu
consta n a preveni producerea poluarilor si a vatamarilor ecologice de
orice fel, mai degraba dect a ncerca sa se remedieze efectele acestora.
Prevenirea implica, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru a evita
pericolele, iar pe de alta parte, actiuni bazate pe cunoasterea situatiei
prezente, pentru neproducerea degradarii mediului.
n continutul semnificatiilor sale, principiul presupune att actiuni
asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea (prin retehnologizarea
ecologica a proceselor de productie), ct si activitati de limitare a efectelor
distructive sau nocive pentru factorii de mediu.
Este edificatoare n acest sens obligatia de a evalua si de a lua n
calcul cerintele protectiei mediului cu ocazia oricarei actiuni publice sau
private care risca sa aiba un impact asupra calitatii factorilor mediului.
Astfel se afirma din ce n ce mai mult o serie de proceduri administrative
precum studiile de impact (avnd ca scop sa mpiedice realizarea unor
obiective economico-sociale cu impact asupra mediului, fara masuri corespunzatoare
de prevenire a acestuia) ori bilantul de mediu si programul de
conformare, sau preocuparea de a stabili regimuri speciale de desfasurare a
unor asemenea activitati (precum cel al deseurilor toxice, ngrasamintelor
chimice si pesticidelor etc.).
Sub forma masurilor de gestiune a riscului cunoscut, principiul este
prezent mai ales n dreptul international, precum n cazul protectiei
44
biodiversitatii, luptei contra desertificarii, protectiei stratului de ozon.
Principiul a fost evocat si n jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie,
care a statuat ca ... nu pierde din vedere ca, n domeniul protectiei
mediului, vigilenta si preventia se impun mai ales ca urmare a caracterului
adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului si a limitelor inerente
mecanismelor de reperare a acestui tip de pagube29.
n tara noastra, consacrat prin art. 3, lit. b din Legea protectiei

mediului ca principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii

daunelor, acesta este recunoscut ntr-un sens bine determinat.
Semnificatiile sale ramn totusi imprecise, legea definind la modul
general cele doua elemente componente. Astfel, n ntelesul Legii nr.
137/1995, riscul ecologic potential consta n probabilitatea producerii unor
efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite pe baza unui studiu
de evaluare, iar daune (prejudicii) desemneaza efectul cuantificabil n cost
al daunelor asupra sanatatii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de
poluanti, activitati daunatoare sau dezastre. Implicatiile principiului sunt
evidente si n privinta garantiilor dreptului la un mediu sanatos, n
art. 5 din Legea nr.137/1995 prevazndu-se printre acestea: dreptul la
despagubire pentru prejudiciul suferit (lit. e) si dreptul de a se adresa direct
sau prin intermediul unor asociatii, autoritatilor administrative sau
judecatoresti n vederea prevenirii sau n cazul producerii unui prejudiciu
direct sau indirect (lit. d).
6. Principiul precautiei
Recunoasterea juridica si realizarea concreta a semnificatiilor sale au
loc n strnsa independenta cu cele ale principiului prevenirii.
Prevenirea presupune un studiu de risc, care sa permita evitarea
pagubelor si o actiune bazata pe cunoastere. Numai ca nu ntotdeauna
consecintele deciziilor si actiunilor pot fi cunoscute, total sau partial,
dinainte, iar absenta certitudinii stiintifice nu poate constitui un pretext
pentru a nu lua masuri adecvate pentru prevenirea atingerilor grave si
inevitabile aduse mediului. n fata acestei realitati, n adoptarea deciziilor
trebuie sa se manifeste precautie, prudenta, o diligenta maxima, sa se
adopte masuri preventive care sa elimine pe ct posibil orice risc de
degradare a mediului.
Precautia reclama deci ca masurile de precautie a mediului sa fie
adoptate, chiar daca nici o paguba nu se prefigureaza la orizontul apropiat.
Sub aspectul probei, sarcina efectuarii acesteia se inverseaza: ea revine
acum celui care sustine ca activitatea sa nu are ori nu va avea nici un
29 C.I.J., Affaire Gabcikovo-Nagymaros (Hongrie/Slovaquie), arret du 25 septembre
1997, 140.
45
impact, pna cnd acumularea de date stiintifice va proba ca exista o relatie
de la cauza la efect ntre actiunile de dezvoltare din degradarea mediului.
Pentru a raspunde unor atare preocupari, din 1980 s-a afirmat, mai ales
la nivelul politicilor si legislatiilor nationale de mediu, principiul precautiei,
care sugereaza ca anumite masuri trebuie luate pentru ca eventualele
pagube sa fie evitate nainte ca pragul riscului de mediu sa fie atins. El a
aparut ca o recunoastere a incertitudinilor care afecteaza studiile de impact
si gestiunea si care califica drept imprudenta atitudinea care ipotecheaza
viitorul prin luarea de decizii ireversibile.
Din punct de vedere istoric, principiul precautiei a fost enuntat pentru
prima data la nivel international n cadrul OCDE si ntr-o declaratie
ministeriala din 1987, adoptata n urma si sub influenta celei de-a doua

