Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuvânt înainte:
Există viaţă după moarte? Unii spun că da, alţii că nu. Dar ce învaţă Biblia? Învaţă ea despre un mod
de existenţă după moarte? Numai studiind-o cu seriozitate şi cerând lumină de la Dumnezeu putem afla
răspunsul sigur la această întrebare. Însă lucrurile par confuze în mintea multor cercetători ai Bibliei, pentru
că unele texte par a se contrazice, şi aceasta deoarece mulţi nu înţeleg unele principii care primează în
interpretarea Bibliei, cum ar fi: 1. Noul Testament este o revelaţie superioară Vechiului Testament. [Cei din
Vechiul Testament au avut o vedere în ceaţă asupra multor subiecte care sun limpezite în Noul Testament].
2.În aflarea adevărului despre starea morţilor, versetele cu greutate nu sunt ceea ce cred: Iov, David sau
Solomon; ci, ce spune Domnul Isus care vine din cer, ce spun versetele care conţin revelaţii (descoperiri)
asupra cerului sau a realităţilor spirituale; şi ce spun apostolii care au fost învăţaţi de Domnul direct. Aceste
declaraţii sunt cele mai cu greutate în a trage concluziile corecte. În continuare vom dezbate această temă
ţinând cont de aceste două principii expuse mai sus şi folosindu-ne de Biblie.
1
O explicaţie amplă asupra relatării despre bogatul şi Lazăr, o puteţi găsi în cartea: „O analiză despre starea
morţilor, suflet, şi pedeapsa eternă”.
2
Citatele biblice sunt luate fie din Biblia Cornilescu sau din Biblia Cornilescu revizuită.
1
2 Timotei 4:6-8: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este
aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă
aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi
nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” Tot apostolul Pavel compară moartea cu o
plecare nu cu o inexistenţă sau anhilare, chiar dacă răsplata o primeşte doar la venirea Domnului, dar în
ce priveşte existenţa, el continua să existe şi după moartea lui.
2Petru 1:13-15: „Dar socotesc că este drept, că atâta timp cât mai sunt în cortul acesta (trupul acesta),
să vă ţin treji aducându-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va vea loc deodată, după
cum mi-a făcut cunoscut Domnul nostru Isus Hristos. Dar îmi voi da silinţa, ca şi după plecarea mea,
să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri.” Iar apostolul Petru credea la fel ca şi Pavel că
moartea era nu o inexistenţă, ci o dezbrăcare de acest trup (cort), şi o plecare.
În Matei 17:1-7; Marcu 9:1-8; Luca 9:28-36 este prezentat apariţia lui Moise şi Ilie cu ocazia
schimbării la faţă a lui Isus. Din această relatare se deduce că există viaţă după moarte, căci altfel cum
putea Moise şi Ilie să vorbească cu Domnul după moartea lor?
5
Bineînţeles corpul spiritual al sufletului, este diferit de corpul spiritul ce o să-l primim la înviere, de care vorbeşte
Pavel în 1Corinteni 15. În corpul spiritual de la înviere este înglobat şi trupul material (Romani 8:11,23), adică aceşti
pot oricând să se materializeze în carne, sau să-şi i-a trupul de om şi să se arate. În timp ce, în trupul spiritual ca suflet
după moarte, nu poate fi înglobat trupul material, căci acesta este mort, sufletul nu poate să-şi ieie acest trup care a
decedat şi este putrezit, de aceea este nevoie de învierea trupului, pentru ca trupul spiritual să aibă şi opţiunea
materializării.
6
Sigla NTTF –2007 se referă la Noul Testament Traducerea fidelă – 2007.
3
În concluzie: Sufletul poate însemna persoana în întregul ei, în timpul vieţii sau după moarte; el poate
denota: omul persoana, care trăieşte în trup, dar şi persoana ca partea imaterială cu numeroasele ei simţiri şi
sentimente, afară din trup. Acest înţeles de suflet = personă, are două sensuri: 1) persoană fizică în viaţă; 2)
persoană spirituală după moarte. Sau: 1) omul dinafară, şi 2) omul dinăuntru (2Corinteni 4:16; 5:1,2,8).
