Sunteți pe pagina 1din 13

TROPOSFERA

PARTE INTEGRANTA A
ATMOSFEREI

Deasupra continentelor si oceanelor se afla un invelis gros numit atmosfera, a carui


existenta este necesara pentru desfasurarea vietii pe Terra. Acest in velis este intr-o
permaneta interactiune cu relieful, cu suprafata solului, aoceanelor si a gheturilor, prin
fluxuri permanente de energie si substanta, asigura mediul favorabil aparitiei si
dezvoltarii biosferei.
Indelungata evolutie a planetei noastre, atmosfera a existat inca de la inceput, insa

avea o compozitie diferita fata de cea actuala (dominau H, He, CO , NH 3 ). Ea s-a
modificat treptat prin:
- pierderea in spatiu a unor gaze usoare (H, He);
- transferul, din scoarta, al gazelor si vaporilor de apa, al particulelor solide fine,
prin vulcanism si prin alte emanatii;
- consumarea CO 2 de catre plante incepand cu paleozoicul si fixarea lui in
diferite roci carbonice;
- eliberarea O 2 de catre plante prin fotosinteza;
- eliberarea de gaze in urma impactului meteoritilor cu scoarta;
- transferul de pulberi si gaze prin diferite activitati ale omului (indeosebi in
ultimul secol).
La limita inferioara a atmosferei aerul patrunde in scoarta prin pori, fisuri,
crapaturi, excavatii, pana la adancimi ce variaza de la cateva zeci de metri la cateva sute
de metri.
Atmosfera nu are o limita superioara bine definita. Se poate considera ca atare cea
de 40.000 km, daca se tine cont de limita pana unde se manifesta gravitatia, sau cea de
3.000 km, unde denstatea gazelor este egala cu aceea din spatiul interplanetar. Intrucat
anumite fenomene (de exemplu, aurorele polare) se produc la inaltimi mari, se accepta
intervalul de la 3.000 la 10.000 km ca facand trecerea spre spatiul interplanetar. Masa
totala a atmosferei a fost evaluata la 5,13 x 10 15 tone, repartizand a
milioana parte din masa Terrei; peste 99% din aceasta este concentrata in primii
36 km de la suprafata Pamantului.
Multa vreme invelisul gros al Pamantului n-a putut fi studiat decat pana la o
inaltime redusa. Aceasta avea sa creasca o data cuinventarea baloanelor-
sonda, care le-au permis specialistilor sa faca observatii in zone in care alt
fel nu aveau cum sa ajunga. Astazi atmosfera Terrei este supravegheata
permanent de o retea de peste 9.000 de statii meteorologice, de sateliti
meteorologici, de sonde si baloane speciale si de sisteme perfectionate de radar. Un loc
aparte in joaca satelitii meteorologici, gratie carora poate fi supravegheata si analizata
intreaga planeta, inclusiv invelisul sau gazos.
Datele obtinute prin aceasta retea de supraveghere stau la baza studiilor
meteorologice, meteorologia fiind stiinta ce se ocupa cu studiul atmosferei.

Alcatuirea atmosferei
Atmosfera este alcatuita din diferite gaze, apa in stare de vapori si aerosoli (cenusi
vulcanice, saruri, pulberi etc.). Partea inferioara atmosferei, pana la altitudinea de 90-100
km, este denumita homosfera, fiind relativ omogena in privinta amestecului de gaze si a
alcatuirii moleculare a gazelor ce o compun. Ponderea cea mai mare ca volum este
detinuta de azot (N 2 ), cu 78,09%, si de oxigen (O 2 ), cu 20,95%, la care se adauga in
ordine argonul (Ar), cu 0,93%, dioxidul de carbon, neonul, heliul, hidrogenul, ozonul si

radonul.

