Sunteți pe pagina 1din 141

1.

Principiul transmisiei informaţiei de imagine în


televiziune

1.1. Noţiunea de imagine


Omul percepe lumea înconjurătoare, în principal, prin intermediul canalelor
vizuale, ca rezultat al prelucrării de către creier a imaginilor recepţionate. Acestea sunt
formate din obiecte, care se bucură de proprietatea că radiază energie în spaţiul
înconjurător sub formă de unde electromagnetice de diverse lungimi de undă.

Radiaţiile electromagnetice cu lungimea de undă λ cuprinsă în domeniul


380÷780 nm (1 nm = 10−9 m) au proprietatea de a excita ochiul, producând senzaţia de
lumină, motiv pentru care se numesc radiaţii vizibile sau radiaţii luminoase.
În figura 1.1 se prezintă dispunerea spectrului radiaţiilor vizibile în spectrul
radiaţiilor electromagnetice.
Albastru

Verde

Roşu

Fig. 1.1. Spectrul radiaţiilor electromagnetice.


12 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

Radiaţiile vizibile împreună cu radiaţiile infraroşii şi radiaţiile ultraviolete


formează domeniul radiaţiilor optice. Radiaţiile infraroşii şi ultraviolete sunt şi ele
purtătoare de informaţii importante asupra lumii înconjurătoare, dar nu pot fi percepute
direct de ochi, ci doar prin intermediul unor echipamente electronice care transformă
imaginile invizibile în imagini vizibile, de exemplu, camerele de televiziune care ”văd”
în infraroşu. Pe ecranul monitorului de televiziune putem observa, de exemplu, zborul
unui avion pe timp de noapte.

Noţiunea de culoare include atât factorul subiectiv − senzaţia de culoare cât şi


factorul obiectiv − radiaţia luminoasă. Cu alte cuvinte, ochiul identificată o culoare
prin 3 parametri subiectivi (depind de performanţele ochiului): strălucire, nuanţă şi
saturaţie. Acestor parametri subiectivi le corespund 3 parametri obiectivi (de apreciere
cantitativă a unei culori): luminanţa, lungimea de undă dominantă (v. fig.1.1), puritatea
(gradul de diluare a culorii cu lumină albă).
Altfel spus, strălucirea, nuanţa şi saturaţia culorii sunt corespondentul
psihosenzorial al luminanţei, respectiv, al lungimii de undă dominante a culorii şi,
respectiv, al purităţii culorii. Saturaţia culorii se caracterizează prin amestecul de
culoare albă în culoarea dată. Cu cât proporţia de alb este mai redusă, cu atât culoarea
este mai vie, mai saturată. Majoritatea culorilor din natură conţin culoarea albă, deci nu
sunt culori pure, sunt culori diluate (denumite şi culori pastel).

Din punct de vedere al televiziunii, imaginea este definită prin distribuţia


valorilor unei mărimi de natura unei radiaţii optice, de exemplu, luminanţa L sau fluxul
luminos Φ.
Dacă admitem drept sursă locală de lumină fiecare punct de pe suprafaţa
obiectului, care reflectă lumina primită de la o sursă exterioară de radiaţie optică,
atunci imaginea optică a obiectului poate fi descrisă prin distribuţia luminanţei tuturor
punctelor de pe suprafaţa acestuia, adică printr-o funcţie de forma L(x,y,z,λ,t), unde x,
y, z sunt coordonatele unui punct, λ - lungimea de undă dominantă a radiaţiei, iar
timpul t este legat de existenţa unei imagini în mişcare.

Într-un sistem de televiziune în culori, la emisie se află imaginea optică plană


a scenei captate de o cameră de televiziune (imagine plană, cromatică şi dinamică),
descrisă prin funcţiile L(x,y,λ,t) sau Φ(x,y,λ,t), unde x, y sunt coordonatele unui punct
din imaginea optică plană, cu lungimea de undă dominantă a radiaţiei λ. La recepţie, pe
ecranul televizorului, este redată imaginea de televiziune, care trebuie să fie cât mai
fidelă cu realitatea.
Pentru a se asigura redarea optimă a imaginii pe ecranul unui televizor, acesta
este prevăzut cu trei reglaje, accesibile telespectatorului, care permit reglarea
luminanţei (strălucirii) şi a contrastului imaginii de televiziune, funcţie de condiţiile de
iluminare ale încăperii în care are loc vizionarea, respectiv, reglarea saturaţiei culorilor
redate.
1.2 - Rolul dispozitivului videocaptor 13.

Imaginile optice plane ale obiectelor pot fi dinamice, când funcţiile L(x,y,λ,t) şi
Φ(x,y,λ,t) se modifică în timp, şi statice, când ele nu se modifică în timp.
Pe de altă parte, imaginile pot fi cromatice (în culori), acromatice (în alb-
negru) şi monocromatice (o singură culoare). În cazul unei imagini monocromatice,
spectrul radiaţiei fiecărui element al imaginii este o zonă spectrală foarte îngustă în
jurul unei lungimi de undă dominante.
Culoarea obiectelor poate fi substanţial afectată de compoziţia spectrală a
luminii folosite la iluminarea lor. Identificarea culorii reale a unui obiect implică
iluminarea lui cu lumină albă (radiaţie cu spectru de egală energie). Culoarea reală a
obiectului poate fi modificată prin iluminarea lui cu radiaţii luminoase cu caracteristici
spectrale neuniforme, sau cu ajutorul filtrelor selective dispuse în calea luminii albe.

1.2. Rolul dispozitivului videocaptor


Pentru a se realiza transmiterea imaginilor optice ale unui obiect, într-un sistem
de televiziune au loc trei operaţii de bază:
ƒ transformarea imaginii optice plane a scenei captate de o cameră TV în
semnal electric, numit semnal de televiziune;
ƒ transmiterea semnalului de televiziune prin canalele de comunicaţie, de la
emisie la recepţie;
ƒ transformarea semnalului de televiziune recepţionat în imagine de
televiziune (transformarea semnalului electric în radiaţie luminoasă).

Prin canal de comunicaţie se înţelege ansamblul mijloacelor tehnice necesare


realizării transmisiei emisiunilor de televiziune, adică: ansamblul de prelucrări multiple
(atât la nivelul editării programului de televiziune cât şi la nivelul realizării transmisiei
prin intermediul canalului de televiziune), emiţătorul, liniile de transmisie (cablu
coaxial, fibră optică, radioreleu, satelit de comunicaţie) şi receptorul.

În figura 1.2 se prezintă cel mai simplu sistem de televiziune, format dintr-o
cameră TV şi un monitor TV, legate printr-un cablu coaxial, cunoscut sub denumirea
de sistem de televiziune în circuit închis.
Camera de televiziune realizează un proces de captare şi analiză a imaginii
prin intermediul unui sistem optic şi al unui traductor opto-electronic, adică un proces
de transformare a radiaţiei luminoase în semnal electric, numit semnal de televiziune.
În receptor se realizează un proces de sinteză (de redare) a imaginii prin intermediul
unui traductor electrono-optic, adică un proces de transformare a semnalului de
televiziune în radiaţie luminoasă.
Pentru un transfer optim al semnalului de televiziune prin canalul de
televiziune, de la emisie la recepţie, trebuie respectate următoarele reguli:
14 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

ƒ Trebuie folosit un cablu coaxial cu impedanţa caracteristică ZC de 75 Ω,


adaptat la ambele capete. Cablul coaxial asigură şi protejarea semnalului transmis
împotriva perturbaţiilor exterioare, mai slab la cele de joasă frecvenţă.
ƒ Pentru ca impedanţa de sarcină conectată la ieşirea cablului coaxial să fie
de 75 Ω, aparatul receptor (monitorul TV, aparatul de înregistrare/redare video sau
distribuitorul video) trebuie să închidă semnalul de televiziune furnizat la intrare pe o
impedanţă de intrare de 75 Ω. Numai în această situaţie amplitudinea semnalului video
este de 1 VVV la intrarea şi la ieşirea cablului coaxial. Dacă nu se asigură adaptarea
cablului coaxial la ambele capete, semnalul video este reflectat la intrarea aparatului
receptor, se întoarce pe cablu, este reflectat apoi la ieşirea camerei TV şi se întoarce
din nou la intrarea aparatului receptor, ceea ce poate determina apariţia unor imagini
multiple. Mai mult, semnalul video va avea o amplitudine maximă mai mare de 1 VVV ,
ceea ce înseamnă că imaginea de televiziune va prezenta un contrast mai mare decât
contrastul din imaginea televizată.
ƒ Pentru a aplica semnalul de televiziune simultan la mai multe monitoare
TV se foloseşte cuplarea în buclă a monitoarelor. Pentru a se asigura condiţia de
adaptare, prin conectarea la ieşirea unui monitor a unui alt monitor se decuplează
automat rezistenţa de 75 Ω conectată în paralel cu intrarea primului monitor, astfel că
rezistenţa de sarcină văzută la ieşire de cablul coaxial este rezistenţa de 75 Ω a
ultimului monitor. Prin folosirea unui amplificator-distribuitor video există
posibilitatea aplicării, în paralel, a semnalului de televiziune de la camera TV la mai
multe monitoare TV, fără nici o condiţie restrictivă privind adaptarea şi distorsionarea
semnalului de televiziune de intrare.

Fig. 1.2. Sistem de televiziune în circuit închis.

Structura de principiu a unui sistem de televiziune în culori este prezentată in


figura 1.3.
Analiza unei imagini color se realizează prin descompunerea optică a imaginii
în 3 imagini monocromatice, corespunzătoare celor 3 culori fundamentale adoptate în
1.2 - Rolul dispozitivului videocaptor 15.

televiziune, roşu (R=Red), verde (G=Green) şi albastru (B=Blue), definite prin


lungimile de undă: λR = 610 nm, λG = 535 nm, λB = 470 nm (v. fig. 1.1).

Fig. 1.3. Structura de principiu a unui sistem TV în culori.

Prin urmare, o imagine color, definită prin fluxul luminos ΦO, este echivalentă
cu 3 imagini monocromatice, în roşu, în verde, şi, respectiv, în albastru, adică:
Φ O (x, y,λ ,t ) = [Φ R ( x , y ,λ R ,t ),Φ G (x , y ,λG ,t ),Φ B ( x , y ,λ B ,t )] (1.1)
Întrucât canalele de comunicaţie sunt canale unidimensionale, adică pe canal
se transmit semnale de o singură variabilă – timpul, se pune problema transformării
radiaţiei luminoase, corespunzătoare fiecărei imagini monocromatice, într-un semnal
electric, numit semnal video de culoare (semnal de imagine), adică ΦR(x,y,λR,t) în
ER(t), ΦG(x,y,λG,t) în EG(t) şi ΦB(x,y,λB,t) în EB(t).
Fiecare din cele 3 imagini optice plane monocromatice este transformată în
semnal electric de către un dispozitiv videocaptor (DVC) din camera TV în două etape:
ƒ transformarea imaginii optice în imagine electronică;
ƒ transformarea imaginii electronice în semnal video de culoare (semnal de
imagine).
Prin intermediul unui sistem optic se proiectează imaginea optică plană a
scenei captate pe suprafaţa fotosensibilă a dispozitivului videocaptor, care este un
senzor videocaptor realizat pe baza tehnologiei circuitelor integrate (de exemplu,
dispozitivul videocaptor cu transfer de sarcină de tip CCD, ceea ce înseamnă Charge
Coupled Device - dispozitiv cu cuplaj prin sarcină).
Pe această suprafaţă, formată dintr-un mozaic de elemente fotosensibile
izolate, ia naştere, în prima etapă, o imagine electronică, adică o distribuţie de sarcini
electrice proporţională cu luminanţa imaginii optice captate.
În a doua etapă, are loc aşa–numitul proces de explorare a imaginii electronice,
adică de citire secvenţială a sarcinilor acumulate pe suprafaţa fotosensibilă, element cu
16 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

element, linie cu linie, până sunt citite toate elementele din cadrul de imagine. În acest
fel ia naştere la ieşirea dispozitivului videocaptor semnalul video de culoare, având
amplitudinea proporţională cu sarcina electrică de pe elementul citit la un moment dat,
adică cu radiaţia luminoasă care este proiectată pe elementul de imagine respectiv.

Întrucât s-a pus problema transmiterii printr-un singur canal a celor 3 semnale
video de culoare, ER(t), EG(t) şi EB(t), a rezultat necesitatea folosirii unui bloc, denumit
codor de culoare, cu rol de a transforma, la emisie, cele 3 semnale într-un semnal unic
eV(t), denumit semnal codat. La recepţie, din semnalul codat se separă în decodorul de
culoare cele 3 semnale video de culoare.