7
V.T. este prescurtarea la Vechiul Testament şi N.T. este prescurtarea la N.T.
4
„sheolului” se risipesc oasele celor morţi, în el intră bogăţia Ierusalimului (Isaia 5:14; Psalmul 141:7); acolo
există arme, săbii, oseminte (Ezechiel 32:27).
În timp ce în alte pasaje, se arată că şi sufletele, nu doar lucrurile materiale merg în locuinţa morţilor (Luca
16:22,23; Fapte 2:27,31).
În concluzie, înţelegem că în locuinţa morţilor (sheolul sau hades), există două dimensiuni, una materială şi
un spirituală, acolo sunt şi trupurile fizice, dar şi sufletele sau spiritele acelor trupuri.
Credinţa evreilor din timpul lui Isus, credeau că sheolul avea două compartimente, unul pentru drepţi numit
„sânul lui Avraam” şi unul pentru nedrepţi. Parabola lui Isus din Luca 16:19-31, are o anumită asemănare
cu o astfel de viziunea asupra sheolului. Dar nu numai această parabolă prezintă o existenţă în locuinţa
morţilor; ci, şi în cazul: regelui Babilonului şi în cazul Faraonului şi a mulţimii Egiptului.
Astfel în Isaia 14:9-17 profetul inspirat de Dumnezeu declară: „Locuinţa morţilor de dedesubt se mişcă
pentru tine, ca să te întâmpine la venirea ta. Pentru tine trezeşte umbrele, pe toate căpeteniile pământului;
i-a ridicat de pe tronurile lor pe toţi împăraţii pământului. Toţi aceştia vor răspunde şi vor zice...Cei care
te vor vedea se vor uita ţintă la tine, te vor privi zicând...” (Biblia Bucureşti 2001; vezi şi NW).
În acest text se vorbeşte cum regele Babilonului se coboară în locuinţa morţilor, unde sunt umbrele (suflete)
altor regi, care iau cuvântul şi vorbesc, ei îl văd pe regele Babilonului (v.16) şi îi deplâng soarta. Aici nu e
vorba de descriere figurată a sheolului (locuinţei morţilor), nici de o vorbire figurată, căci e vorba de
personaje reale, de oameni, nu de cetăţi ca şi în Isaia 29:4.
Tot la fel în Ezechiel 32:21-32 se precizează starea unor personaje reale în sheol: „Atunci vitejii cei
puternici vor vorbi în locuinţa morţilor…Faraon îi va vedea şi se va mângâia pentru toată mulţimea lui…
căci l-am lăsat să răspândească groaza în ţara celor vii. De aceea Faraon şi toată mulţimea lui se vor
culca împreună cu cei netăiaţi împrejur, cu cei ce au murit ucişi de sabie, zice Domnul Dumnezeu.”
Deci este interesant că se descrie locuinţa morţilor, ca un loc unde cei morţi pot comunica şi vorbi, un loc
unde se pot vedea unii pe alţii.
Este clar că locuinţa morţilor constituie pentru cei răi o pedeapsă temporară până la judecată (Luca
16:22,23), care are loc la învierea generală, când se vor sfârşi cei o mie de ani (Apocalipsa 20:5-14). Ea este
o stare intermediară din clipa morţii, până la judecată.
Doar de la învierea Domnului, cei credincioşi în Cristos, merg după moarte în locuinţa din ceruri, în prezenţa
Domnului Isus (2Corinteni 5:1-8; Filipeni 1:20-24); şi nu mai în locuinţa morţilor ca cei din V.T. Dar să
intrăm în amănunte despre problema iadului:
1)Iadul există, deoarece este descris în Biblie, iar cuvântul „Iad” apare în Biblie.
Această afirmaţie ar părea şocantă pentru unii, însă ea este reală, căci după cum am văzut, cuvântul Hades
apare în Biblie (Septuaginta + N.T.) de 76 de ori în total, iar acest cuvânt desemenează iadul. În unele
traduceri ale Bibliei, acest cuvânt „hades” este tradus cu „locuinţa morţilor” însă alte traduceri îl
trasliterează prin cuvântul „iad”, sau „infern”.