Aceste gaze au un rol fundamental in realizarea efectului de sera (dioxidul de


carbo) si infiltrarea radiatiilor ultraviolete (ozonul). Azotul este un gaz stabil, care intra
mai greu in combinatii chimice, fiind cnsiderat neutru. Spre deosebire de acesta, oxigenul
este foarte activ, stand la baza tuturoe proceselor de oxidare si de ardere. Se adauga multe
particule solide sau lichide, cu dimensiuni submicronice, care se afla in stare de suspensie
(provenid din cenusi vulcanice, meteoriti, arderi naturale sau antropice, noxe, praf, polen,
cristale de saruri etc.), reprezentand adesea elemente ce favorizeaza condensarea
vaporilor de apa. Poluarea este strans legata mai ales de frecventa noxelor (emanatii ce
contin sulf, carbon, azot, clor etc.). Proportia vaporilor de apa variaza atat pe verticala
(pondere mare pana la 5 km si extrem de redusa la peste 10 km), cat si regional (au
pondere mare in regiunile ecuatoria, tropical umeda, deasupra bazinelor oceanice, marine,
lacustre, dar extrem de redusa in regiunile aride si semi aride).
Intre 100 si 750 km se extinde heterosfera, rarefiata, alcatuita din azot, oxigen si
heliu, in stare atomica, ce tind sa se stratifice in ordinea greutatii, datorita lipsei
turbulentelor.
La inaltimi mai mari de 750 km incepe exosfera, extrem de rarefiata; se face treptat
trecerea spre vidul interplanetar, in care mai scapa atomi de heliu si hidrogen.

Troposfera
Este stratul cel mai de jos al atmosferei ,pe care T. de Bart l-a numit troposfera
deoarece se caracterizeaza printr-o continua agitatie (grecescul tropos inseamna
‘agitat’ ,’turbulent’). Grosimea lui variaza cu latitudinea ,fiind de 16-18 km inzona
ecuatoriala ,de 10-12 km in zonele temperate si de 6-8 km in cele polare. Explicatia
grosimilor variabile consta, pe de o parte , in forma de elipsoid de rotatie a atmosferei
inferioare, iar pe de alta, in incalzirea diferentiata care favorizeaza miscari
termoconvectiveintense la ecuator si extrem de slabe in regiunile polare. Aceasta din
urma cauza face ca grosimea troposferei , in orice punct ar fi considerata , sa fie mai mare
vara si mai mica iarna. Diferentele pot fi de 2-4 km. S-a constatat , de asemenea, ca
pentru aceeasi latitudine si acelasi moment , troposfera este mai inalta in punctele cu
presiune atmosferica mai mare si mai joasa in punctele cu presiune atmosferica mica.
Intrucat in primele citeva mii de metri gradientii de scadere a densitatii si presiunii
aerului sunt foarte mari , la limita superioara a troposferei presiunea este de zece ori mai
mica pentru zona ecuatoriala si de 4-5 ori mai mica pentru zonele polare decat la nivelul
marii.
Desi este cel mai subtire dintre straturile atmosferei , troposfera prezinta pentru
viata de pe Pamant o importanta deosebita.Ea concentreaza peste 80% din masa
atmosferei si circa 90% din vaporii de apa, fiind sediul celor mai importante procese si
fenomene meteorologice.Principalele caracteristici ale troposferi sunt : scaderea
temperaturii cu inaltimea si miscarea neincetata a aerului.
SCADEREA TEMPERATURII CU INALTIMEA are loc dupa un gradient termic
vertical mediu de 0,6 C / 100m , valabil pentru toate zonele Pamantului. Grosimea
troposferei fiind insa diferita , la limita ei superioara se inregistreaza temperaturi de –
70...-80 C deasupra ecuatorului si de -50…-60 C deasupra regiunilor temperate si polare.
In partea inferioara a troposferei , mai alesiarna si noaptea, pot fi intalnite situatii,
cu durata nu prea mari , in care temperatura aerului ramane neschimbata (izotermie) sau
creste cu inaltimea in loc sa scada (inversiune termica).
MISCAREA NEINCETATA A AERULUI se datoreaza incalzirii diferentiate a
suprafetei terestre ,care determina incalzirea inegala a stratului de aer inferior si aparitia
miscarilor convective(ascendente si descendente).Acest schimb convectiv sau turbulent
neincetat ,influenteaza nu numai distributia verticala a temperaturii in troposfera , ci si pe
cea a vaporilor de apa si pulberilor. El influenteaza, de asemenea , procesele optice din
troposfera , precum si transformarile de faza ale apeicare conducla aparitia sau disparitia
norilor si a diferitelor fenomene hidrometeorologice.Tot incalzirea diferentiata a stratului
de aer inferior constituie si cauza primara a miscarilor orizontale sau advective, atat de
frecvente in troposfera.
Cercetarea detaliata a insusirilor fizice ale troposferei a permis identificarea a trei
substraturi distincte si anume : 1) Substratul limita sau de frecare , 2)Substratul mijlociu
sau de advectie si 3)Substratul superior.
SUBSTRATUL LIMITA. numit si substratul de baza al atmosferei , el se extinde
intre suprafata terestra si inaltimea de 2 km, limita lui superioara fiind mai precisa iarna,
in situatiile cu inversiuni termice (datorita stratificarii pulberilor si localizarii norilor
stratiformi) si mai greu sesizabila in semestrul cald cand turbulentele de natura termica
sau dinamica au o frecventa foarte mare, substratul limita a fost numit si substrat de
turbulenta. La contactul acestuia cu suprafata terestra au loc cele mai intense schimburi
reciproce de materie si energie intre cele doua medii distincte .Ele sunt puse in evidenta
de valorile foarte mari ale gradientilor principalelor elemente meteorologice (temperatura
, umezeala , viteza vantului etc.) din stratul de aer cuprins intre 0 si 2 m inaltime, care a
fost numit de catre R. Geyger , strat microclimatic.
SUBSTRATUL MIJLOCIU este cuprins intre 2 si 6 km inaltime, in el resimtindu-
se mai slab influentele locale ale suprafetei terestre. Miscarile advective sunt mult mai
intense decat in substratul de frecare , motiv pentru care a fost numit si substrat de
advectie.La randul lor miscarile covective de natura termica , dar mai ales dinamica sunt
de asemenea intense, favorizand formarea norilor si caderea precipitatiilor. Acest substrat
este sediul dezvoltarii maxime a celor mai multe genuri de nori , printe care nimbostratus
si cumulonimbus, din care cad cele ma mari cantitati de precipitatii.
SUBSTRATUL SUPERIOR se situeaza la inaltimi cuprinse intre 6 km si limita
superioara a troposferei, din care cauza influentele perturbatoare ale suprafetei terestre
sunt minime.Temperatura lui este mai scazuta decat in oricare dintre substraturile ce
compun troposfera , avand intotdeauna valor negative .Datorita temperaturilor foarte
reduse si cantitatilor mici de vapori de apa , acest substrat reprezinta domeniul norilor
cirrus, cirrostratus si cirrocumulus , constituiti in exclusivitate din cristale fine de
gheta.Acestora li se adauga doar varfurile albe ale norilor cumulonimbus si cumulus,
formate, de asemenea, din cristale de gheta. Miscarile verticale si orizontale ale aerului
sunt mai putin intense decat in celelalte doua substraturi ale troposferei.