Pentru a se asigura funcţionarea corectă a unui sistem de televiziune,


semnalului de imagine i se adaugă în camera TV impulsuri de stingere şi de
sincronizare, rezultând prin mixare semnal video complex, SVC, respectiv, semnalul
video complex color, SVCC (notat prescurtat în literatură şi prin VBS, respectiv
CVBS, cu semnificaţia: V - video, B - stingere, S - sincronizare, C - color).
Amplitudinea vârf la vârf a semnalului SVC la ieşirea video a camerei TV este de 1 V
pe o impedanţă de 75 Ω (prescurtat, 1 VVV /75 Ω). Camera TV poate fi sincronizată şi
cu semnal din exterior.

Monitorul TV este destinat recepţiei şi reproducerii imaginii de televiziune pe


ecranul dispozitivului de redare a imaginii (DRI), de exemplu, tubul cinescop tricrom.
Cele mai noi dispozitive de redare a imaginii sunt practic plate, fiind prevăzute
cu ecrane de tip matriceal, cu elemente electroluminescente sau cu cristale lichide
(ecrane LCD – Liquid Cristal Display). Ecranul de tip matriceal este format din
elemente separate, adresabile la viteza explorării din televiziune, fiind capabile să
memoreze semnalul pe durata unui cadru. Fiecărui element de imagine îi corespunde o
triadă de luminofori R, G, B.
Spre deosebire de receptorul de televiziune radiodifuzată (televizor), care se
comandă cu semnal de radiofrecvenţă modulat în amplitudine cu semnalul SVC
(purtătoarea de radiofrecvenţă având o frecvenţă de zeci sau sute de MHz), monitorul
TV se comandă direct cu semnalul de videofrecvenţă (semnalul SVC). Unele
televizoare au intrări pentru semnalele de video şi audiofrecvenţă, folosind, în acest
caz, doar partea de monitor. Aceste intrări se folosesc la vizionarea imaginilor redate
de pe aparatele de înregistrare/redare video sau de pe un calculator cu interfaţă TV.

1.3. Principiul explorării


Pentru a transforma imaginea optică plană a scenei captate de o cameră TV,
definită prin funcţia ΦO(x,y,λ,t), în semnal video de culoare, imaginea este supusă unui
proces de discretizare, realizat în patru etape:
1.3 - Principiul explorării 17.

ƒ descompunerea optică a imaginii color în 3 imagini monocromatice,


definite prin ΦR(x,y,λR,t), ΦG(x,y,λG,t), ΦB(x,y,λB,t), corespunzătoare celor trei culori
fundamentale adoptate prin standardul de televiziune: roşu, verde şi albastru (R, G, B);
ƒ descompunerea fiecăreia din cele 3 imagini monocromatice într-o
succesiune de imagini statice, denumite cadre de imagine;
ƒ descompunerea fiecărui cadru de imagine într-un număr de linii orizontale,
stabilit prin norma de televiziune;
ƒ discretizarea fiecărei linii din cadru într-un număr bine stabilit de elemente
de imagine (pixeli).

Cele trei componente ale imaginii color definesc conţinutul de roşu, verde şi,
respectiv, de albastru al luminii din imaginea captată.

Procesul de descompunere a imaginii în cadre şi linii, având ca rezultat


formarea semnalului video de culoare, poartă numele de explorare. Acest proces
reprezintă de fapt o discretizare temporală şi spaţială a imaginii, în cadre de imagine
statice şi, respectiv, linii de explorare şi elemente de imagine (pixeli), după cum se
prezintă în figura 1.4.

x L(x,y,λ,t)

y
Linii de explorare

4
t
3

2 Cadre de imagine
statice
1
Elemente de imagine

Fig. 1.4. Discretizarea temporară şi spaţială a imaginii.

În televiziune se foloseşte explorarea liniară, adică citirea imaginii electronice


se face pe linii paralele, fie progresiv (linie după linie), fie întreţesut (întâi liniile de
ordin impar şi apoi cele de ordin par). În televiziunea radiodifuzată se utilizează
18 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

explorarea liniară întreţesută. Totalitatea liniilor vizibile dintr-un cadru de imagine


formează o structură, cunoscută sub numele de rastru.

Pentru a transforma fiecare din cele trei imagini monocromatice în semnal


video, camera TV conţine trei dispozitive videocaptoare, ceea ce conduce la obţinerea
a trei imagini electronice. Fiecare imagine electronică este supusă unui proces de
explorare, care constă în citirea periodică a fiecărui element din imaginea electronică
prin adresarea secvenţială a celulelor elementare din structura matriceală a
dispozitivului videocaptor cu transfer de sarcină de tip CCD.
Procesele de analiză (citire) a imaginii electronice din camera TV şi de sinteză
(redare) a imaginii de televiziune pe ecranul tubului cinescop din receptorul TV se
realizează după procesul cunoscut de citire a unei pagini: de la stânga la dreapta, pe
linii care se succed de sus în jos. În acest fel se explorează periodic întreaga suprafaţă,
element cu element, de la stânga la dreapta de-a lungul unei linii şi de sus în jos, linie
după linie, până la terminarea cadrului de imagine.

Pentru refacerea corectă a imaginii la recepţie, procesele de explorare de la


emisie şi de la recepţie trebuie să se desfăşoare sincron. Cu alte cuvinte, după cum se
vede în figura 1.5, când semnalul video transmis, corespunzător începutului celei de a
cincia linii de explorare a imaginii electronice, soseşte la recepţie, spotul de explorare
al tubului cinescop trebuie să se găsească în cadrul de imagine redat tot la începutul
celei de a cincia linii de explorare. În scopul de a menţine o poziţionare identică a celor
două elemente de explorare, de la emisie şi de la recepţie, se transmit de la camera TV,
împreună cu semnalul video, şi impulsuri de comandă a baleiajului din televizor,
numite impulsuri de sincronizare.

EMISIE RECEPŢIE
1 1
5 5

EXPLORARE SINCRONĂ

Fig. 1.5. Necesitatea transmiterii impulsurilor de sincronizare.

Condiţia ca un receptor TV să poată recepţiona programul transmis de un


emiţător TV este ca atât emiţătorul cât şi receptorul să fie construite după prevederile
1.4 - Alegerea parametrilor unei imagini de televiziune 19

aceleiaşi norme TV. O normă de televiziune este un ansamblu de parametri tehnici


specifici unui sistem TV, a căror valoare este riguros stabilită prin convenţii
internaţionale. Din punct de vedere al utilizatorilor români, cele mai importante norme
TV sunt CCIR D/K (sau OIRT) şi CCIR B/G, norma Europei centrale (Germania),
norme conform cărora sunt realizate receptoarele TV aflate în funcţiune în România (v.
anexa 1).

1.4. Alegerea parametrilor unei imagini de televiziune


Principalii parametri ai unei imagini de televiziune sunt: frecvenţa cadrelor,
numărul liniilor de explorare dintr-un cadru, raportul de aspect (formatul imaginii),
dimensiunile ecranului, luminanţa, crominanţa, contrastul şi definiţia (rezoluţia)
imaginii.
Valorile acestor parametri sunt în strânsă corelaţie cu caracteristicile ochiului
uman (inerţia percepţiei vizuale, acuitatea vizuală, adică puterea de rezoluţie limitată a
sistemului vizual şi sensibilitatea ochiului), caracteristici care, prin limitele lor, au
permis dezvoltarea principiului televiziunii.

1.4.1. Frecvenţa cadrelor

După cum s-a menţionat mai sus, imaginile sunt analizate, transmise şi redate
cadru cu cadru. Imaginea reală într-un interval de timp este constituită, în aceste
condiţii, din totalitatea cadrelor de imagine statice transmise secvenţial în acel interval.
Datorită inerţiei percepţiei vizuale, adică incapacităţii ochiului de a discerne cadrele de
imagine statice, dacă se succed cu o viteză suficient de mare, imaginea este percepută
ca având o evoluţie continuă.
Pentru a se asigura percepţia continuităţii unor imagini statice care se succed
secvenţial sau, altfel spus, pentru ca imaginea redată să nu fie însoţită de fenomenul de
pâlpâire la trecerea de la un cadru la altul, este necesar să se aleagă frecvenţa cadrelor,
fC , cel puţin egală cu frecvenţa critică de fuziune a ochiului, care este de (16÷20)
cadre/secundă. La această frecvenţă a cadrelor se creează pe ansamblu şi impresia de
mişcare continuă în imagine pe baza percepţiei vizuale a unui număr finit de imagini
statice care se succed secvenţial şi care redau diferite faze ale mişcării.
În cazul explorării progresive, la o singură trecere pe verticală se explorează
toate liniile din cadru, una după alta. Pentru acest tip de explorare, s-a adoptat pentru
frecvenţa de explorare pe verticală, fV, care este şi frecvenţa cadrelor, fC , o valoare
egală cu frecvenţa reţelei de alimentare cu energie electrică (50 Hz în norma europeană
şi 60 Hz în norma americană). Decizia de a alege fC = 50 cadre/secundă, respectiv 60
cadre/secundă, a fost determinată şi de faptul că perturbaţiile sub formă de brum,
datorate modificării frecvenţei de alimentare, care pătrund pe imagine prin lanţul de
20 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

prelucrare şi transmitere a semnalului video sau prin blocurile de baleiaj care comandă
explorarea, sunt mai puţin supărătoare, întrucât sunt staţionare (nu se deplasează în sus
sau în jos pe imagine).
În dorinţa de a micşora banda de frecvenţe a semnalului video, deci şi a
canalului de transmisie în radiofrecvenţă, în televiziunea radiodifuzată se utilizează
explorarea întreţesută, în care un cadru de imagine se împarte în două câmpuri
(semicadre): câmpul liniilor de ordin impar şi, respectiv, câmpul liniilor de ordin par.
Prin două treceri pe verticală se explorează toate liniile din cadru. La prima trecere se
transmit liniile de ordin impar, iar la a doua trecere se transmit liniile de ordin par. Prin
adoptarea pentru frecvenţa de explorare pe verticală (frecvenţa câmpurilor), fV ,
valoarea de 50 Hz în norma europeană şi, respectiv, 60 Hz în norma americană, a
rezultat pentru frecvenţa cadrelor, fC , valoarea de 25 cadre/secundă şi, respectiv, 30
cadre/secundă.
În concluzie, standardul de televiziune precizează frecvenţa de discretizare în
timp a imaginii în mişcare, adică frecvenţa cadrelor de imagine statice.
Efectul de pâlpâire este dependent de mai mulţi factori, printre care şi de
strălucirea imaginii. De aceea, pentru o imagine de bună calitate, strălucire mare şi fără
pâlpâire, este preferată o frecvenţă de repetiţie a cadrelor de (60 ÷ 100) Hz. Aceasta
poate fi obţinută în monitoarele de calculator (care nu trebuie să se supună standardului
de televiziune) şi în receptoarele TV, prin memorarea semnalului video recepţionat sub
formă digitală şi redarea lui prin citirea memoriei digitale, cu frecvenţa dorită. Pentru
înmagazinarea informaţiilor într-o memorie este necesară transformarea lor în mărimi
digitale, deoarece conservarea semnalelor video analogice nu este posibilă. Se ajunge
astfel la receptoare TV digitale sau parţial digitale.

1.4.2. Numărul liniilor de explorare

Avându-se în vedere puterea de rezoluţie limitată a sistemului vizual, adică


posibilitatea limitată de a distinge două linii sau două puncte luminoase apropiate,
fiecare cadru de imagine este descompus într-o reţea de suprafeţe elementare discrete
(elemente de imagine). Ca urmare, în situaţia în care ecranul este privit de la o anumită
distanţă de vizionare, raportată la dimensiunea ecranului (ca regulă practică: minimum
5 × h, unde h este înălţimea ecranului), imaginea construită din elemente discrete (linii
sau puncte) este percepută de ochiul uman ca o imagine continuă.
Prin transmiterea secvenţială a informaţiei de luminanţă a fiecărui element de
imagine, cu observaţia că intervalul de timp τ alocat transmiterii pentru un element de
imagine este bine stabilit din considerentul transmiterii secvenţiale a informaţiei
tuturor elementelor de imagine în intervalul de timp alocat unui cadru, rezultă
transformarea informaţie de luminanţă în semnal electric.
În mod practic, procesul discretizării unui cadru de imagine are loc în două
etape succesive, întâi pe linii şi apoi pe elemente de imagine.
1.4 - Alegerea parametrilor unei imagini de televiziune 21

În televiziunea analogică discretizarea unui cadru de imagine, pe linii şi


elemente de imagine, se realizează prin citirea secvenţială a sarcinilor acumulate pe
suprafaţa unui mozaic de elemente fotosensibile izolate a unui dispozitiv videocaptor
cu transfer de sarcină de tip CCD.
În televiziunea digitală semnalul video analogic corespunzător unui element de
imagine este transformat într-un semnal digital prin intermediul conversiei analog-
digitale, adică într-un cuvânt de cod format, de regulă, din 8 biţi.
Prin descompunerea imaginii în Z linii de explorare, sistemul de televiziune
poate reda pe verticală cel mult Z benzi succesiv negre şi albe de lăţime δ = h/Z, numite
linii de definiţie, unde δ reprezintă pasul de explorare pentru un cadru de imagine de
înălţime h şi lăţime l, prezentat în figura 1.6.