Tot aşa cei care traduc hades cu iad, ei nu fac o traducere ci o transliterare, care nu este ceva greşit, ci este o
opţiune a traducătorului. Deoarece Hades (iades) prin filiera slavonă = Jadu, ajunge în româneşte să fie
transliterat cu iadu (iad).
Astfel cuvântul iad apare în Biblie, din grecescul hades, şi astfel iadul este descris în Biblie în aceste 76 de
pasaje unde apare expresia hades în greacă, tradus în unele traduceri cu „locuinţa morţilor”. Însă acest
adevăr ne duce la alte afirmaţii şocante, dar biblice despre iad:
6
Matei 18:34,35: „Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot
aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”
În acestă parabolă (Matei 18:23-35), în care iniţial, stăpânul care îl reprezenta pe Dumnezeu, iartă un sclav,
sau rob, care avea o mare datorie, dar din cauză că acest rob, nu iartă pe un coleg de sclavie care avea o
foarte mică datorie faţă de el, stăpânul aflând, că robul cu datoria mare faţă de el, nu a iertat, nu a urmat
exemplul lui, s-a mâniat, şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datorează. Isus confirmă că aşa
va face şi Dumnezeu oamenilor care nu iartă. Însă este interesant, că cei neiertători, nu sunt distruşi sau
anhilaţi; ci, chinuiţi. Cât timp? Până îşi vor plăti datoria. Pot plăti oameni vreodată dataria faţă de
Dumnezeu? Nu (Psalmul 49:7,8). Deci atunci cât timp vor chinui, fiind chinuiţi de chinuitori8 sau temnicieri?
Etern. Deci e clar că există un chin etern Isus a învăţat de el când a spus: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu
cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”.
O altă categorie de dovezi despre un chin etern sunt următoarele:
Apocalipsa 14:9-11: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva
fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui
Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea
sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici
noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”
Este clar că îngerul îi vorbeşte la Ioan despre un chin etern de care au parte cei ce se închină fiarei. Însă
adventiştii şi martori, încearcă să răstălmăcească acest text. Martorii, susţin că „Acest chin este determinat
de umilirea suferită din cauza demascării acestora din urmă prin intermediul mesajelor proclamate de
către aceşti profeţi”. Textul nu pomeneşte de un chin din cauza unor mesaje proclamate; ci, din cauza
focului şi pucioasei (sulfului).
Astfel NU putem interpreta altfel acest pasaj, deoarece nu găsim nicăieri în Biblie fraza: „chinuit în foc şi în
pucioasă”, sau „fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” sau „nici ziua, nici noaptea n-au odihnă
cei ce se închină fiarei” ca având un alt sens, şi anume simbolic. Dar să trecem la un alt argument:
Apocalipsa 20:10 (BCR): „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde
sunt fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor.”
Teologi adventişti, au interpretat că expresia: „în vecii vecilor” nu se referă literal: pentru totdeauna, ci se
referă la un timp care are un sfârşit, aceşti teologi acceptă un chin al lui Satan dar care se finalizează cu
zdrobirea lui.
În timp ce cuvântul „en aion” = „în veci”, sau cuvântul „veşnic”, se poate referi la o epocă ce are un capăt,
totuşi, expresia „în vecii vecilor” dacă o mai căutăm în Noul Testament o găsim doar cu sensul de eternitate
(vezi: Romani 16:27; Galateni 1:5; Efeseni 3:21; Filipeni 4:20; 1Timotei 1:17; 2Timotei 4:18; Evrei 13:21
1Petru 4:11; 1Petru 5:11; Apocalipsa 1:6,18; 4:9,10; 5:13,14; 7:12; 10:6; 11:15; 15:7; 19:3; 22:5).
Tot la fel şi în restul Bibliei expresia repetativă: „în vecii vecilor” desemnează eternitatea: Exodul 15:18;
Psalmi 10:16; 45:17; 48:14; 52:8; 92:8;145:1; 145:2; 145:21; Isaia 30:8; 34:10; Daniel 12:3.