Schimbari climatice. Incalzirea globala.

De foarte multa vreme in atmosfera


exista concentratii naturale de gaze cu
efect de sera, cum ar fi vaporii de apa,
gazele carbonice, metanul si oxizii de
azot. Razele cu lungime scurta de
unda, numite lumina vizibila a soarelui
pot traversa aceste gaze, incalzind
atmosfera, oceanele, suprafata
palnetei si organismele vii. Energia calorica este raspândita in spatiu in
forma de raze infrarosii, adica de unde lungi. Acestea din urma sunt
absorbite in parte de gaze cu efect de sera, pentru a se refelecta inca
odata de suprafata Pamintului. Din cauza acestui fenomen natural,
numit “efect de sera” temperatura medie anuala la suprafata
pamintului se mentine la 15° C. Acesta e ceea ce noi numim un climat
normal.
Activitatea umana constituie cauza aruncarii in atmosfera au
unei cantitati mari de gaze cu efect de sera, mai ales a gazului
carbonic, a oxizilor de azot, a metanului si a clorofluorocarbonilor
(CFC).
Conform concluziilor numeroaselor comitete internationale de
cercetare stiintifica, sporirea efectului de sera a declansat o noua
incalzire planetara de o amploare nemaintilnita pe parcursul istoriei.
Ele descriu si argumenteaza fenomenul noii incalziri globale, a
schimbarii climei, a reincalzirii climatului si a efectului de sera
accelerat.

Gazele cu efect de sera.

Gazul carbonic. (CO2).