Linii de
definiţie

δ
δ

h d

Fig. 1.6. Dimensiunile cadrului de imagine.

În realitate, din cele Z linii de explorare doar Za sunt linii de explorare active
(purtătoare de informaţie), deoarece 8 % din timpul de transmisie al unui cadru de
imagine este folosit pentru întoarcerea pe verticală, pentru a explora următorul cadru.
În norma de televiziune europeană s-a ales Z = 625 linii de explorare/cadru,
din care doar Za = 575 sunt linii active (purtătoare de informaţie). Pentru norma de
televiziune americană s-a ales Z = 525 linii de explorare/cadru.
Faptul că iniţial s-a stabilit să nu se folosească la explorare mai mult de 625
linii s-a datorat limitărilor tehnice din momentul respectiv, întrucât frecvenţa maximă a
semnalului video şi deci banda de frecvenţe a canalului de transmisie în radiofrecvenţă
creşte proporţional cu Z a2 (v. paragraful 4.3.3).
Prin urmare, normele actuale de televiziune sunt nesatisfăcătoare la transmisia
imaginilor care conţin detalii fine. Definiţia imaginilor de televiziune este mult mai
slabă decât definiţia imaginilor din cinematografia cu peliculă de 35 mm.
22 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

Crearea cinematografiei electronice, prin înlocuirea peliculei de film cu bandă


video, impune mărirea definiţiei pe verticală şi pe orizontală de cel puţin două ori faţă
de normele de televiziune actuale. În prezent acest lucru nu ar mai fi o problemă dacă
se are în vedere că televiziunea de înaltă definiţie (HDTV – High Definition
Television) foloseşte 1250 linii de explorare pe cadru.

1.4.3. Raportul de aspect (formatul imaginii)

Raportul de aspect al imaginii (formatul imaginii) se defineşte ca raportul


dintre dimensiunile cadrului de imagine pe orizontală, l, respectiv, pe verticală, h,
adică:
l
p= (1.2)
h
Valoarea standardizată în cinematografie şi televiziune este p = 4:3 (v. fig.1.6).
Cercetările recente au arătat că telespectatorul sesizează o îmbunătăţire a
calităţii imaginii redate (se creează un efect de adâncime) dacă formatul imaginii este
cuprins între 5:3 şi 2:1. Un format recomandat este 16:9, care este compatibil cu
formatul utilizat în televiziune şi cinematografie, deoarece 16:9 = (4:3)⋅(4:3).

Distanţa optimă a telespectatorului faţă de ecranul televizorului este de (4÷6)


ori înălţimea h a ecranului, ceea ce determină dimensiunile ecranului funcţie de
distanţa disponibilă de vizionare. Dimensiunile recomandate pentru ecranul
televizorului, pentru o distanţă disponibilă de vizionare de (2÷2,5) m, sunt:
h = (2÷2,5):5 = (0,4÷0,5) m
l = p⋅h (1.3)
2 2
d = l +h
unde d este diagonala ecranului.
Prin apropierea de ecran sau prin mărirea dimensiunilor acestuia se va observa
structura discretă a rastrului (liniile marcate pe ecran de spotul de electroni al tubului
cinescop) şi se va diminua percepţia detaliilor fine ale imaginii, datorită efectului de
deplasare pe verticală a privirii (datorită unui unghi de vizionare a ecranului pe
verticală prea mare). Experienţa arată că o imagine bidimensională este vizionată în
condiţii optime dacă unghiul de vizionare al ecranului pe verticală este de 100÷150.

1.4.4. Luminanţa, crominanţa, contrastul şi definiţia imaginii

Un sistem de televiziune trebuie să asigure redarea corectă atât a variaţiei


luminanţei medii a imaginii, cât şi a variaţiei luminanţei elementelor din imagine.
1.4 - Alegerea parametrilor unei imagini de televiziune 23

Dezvoltarea principiului televiziunii în culori s-a bazat pe perceperea şi


prelucrarea în mod diferit a informaţiilor de strălucire şi de culoare de către sistemul
vizual uman, care pot fi rezumate prin următoarele concluzii:
ƒ ochiul prezintă o sensibilitate mare la strălucirea elementului de imagine,
ceea ce înseamnă că detaliile, contururile şi muchiile sunt percepute prin variaţia
strălucirii, adică în alb-negru;
ƒ ochiul prezintă o sensibilitate scăzută la culoarea elementului de imagine,
ceea ce înseamnă că ochiul nu percepe culoarea detaliilor, ci doar culoarea
suprafeţelor.
În concluzie, un obiect foarte îndepărtat, este identificat de ochiul uman prin
variaţia strălucirii, fără a i se putea identifica culoarea.
Această concluzie este folosită în televiziunea în culori, unde informaţia de
imagine este prelucrată separat pentru luminanţă (strălucire) şi pentru crominanţă
(culoare). Se obţine, astfel, semnalul de luminanţă, purtător al informaţiilor privind
detaliile, având frecvenţa video maximă cu atât mai mare cu cât detaliile redate sunt
mai mici şi semnalul de crominanţă, de frecvenţă video maximă limitată la 1,5 MHz,
întrucât culoarea detaliilor oricum nu poate fi percepută de ochi.

Contrastul imaginii de televiziune este de dorit să fie cât mai apropiat de


contrastul imaginii televizate.
Prin contrast se înţelege raportul dintre luminanţa maximă, Lmax, şi luminanţa
minimă, Lmin, a elementelor din imagine, adică:
K = Lmax / Lmin (1.4)
şi este în jur de 100, pentru imagini de foarte bună calitate.

Definiţia unei imagini este o mărime care caracterizează calitatea reproducerii


detaliilor fine într-o imagine. O imagine cu definiţie mică se caracterizează prin faptul
că îi lipseşte claritatea şi contrastarea. Definiţia unei imagini de televiziune depinde de
puterea de rezoluţie a sistemului de televiziune, adică de capacitatea lui de a discerne,
transmite şi reda detaliul fin prezent în imaginea televizată.
Puterea de rezoluţie a unui sistem TV depinde de calitatea echipamentelor de
televiziune, adică de rezoluţia camerei TV şi a monitorului TV. Cu alte cuvinte,
puterea de rezoluţie a unui sistem TV depinde de:
ƒ performanţele dispozitivului videocaptor (numărul şi dimensiunea
elementelor de acumulare utilizate pe suprafaţa matriceală a secţiunii “imagine” a
CCD-lui) şi ale tubului cinescop (dimensiunea fasciculelor de explorare);
ƒ rezoluţia pe verticală a sistemului TV, care este determinată de numărul de
linii de explorare al sistemului;
ƒ rezoluţia pe orizontală a sistemului TV, care este determinată de lăţimea de
bandă a canalului video.
24 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

Rezoluţia pe verticală caracterizează capacitatea unui sistem TV de a discerne


linii orizontale în imaginea televizată. Definiţia maximă pe verticală depinde de
numărul de linii de explorare active Za dintr-un cadru de imagine, întrucât pot fi redate
cel mult Za linii de definiţie orizontale, adică linii orizontale succesiv negre şi albe
având lăţimea egală cu pasul de explorare δ = h / Za (v. fig.1.6).
În realitate rezoluţia pe verticală este mai mică, fiind afectată de dimensiunea
elementelor de acumulare de pe suprafaţa matriceală a CCD-lui din dispozitivul
videocaptor.
Din acest motiv, pentru estimarea numărului de detalii verticale ce pot fi redate
într-un cadru de imagine trebuie avut în vedere un factor de corecţie k = 0,64 ÷ 0,85,
denumit factor Kell. Ca urmare, rezoluţia pe verticală se estimează prin relaţia:
RV = k·Za ≅ 0,7⋅Za (1.5)
şi are o valoare de RV ≅ 0,7 ⋅ 575 = 402 linii de definiţie pentru norma europeană cu Z
= 625 linii de explorare.

Rezoluţia pe orizontală caracterizează capacitatea unui sistem TV de a


discerne linii verticale în imaginea televizată. Între frecvenţa maximă a semnalului
video, obţinut prin analiza imaginii la ieşirea dispozitivului videocaptor, şi definiţia
imaginii pe orizontală există o proporţionalitate directă. Cu cât această frecvenţă este
mai mare cu atât definiţia imaginii pe orizontală este mai bună. Practic, rezoluţia pe
orizontală este determinată de lăţimea de bandă a canalului video a sistemului TV. Ea
poate fi mai mare sau mai mică decât rezoluţia pe verticală.
În televiziunea radiodifuzată frecvenţa maximă din spectrul semnalului video
se determină din condiţia obţinerii unei rezoluţii pe orizontală egală cu rezoluţia pe
verticală. În norma de televiziune CCIR D/K (OIRT), la care a aderat şi România,
lărgimea unui canal de televiziune este de 8 MHz pentru un semnal video cu banda de
frecvenţe de 6 MHz.

În concluzie, îmbunătăţirea calităţii imaginii de televiziune se poate asigura


prin mărirea simultană a numărului de linii de explorare Z, a înălţimii h a ecranului, a
raportului de aspect p şi a frecvenţei fC a cadrelor.
Această îmbunătăţire a calităţii imaginii de televiziune are ca efect creşterea
benzii de frecvenţe a canalului video.

1.5. Structura de principiu a unui sistem de televiziune


Formarea semnalului de televiziune, transmiterea lui prin canalul TV,
recepţionarea semnalului şi redarea imaginii de televiziune sunt realizate în mai multe
etape, care pot fi identificate în structura de principiu prezentată în figura 1.7, pentru
un sistem de televiziune.
1.5 - Structura de principiu a unui sistem de televiziune 25

Imaginea optică plană a scenei captate, reprezentată prin radiaţia luminoasă


ΦO(x,y,λ,t), este descompusă de către sistemul optic în 3 imagini monocromatice,
reprezentate prin ΦR(x,y,λR,t), ΦG(x,y,λG,t) şi ΦB(x,y,λB,t), corespunzătoare celor trei
culori fundamentale R, G, B adoptate prin standardul de televiziune. Fiecare imagine
optică plană şi monocromatică este transformată de către un dispozitiv videocaptor
(DVC) într-o “imagine” electronică, adică într-o distribuţie spaţială de sarcini electrice
QR(x,y,λR,t), QG(x,y,λG,t) şi, respective, QB(x,y,λB,t), proporţională cu distribuţia de
luminanţă din imaginea monocromatică.
Fiecare din cele trei imagini electronice se supune unui proces de analiză, care
are rolul de a citi informaţia conţinută în fiecare element de imagine de pe suprafaţa
fotosensibilă a dispozitivului videocaptor şi de a o transforma într-un semnal electric.
Sistemul de explorare (SE) asigură analiza succesivă a tuturor elementelor de imagine
de pe suprafaţa fotosensibilă a dispozitivului videocaptor, într-o anumită ordine şi cu o
viteză uniformă, rezultând astfel semnalele ER(t), EG(t) şi, respective, EB(t), denumite
semnale video de culoare.
După procesul de codare a sursei (radiaţiei luminoase), descris mai sus, se
pune problema codării semnalului funcţie de caracteristicile canalului de transmisie.
Pentru a folosi un singur canal de transmisie, cele 3 semnale video de culoare
sunt transformate într-un semnal unic eV(t), numit semnal codat, funcţie realizată de
codorul de culoare.
În urma unui proces de explorare similar cu cel de la captare, la recepţie are loc
procesul de reconstituire a imaginii în mod secvenţial, element cu element şi linie cu
linie. Explorarea sincronă a imaginilor captate şi redate se asigură de către semnalele
auxiliare s(t), generate de generatorul de semnale auxiliare (GSA). Semnalele auxiliare
(impulsuri de stingere şi de sincronizare) se transmit simultan cu semnalul unic eV(t)
printr-o însumare corespunzătoare (Σ).
Semnalul obţinut eVΣ (t ) , denumit semnal video complex de culoare (SVCC),
este supus unui proces de prelucrare în emiţător, funcţie de tipul canalului de
transmisie folosit, rezultând aşa-numitul semnal de televiziune. Pentru canalele
analogice se foloseşte modulaţia de amplitudine sau de frecvenţă a unei purtătoare de
înaltă frecvenţă în ritmul semnalului video complex color, iar în cazul canalelor
digitale se foloseşte modulaţia impulsurilor în cod.
În sistemele TV radiodifuzate transmisiunea semnalului de televiziune se face
în benzile de frecvenţă rezervate transmisiunilor TV prin: lanţuri de radiorelee pentru
televiziune (prin radiaţie), reţea de comunicaţie prin satelit geostaţionar, cablu coaxial
sau fibră optică.
În sistemele TV în circuit închis transmisiunea semnalului de televiziune se
face în videofrecvenţă sau pe o purtătoare de înaltă frecvenţă prin cablu coaxial sau
fibră optică.
PARTEA DE EMISIE (CAMERA TV)
Semnal SVCC Semnal de
ΦR(x,y,λR,t) unic televiziune
QR(x,y,λR,t) ER(t)
Φ0(x,y,λ,t) DVCR SER Codor
Sistem QG(x,y,λG,t) EG(t) eV(t) eVΣ(t)
DVCG SEG de Σ Emiţător
optic QB(x,y,λB,t) EB(t) culoare Canal de
Radiaţie DVC B SEB transmisie
luminoasă ΦB(x,y,λB,t) Semnale
ΦG(x,y,λG,t) s(t)
video de
culoare
s(t)
GSA