Astfel chiar dacă cuvântul „aionas” înseamnă epocă sau perioadă de existenţă, prin faptul că cuvântul se
repetă: „aionas ton ainon” lit. „în epocile epocilor” este nebiblic de a da o altă interpretare decât pentru
totdeauna. Efectiv Biblia nu ne lasă să dăm o altă interpretare la această expresie.
În timp ce adventiştii au interpretat că expresia: „în vecii vecilor” nu se referă literal, Martorii lui Iehova, se
leagă de expresia „chinuiţi”, spunând că aceasta reliefează ideea că Satan şi slujitorii lui, vor fi prizonieri
veşnici însă inconştienţi în lacul de foc, fără posibilitatea de a mai învia vreodată.
Însă cuvântul din greacă folosit aici este: „ba-sa-ni'zo” care în lexicoanele greşeşti este tradus cu „munciţi”
sau „chinuiţi”, de pildă conform cu The Thayer's Greek-English Lexicon of the New Testament: un prim
sens al acestui cuvânt, este: a încerca metale cu piatra pentru încercat, al doilea sens este a chestiona sau
interoga prin aplicarea torturii; al treilea sens: a tortura; al patrulea sens o tortură fizică sau mintală (Matei
8:29); al cincilea sens: Marcu 6:48 - muncire. Un cuvânt înrudit cu acesta este: „ba-sa-ni-stes” care apare în
Matei 18:34 tradus prin „chinuitori”, care chinuiau oamenii întemniţaţi.
Căutând toate textele unde apare acest cuvânt, pentru a găsi sensul lui, pe baza ocurenţelor biblice, este clar
că acest cuvânt în toate formele gramaticale, are în N.T. sensul de „chin”. Puteţi consulta în acest sens o
concordanţă în lb. greacă, şi veţi vedea că chinuiţi: basanisqh,sontai din Ap. 20:10, îl găsiţi în alte forme
gramaticale ale cuvântului în pasajele: Ap.9:5; 12:2; 14:11; 18:10,15; Matei 8:6; 29; 14:24; 18:34; Marcu
5:7; 6:48; Luca 8:28. Şi în toate aceste pasaje este vorba de un chin, astfel că nici această interpretare, nu
concordă cu sensul cuvântului dat de ocurenţele acestui cuvânt aşa cum apar în N.T.
În concluzie, dacă suntem sinceri, Biblia nu te lasă să dăm un alt sens acestor cuvinte, adică „chinuiţi” =
chinuiţi, torturaţi, şi repectiv: „în vecii vecilor” = pentru totdeauna. Prin urmare e clar că oamenii răi şi
Diavolul vor fi chinuiţi etern, deoarece Biblia însuşi nu ne permite o altfel de interpretare.
Însă care este sensul expresiei „focul cel veşnic”, atunci când este folosită de Isus (Matei 15:41,46),
se referă la distrugere, sau la un foc literal etern cu scopul de a chinui? Pe baza altor texte, putem afirma cu
8
Expersia chinuitori, vine din grecesul: „basanistais” derivată din „basanistes” = chinuitor; torţionar; inchizitor (vezi
NTTF – 2007 n.s.).
7
toată convingerea că în cazul focului veşnic, este vorba de un foc care există pentru totdeauna, şi prin care
sunt pedepsiţi cei răi. De unde ştim? Mai sus am studiat Apocalipsa 14:10,11; 20:10, unde este vorba de un
chin literal etern, şi acesta prin foc, Isus Cristos s-a referit la acest foc, atunci când a spus în Matei 25:41:
„Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost
pregătit diavolului şi îngerilor lui!” În ce foc va merge Diavolul, într-unul temporar, sau simbolic, care
reprezenta distrugerea? NU, căci Ap. 20:10, afirmă clar: „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul
de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii
vecilor.”
În Matei 3:12; Luca 3:17 şi în Marcu 9:42-48, se vorbeşte de un foc care nu se stinge, în greacă:
„Pur asbeston” tradus în NTTF – 2007 lit. cu: „foc nestins” sau „focul cel nestins”.
