"De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?

" 2

Un alt personaj care a marcat epoca comunistă prin ceea ce reprezenta şi prin cum arăta
era “Moşul parcului”. Contrar aşteptării dvs nu era vorba de vre-un duh necurat ce apărea
prin parcurile arădene, ci de un individ cu o ocupaţie cît se poate de prozaică. “Moşul
parcului” era spaima copiilor răi din “Parcul copiiilor” asupra căruia avea autoritate
absolută. Cu o înălţime de pînă la 1.80 (poate în realitate era mai mic, dar noi îl vedeam
foarte înalt), uscăţiv, totdeauna cu o bască neagră în cap ce îi acoperea părul cărunt, cu o
haină maro închis şi cu o bîtă cam de un metru şi ceva în mînă, acesta îşi manifesta
autoritatea printr-o voce sonoră şi piţigăiată. Avea totdeauna o mină cuprinsă de
însemnătatea serviciului pe care îl făcea societăţii: era o “autoritate”. Însemnele rangului
său erau nelipsita banderolă roşie şi semnalele unui fluier, de alt tip decît cel al
miliţienilor. El veghea ca nimeni să nu se dea în picioare pe hinte, să nu calce pe iarbă şi
să nu facă murdărie. Dar cine îl băga în seamă? Ne jucam cu mare tărăboi, apoi cînd îşi
făcea apariţia şi se îndrepta spre noi fluierînd infractorii. Aşa că o zbugheam ca din puşcă
în direcţia opusă. Clădirea în care locuiam era “fortăreaţa” noastră, avînd în vedere că îi
cunoşteam cele mai ascunse unghere de prin pivniţele întortocheate în care ne descurcam
chiar şi fără lumină, dar şi datorită faptului că avea două porţi gigantice ce dădeau spre
două bulevarde paralele. Odată intrat pe una dintre porţi “Moşul” nu avea nici o şansă să
ne prindă. De fapt nu ne-a prins niciodată, dar cum nici noi, nici el nu puteam ceda, ne
fugărea dintr-un parc în altul, noi răspîndindu-ne ca potîrnichile prin cele mai variate
locuri: printre jucătorii de şah şi table, printre rondouri, ba chiar treceam drumul şi spre
nemulţumirea sa, îl surprindeam apărînd în spatele său. Era cel mai veritabil şi periculos
joc de v-aţi ascunselea. Cea mai mare sperietură am tras-o după ce am tunat cîteva capse
şi ne-a luat urma, dar ne-a abandonat îndreptîndu-se spre clădirea Sfatului Popular.
Credeam că am încurcat-o, mai ales că am dat nas în nas cu una dintre vecinele mai în
vîrstă ce nu ne putea suferi anunţîndu-ne sentinţa: “Şcoala de corecţie vă mănîncă,
bandiţilor!” O fi fost ea mai comunistă, noi mai pui de burjui sau alţi duşmani de clasă,
cine ştie? După ce am tremurat vreo oră-două, am ieşit din ascunzători prăfuiţi, plini de

1
pînză de păianjeni şi morţi de foame şi sete. Ne-am despărţit încă cu teama în suflet,
jurînd răzbunare “în caz că se întîmplă ceva”. A doua zi eram prezenţi la cursa de-a
şoarecele şi pisica, fiind întrerupţi doar de ploile de vară ce cădeau neanunţate sau de
chemările părinţilor îngrijoraţi de dispariţia noastră.

În cele din urmă, am depăşit vîrsta acestui tip de distracţie şi nu mai băgam în seamă
personajul sinistru al copilăriei. Totuşi după ce am terminat armata am mai avut de-a face
cu o arătare de acest gen într-un alt parc, în Pasaj. Traversam parcul cu semicursiera cînd
fluierături ascuţite, repetate, strigăte şi apariţia unui individ ce părea să aibă cam aceiaşi
autoritate ca “Moşul”, mă trezi din gîndurile mele aflate undeva pe alte meleaguri. De
data asta mic, ţigan get-beget, cu fluier de arbitru de fotbal, în cămaşă albă şi pantaloni
kaki, venea direct spre mine cu ochii larg căscaţi de parcă se afla în proximitatea unei
crize de epilepsie. Părea că ştie doar cîteva cuvinte în limba română, pe care le repeta în
rafale scurte: “Jos de pe bicicletă! Te amendez! Jos de pe bicicletă!” Părea că are intenţii
kamicaze ce vădeau tendinţa unei coliziuni iminente. L-am ocolit elegant şi am urcat în
viteză digul către stradă cu intenţia de a coborî pe cealaltă parte. Culmea, a început să
alerge după mine cu acelaşi repertoriu de lozinci împotriva elementelor antisociale ce ar
fi putut ştirbi din prestigiul parcului cu pricina. Nu mă gîndeam că situaţia s-ar fi putut
complica, că doar n-avea cum să mă ajungă din urmă şi nici nu ar fi avut rezistenţa
necesară să se ţină după mine prin tot oraşul repetîndu-şi repertoriul. Ajuns în porţiunea
dreaptă dintre cele două planuri înclinate, cu intenţia de a coborî digul pe partea opusă,
am aruncat o privire spre stînga, de unde curgea traficul. Tocmai urcau doi miliţieni. Era
o cursă! Am apăsat pe pedale şi ajutat de planul înclinat ce cobora, faţă de cei doi
“curcani” ce urcau, dus am fost, cu toate maşinile ce mă claxonau. Evadarea a reuşit.

Acum nu mai avem “moşi” ai parcurilor, doar agenţi ai poliţiei comunitare.