Codarea sursei Codarea de canal

PARTEA DE RECEPŢIE (TELEVIZORUL)

Semnal de Tub cinescop tricrom


televiziune SVCC
ER(t) ΦR
eVΣ(t) Decodor SER DRIR
Bloc de Demodulator EG(t) ΦG
de SEG DRIG Φr(x,y,λ,t)
recepţie video EB(t) ΦB
culoare SEB DRIB
Semnale Fascicule
26 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

video de de electroni
culoare de explorare
Sincro s(t)
procesor
Decodarea de canal Decodarea sursei

Fig. 1.7. Structura de principiu a unui sistem de televiziune.


1.5 - Structura de principiu a unui sistem de televiziune 27.

Blocul de recepţie şi demodulatorul video au rolul de a extrage din semnalul de


televiziune semnalul video complex de culoare eVΣ (t ) . Din acest semnal se separă în
decodorul de culoare semnalele video de culoare ER(t), EG(t) şi EB(t) iar în
sincroprocesor se separă semnalul de sincronizare s(t), necesar în procesul de
reconstituire a imaginii.
În final, sistemul de explorare (SE) şi dispozitivul de redare a imaginii (DRI),
care formează tubul cinescop tricrom, refac imaginea de televiziune, definită prin
radiaţia luminoasă Φr(x,y,λ,t).
Imaginea TV se obţine prin suprapunerea în fiecare moment a 3 imagini
monocromatice, corespunzătoare celor trei culori fundamentale, adică prin amestecul
aditiv al radiaţiilor luminoase de roşu, verde şi albastru emise de luminoforii respectivi,
dispuşi sub formă de triade pe ecranul tubului cinescop tricrom şi care reprezintă, de
fapt, un element de imagine. Excitarea luminoforilor dintr-o triadă se face cu trei
fascicule de electroni modulate în intensitate de către semnalele video de culoare ER(t),
EG(t) şi, respective, EB(t). Spre exemplu, fasciculul de electroni ΦR, modulat în
intensitate de către semnalul ER(t), este dirijat spre luminoforul de roşu şi în acelaşi
timp, fasciculul de electroni ΦG, modulat în intensitate de către semnalul EG(t), este
dirijat spre luminoforul de verde şi fasciculul de electroni ΦB, modulat în intensitate de
către semnalul EB(t), este dirijat spre luminoforul de albastru. Prin excitarea unui
luminofor, acesta emite o radiaţie luminoasă, iar prin însumarea aditivă a celor trei
radiaţii luminoase, ochiul sesizează culoarea elementului de imagine transmis. Cu alte
cuvinte, în fiecare punct al imaginii se pot obţin toate culorile, inclusiv, alb, negru şi
toate tonurile de gri, prin combinarea adecvată, în anumite proporţii, a celor 3 culori
primare.
Acelaşi principiu al combinării culorilor se foloseşte şi în cazul receptoarelor
color cu afişaj pe ecrane cu cristale lichide (LCD) sau cu plasmă, cu observaţia că,
culorile emise rezultă prin alte procese.

La recepţia direct de pe satelit, semnalul captat de antena parabolică suferă


următoarele procesări, cu scopul de a se obţine un semnal compatibil cu intrarea de
antenă a receptorului TV:
ƒ amplificarea semnalului captat de antenă, în banda SIF: 10,7÷12,75 GHz
(v. paragraful 6.3);
ƒ conversia în frecvenţă din banda SIF într-o frecvenţă intermediară de circa
1 GHz (v. paragraful 6.5);
ƒ conversia în frecvenţă din frecvenţa intermediară de circa 1 GHz în banda
FIF sau UIF (v. paragraful 6.3);
ƒ conversia din modulaţia de frecvenţă în modulaţia de amplitudine a
purtătoarei de imagine (v. capitolul 6).
La aceste procesări trebuie adăugate şi cele de prelucrare a semnalului de sunet
transmis sub formă digitală: demodularea semnalului MIC (modulaţia impulsurilor în
28 Principiul transmisiei informaţiei de imagine în televiziune - 1

cod) în vederea obţinerii informaţiei de sunet sub formă analogică (semnal audio) şi
modulaţia în frecvenţă a unei purtătoare de sunet cu semnalul audio (v. paragraful 6.3).

1.6. Întrebări şi probleme

1. Care este domeniul de frecvenţe al undelor electromagnetice corespunzătoare


spectrului vizibil (v. fig.1.1)?
2. Care sunt principalele reglaje ale unui televizor pentru redarea optimă a
imaginii?
3. De ce este necesară adaptarea pe lanţul de transmisie? Care este valoarea
impedanţa de adaptare în sistemele de televiziune?
4. Care este rolul codorului de culoare din camera TV tricromă şi a decodorului
de culoare din monitorul TV tricrom?
5. Care este frecvenţa de explorare pe verticală şi de ce s-a ales această valoare?
6. Într-o încăpere trebuie amplasat un televizor. Dacă distanţa de vizionare este
de 2,5 m, care este televizorul pe care îl veţi alege dintre unul cu diagonala de
70 cm şi celălalt cu diagonala de 1 m?
R: 70 cm.
7. Diagonala ecranului unui monitor TV cu raport de aspect 4:3 este de 70 cm.
Să se determine: a) lăţimea şi înălţimea cadrului vizibil de imagine;
b) dimensiunea δ a elementului de imagine (pasul de explorare) în sistemul de
televiziune cu 625 linii de explorare.
R: a) 56 cm, 42 cm; b) 0,73 mm.
8. Se consideră o imagine tablă de şah cu 108 elemente, vizualizată pe un monitor
TV cu diagonala de 81 cm. Să se determine: a) numărul de elemente pe
orizontală şi pe verticală pentru un raport de aspect 4:3; b) dimensiunea
elementelor tablei de şah; c) numărul liniilor de explorare pentru redarea unui
element.
R: a) 12×9; b) 5,4 cm; c) 63 linii.
9. Care este numărul de linii redate pe un monitor pentru un sistem de televiziune
cu 625 linii de explorare, având în vedere un factor Kell k = 0,814 şi un
coeficient de stingere pe verticală de 8 %?
R: 468 linii.
10. Să se determine numărul maxim de elemente de imagine de formă pătrată
(pixeli), ce caracterizează rezoluţia pe orizontală a imaginii, pentru 625 linii de
explorare, în cazurile: a) formatul imaginii 4:3; b) formatul imaginii în cazul
televiziunii cu ecran lat, 16:9.
R: a) 766 elemente de imagine (pixeli); b) 1022 pixeli.
2. Tehnici de explorare liniară

Procesele de analiză (citire) a imaginii electronice din camera de televiziune şi


de sinteză (redare) a imaginii pe ecranul tubului cinescop din receptorul de televiziune
sau din monitorul de calculator se realizează printr-o explorare periodică a întregii
suprafeţe, element cu element, de la stânga la dreapta de-a lungul unei linii şi de sus în
jos, linie după linie, până la terminarea cadrului de imagine.
În televiziune şi în monitoarele de calculator s-a adoptat explorarea liniară, cu
viteză constantă, de la stânga la dreapta, pe linii care se succed de sus în jos.
Explorarea liniară se poate realiza în două variante: explorarea liniară progresivă (linie
după linie) şi explorarea liniară întreţesută.
În cazul explorării cu fascicul de electroni, cazul tuburilor cinescop, elementul
de explorare (spotul de electroni) trebuie deplasat simultan atât pe orizontală cât şi pe
verticală. Rastrul apare sub forma unei structuri de linii paralele, uşor înclinate în jos
spre marginea din dreapta a cadrului de imagine.
În cazul explorării cu adresare secvenţială a celulelor elementare din structura
matriceală a dispozitivelor videocaptoare cu transfer de sarcină de tip CCD, informaţia
este citită intermitent, prin transfer secvenţial, element cu element şi linie după linie
până la terminarea unui cadru de imagine.

2.1. Explorarea liniară progresivă


În cazul explorării liniare progresive, la o singură trecere pe verticală se
explorează toate liniile dintr-un cadru de imagine, una după alta (linia întâia, apoi a
doua etc.). După fiecare linie elementul de explorare revine printr-o mişcare rapidă la
marginea din stânga a suprafeţei explorate, dar ceva mai jos pentru a putea explora
următoarea linie. După explorarea tuturor liniilor din cadrul de imagine, elementul de
explorare execută o cursă de întoarcere rapidă pe verticală, la colţul din stânga-sus a
suprafeţei explorate, realizându-se astfel o explorare după o curbă închisă. Procesul de
explorare se continuă cu explorarea primei linii din următorul cadru de imagine.
Pentru a nu fi vizibile pe suprafaţa explorată, cursele de întoarcere pe
orizontală şi pe verticală sunt "stinse". Acest lucru se realizează în cazul tubului
cinescop prin blocarea fasciculului de electroni pe durata curselor de întoarcere. Din
acest motiv cursele de întoarcere sunt reprezentate, în cele ce urmează, prin trasee
punctate.
30 Tehnici de explorare liniară - 2

Explorarea se realizează prin devierea fasciculului de electroni după două


direcţii perpendiculare între ele, sub acţiunea simultană a două câmpuri magnetice (pe
orizontală şi pe verticală), create de sistemul de deflexie, format din două perechi de
bobine de deflexie (numite bobine de deflexie pe orizontală, respectiv, pe verticală)
parcurse de curenţi în formă de dinte de ferăstrău (curenţi liniar variabili în timp).
Curenţii în formă de dinte de ferăstrău sunt furnizaţi de circuitele de baleiaj
linii şi cadre din receptorul de televiziune sau din monitorul de calculator.
În figura 2.1.a se prezintă forma de variaţie a curentului de baleiaj linii, iH (t),
cu ajutorul căruia se realizează deplasarea elementului de explorare de-a lungul unei
linii, pe ecranul luminiscent al tubului cinescop, TH fiind durata explorării unei linii
(perioada de repetiţie a liniilor). Figura 2.1.b exprimă legătura între traiectoria de
explorare pe orizontală şi forma curentului iH(t), pe durata cursei directe pe orizontală,
tdH , şi pe durata cursei de întoarcere pe orizontală, tiH . Cazul prezentat în figura 1.2.c
corespunde situaţiei în care baleiajul pe verticală este defect.

Fig. 2.1. Legătura între traiectoria de explorare pe orizontală şi forma


curentului de baleiaj linii: a) forma curentului de baleiaj linii;
b) traiectoria de explorare pe orizontală; c) traiectoria de
explorare pe orizontală în cazul defectării baleiajului cadre.
2.1 - Explorarea liniară progresivă 31.

