Sunteți pe pagina 1din 4

Mai mult decat un conflict inghetat: Karabahul de Munte (I)

Dan Nicu,

Conflictul din Nagorno-Karabah se deosebeste de celelalte ,,puncte fierbinti" in stare latenta din spatiul exsovietic prin cateva trasaturi de baza, care trebuie luate in calcul atunci cand se incearca formularea de concluzii
cu privire la evolutia potentiala a ostilitatilor si identificarea unei solutii definitive si permanente.
In primul rand, avem de a face cu o zona izolata geografic de frontiera Federatiei Ruse sau a populatiei
vorbitoare de rusa ca limba materna. In al doilea rand, lupta dintre Armenia si Azerbaidjan pentru controlul
regiunii antedateaza aparitia Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste si marcheaza evolutia acestor state chiar
de la instituirea lor in forma moderna ca o consecinta a primului razboi mondial.
Este important sa facem un scurt excurs in istorie pentru a ne putea lamuri asupra aspectelor definitorii ale
evenimentelor din perioada actuala si ca sa intelegem motivele pentru care rivalitatea armeano-azera nu lasa
astazi loc pentru compromisuri, iar dosarul conflictual dintre cele doua natiuni caucaziene este in afara
controlului Rusiei, Turciei, sau a oricarei altei puteri regionale, chiar daca acestea influenteaza partile.
Karabah sau Artah[1]<</span>

Denumirea "Karabah" se extinde asupra unui teritoriu care, la randul sau, include trei regiuni distincte:
Karabahul de Munte, Karabahul de campie si o mica parte a regiunii Syunik, cea mai de sud provincie (marz) a
Republicii Armenia in frontierele ei actuale. Atat zona muntoasa cat si cea de ses a Karabahului au facut parte
din Regatul antic al Armeniei din secolul II I.Hr. O populatie de etnie armeana a locuit neintrerupt pe teritoriul
Karabahului de Munte.
Desi provincia a devenit mai cunoscuta sub denumirea turcica de Karabah ("Gradina neagra") incepand cu
secolul al XIII-lea, fiind controlata de mongoli si apoi de turcomanii din uniunea tribala Kara Koyunlu, armenii
care populau compact zona montana a regiunii au pastrat vechea denumire de Artah, a zecea provincie a
Regatului antic al Armeniei si centrul unor principate armene medievale, in perioadele de relativa eliberare de
sub dominatia persa, araba sau turcica.
Principatul Artah (1000-1261), fondarea caruia a coincis cu ultimele decenii ale Regatului Armean restaurat si
cunoscut sub numele de Armenia Bagratida, a fost urmat de Principatul Hacen, care a existat formal pana in anii
1750, cu toate ca in secolele XVI-XVIII se impartise in cinci fiefuri conduse de asa-zisii melik (termen provenit
din arabul malik - rege) si cunoscute drept melikate. Principatul Hacen si cele cinci melikate, toate aflandu-se pe
teritoriul Karabahului de Munte, erau recunoscute drept continuatoarele Regatului Armeniei si al Armeniei
Bagratide. In aceasta forma au fost recunoscute si de Imperiul Rus, care garanteaza statutul suveran al
principatelor (melikatelor) Gulistan, Jraberd, Hacen, Varanda si Dizan printr-o carta a tarului Pavel I, in 1799.
Ceea ce nu-l impiedica pe fiul acestuia, Alexandru I, sa anexeze cele cinci principate in 1813 si sa le aboleasca
in 1822, transformandu-le apoi in districte ale guberniei Elizavetpol (actualul oras Gandja din nord-estul
Azerbaidjanului).
Mai ales in secolul XVIII, principatele armene din Karabahul de Munte devin centre ale nationalismului
armean, aici creandu-se planuri de restaurare a Armeniei in frontierele ei istorice, incluzand Armenia de Est si
Armenia de Vest (actualmente pe teritoriul Turciei dar lipsita de populatie armeana in urma genocidului pus in
practica de administratia otomana in 1915). Aristocratia militara armeana din Karabah se integreaza in sistemul
nobilimii Imperiului Rus.
Cu un puternic sentiment al identitatii armene generat in virtutea perpetuarii unor forme de stat independente
sau semi-independente armene pe tot parcursul Evului Mediu si perioadei moderne, regiunea Karabah si
indeosebi partea ei montana a reprezentat un focar al ideii nationale armene si in secolul XX.
Revendicarile Azerbaidjanului - de la Hanatul Karabah la proclamarea independentei
Regiunea Karabah nu a fost, insa, populata doar de armeni. In zona ei de ses a existat si o populatie turcica pe
care, ulterior, administratia rusa a numit-o "tatari" si care, in 1750 a creat un Hanat al Karabahului sub
suzeranitatea Persiei. Initial, teritoriul acestuia includea doar Karabahul de campie, care era deja o provincie a
Persiei Safavide de cateva secole, insa obtinerea recunoasterii suzeranitatii hanatului asupra asa-zisei Hamza
("cinci" in araba, teritoriul celor 5 principate armene din Karabahul de Munte) extinde autoritatea acestuia si
asupra teritoriilor cu populatie compacta armeana. Intrarea intregii zone in componenta Imperiului Rus ca
urmare a infrangerii militare a Persiei in razboiul terminat in 1813 schimba treptat statutul populatiei turcice
(azere), aceasta pierzandu-si pozitiile dominante. Pe masura integrarii elitei armene in relatiile sociale din cadrul
Imperiului Rus, armenilor incepe sa li se dea prioritate in fata azerilor, acestia din urma fiind considerati
nesiguri de administratia rusa din cauza apropierii lor etnolingvistice si culturale de Imperiul Otoman.
In 1918, atat Armenia cat si Azerbaidjanul isi proclama independenta. In 1918-1920, cele doua tari poarta un
razboi pentru controlul asupra regiunii Karabah, care se termina atunci cand ambele sunt cucerite de Armata
Rosie si transformate in republici sovietice, apoi unite intr-o singura republica sovietica transcaucaziana pentru
scurt timp. Este interesant ca motivul invocat de URSS pentru a ataca si ocupa Armenia a fost avansarea
trupelor armene in Karabah, ceea ce demonstreaza ca sustinerea URSS/Rusiei pentru Armenia este una
oportunista, iar daca necesitatile i-ar cere-o, Rusia ar sustine din nou Azerbaidjanul impotriva Armeniei. La acea