Continutul atmosferic de gaz carbonic (gazul cu efect de sera de
provenenta antropica cel mai frecvent,) a crescut pină la 25% de la
debutul revolutiei industriale (pe parcursul a 1700 de ani.) cu o
frecventa de 280 parti la milion pina la 350 parti la milion. Eliminarile
de gaz carbonic de origine antropica au condus la sporirea cu 55% a
potentialului efectului de sera. Gazul carbonic (CO2) este unul din
principalele subproducte a arderii tuturor combustibilelor fosile. Circa
90% a energiei comercializate pe plan mondial este produsa de catre
combustibile carbonice: pacura, carbunele brun, gazul natural si
lemnul. Cu fiecare an zeci de miliarde de tone de CO2 sunt astfel
eliminate in atmosfera. Circa 2 miliarde de tone de gaz carbonic
suplimentar este atribuit fenomenului despaduririi, inclisiv incendierii
padurilor. Potrivit raportului dezvoltarii statului Canada (1991), 108
milioane de tone de carbon sunt eliminate anual in Canada. Astfel,
pentru fiecare canadian revin 4 tone de CO2 eliminat anual in
atmosfera. Potrivit raportului Word Resurse (1992-1993) infiinţat de
catre Institutul Word Resurse, Canada nu este intrecuta decit de
Statele Unite in ceea ce priveste producerea de CO2 pe cap de
locuitor. Aproape jumatate din gazul carbonic de origine antropica este
absorbit de plantele terestre si fotoplanctonul oceanic, restul se
adauga la cel atmosferic. (Emisiile de CO2 sunt prezentate in unitati de
greutate, in general in tone. Uneori valaorea data corestunde numai
greutatii carbonului, uneori greutatii totale a gazului carbonic,
carbonului si oxigenului continut. De exemplu, 6 miliarde de tone de
carbon emis anual echivaleaza cu 22 miliarde de tone de gaz carbonic.
Pentru a transforma carbonul in CO2 imultiti cu 3,66 si invers).

Metanul.(CH4).
Emisiile de CH4 contribuie cu aproape 15% la cresterea
potentialului efectului de sera. Metanul este principalul component al
gazului natural ars de catre utilajele de incalzit. El provine de la
descompunerea vegetala: cimpurile inundate de orez, mlastinile,
gazele de balta, aparatul digestiv al numeroaselor animale, in special
bovinele si termitele, arderile anaerobe (descompunerea vegetatiei in
lipsa de O2). CH4 provine in egala masura de la scurgerile conductelor
de gaze, de la centrele de tratament, de la instalatiile de stocaj si de la
minele de carbune, de la materiale organice in descompunere (cum ar
fi produsele alimentare aflate in depozite.) Cercetatorii sunt alarmati,
ca o noua incalzire a climei va antrena eliberare unei parti din CH4
natural acumulat in cantitati mari sub ghetari si in calotele polare,
provocint astfel efectul de retroactiune. Altfel spus reincalzirea climei
va avea un efect de crestere.
Oxidul de azot. (N2O).
N2O este un oxid de azot, provenit de la arderea
combustibilului fosil, utilizarea ingrasamintelor azotate,
incinerarea arborilor si reziduurilor de plante. Gazul contribuie
la sporirea efectului de sera cu circa 6%. Acest gaz este la fel
cunoscut sub numele de “gaz inveselitor”. N2O este utilizat
deja si in calitate de anestetic.

Ozonul stratosferic. (O3)

Ozonul stratosferic formează un ecran împotriva radiaţiilor U.V. şi face


posibilă viaţa pe Terra. Acesta nu face obiectul prezentului studiu. Prezintă
interes ozonul din troposferă, gaz format din substanţele poluante emise
de autovehicule.
Dacă în anul 1950 existau circa 50 milioane de autovehicule, pentru anul
2000 se estimează o cifră de 500 milioane autovehicule. Din acest motiv
se constituie ca o necesitate studierea formării şi efectelor datorate
ozonului troposferic.
Concentraţia maximă admisă de ozon este de 100 µg/m³ pe
probe de 30 de minute. Depăşirea acestei valori la om provoacă iritaţii ale
ochilor şi mucoaselor precum şi greutate în respiraţie la efort. Ozonul are
efect toxic în biosferă şi se presupune că are efect negativ asupra
pădurilor.
Partea de ozon din troposferă este condiţionată de transportul
din stratosferă şi de formarea troposferei. La formarea acesteia oxizii de
azot au un rol la fel de important ca şi compusii CO, CH4 şi hidrocarburile
superioare. Deosebit de important este raportul dintre NOx şi O3. Ozonul se
formează la reacţia oxigenului molecular cu cel atomic; cel atomic se
produce de pildă prin fotoliza NO2:

NO2+hv=>NO+O (ec.1.1)

Cea mai eficientă descompunere se face prin reacţia următoare:

NO+O3NO2+O2 (ec.1.2)

Formarea ozonului nu se datorează însă în exclusivitate acestor reacţii.