Câmpul magnetic care ia naştere prin trecerea unui curent liniar crescător prin
bobinele de deflexie linii deviază fasciculul de electroni pe orizontală cu atât mai mult
cu cât curentul iH prin bobine este mai mare. Variind liniar crescător curentul prin
bobine, de la valoarea −IM la zero şi apoi la +IM , elementul de explorare parcurge cu
viteză constantă o linie orizontală, de la marginea din stânga (A) la marginea din
dreapta (C) a suprafeţei explorate. Pentru a readuce rapid elementul de explorare la
marginea din stânga a suprafeţei explorate (D), curentul trebuie să scadă cât mai repede
de la valoarea +IM la zero şi apoi la −IM . Când curentul are valoarea zero spotul de
electroni se găseşte în mijlocul liniei explorate (B).
În figura 2.2.a se prezintă forma de variaţie a curentului de baleiaj cadre, iV (t),
cu ajutorul căruia se realizează deplasarea elementului de explorare pe verticală,
asigurându-se explorarea unui cadru, linie după linie, în mod progresiv. În figurile
2.2.b şi c sunt reprezentate traseele pe ecranul luminiscent al tubului cinescop pe durata
cursei directe pe verticală, tdV , şi, respectiv, pe durata cursei de întoarcere pe verticală
(după fiecare cadru), tiV. Cazul prezentat în figura 2.2.d corespunde situaţiei în care
baleiajul pe orizontală este defect.

Cursa Cursa de
iV directă intoarcere

+IM' A D
B
0 t
-IM'
tdV C tiV

TV
a.
iH iH
Cursa directă iH = 0
AD Cursa inversă A D A D
1
2
iV 3 B iV iV B
4
5
C C
C
b. c. d.

Fig. 2.2. Traseul liniilor de explorare în cazul explorării progresive:


a) forma curentului de baleiaj cadre; b) traseul de explorare
pe cursa directă pe verticală; c) traseul de explorare pe
cursa de întoarcere pe verticală; d) traseul de explorare
în cazul defectării baleiajului linii.
32 Tehnici de explorare liniară - 2

Perioada de repetiţie a cadrelor (durata explorării pe verticală) este:


TV = 1/fV
unde fV este frecvenţa de explorare pe verticală, pentru care s-a adoptat prin standardul
de televiziune valoarea fV = fC = 50 Hz (v. paragraful 1.4.1).

Câmpul magnetic care ia naştere prin trecerea unui curent liniar descrescător
prin bobinele de deflexie cadre deviază fasciculul de electroni pe verticală cu atât mai
mult cu cât curentul iV prin bobine este mai mare. Variind liniar descrescător curentul
' '
prin bobine, de la valoarea + I M la zero şi apoi la − I M , elementul de explorare se va
deplasa cu viteză constantă de la marginea de sus (A) la marginea de jos (C) a
suprafeţei explorate. Pentru a readuce rapid elementul de explorare la marginea de sus
a suprafeţei explorate (D), curentul trebuie să crească cât mai repede de la valoarea
' '
− IM la zero şi apoi la + I M . Când curentul are valoarea zero spotul de electroni se
găseşte în mijlocul suprafeţei explorate (B).

Pentru redarea corectă a detaliilor dintr-o imagine, este necesar ca vitezele de


explorare pe suprafaţa imaginii, după cele două direcţii, pe orizontală şi pe verticală, să
fie constante, iar întoarcerea să se facă brusc. În realitate, spre marginea cadrului viteza
elementului de explorare scade treptat până la zero, după care îşi schimbă sensul şi
creşte tot treptat. În aceste condiţii, detaliile reproduse la marginile cadrului apar
distorsionate în imaginea redată.
Pentru înlăturarea acestor distorsiuni în imaginea redată, se folosesc impulsuri
de stingere după fiecare linie şi, respectiv, după fiecare cadru, care "sting" fasciculul de
explorare înainte de sfârşitul cursei directe, menţinându-l în această stare pe timpul cât
a mai rămas până la terminarea cursei directe, pe timpul cursei de întoarcere şi o scurtă
perioadă după începerea următoarei curse directe. În aceste condiţii, se definesc în
figura 2.3 cadru de imagine explorat (cadru complet de imagine) şi, respectiv, cadru de
imagine redat (vizibil pe ecran). Raportul de aspect al imaginii se referă la formatul
cadrului de imagine vizibil.

Fig. 2.3. Necesitatea impulsurilor de stingere.


2.1 - Explorarea liniară progresivă 33.

Explorarea liniară progresivă se caracterizează prin:


¾ Liniile de explorare a unui cadru (Z) sunt formate din linii de explorare
active (Za), corespunzătoare cursei directe pe verticală (formează liniile de rastru, adică
liniile de explorare ale imaginii, pe care le vede telespectatorul), şi liniile de explorare
stinse (ZSt), corespunzătoare cursei de întoarcere pe verticală.
În standardul de televiziune european, din cele Z = 625 linii de explorare
dintr-un cadru de imagine sunt stinse ZSt = 50 linii de explorare, folosindu-se pentru
transmiterea informaţiei de imagine Za = Z − ZSt = 575 linii de explorare active.
¾ Pentru a se asigura explorarea după o curbă închisă a cadrului de imagine,
format din Z linii de explorare, trebuie îndeplinită condiţia:
fH = Z⋅ fV (2.1)
din care se determină frecvenţa de explorare pe orizontală (frecvenţa liniilor) fH .
Parametrii explorării liniare progresive în standardul de televiziune european
sunt:
fV = fC = 50 Hz iar TV = TC = 20 ms,
Z = 625 linii de explorare/cadru,
fH = 625 × 50 = 31.250 Hz iar TH = 32 μs.
¾ Frecvenţa relativ mare a liniilor de explorare conduce la o frecvenţă video
destul de mare pentru o rezoluţie bună.
Din acest motiv explorarea liniară progresivă este recomandată în aplicaţiile în
care banda de video frecvenţă nu este limitată, cum sunt monitoarele de calculator. În
acest caz se are în vedere, în primul rând, obţinerea unei calităţi foarte bune a imaginii
(definiţie bună, absenţa senzaţiei obositoare de pâlpâire). Cu cât lărgimea de bandă a
canalului video este mai mare, cu atât definiţia imaginii este mai bună.
În cazul televiziunii radiodifuzate s-a impus limitarea benzii de video frecvenţă
întrucât ea determină lărgimea de bandă a canalului de televiziune şi, deci, existenţa
unui număr limitat de posturi de televiziune. Din acest motiv, pentru televiziunea
radiodifuzată s-a pus problema de a se găsi o metodă pentru micşorarea frecvenţei
maxime din spectrul semnalului video, fără a afecta definiţia imaginii. În acest scop, în
cele ce urmează, se scot în evidenţă parametrii care determină frecvenţa maximă
existentă în semnalul de imagine obţinut în urma procesului de explorare progresivă.

Frecvenţa video maximă corespunde unei imagini cu cel mai mare număr de
detalii, adică unei imagini sub formă de tablă de şah, formată dintr-o succesiune de
pătrăţele albe şi negre − figura 2.4. Avându-se în vedere capacitatea limitată a
sistemului vizual de a distinge detalii, frecvenţa video maximă se determină din
condiţia obţinerii unei rezoluţii pe orizontală egală cu cea pe verticală. În acest caz
elementul de imagine este un pătrat cu latura egală cu pasul de explorare δ , adică cu
dimensiunea unei linii de explorare.
În urma procesului de explorare a imaginii din figura 2.4, la ieşirea
dispozitivului videocaptor se obţine semnalul de imagine eV(t). Datorită dimensiunii
34 Tehnici de explorare liniară - 2

finite a elementului de explorare (adică, celula de bază a dispozitivului videocaptor cu


transfer de sarcină, care realizează transformarea imaginii optice în imagine
electronică, nu este de dimensiune infinit mică), semnalul de imagine este determinat
de luminanţa tuturor elementelor de imagine care intră în limitele suprafeţei
elementului de explorare, ceea ce determină, ca la limita de rezoluţie, semnalul de
imagine să prezinte o formă de variaţie sinusoidală, cu toate că variaţia luminanţei L
este de formă dreptunghiulară (sunt aşa-numitele distorsiuni de apertură, v. paragraful
3.1).

Elemente de imagine
δ
Linie de explorare δ
NH elemente de imagine
pe linie
Z
linii de h
explorare
pe cadru

L L
ev ev

t
T = 2τ

Fig. 2.4. Obţinerea semnalului de imagine de frecvenţă maximă.

În aceste condiţii, frecvenţa video maximă se determină cu relaţia:


1 1
f V max = = (2.2)
T 2τ
unde T este perioada semnalului imagine iar τ − durata explorării unui element de
imagine (pătrăţel).
În cele ce urmează τ se determină aproximativ, ca raportul între durata
explorării unui cadru de imagine, TC = 1/fC , şi numărul de elemente de imagine din
cadru, considerându-se că întoarcerea pe verticală se face într-un timp neglijabil.
Pentru un cadru de imagine compus din Z linii de explorare şi NH elemente de
imagine pe o linie de explorare, unde:
2.2 - Explorarea liniară întreţesută 35.

l l
NH = ≅ Z = p⋅Z (2.3)
δ h
numărul total de elemente de imagine este p⋅ Z2 iar durata explorării unui element de
imagine este:
TC 1
τ= 2
= (2.4)
p⋅Z p ⋅ Z 2 ⋅ fC
Ca urmare, frecvenţa video maximă a semnalului imagine, rezultat la
explorarea pe orizontală a imaginii din figura 2.4, este dată de relaţia:
1
f V max ≅ p ⋅ Z 2 ⋅ fC (2.5)
2
Pentru valorile standardizate: p = 4/3, Z = 625 linii /cadru şi fC = fV = 50 Hz,
frecvenţa video maximă are valoarea fVmax ≅ 13 MHz iar lărgimea de bandă a canalului
de televiziune în cazul folosirii modulaţiei de amplitudine este B = 2 fVmax ≅ 26 MHz.
Analizând relaţia (2.5) se constată că micşorarea frecvenţei maxime din
spectrul semnalului video poate fi realizată fie prin micşorarea numărului de
linii/cadru, ceea ce conduce la micşorarea rezoluţiei imaginii redate, fie prin
micşorarea frecvenţei cadrelor, ceea ce conduce la apariţia senzaţiei de pâlpâire.
În dorinţa de a micşora banda de frecvenţe a semnalului video, fără a afecta
calitatea imaginii, în televiziunea radiodifuzată se utilizează cea de a doua metodă,
folosind explorarea liniară întreţesută, care asigură absenţa senzaţiei obositoare de
pâlpâire.

2.2. Explorarea liniară întreţesută


În explorarea liniară întreţesută fiecare cadru de imagine se împarte în două
câmpuri (semicadre): câmpul liniilor de ordin impar şi, respectiv, câmpul liniilor de
ordin par, intercalate cu primele.
Explorarea întregului cadru de imagine se realizează prin două treceri
succesive pe verticală. La prima trecere se explorează liniile de ordin impar, iar la a
doua trecere se explorează liniile de ordin par. Prin adoptarea pentru frecvenţa de
explorare pe verticală (frecvenţa câmpurilor), fV, valoarea de 50 Hz în norma europeană
şi, respectiv, 60 Hz în norma americană, a rezultat pentru frecvenţa cadrelor fC o
valoarea de două ori mai mică decât în cazul explorării liniare progresive, adică 25
cadre/secundă în norma europeană şi, respectiv, 30 cadre/secundă în norma americană,
şi astfel frecvenţa video maximă a rezultat de două ori mai mică, pentru aceeaşi
rezoluţie a imaginii. Nu apare o pâlpâire apreciabilă întrucât, pe de o parte, s-a redus
aria suprafeţei care pâlpâie, iar, pe de altă parte, frecvenţa de împrospătare a imaginii fV
a rămas aceeaşi.
36 Tehnici de explorare liniară - 2

iV

A C E
+IM'
Cursa Cursa
directă directă

0 t

-IM'
B D
TV = 20 ms TV = 20 ms
Câmpul 1 Câmpul 2
Tc = 2Tv = 40 ms
Cadru de imagine
a.
AE C
1
3 1'
5 3'
7 5'
9 7'
11 9'
B B
b.
C AE
2 11'
4 2'
6 4'
8 6'
10 8'
10'
D D
c.

Fig. 2.5. Traseul liniilor de explorare în cazul explorării întreţesute:


a) forma curentului de baleiaj cadre; b) traseul de explorare
pe cursa directă şi de întoarcere pentru câmpul 1; c) traseul
de explorare pe cursa directă şi de întoarcere pentru câmpul 2.