ora (noiembrie 1920), Azerbaidjanul era deja de peste jumatate de an "transformat" in republica sovietica, iar
teritoriul sau a fost folosit drept baza pentru sovietizarea Armeniei.
Lupta pentru controlul Karabahului este definitorie si indispensabila pentru ideea nationala in ambele state,
Azerbaidjan si Armenia. Problema exista de un secol, iar ultimele evolutii din zona nu sunt decat continuarea
unui razboi permanent intre cele doua popoare, inceput in 1918.
Autoritatile sovietice au folosit, la randul lor, realitatea conflictului teritorial dintre cele doua tari si, dupa ce leau sovietizat, au inclus Karabahul (in care armenii reprezentau majoritatea etnica) in cadrul Azerbaidjanului, cu
statut de provincie autonoma. Era, de fapt, o metoda de a tine sub control, pe viitor, atat Armenia cat si
Azerbaidjanul, santajandu-i si pe unii, si pe ceilalti.
O metoda care a avut succes atata timp cat URSS s-a mentinut pe linia de plutire. O data cu implementarea
politicilor de transparenta si democratizare, s-au reluat vechile discursuri si revendicari ale armenilor localnici si
ai celor din Armenia propriu-zisa.
Cererea regiunii autonome Nagorno-Karabah (din rusa, "Nagorno" inseamna "De munte") din cadrul RSS
Azerbaidjan, de a deveni parte a Armeniei, si ea o republica sovietica, a prins Moscova pe nepregatite, aceasta
alegand sa urmareasca situatia de la distanta insa lasand ulterior situatia sa degenereze si pentru a da o lectie
reprezentantilor altor popoare din URSS cu privire la consecintele negative ale revendicarilor teritoriale
generatoare de conflicte interetnice, dupa cum arata Oleg Serebrian in lucrarea sa "Geopolitica spatiului pontic".
Izbucnirea conflictului intre cele doua republici ("surori", dupa cum afirma propaganda sovietica) in 1987-1988
a pus la grea incercare politica sovietica a nationalitatilor, si a demonstrat ca aceasta nu produce beneficii pentru
diferitele grupuri etnice din fosta Uniune.
Chiar si dupa 1994, an care incheia conflictul militar vechi de 6 ani intre autoproclamata "Republica a
Karabahului de Munte", sustinuta de Armenia care participa "neoficial" la lupte, si Azerbaidjan, Federatia Rusa
a jucat la doua capete incercand sa contribuie la rezolvarea pasnica a chestiunii Karabahului prin statutul de
"garant" in cadrul Grupului de la Minsk pentru problema Karabahului, din cadrul OSCE. Dar, in acelasi timp,
vanzand arme atat Armeniei, cat si Azerbaidjanului.
Departarea geografica de frontiera rusa si de spatiul etnocultural slav limiteaza posibilitatile de actiune ale
Rusiei, iar conflictul pentru Karabah nu este unul creat de ea (spre deosebire de cel transnistrean, de exemplu) ci
unul de care autoritatile sovietice au profitat, iar actuala Rusie incearca sa profite si ea pentru a mentine atat
Armenia, cat si Azerbaidjanul in sfera ei de influenta. Cu Armenia a reusit deja, deoarece aceasta face parte din
Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva (OSTC-ODKB), blocul militar infiintat in cadrul CSI, dar este si
membra a Uniunii Vamale. In privinta Azerbaidjanului, posibilitatile acestuia sunt mult limitate de inexistenta
unei frontiere comune cu Turcia altfel decat pentru cativa kilometri in exclava Nahicevan, despartita de
Azerbaidjan prin teritoriul Republicii Armenia. De asemenea, regimul la putere in Baku, in persoana
presedintelui Ilham Aliev (fiul fostului prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Azerbaidjan, ulterior
presedinte a Azerbaidjanului independent, Heydar Aliev) este unul profund nedemocratic, dictatorial, iar
economia Azerbaidjanului este in mare parte dependenta de exporturile de petrol. Situatia este, intr-un fel,
similara cu cea din Rusia. De aceea, o schimbare majora de orientare geopolitica ar necesita intai consolidarea
fortelor de opozitie din Azerbaidjan si castigarea alegerilor, ceea ce acum pare putin probabil din cauza slabirii
opozitiei azere in lupta cu regimul dictatorial.
Cat despre razboiul propriu-zis, trebuie sa tinem minte ca luptele din anii 1988-1994 au insemnat pierderea a
peste 30.000 de vieti omenesti. Periodic, din 1994 pana astazi au mai avut loc incidente soldate cu morti si
raniti, mai ales dupa ce, la mijlocul anilor 2000, presedintele Azerbaidjanului a inceput sa declare sus si tare ca
scopul tarii sale este de a recupera teritoriile pierdute, inclusiv prin folosirea optiunii militare. Din 2008 pana
acum s-au inregistrat o serie de incidente armate pe linia frontului, care cresc in intensitate de la an la an. E o
alta trasatura a acestui conflict care-l deosebeste de cel al altor conflicte inghetate din fosta URSS, apropiindu-l