Radicalul de hidroxil OH format din reacţia aburului cu oxigenul atomic are şi acesta
importanţă la generarea ozonului, procesul fotochimic fiind reprezentat în figura 1.

Fig.1. Formarea ozonului.

De asemenea smogul contribuie la formarea ozonului prin radicalii


oxidanţi care trec în faza lichidă şi oxidează sulful, iar din aldehidele existente pot duce la
noi cantităţi de radicali organici oxidanţi, care din reacţia cu oxizii de azot generează
ozonul.
Fig.2. Concentraţia de ozon din atmosferă.

În figura 2 se poate observa evoluţia concentraţiei de ozon din atmosferă.

Compuşii chimici generatori de ozon

Dacă ozonul stratosferic scade datorită activităţilor industriale şi nu numai,


în troposferă ozonul creşte în concentraţie. Acesta se formează în prezenţa
atît a hidrocarburilor care nu conţin metan, cît şi în prezenţa oxizilor de
azot. Raportul optim de formare a ozonului este pentru concentraţia de
hidrocarburi / concentraţia de oxizi de azot egal cu 5:1. O reducere
unilaterală a unuia dintre cei doi poluanţi ar conduce la creşterea formării
de ozon (fig.3).
Fig.3. Contribuţia poluanţilor la apariţia ozonului.

Provenienţa ozonului

Cantitativ la nivel local, ozonul troposferic provine din mai multe surse
conform figurii 4:

3 4
30% 40%

2 1
20% 10%

Fig.4. Componenţa ozonului troposferic.

Pe categorii de surse provenienţa ozonului este următoarea:

1. Ozonul provenit din procese neatropice;


2. Ozonul generat pe plan local prin reacţii chimice generate de poluanţi;
3. Ozonul produs în bazinul continental;
4. Ozonul regional.
Pe plan general european, ţările din nord-vestul continentului, prezintă
valori maximale ale concentraţiei de ozon troposferic de 60-80 µg/m3 în timp ce în ţările
din centrul şi estul continentului au fost puse în evidenţă valori de 120-140 µg/m3 .
Se poate trage concluzia că pentru a lupta cu eficacitate împotriva
ozonului troposferic, este necesar un program regional, care să cuprindă arii extinse de
pînă la 250.000 km².

Efectele ozonului asupra omului


Un efect important al poluantului este inducerea unor importante
schimbări în fiziologia şi psihologia umană, care provoacă modificări ale reacţiilor
conducătorilor auto sau pietonilor, expunîndu-i la accidente.
La toate categoriile de vîrstă a participanţilor la trafic, afectaţi în diferite
situaţii de emisiile poluante, se constatată o scădere semnificativă a nivelului de
funcţionare şi eficienţă a unor importante componente psihofizice: atenţia, memoria,
reactivitatea senzomotorie. Apariţia şi instalarea oboselii la volan este mai rapidă la cei
de vîrsta a treia.
Situaţiile în care participanţii la trafic sunt expuşi poluării auto sunt
următoarele:

• Poziţia conducătorilor auto în interiorul autovehiculelor, favorizează inhalarea unui aer


deosebit de concentrat în poluanţi;
• Aşteptarea la stopuri, cît şi mersul în coloană cu viteză redusă, provoacă riscul unor
intoxicaţii ale pasagerilor din autovehiculele care au geamul portierelor deschis;
• Ciclurile de semaforizare cu timpi de aşteptare prea mari pentru fluxurile principale,
generatoare de nerăbdare în rîndul conducătorilor auto;
• Expunerea la o lentă dar sigură intoxicaţie este proporţională cu timpul petrecut în
autovehicul;
• Aşteptarea la stopuri a pietonilor sau chiar simplul mers pe jos paralel cu o stradă
aglomerată;
• Trecerile de pietoni nesemaforizate care permit trecerea dezorganizată a unui număr
variabil de pietoni, întrerupînd foarte des fluxul de autovehicule şi obligînd conducătorii
auto, la manevre ale autovehiculelor care generează cantităţi maximale de emisii
poluante;
• Configuraţia geometrică a intersecţiilor, cît şi a clădirilor din vecinătate;
• Locatarii imobilelor situate în vecinătatea căilor rutiere aglomerate;