Pentru ca explorarea fiecărui câmp să înceapă la marginea superioară a


cadrului de imagine şi să se termine la marginea inferioară, în sistemele de televiziune
s-a adoptat explorarea liniară întreţesută cu număr impar de linii de explorare. În acest
2.2 - Explorarea liniară întreţesută 37.

caz curentul de baleiaj cadre, iV, care realizează deplasarea pe verticală a elementului
de explorare, are aceeaşi formă de variaţie pentru cele două câmpuri (v. fig. 2.5.a).
În figurile 2.5.b, şi c s-a reprezentat traseul liniilor de explorare pe cadrul de
imagine în cazul explorării întreţesute, pentru un număr redus de linii de explorare Z =
15 linii/cadru, adică 7,5 linii pe fiecare câmp. Câmpul liniilor de ordin impar (câmpul
1) începe cu o linie întreagă şi se sfârşeşte cu o jumătate de linie (liniile 1, 3, 5, 7, 9 şi
jumătate din linia 11), iar câmpul liniilor de ordin par (câmpul 2) începe cu o jumătate
de linie şi se sfârşeşte cu o linie întreagă (cealaltă jumătate din linia 11 şi liniile 2, 4, 6,
8, 10). Cele două întoarceri pe verticală, după explorarea fiecărui câmp, se fac pe
durata mai multor linii de explorare (în cazul prezentat, câte două linii în fiecare câmp),
după o traiectorie în zig−zag, B→C şi, respectiv, D→A.
În urma procesului de redare, liniile din cele două câmpuri se întreţes,
rezultând un rastru de imagine în care liniile se succed în ordinea normală (linia 1, 2, 3,
4, ...) pe ecranul tubului cinescop.

Explorarea liniară întreţesută se caracterizează prin:


¾ În standardul de televiziune european, din cele Z = 625 linii de explorare
dintr-un cadru de imagine (312,5 linii în fiecare câmp) sunt stinse ZSt = 50 linii de
explorare (25 linii în fiecare câmp), folosindu-se pentru transmiterea informaţiei de
imagine Za = Z − ZSt = 575 linii de explorare active (287,5 linii active în fiecare câmp).
¾ În scopul de a menţine o poziţionare identică a celor două elemente de
explorare, de la emisie şi de la recepţie (v. fig. 1.5), se transmit de la camera TV,
împreună cu semnalul video, şi impulsuri de comandă ale baleiajelor linii şi cadre din
televizor, numite impulsuri de sincronizare pe orizontală şi, respectiv, pe verticală (v.
fig. 3.3). Impulsul de sincronizare linii comandă începutul cursei de întoarcere pe
orizontală pentru linia respectivă, iar impulsul de sincronizare câmpuri comandă
începutul cursei de întoarcere pe verticală pentru câmpul respectiv. Din acest motiv
fiecare câmp începe cu un set de linii folosite pentru întoarcerea pe verticală
(aproximativ 10 linii).
Prin recomandarea CCIR (Comitetul Consultativ Internaţional de
Radiocomunicaţii) numerotarea liniilor şi a câmpurilor se face conform cu structura
semnalului video complex pe cadru de imagine prezentată în figura 3.3. Câmpul 1
începe cu linia întreagă 1, cu care se începe de fapt întoarcerea pe verticală în vederea
explorării acestui câmp, şi cuprinde liniile 1 până la 312,5 (prima jumătate a liniei
313). Câmpul 2 începe cu a doua jumătate a liniei 313, cu care se începe de fapt
întoarcerea pe verticală în vederea explorării acestui câmp, şi se termină cu linia
întreagă 625. Rastrul vizibil (v. fig. 2.3 şi 3.3) pentru câmpul 1 începe cu a doua
jumătate a liniei 23 şi se termină cu linia întreagă 310, iar pentru câmpul 2 începe cu
linia întreagă 336 şi se termină cu prima jumătate din linia 623. Liniile 1÷22,5 şi
311÷312,5 din câmpul 1 precum şi liniile 312,5÷335 şi 622,5÷625 din câmpul 2 sunt
"stinse" (v. fig. 2.3, cu privire la necesitatea liniilor stinse la începutul şi la sfârşitul
cadrului de imagine explorat). În concluzie, numerotarea liniilor se face după cum se
succed în timp şi nu după cum sunt vizibile pe ecran.
38 Tehnici de explorare liniară - 2

¾ Pentru realizarea unei explorări întreţesute corecte este necesar ca


elementul de explorare să parcurgă acelaşi traseu pe cadrul de imagine, adică o curbă
închisă. În consecinţă, între frecvenţa liniilor fH şi frecvenţa câmpurilor fV , respectiv
frecvenţa cadrelor fC , trebuie să existe relaţiile:
Z
f H = Z ⋅ fC = fV (2.6)
2
din care se determină frecvenţa de explorare pe orizontală (frecvenţa liniilor) fH .
Parametrii explorării liniare întreţesute în standardul de televiziune european
sunt:
fV = 50 Hz iar TV = 20 ms,
fC = 25 Hz iar TC = 40 ms,
Z = 625 linii de explorare/cadru, Z/2 = 312,5 linii de explorare/câmp,
fH = 625 × 25 = 15.625 Hz iar TH = 64 μs.
Se constată că durata de explorare a unui cadru de imagine este de două ori
mai mare decât la explorarea progresivă.
¾ Impulsurile de sincronizare, pe orizontală cu frecvenţa fH, şi pe verticală cu
frecvenţa fV, sunt generate în camera de televiziune într-un bloc denumit
sincrogenerator. Pentru a se realiza o explorare întreţesută corectă, raportul între
frecvenţa liniilor şi frecvenţa câmpurilor trebuie păstrat riguros constant, egal cu
numărul liniilor dintr-un câmp, adică:
fH Z
= = 312,5 (2.7)
fV 2
În acest scop se foloseşte metoda divizării unei frecvenţe, egală cu dublul
frecvenţei liniilor (31.250 Hz ), dată de un oscilator pilot stabil.

: 2 fH = 15.625 Hz
(sincro H)

2fH

fV = 50 Hz
: Z (sincro V)

Fig. 2.6. Schema bloc a unui sincrogenerator cu divizare de frecvenţă.


2.3 - Explorarea cu deplasare intermitentă 39.

Sincrogeneratorul cu divizare de frecvenţă, prezentat în figura 2.6, se


caracterizează prin faptul că raportul fH/fV nu depinde de valoarea şi stabilitatea
frecvenţei oscilatorului. El este bine determinat de cele două rapoarte de divizare.

2.3. Explorarea cu deplasare intermitentă


Dispozitivele videocaptoare integrate care s-au impus în tehnica televiziunii
pentru captarea imaginii fac parte din clasa dispozitivelor cu transfer de sarcină (DTS).
Cele mai răspândite dispozitive din această clasă sunt dispozitivele cu cuplaj prin
sarcină (CCD – Charge Coupled Devices).
Ca senzori de imagine se utilizează dispozitive cu transfer de sarcină de tip
CCD bidimensionale realizate sub forma unei structuri matriciale. Numărul de
elemente de acumulare utilizate pe suprafaţa matriceală este determinat de standardul
de televiziune folosit. În aplicaţiile industriale se folosesc şi dispozitive cu transfer de
sarcină de tip CCD liniare [2].

Explorarea cu deplasare intermitentă se realizează prin adresarea secvenţială a


celulelor elementare din structura matriceală a unui dispozitiv videocaptor cu transfer
de sarcină de tip CCD.
Celula de bază a unui dispozitiv videocaptor cu transfer de sarcină, care
realizează transformarea imaginii optice în imagine electronică este condensatorul
MOS. Sarcina acumulată de celula MOS este proporţională cu iluminarea celulei.
Transferul sarcinii de la o celulă MOS la o celulă MOS vecină se realizează prin
modificarea tensiunii electrozilor.
Structura matriceală a unui dispozitiv videocaptor cu transfer de sarcină de tip
CCD este realizată în mai multe variante: CCD cu transfer pe cadre, CCD cu transfer
interlinii, CCD cu transfer interlinii pe verticală ş.a. Varianta cea mai răspândită este
CCD cu transfer pe cadre, a cărui structură matriceală este prezentată în figura 2.7.
Dispozitivul videocaptor este format din secţiunea de acumulare a sarcinilor
(secţiunea "imagine"), secţiunea de stocare a sarcinilor (secţiunea "memorie"),
protejată faţă de lumină, şi registrul de ieşire R, cu deplasare pe orizontală.
Pe durata cursei active pe verticală, în celulele din secţiunea "imagine" (celule
sensibile la lumină) se acumulează sarcini electrice proporţionale cu luminanţa
imaginii proiectate pe această secţiune. Se formează aşa-numita imagine electronică.
Aceste sarcini sunt transferate din secţiunea "imagine" în secţiunea "memorie"
pe durata stingerii pe verticală (St(V) în figura 2.8), cu ajutorul unor impulsuri de
comandă. Frecvenţa impulsurilor de comandă, fcd , este dată de numărul de linii TV
utilizate în dispozitivul CCD din camera TV, folosind relaţia:
nCCD
f cd = (2.8)
TH ⋅ ntransfer
40 Tehnici de explorare liniară - 2

unde: nCCD reprezintă numărul liniilor în dispozitivul videocaptor de tip CCD, iar
ntransfer reprezintă numărul liniilor pe durata cărora se face transferul informaţiei din
secţiunea "imagine" în secţiunea "memorie".

Fig. 2.7. Structura matriceală a unui dispozitiv videocaptor


de tip CCD cu transfer pe cadre.

În timp ce în secţiunea "imagine" are loc un nou proces de acumulare, sarcinile


electrice corespunzătoare fiecărei linii din secţiunea "memorie" sunt transferate, pe
durata stingerii pe orizontală aferente, în registrul R. Prin adresarea secvenţială a
secţiunii "memorie" se poate asigura o explorare progresivă sau o explorare întreţesută
a imaginii.
Informaţia din registrul R este citită element cu element pe durata cursei active
a fiecărei linii, astfel că la ieşirea registrului se obţine semnalul de imagine eV(t), având
amplitudinea proporţională cu sarcina acumulată de elementul de imagine
corespunzător din secţiunea "imagine". Frecvenţa de citire a registrului de deplasare
este determinată de numărul de elemente pe orizontală ale dispozitivului CCD folosit
în camera TV. În mod curent la ieşire se utilizează şi circuite amplificatoare de
tensiune, ce asigură un nivel de ieşire corespunzător.
În concluzie, pe durata cursei active a explorării pe verticală cele două secţiuni,
de "imagine" şi de "memorare", sunt izolate între ele, realizându-se, pe de o parte, o
nouă acumulare şi, pe de altă parte, deplasarea către ieşire a sarcinilor din registrul de
2.4 - Întrebări şi probleme 41.

deplasare R. Informaţia este citită, astfel, intermitent, prin transfer secvenţial, element
cu element şi linie după linie până la terminarea unui cadru de imagine.

S(H)


622 624 1 3 5
Câmpul 1

Semnal
video
St(V)

Comandă
transfer
Detaliu
Impulsuri de
comandă (fcd)

Fig. 2.8. Transferul informaţiei din secţiunea "imagine" în secţiunea "memorie".

În mod obişnuit, numărul elementelor de acumulare existente pe suprafaţa


matriceală a secţiunii "imagine" dintr-o cameră TV este de circa 440.000 pe un cip de
2/3 inch (59,9×76,2 mm), structurate, de exemplu, 768 elemente pe orizontală şi 576
elemente pe verticală (în catalog se foloseşte terminologia de pixel).