mai curand de situatia din Israel si Palestina, cu conflictul israeliano-arab de acolo, pe fond etnic, cultural,
lingvistic.
Escaladarea de acum cateva zile a situatiei si reluarea actiunilor militare de amploare dupa 21 de ani de relativa
acalmie (in comparatie cu ce s-a intamplat pana la acesti 21 de ani) este, in primul rand, axata pe dorinta unui
lider autoritar care-si vede amenintata puterea de caderea pretului mondial la petrol, sa marcheze puncte in fata
propriului popor.
Asta deoarece chiar si Ilham Aliev intelege, probabil, ca un teritoriu in care locuieste in mod compact o
populatie straina si ostilizata pe parcursul secolului XX nu va putea fi integrat niciodata "in trupul patriei".
Atunci, ramane doar solutia unui schimb de teritorii intre Armenia si Azerbaidjan. Cu suportul comunitatii
internationale, bineinteles.
Insa chiar si aceasta solutie este foarte greu de pus in practica, din motive la care voi reveni in urmatoarele texte.
[1] Folosesc ortografia limbii romane pentru termenii geografici utilizati in acest text, intrucat ar usura citirea
acestora. Cu toate acestea, denumirea regionala "Karabah", cu accentul pe ultimul "a", poate fi ortografiata
Qarabag (in azera), Gharabagh (in armeana cu grafie latina) sau Karabakh (in engleza)