Clorofluorocarbonele (CFC).
Este un produs chimic care rareste stratul de ozon constituind in egala
masura un gaz cu efect de sera in crestere. Savantii nu sunt siguri de
efectele reale produse de CFC asupra schimbarii climatului pentru ca
actiunea lor de rarifiere a stratului de ozon poate sa aduca la o noua
racire a planetei. Este posibil ca reducind emisia de CFC, ceea ce e
imperativ, sa protejam starul de ozon, accelerind o noua incalzire a
planetei. Aceasta problema demonstreaza in ce masura factorii de
mediu sunt legati nemijlocit.
O sa gasiti in unele acte comparatii intre potentialul dezvoltarii
efectului de sera a diferitor gaze si a celui prodis de CO2. Raportind
molecula la molecula, potentialul de cresterea a efectului de sera a
metanului e de 21 ori mai mare decit a bioxidului
de carbon CO2; a N2O e de 200 ori mai mare decit
a CO2; si a CFC e de 18 mii de ori mai mare decit a
CO2.

Presiunea aerului
Aerul este un fluid compresibil care exercita o presiune permanenta asupra Terrei,
aceasta avand la nivelul marii valoarea de 1 kg/cm 2 . Acest parametru este influentat de
temperatura si de altitudine. Presiunea scade cu altitudine conform unei legi logaritmice,
la inceput mai repede si apoi din ce in ce mai incet, datorita rarefierii aerului. In general,
in partea inferioara a troposferei scade cu un milibar la fiecare 8 km.
Presiunea medie la nivelul marii este de 1015 mbari, ajungand la 900 mbari in ciclonii
tropicali si la 1060 mbari in ariile anticiclonale cu presiune mare. Pe majoritatea hartilor
meteorologice presiunea, masurata in diferite puncte, este redusa la cea de la nivelul
marii, ceea ce favorizeaza reprezentarea prin izolinii numite izobare (liniile ce unesc
punctele cu aceeasi presiune). Presiunea atmosferica este mai ridicate in regiunile cu
temperaturi scazute si mai redusa acolo unde se inregistreaza temperaturi mai mari. Ca
urmare, regional se dezvolta areale cu presiune mare (numite anticicloni) si areale cu
presiune mica (cicloni). Existenta lor determina deplasarea in plan orizontal a maselor de
aer dinspre centrele de maxima presiune spre centrele de minima presiune.
Valorile de presiune inregistreaza si slabe oscilatii diurne. Ele sunt mai evidente in
regiunile ecuatoriale si tropicale, unde maximele se produc dimineata (orele 8 -10), si
seara (orele 20 - 22). In regiunile temperate se adauga schimbarile frecvente determinate
de evolutia circulatiei atmosferice.

Masele de aer
Analiza de amanunt a troposferei releva faptul ca in cadrul ei se pot diferentia volume de
aer cu dimensiuni diferite care se caracterizeaza, fiecare, prin anumite valori de
temperatura, presiune, incarcatura de vapori de apa, si care au dinamica si evolutia
distincte. Aceste volume de aer, relativ omogene, care se intind pe suprafete de cateva
mii de kilometri patrati si a caror inaltime urca de la cativa kilometri la limita superioara
a troposferei, poarta numele de mase de aer. Caracteristicile si-le dobandesc prin
contactul direct cu suprafata terestra si prin schimbul de energie intre doua medii diferite.
Acest proces este puternic influentat si diversificat, spatial si temporal, de forma sferica a
Pamantului, de inclinarea axei terestre asociata cu miscarea de revolutie, de faptul ca
suprafata terestra corespunde unei asocieri de medii acvatice si de uscat. De aici
concluzia ca exista un numar mare de mase de aer care se pot diferentia dupa criteriile:
caracteristica termica → sunt mase de aer cald (la tropice, la Ecuator) si mase de aer rece
(in regiunile polare si subpolare);
caracteristica dinamica → sunt mase de aer stabile, care stationeaza deasupra unei
regiuni geografice (la tropice, in regiunile polare), si mase instabile, care strabat mai
multe regiuni, modificandu-si relativ repede trasaturile (indeosebi in zona temperata);
regiunea geografica deasupra careia se formeaza (mase arctice, mase polare, mase
tropicale, mase oceanice si mase continentale); este criteriul cel mai des folosit, intrucat
defineste cel mai clar caracteristicile termodinamice ale maselor.