2.4. Întrebări şi probleme

1. Care este rolul impulsurilor de stingere şi de sincronizare din semnalul video


complex?
2. Care sunt variantele de explorare liniare utilizate în sistemele de redare a
semnalului video?
3. Care sunt parametrii explorării liniare progresive în standardul de televiziune
european?
4. Care sunt parametrii explorării liniare întreţesute în standardul de televiziune
european?
5. Care este condiţia realizării unei explorări întreţesute corecte şi cum se poate
obţine îndeplinirea acestei condiţii?
42 Tehnici de explorare liniară - 2

6. De ce s-a ales un număr impar de linii pentru realizarea unei explorări


întreţesute?
7. Să se prezinte principiul de funcţionare a dispozitivului videocaptor de tip
CCD cu transfer pe cadre.
8. Să se determine, în cazul unei explorări progresive şi, respectiv, a unei
explorări întreţesute, frecvenţa liniilor corespunzătoare unui sistem TV având
frecvenţa de explorare pe verticală de 100 Hz şi 625 linii de explorare.
R: 62,5 kHz; 31,25 kHz.
9. Pentru un sistem video cu explorare progresivă, având frecvenţa de explorare
pe verticală de 100 Hz şi 1600 linii de explorare, să se determine durata unei
linii de explorare.
R: 6,25 μs.
10. Să se determine numărul de impulsuri de comandă (tacte) necesare obţinerii
semnalului video, corespunzător unui cadru, la ieşirea unui dispozitiv
videocaptor CCD cu transfer pe cadre având rezoluţia de 768 × 576.
R: 443.136 tacte.
11. Să se determine frecvenţa necesară impulsurilor de comandă pentru transferul
pe durata a 7 linii de stingere a informaţiei din secţiunea "imagine" în secţiunea
"memorie" la un dispozitiv videocaptor CCD cu transfer pe cadre având 576 de
linii.
R: 1,286 MHz.
12. Se consideră o imagine tablă de şah formată din 48 pătrate (v. fig 2.4),
vizualizată pe un monitor cu diagonala de 70 cm într-un sistem TV cu 625 linii
de explorare. Să se determine: a) înălţimea cadrului vizibil pentru un raport de
aspect 4:3; b) numărul de pătrate pe orizontală şi pe verticală; c) durata
explorării unui pătrat de-a lungul unei linii; d) frecvenţa fundamentalei
semnalului de imagine obţinut în urma procesului de explorare; e) numărul
liniilor de explorare pentru redarea unui pătrat.
R: a) 42 cm; b) 8×6; c) 6,5 μs; d) 76,92 kHz; e) ≈ 96 linii.
13. Pe un monitor TV cu diagonala de 72 cm se vizualizează o miră tablă de şah cu
108 elemente. Să se determine: a) dimensiunea elementelor tablei de şah;
b) numărul liniilor de explorare pentru redarea unui element?
R: a) 4,8 cm; b) ≈ 64 linii.
14. Pe un monitor TV cu diagonala de 72 cm şi rezoluţia 1920×1080 se
vizualizează o miră tablă de şah cu 576 elemente. Să se determine: a) raportul
de aspect al imaginii; b) numărul de pătrate pe orizontală şi pe verticală;
c) dimensiunea elementelor tablei de şah; d) numărul liniilor de explorare
necesare pentru redarea unui element.
R: a) 16:9; b) 32×18; c) 2,4 cm; d) 60 linii.
3. Semnalul video complex

Semnalul video complex (SVC) se compune din semnalul de luminanţă, numit


şi semnal de imagine, semnalul de stingere complet şi semnalul complex de
sincronizare.

3.1. Semnalul de luminanţă (semnalul de imagine)


Semnalul electric care se obţine în urma procesului de explorare a imaginii
electronice de pe suprafaţa fotosensibilă a dispozitivului videocaptor şi este determinat,
în mod univoc, de luminanţa imaginii optice captate, poartă numele de semnal de
luminanţă (semnal de imagine). În literatura de specialitate se foloseşte şi denumirea
de semnal video (SV), care reprezintă de fapt semnalul electric ce conţine pe lângă
semnalul de imagine şi impulsurile de stingere.

În figura 3.1 se prezintă modul de obţinere a semnalului de luminanţă în


situaţia în care se presupune că elementul de explorare este de dimensiune infinit mică;
cu alte cuvinte, este punctiform. Altfel spus, celula de bază a dispozitivului videocaptor
cu transfer de sarcină, care realizează transformarea imaginii optice în imagine
electronică, este de dimensiune infinit mică.
În urma procesului de explorare a imaginii din figura 3.1.a, care conţine 4
niveluri de luminanţă: alb (Lmax), negru (Lmin) şi două niveluri de gri (L1, L2), se obţine
semnalul de luminanţă (semnalul video, SV), prezentat în figura 3.1.b pentru liniile de
explorare consecutive x→x' şi y→y'. Ca nivel de referinţă pentru semnalul de imagine
s-a ales nivelul de negru, nivelul maxim corespunzând la nivelul de alb. În acest caz
semnalul de imagine ia valori cu atât mai mari cu cât luminanţa elementului de imagine
explorat este mai mare. Ca nivel de referinţă pentru semnalul video s-a luat nivelul de
stingere, care corespunde nivelului de zero. Cu alte cuvinte, semnalul de imagine are
valoarea zero pe durata cursei de întoarcere pe orizontală x'→y.
Valoarea medie a semnalului de imagine, sau componenta continuă pe o durată
dată, corespunde luminanţei medii existentă în imagine de-a lungul traiectoriei de
explorare. Aşa cum se va vedea, datorită cuplajului prin condensator între etaje, această
componentă medie se pierde în unele puncte ale sistemului TV, dar poate fi refăcută ori
de câte ori dorim acest lucru, prin folosirea unui circuit special numit circuit de fixare
comandată a nivelului de stingere din semnalul video complex.
44 Semnalul video complex - 3

L1 Lmax Lmin Lmax L2 < L1

x x’ linia n
y y’ linia n+1

a.
SV ev(t)
Nivel de alb

Valoare medie

Nivel de negru
0 x x’ y y’ t Nivel de stingere
(nivel de zero)
b. Spaţiu de gardă

taH = 52 µs tStH = 12 µs
SVC
Cursa activă
100% Nivel de alb

Domeniul de transmitere
0,7V a informaţiei "imagine"
1VVV 1,5µs
35% Nivel de negru
Nivelul impulsurilor de stingere
Impuls de stingere 30%
0,3V St(H) Domeniul de transmitere
a informaţiei "sincro"
0% Nivelul impulsurilor de sincronizare
Impuls de sincronizare tSH = 4,7 µs
S(H) – sincro H
TH = 64 µs
linia n linia n+1
c.

Fig. 3.1. Structura semnalului video complex pe linia explorată:


a) imaginea explorată; b) semnalul de luminanţă
pe liniile xx' şi yy'; c) semnalul video complex.

Întrucât, în practică, elementul de explorare (celula de bază a dispozitivului


videocaptor) are dimensiune finită, semnalul de imagine rezultă, în fiecare moment, ca
o valoare medie a luminanţei tuturor elementelor de imagine incluse în limitele
suprafeţei elementului de explorare. Datorită acestui fapt, în procesul de formare a
semnalului de imagine apar distorsiuni, cunoscute sub denumirea de distorsiuni de
apertură.
3.1 - Semnalul de luminanţă 45.

Pentru a evidenţia efectul dimensiunii finite a elementului de explorare asupra


formei semnalului de imagine şi implicit asupra calităţii imaginii redate, se consideră o
imagine formată din bare verticale succesiv negre şi albe (definite prin luminanţa Lmin
şi, respectiv, Lmax), de diferite lăţimi lb, care este explorată de un element de explorare
de dimensiune d. Altfel spus, celula de bază a dispozitivului video captor cu transfer de
sarcină are dimensiunea d.
În figura 3.2.a se evidenţiază distribuţia luminanţei de-a lungul unei linii de
explorare. Se scoate, de asemenea, în evidenţă raportul între lăţimea barelor explorate
şi dimensiunea elementului de explorare. În figura 3.2.b se prezintă forma semnalului
de imagine obţinut, ev(t). Cu linie întreruptă s-a reprezentat forma semnalului de
imagine în cazul unui element de explorare ideal, de dimensiune infinit mică.

L
Lmax
lb lb lb
a.
Lmin

t
d
eV(t)

b.

1 t
lb ≥ d lb < d lb = d
2

Fig. 3.2. Efectul dimensiunii finite a elementului de explorare:


a) distribuţia luminanţei; b) prezenţa distorsiunilor de
apertură în forma semnalului de imagine.

Se constată că semnalul de imagine nu urmăreşte fidel variaţiile de luminanţă


de-a lungul traiectoriei de explorare. Sunt prezente aşa-numitele distorsiuni de
apertură, care se manifestă prin:
ƒ Salturile bruşte de luminanţă sunt redate cu un anumit front, ceea ce este
echivalent cu atenuarea componentelor de frecvenţă înaltă conţinute în semnalul de
imagine.
46 Semnalul video complex - 3

Efectul acestor distorsiuni se manifestă pe imaginea redată printr-o trecere


gradată de la negru la alb şi invers, ceea ce conduce la o redare neprecisă a
contururilor, adică la o limitare a clarităţii imaginii.
ƒ Amplitudinea semnalului de imagine se micşorează pe măsură ce lăţimea
barelor explorate este mai mică decât dimensiunea elementului de explorare, adică pe
măsură ce creşte frecvenţa semnalului video. Cu alte cuvinte, se atenuează
componentele de frecvenţă înaltă, care corespund detaliilor fine din imagine.
Efectul acestor distorsiuni se manifestă pe imaginea redată prin reducerea
contrastului imaginii celor două bare vecine, ceea ce conduce, de fapt, la o pierdere în
fineţea de detaliu şi în numărul de gradaţii de luminanţă (se limitează posibilitatea de
reconstituire a detaliilor fine din imagine).
Dacă avem în vedere o imagine formată din bare verticale succesiv albe şi
negre, de lăţimi egale, pe care o îndepărtăm continuu de obiectivul camerei TV,
realizându-se în acelaşi timp şi o focalizare a imaginii pe suprafaţa fotosensibilă
explorată, se constată o micşorare a contrastului imaginii. Pentru o anumită distanţă a
imaginii faţă de obiectivul camerei, lăţimea a două bare vecine de pe suprafaţa
fotosensibilă devine egală cu dimensiunea elementului de explorare şi pentru acest caz
semnalul de imagine devine practic constant în timp, corespunzător unei componente
de gri (valoarea medie a luminanţei celor două bare explorate simultan). Imaginea
redată se caracterizează printr-o luminanţă aproximativ constantă (un gri continuu), ne
mai fiind posibilă discernerea barelor verticale în imaginea redată.

În concluzie, dimensiunea finită a elementului de explorare are influenţă


asupra calităţii imaginii redate, în sensul că este mai puţin bogată în detalii fine şi
prezintă o limitare a clarităţii. În practică, camerele TV sunt prevăzute cu circuite de
corecţie a distorsiunilor de apertură, a căror funcţionare se bazează pe accentuarea
progresivă a componentelor de frecvenţă înaltă din semnalul video.

3.2. Semnalele de stingere şi de sincronizare


La reconstituirea imaginii pe ecranul tubului cinescop, fasciculul de explorare
trebuie "stins" pe durata întoarcerii pe orizontală, după fiecare linie de explorare, şi pe
verticală, după fiecare câmp.
În acest scop se adaugă semnalului de imagine impulsuri de stingere pe
orizontală, St(H), şi, respectiv, impulsuri de stingere pe verticală, St(V), care împreună
formează semnalul de stingere complet.
Semnalul de stingere complet prezintă următoarele particularităţi:
¾ Durata impulsurilor de stingere pe orizontală, respectiv pe verticală, este
mai mare decât timpul necesar pentru transferul sarcinilor fiecărei linii şi, respectiv,
fiecărui câmp în dispozitivele videocaptoare cu transfer de sarcină de tip CCD, sau
decât timpul necesar pentru întoarcerea pe linii şi, respectiv, pe câmpuri a fasciculului
de explorare în tubul cinescop.
3.2 - Semnalele de stingere şi de sincronizare 47.

¾ Pentru înlăturarea unor nepotriviri între imaginile captate cu diferite


camere TV, se folosesc la recepţie impulsuri de stingere cu o durată ceva mai mare
decât a celor generate la emisie. Mai mult, modificarea raportului de aspect al imaginii
redate pe ecranul tubului cinescop, între 4:3 şi 2:1, se realizează tot prin modificarea
duratei impulsurilor de stingere de la recepţie.
¾ Pentru a nu apare, pe durata cursei de întoarcere, urma fasciculului de
explorare pe ecranul tubului cinescop, nivelul impulsurilor de stingere este inferior
nivelului de negru din semnalul imagine (prezenţa spaţiului de gardă din fig. 3.1.b şi
c). Mai mult, introducerea nivelului de stingere asigură un nivel fix de negru, indiferent
de conţinutul imaginii transmise, prin folosirea unui circuit special numit circuit de
fixare comandată a nivelului de stingere din semnalul video complex.
¾ Pentru standardul european, durata impulsului de stingere pe orizontală
este tStH = 12 μs, iar durata impulsului de stingere pe verticală este egală cu durata a 25
linii de explorare, adică tStV = 25⋅TH = 1,6 ms (în care durata unei linii este TH = 64 μs,
v. fig. 3.1.c şi fig. 3.3).