În timp ce în textele din Matei 3:12; Luca 3:17, este vorba de afirmaţia lui Ioan, cum că Isus va boteza cu
foc, şi va arde pleava „cu foc nestins” (NTTF – 2007). Să înţelegem că pleava simbol al oamenilor răi, va fi
arsă încontinuu, astfel oamenii răi vor fi arşi fără oprire, prin urmare chinuiţi etern? Sau pasajul are un alt
sens? Din alte texte biblice, expresia „foc nestins”, şi anume un foc supranatural, de la Dumnezeu, un foc ce
durează literal veşnic, un foc care are sensul literal de nestins (comp. cu Leviticul 6:12,13); însă un foc ce nu
se consumă, ca şi în cazul arătării de la rug (Exod 3:2). Un foc ce doar omoară persoana, însă nu consumă
sau nu face să dispară, trupul celor răi. Un exemplu elocvent, este cel din Isaia 66:24: „Şi când vor ieşi, vor
vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi
focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură.”
Deci iată că focul veşnic sau de nestins, este un foc literal care nu se stinge niciodată, şi care după ce a ucis
un om rău din punct de vedere fizic, are un rol de incendiere permanentă a trupului dar şi de chinuire a
sufletului. Unii însă se întreabă: de ce să chinuie Dumnezeu etern un om, dacă el nu a păcătuit decât 70 sau
80 de ani?
Isus învaţă în Matei 12:32: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi
împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”
Marcu 3:29: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de
un păcat veşnic.”
Luca 12:10: „Şi orişicui va vorbi împotriva Fiului omului, i se va ierta; dar oricui va huli împotriva
Duhului Sfânt, nu i se va ierta.”
De ce putem spune, că chinul şi pedeapsa este eternă? Deoarece păcatul, vinovăţia omului este eternă. Omul
a respins pe Duhul Sfânt, prin care Dumnezeu dorea să-l convingă că este păcătos, că are nevoie de Cristos, a
respins nevoia de Dumnezeu. A ales să trăiască o viaţă independentă, de aceea va avea cea a ales, şi anume a
trăi etern fără Dumnezeu în chinuri, în gheena, departe de faţa lui Dumnezeu.
Chinul este etern, desorece păcatul este etern, este un păcat care nu va fi iertat niciodată, dacă cum spun
anhiliştii, prin moarte omul este absolvit de păcat, atunci cum se face că Isus spune ceva contrar? El spune:
„dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat
veşnic.” Şi veşnic, nu într-un sens relativ, ci absolut, deoarece „nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în
cel viitor”, adică nici în epoca (gr. aion) viitoare, în epoca împărăţiei lui Dumnezeu eterne. Păcatul pur şi
simplu „nu i se va ierta.” Oamenii răi vor muri, fie în ziua de mânie a lui Dumnezeu, fie la judecata finală,
când vor fi aruncaţi în lacul de foc, însă moartea lor fizică, nu va absolvi pe acel om de păcat; ci, el va avea
un păcat etern, şi de aceea sufletul lui va fi chinuit etern.
Oamenii necredincioşi au păcătuit împotriva unui Dumnezeu veşnic, au repins veşnicia, cu Dumnezeu, şi de
aceea vor trebui să trăiscă fără Dumnezeu, ceea ce este o viaţă de chin. Ei vor fi chinuiţi veşnic, deorece au
comis un păcat veşnic, când au respins harul şi Duhul Sfânt (Marcu 3:29). Iubite cititor, focul veşnic nu a
fost creat pentru tine, ci pentru Diavol şi îngerii lui, dar dacă nu te vei pocăi şi nu vei asculta de Dumnezeu
vei ajunge şi tu acolo (Matei 25:41).
ÎN FINAL ÎNTREBĂ-TE:
Conform Bibliei există viaţă după moarte?
Ce este sufletul, şi supravieţuieşte el morţii?
Ce se întâmplă cu cei buni dar cu cei răi după moarte?
Iadul din Biblie este el diferit de iadul popular sau al teologilor? Şi dacă da prin ce?
Ce se întâmplă la judecată cu cei răi?