Fronturile atmosferice
Existenta concomitenta pe suprafata terestra a unei multitudini de mase de aer cu
proprietati fizice deosebiteface ca intre ele sa se inregistreze contacte variate, ce capata
caracterul unor suprafete slab inclinate numite fonturi atmosferice. In lungul acestora,
miscarea maselor impusa de diferentele de presiune dintre ele se realizeaza diferit. De
regula, masa activa o onlocuieste pe cea slaba, stationara, proces in care regiunea este
traversata de frontul de aer, producandu-se vant puternic, nori, precipitatii bogate,
modificarea rapida a temperaturii, a umezelii etc. In interval de cateva ore masa de aer
activ o inlocuieste pe cea stationara, producand o modificare radicala a volorilor
elementelor meteorologice.
Cu cat diferentele de temperatura si umiditate dintre cele doua mase sunt mai accentuate,
cu atat frontul este mai scurt iar procesul de inlocuire a unei mase de catre cealalta este
mai rapid si invers.
Se disting mai multe tipuri de fronturi de aer, cel mai frecvent fiind criteriul de deplasare
a masei active, care are un anumit potential caloric. In acest sens se separe:

Front atmosferic cald. Front atmosferic oclus.


Fronturi reci, dezvoltate la contactul dintre masele de aer rece, care sunt active si
patrund sub mase calde (stationare), pe care le disloca. Se dezvolta la inceput nori cirrus,
apoi cumulonimbus, ce dau precipitatii; pe masura indepartarii aerului cald de cel rec
temperatura devine tot mai scazuta.
Fronturi calde, apar la contactul dintre o masa rece stationara si una calda activa.
Aceasta din urma va urca peste cea rece si o va impinge concomitent. Rezulta nori cirrus,
nimbus (dau precipitatii bogate). Dupa trecerea frontului masa calda domina, cerul va
deveni senin, iar temperaturile vor creste.

Vremea (timpul) reprezinta starea fizica a atmosferei intr-un loc (intr-o regiune) la un
moment dat. Ea este caracterizata prin anumite valori ale elementelor meteorologice
(presiune atmosferica, temperaturi, umiditatea aerului, nebulozitate, precipitatii, vant etc.)
si de un anumit mod de manifestare a fenomenelor meteorologice (bruma, chiciura, polei,
viscol, grindina, seceta, uscaciune, roua etc.).
Fiind dependenta de caracteristicile maselor de aer, a caror dinamica este continua
deasupra orcarei regiuni, vremea se modifica permanent, in intervale variabile (de la
cateva ore la mai multe zile). De exemplu, dimineata este senin si cald, dupa-amiaza se
inteteste vantul, cerul se acopera treptat cu nori, cad precipitatii bogate; in timpul noptii si
a doua zi cerul se insenineaza treptat, dar temperaturile sunt cu cateva grade mai scazute
decat ziua precedenta. S-a produs deci o modificare de vreme prin inlocuirea unei mase
de aer cald de catre una rece.
Meteorologii au acordat o insemnatate deosebita cunoasterii starii vemii, preocupariile
fiind tot mai multe din a doua parte a secolului trecut. In ultimii ani, prevederea se
realizeaza pe baza datelor inregistrate la statiile si posturile meteorologice, dar si a celor
transmise prin satelitii meteorologici.
Modificarile starilor de vreme sunt analizatede catre meteorologi prin urmarirea dinamicii
si a caracteristicilor fizice ale maselor de aer care se deplaseaza deasupra unor teritorii
largi (de exemplu, pentru tara noastra, cele din Europa). Pe baza datelor inregistrate la
statiile meteorologice din sase in sase ore se intocmesc harti sinoptice (harti
meteorologice speciale), ce servesc la caracteriazarea starii de vreme intr-un loc si la un
moment dat.