Conferinte internationale asupra protectiei Marii Nordului (Londra, 1987).

Ulterior, principiul a fost frecvent invocat n contextul reglementarilor
viznd poluarile marine, schimbarile climatice, deseurile toxice si
produsele periculoase.
La nivel comunitar european, Tratatul de la Maastricht cuprinde
regula precautiei n art. 130 R, iar directivele comunitare privind utilizarea
si diseminarea organismelor modificate genetic din 1990 o aplica concret.
Ea permite statelor comunitare o actiune fara a astepta ca toate probele care
sa concluzioneze n sensul existentei pericolului pentru mediu sa fie
stiintific stabilite. n sfrsit, principiul 15 al Declaratiei Conferintei O.N.U.
de la Rio de Janeiro (1992) afirma ca, n caz de risc de pagube grave ori
inevitabile, absenta certitudinii stiintifice absolute nu poate servi ca pretext
pentru a amna adoptarea de masuri efective privind prevenirea degradarii
mediului, teza reluata si la Conventia asupra biodiversitatii.
Acest principiu s-a dezvoltat, n ultimii ani, si n alte documente
O.N.U., fiind plasat n contextul preocuparilor viznd asigurarea unui
viitor durabil si al promovarii unor noi principii integrate, care sa duca sub
aspect economic la o crestere reala, n termeni verzi.
Consacrat ca atare prin art. 3, lit. a din Legea protectiei mediului, acest
principiu se afla nca n stare incipienta de recunoastere la noi n tara, mai
ales ca semnificatiile sale nu sunt definite. El si completeaza si amplifica
semnificatiile cu un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor
ecologice si a producerii pagubelor, prevenirea implicnd precautiunea, dar
nereducndu-se la aceasta.
Unele implicatii ale sale ar putea fi percepute prin consacrarea drept
modalitate de implementare a principiilor a promovarii cercetarii
fundamentale si aplicative n domeniul protectiei mediului
(art. 4, lit. g din Legea nr. 137/1995), dar mai ales prin impunerea analizei
proiectelor si a alternativelor la acestea, n vederea prevenirii impactului
asupra mediului si implicit a mbunatatirii calitatii acestuia.
46
Ca o concluzie, dezbaterile de pna acum nu au reusit sa stabileasca
un sens exact si unic al principiului, care poate fi interpretat fie ca o
atitudine de prudenta rezonabila, care nu implica n mod necesar cautarea
unei raspunderi, fie ca un nou fundament de raspundere n univers incert,
putnd transforma a priori procesele de decizie.
Aplicarea principiului presupune deci fie sa nu se actioneze, adica
respectarea unei obligatii de abtinere, renuntarea la o actiune care nu este
bine cunoscuta si stapnita, fie sa se ia masuri juridice si de alta natura
pentru a limita viitoarele efecte asupra mediului si sanatatii30.
7. Principiul protectiei mediului
Reprezinta substanta nsasi a dreptului mediului si cunoaste expresii
juridice diverse n planul legislatiilor nationale, reglementarilor comunitare
si dreptului international. n sens larg, el cuprinde semnificatiile principiilor
anterioare (prevenirii, precautiei, conservarii), dar nu se reduce la ele si
presupune elemente n plus. El implica n esenta evitarea actiunilor nocive

pentru calitatea mediului si adoptarea de masuri pozitive pentru a mpiedica

si a prentmpina deteriorarea acestuia.
Legislatia romneasca consacra protectia mediului ca pe un principiucorolar,
catre care se ndreapta si de la care pornesc semnificatiile celorlalte
principii generale. Acelasi statut de principiu-obiectiv l cunoaste n dreptul
comunitar, art. 130 R, par. 2 din Tratatul de la Maastricht, preciznd ca
politica comunitatii n domeniul mediului vizeaza un nivel de protectie
ridicat, tinnd cont de diversitatea situatiilor n diferitele regiuni ale
Comunitatii Europene.
8. Principiul poluatorul plateste
Adoptat mai nti de catre OCDE n 1972, principiul semnifica initial
cerinta imputarii poluatorului a cheltuielilor privind masurile adoptate de
catre autoritatile publice pentru ca mediul sa fie mentinut ntr-o stare
acceptabila.
El se inspira din teoria economica potrivit careia costurile sociale
externe, care nsotesc productia, trebuie sa fie internalizate, adica sa fie
luate n calcul de toti agentii economici n costurile lor de productie.
ntr-adevar, multe activitati economico-sociale antreneaza externalitati
negative sub forma poluarii, afectnd populatia si factorii de mediu.
30 Legea franceza din 2 februarie 1995 privind consolidarea protectiei mediului l
defineste astfel:
Absenta de certitudine nu trebuie sa ntrzie adoptarea de masuri viznd sa previna un
risc de pagube
grave si ireversibile.
47
Existenta acestora duce la o adevarata dedublare a realitatilor privind
costurile si profitul agentilor economici. Astfel, pe ansamblu, economia
trebuie sa acopere att costurile de productie, ct si pe cele legate de
existenta externalitatilor (poluarii).
Generatorii poluarii au costuri proprii diminuate datorita economisirii
cheltuielilor de prevenire a poluarii (dotarea cu dispozitive si filtre,
adaptarea tehnologiilor etc.), societatea n ansamblul sau, imediat sau n
timp, suportnd costul privind combaterea efectelor negative ale poluarii
asupra sanatatii umane, activitatilor economico-sociale ori mediului n
ntregul sau. Pentru a se evita o asemenea situatie si pentru a se corecta
inechitatile pe care le determina, costurile externalitatilor se
internalizeaza pe calea recunoasterii juridice a principiului poluatorul
plateste.
Proclamarea si recunoasterea principiului cunosc situatii diferite n
legislatiile nationale ale statelor, la nivel comunitar european si n cadrul
OCDE.
Principalul obiectiv al reglementarilor internationale n domeniu l
constituie armonizarea politicilor interne, astfel nct diferentele legislatiei
antipoluante de la o tara la alta sa nu antreneze distorsiuni n avantajele
comparative si schimburile comerciale. n acelasi timp, principiul a fost
larg acceptat de guverne, care s-au inspirat din semnificatiile sale n

elaborarea politicilor lor ecologice.

Totusi continutul sau este, ntr-o oarecare masura, imprecis. Astfel, n
sens larg (lato sensu), principiul urmareste imputarea poluatorului a
costului social al poluarii pe care o provoaca. Aceasta implica antrenarea
unui mecanism de responsabilitate pentru daune ecologice, care sa acopere
toate efectele unei poluari, att cele produse asupra bunurilor si
persoanelor, ct si cele produse asupra mediului ca atare. n acest sens, n
plan juridic, se recunoaste dreptul fundamental al omului la un mediu
sanatos si echilibrat din punct de vedere ecologic.
Dimpotriva, n sens restrns (stricto sensu), acesta presupune obligarea
poluatorilor la a suporta numai costul masurilor antipoluante si de curatire.
ntr-o asemenea situatie este vorba numai despre o internalizare partiala, care
permite impunerea de taxe ori redevente de catre autoritatile publice.
ntr-un atare sistem, subventionarea poluatorilor de catre stat spre a-i
ajuta financiar pentru investitiile antipoluante este contrara principiului
poluatorului platitor. Nici una dintre cele doua acceptiuni nu implica n mod
necesar utilizarea de masuri economice stimulative (ca de pilda redevente ori
adjudecarea de drepturi de poluare), chiar daca acestea sunt adesea n raport
cu costul.
Realizarea semnificatiilor acestui principiu poate mbraca mai multe
forme, precum: instituirea de norme antipoluare, utilizarea unei fiscalitati
48
incitative, definirea unui regim de raspundere obiectiva, independenta de
culpa pentru prejudiciul ecologic etc.
La nivel comunitar, principiul a fost consacrat prin Actul unic
european (1987) si Tratatul de la Maastricht (1993).
Consacrat pentru prima data prin art. 3, lit. d din Legea nr. 137/1995,
principiul poluatorul plateste si croieste drum si n practica si dreptul
romnesc. Astfel, semnificatiile sale fundamentale au fost deja exprimate
juridic prin stabilirea, ca modalitati de implementare a principiilor, a
introducerii prghiilor economice stimulative sau coercitive si elaborarea
de norme si standarde antipoluante (art. 4, lit. d si f din Legea nr. 137/1995)
si, respectiv, instituirea unui regim special de raspundere pentru prejudiciu
format din doua reguli principale si complementare: caracterul obiectiv,
independent de culpa si, respectiv, raspunderea solidara n cazul pluralitatii
autorilor (art. 80 din acelasi act normativ).
Din pacate, principiul poluatorul plateste a ramas n prezent mai putin un
instrument juridic care sa-i oblige pe cei responsabili sa-si asume consecintele actelor
lor, ci mai degraba un mijloc comod de a finanta politicile n materie de mediu. Fara
determinarea raspunderilor individuale, principiul are drept unica consecinta impunerea
ca anumite industrii sa suporte responsabilitatea globala a costurilor luptei antipoluante.

Modalitile de implementare a principiilor i a obiectivelor strategice

sunt:
a. prevenirea i controlul integrat al polurii prin utilizarea celor mai bune
tehnici disponibile pentru activitile cu impact semnificativ asupra
mediului;
b. adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinelor politicii de
mediu;
c. corelarea planificrii de amenajare a teritoriului i urbanism cu cea de
mediu; modalitate care presupune planificarea dezvoltrii economico-social
s fie compatibil cu necesitatea protejrii i mbuntirii condiiilor de
mediu n interesul ntregii societi
d. efectuarea evalurii de mediu naintea aprobrii planurilor i programelor
care pot avea efect semnificativ asupra mediului;
e. evaluarea impactului asupra mediului n faza iniial a proiectelor cu
impact semnificativ asupra mediului;
f. introducerea i utilizarea prghiilor i instrumentelor economice
stimulative sau coercitive; ceea ce este o sarcin dar i un drept al statului
care cu ajutorul unor reglementri legale influeneaz atitudinea agenilor
economici i a cetenilor. Stimulente economice de cointeresare i
nsprirea sanciunilor juridice pot constitui instrumente importante pentru
respectarea reglementrilor legale referitoare la protecia mediului.
g. rezolvarea, pe niveluri de competen, a problemelor de mediu, n 33
funcie de amploarea acestora;
h. promovarea de acte normative armonizate cu reglementrile europene i
internaionale n domeniu;
i. stabilirea i urmrirea realizrii programelor pentru conformare;
j. crearea sistemului naional de monitorizare integrat a calitii mediului;
k. recunoaterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea
etichetei ecologice;
l. meninerea i ameliorarea calitii mediului;
m. reabilitarea zonelor afectate de poluare;
n. ncurajarea implementrii stemelor de management i audit de mediu;
o. promovarea cercetrii fundamentale i aplicative n domeniul proteciei
mediului; este o alt sarcin important a statului care trebuie coordoneze
ntreaga activitate n conformitate cu programele naionale i internaionale.
p. educarea i contientizarea publicului, precum i participarea acestuia n
procesul de elaborare i aplicare a deciziilor privind mediul;

q. dezvoltarea reelei naionale de arii protejate pentru meninerea strii

favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de flor i faun
slbatic ca parte integrant a reelei ecologice europene - Natura 2000;
r. aplicarea stemelor de asigurare a trasabilitii i etichetrii organismelor
modificate genetic; s. nlturarea cu prioritate a poluanilor care pericliteaz
nemijlocit i grav sntatea oamenilor.