Pentru refacerea corectă a imaginii la recepţie, procesele de explorare de la


recepţie şi de la emisie trebuie să se desfăşoare sincron (v. fig. 1.5). În acest scop se
transmit de la camera TV, împreună cu semnalul video, impulsuri de sincronizare pe
orizontală, S(H), numite şi sincro H, cât şi impulsuri de sincronizare pe verticală, S(V),
numite şi sincro V.
Aceste impulsuri de sincronizare, plasate pe impulsul de stingere pe orizontală,
respectiv pe impulsul de stingere pe verticală, împreună cu impulsurile de preegalizare,
de crestare şi de postegalizare, plasate, de asemenea, pe impulsul de stingere pe
verticală (v. fig. 3.3), formează semnalul complex de sincronizare.

Semnalul rezultat prin însumarea semnalului video (format din semnalul de


imagine şi semnalul de stingere complet) şi semnalul complex de sincronizare poartă
numele de semnal video complex (SVC).
Structura şi forma semnalului video complex pentru o linie de explorare este
prezentată în figura 3.1.c, iar pentru cele două câmpuri − în figura 3.3. În figura 3.3.a
este dată structura semnalului SVC pentru sfârşitul câmpului 2 şi începutul câmpului 1,
iar în figura 3.3.b − pentru sfârşitul câmpului 1 şi începutul câmpului 2. Numerotarea
liniilor şi a câmpurilor corespunde recomandării CCIR.
Se observă, pe scara de amplitudini, prezenţa a patru niveluri caracteristice
pentru semnalul video complex: nivelul impulsurilor de sincronizare, nivelul
impulsurilor de stingere, nivelul de negru şi nivelul de alb.
Semnalul SVC are o amplitudine maximă vârf la vârf de 1 V pe o impedanţă
de 75 Ω, adică 0,3 V pentru domeniul de transmitere a informaţiei "sincronizare" şi
0,7 V pentru domeniul de transmitere a informaţiei "imagine".
tSH = 12 µs Impuls de stingere pe verticală St(V) Semnal de
imagine
tStV = 25 TH = 1,6 ms
2,5 TH tSV = 2,5 TH=160µs 2,5 TH
Impulsuri de Impuls S(V) Impulsuri de Impulsuri de sincronizare
de sincronizare pe postegalizare pe orizontală
preegalizare verticală crestat

622 623 624 625 1 2 3 4 5 6 22 23 24

TH 0,5TH 0,5TH TH
48 Semnalul video complex - 3

Câmpul 2 Câmpul 1
(câmpul liniilor pare) Impuls de sincronizare pe
(câmpul liniilor impare)
orizontală S(H)
Impuls de stingere pe orizontală
a.
St(H)
Impuls de stingere pe verticală St(V)
tStV = 25 TH = 1,6 ms 12 µs

2,5 TH tSV = 2,5 TH=160µs 2,5 TH


Impulsuri de Impuls S(V) Impulsuri de Impulsuri de sincronizare
preegalizare de sincronizare pe postegalizare pe orizontală
verticală crestat

309 310 311 312 313 314 315 316 317 318 319 335 336 337
TH TH
Câmpul 1 Câmpul 2
(câmpul liniilor impare) (câmpul liniilor pare)
b.

Fig. 3.3. Structura semnalului video complex pe cele două câmpuri (pe cadru de imagine).
3.2 - Semnalele de stingere şi de sincronizare 49.

Semnalul complex de sincronizare prezintă următoarele particularităţi:


¾ Impulsurile "sincro H" şi "sincro V" se folosesc pentru sincronizarea
circuitelor de baleiaj pe orizontală, respectiv pe verticală, din receptorul TV. Efectul
lor constă în comanda întoarcerii spotului de explorare pe orizontală, respectiv pe
verticală, la sfârşitul fiecărei linii de explorare, respectiv la sfârşitul fiecărui câmp
(cadru de imagine, în cazul explorării progresive).
Impulsurile de sincronizare se adaugă semnalului video în timpul acţiunii
impulsurilor de stingere şi în sensul negrului, pentru a nu fi vizibile pe imaginea redată
(v. fig. 3.1.c). Acest lucru permite şi extragerea impulsurilor de sincronizare din
semnalul video complex printr-o separare după amplitudine.
Pentru a fi posibilă separarea impulsurile "sincro V" de impulsurile "sincro H",
impulsurile de sincronizare pe verticală au o durată mult mai mare decât impulsurile de
sincronizare pe orizontală: tSV = 2,5⋅TH = 160 μs iar tSH = 4,7 μs. În acest caz,
extragerea impulsurilor de sincronizare S(V) din semnalul de sincronizare S(H)+S(V)
se realizează printr-o separare după durată, care constă în transformarea diferenţei de
durată dintre cele două tipuri de sincroimpulsuri în diferenţă de amplitudine. Se
foloseşte în acest scop un circuit de integrare RC, a cărui constantă de timp RC
îndeplineşte condiţia: 4,7 μs << (3÷5)RC ≤ 160 μs, şi un comparator de tensiune, care,
prin alegerea corectă a tensiunii de referinţă Uprag , elimină impulsurile S(H) şi
generează impulsul S(V), după cum se vede în figura 3.4.

S(H) S(V) R
+
C
- uIE
uIN uC Uprag Comparator
tSH tSV S(V)
S(H) + S(V) de tensiune
4,7 µs 160 µs
uIN uC

Uprag
S(V) uIE

160 µs/50 Hz

Fig. 3.4. Separarea impulsurilor "sincro V" de impulsurile "sincro H".

În receptorul TV, extragerea impulsurilor de sincronizare din semnalul video


complex se face în blocul denumit sincroprocesor, care realizează cele două operaţii,
de separare după amplitudine a semnalului de sincronizare S(H)+S(V) din semnalul
video complex şi de separare după durată a impulsurilor S(V) din semnalul S(H)+S(V).
50 Semnalul video complex - 3

¾ Impulsurile de preegalizare, de crestare şi de postegalizare sunt necesare


pentru a asigura o explorare întreţesută corectă, având în vedere utilizarea explorării
întreţesute cu număr impar de linii de explorare (Z = 625 − standardul european)
[6, paragraful 1.3.2]. Cu alte cuvinte, rolul acestor impulsuri este legat de funcţionarea
corectă a baleiajului cadre, adică de realizarea unei întreţeseri corecte a liniilor din cele
două câmpuri. La o întreţesere necorectă, s-ar putea ca liniile din cele două câmpuri să
se suprapună, situaţie care ar fi similară unei explorări cu jumătate din numărul de linii.
Ele menţin, de asemenea, sincronizarea baleiajului pe orizontală pe durata
impulsului de stingere pe verticală. Pe frontul căzător al impulsurilor, marcat cu
săgeată în figura 3.3, se declanşează cursa de întoarcere a baleiajului pe orizontală. În
etapa actuală, când performanţele circuitelor de sincronizare au crescut destul de mult,
structura semnalul de sincronizare pe durata stingerii pe verticală poate fi simplificată,
prin reducerea numărului de impulsuri de egalizare şi crestare [7].
¾ În figura 3.5 se prezintă legătura între oscilograma unei linii de explorare
(forma semnalului SVC) şi traiectoria de explorare corespunzătoare.

SVC tStH = 12 µs
tStH Cursa activă Zone în care fasciculul
taH = 52 µs de explorare este stins
x yz vw
linia n-1
y x
St(H) z linia n
v
S(H)
w
linia n+1
t1 t2 t3 t4 t5 t Porţiunea vizibilă pe H
Cursa de
întoarcere Cursa directă (lăţimea cadrului vizibil)
tiH tdH
linia n-1 linia n linia n+1 Porţiunea baleiată pe H
TH = 64 µs (lăţimea cadrului explorat)

Fig. 3.5. Legătura între oscilograma unei linii şi traiectoria de explorare.

La momentul t1, frontul anterior al impulsului de sincronizare S(H) comandă


declanşarea cursei de întoarcere pe orizontală în vederea explorării liniei n. Cursa de
întoarcere durează până în momentul t2, moment determinat de caracteristicile
bobinelor de deflexie pe orizontală din receptorul TV. Pe durata cursei de întoarcere,
tiH , spotul de explorare parcurge traiectoria de întoarcere x→y, fiind, de fapt, ''stins".
Din momentul t2 elementul de explorare începe să descrie cursa directă a liniei
n (traiectoria y→w), care se încheie în momentul t5, când apare frontul anterior al
următorului impuls de sincronizare. Acesta comandă declanşarea cursei de întoarcere
pe orizontală în vederea explorării liniei următoare, n+1. Porţiunile y→z şi v→w,
corespunzătoare începutului, respectiv sfârşitului cursei directe a liniei n, sunt "stinse"
de către impulsul de stingere pe orizontală, care durează până în momentul t3 şi,
3.3 - Întrebări şi probleme 51.

respectiv,
pectiv, de următorul impuls de stingere, care are prevăzut un palier anterior din
momentul t4 până în momentul t5, de 1,5 μs. Necesitatea acestor stingeri este legată de
faptul că detaliile reproduse la marginile cadrului apar distorsionate în imaginea redată
(v. paragraful 2.1 şi fig. 2.3).
Din momentul t3 , când fasciculul se găseşte în punctul z (în partea stângă a
cadrului vizibil), până în momentul t4 , corespunzător punctului v (în partea dreaptă a
cadrului vizibil), elementul de explorare descrie cursa activă pe orizontală
corespunzătoare liniei n, ce poartă informaţia video (traiectoria z→v). Durata cursei
active pe orizontală este de taH = TH − tStH = 52 μs.
În mod similar se poate prezenta legătura între oscilograma unui câmp şi
limitele zonelor explorate pe verticală pentru cele două câmpuri. Un câmp este
delimitat practic de fronturile anterioare ale impulsurilor de sincronizare pe verticală,
care încadrează liniile active (287,5 linii active/câmp), şi liniile stinse (25 linii
stinse/câmp) [6]. Durata cursei active pe verticală este de taV = TV − tStV = 18,4 ms.
În concluzie, o linie de explorare, respectiv un câmp, sunt delimitate de
fronturile anterioare ale impulsurilor de sincronizare ce încadrează cursa activă de
explorare şi care comandă declanşarea cursei de întoarcere. Pe această concluzie se
bazează sincronizarea generatoarelor de baleiaj din receptorul TV.

3.3. Întrebări şi probleme


1. Care este efectul dimensiunii finite a elementului de explorare asupra formei
semnalului de imagine şi implicit asupra calităţii imaginii redate?
2. Cum se explică posibilitatea separării după amplitudine a sincroimpulsurilor
din semnalul video complex? De ce impulsurile de sincronizare pe verticală au
o durată mult mai mare decât impulsurile de sincronizare pe orizontală?
3. Să se prezinte legătura între oscilograma unei linii de explorare (forma
semnalului video complex) şi traiectoria de explorare corespunzătoare.
4. Cum se realizează operaţia de separare după durată a sincroimpulsurilor S(V)?
5. Pentru imaginile din figura 3.6, să se deseneze la scară oscilogramele
semnalului video complex pentru liniile de explorare x–x′.

x x’
x x’

Fig. 3.6.
52 Semnalul video complex - 3

6. Pentru imaginile din figura 3.6, să se deseneze la scară oscilogramele


semnalului video complex corespunzătoare unui cadru de imagine,
considerând că se realizează o explorare întreţesută.
7. Pentru imaginea din figura 3.7, să se deseneze la scară oscilogramele
semnalului video complex pentru liniile de explorare x–x′, y–y′.

x x’

y y’

Fig. 3.7.

8. De la un generator de miră TV se transmite la un monitor TV semnalul video


complex, a cărui oscilogramă este prezentată în figura 3.8. Ce imagine va fi
redată pe ecranul monitorului?
9.

Fig. 3.8.

10. De la un generator de miră TV se transmite la un monitor TV semnalul video


complex, a cărui oscilogramă este prezentată în figura 3.9. Ce imagine va fi
redată pe ecranul monitorului?

Fig. 3.9
4. Spectrul de frecvenţe al semnalului video

Cunoaşterea caracteristicilor în domeniul frecvenţă ale semnalului video


asigură, pe de o parte, obţinerea în mod eficient a unei imagini de calitate bună, şi, pe
de altă parte, posibilitatea de a introduce semnale suplimentare în banda ocupată de
semnalul video. Structura particulară a spectrului de frecvenţe al semnalului video
permite şi este folosită pentru transmiterea informaţiei de crominanţă în sistemele TV
în culori actuale, precum şi a unor date suplimentare de interes general, de exemplu
sistemul de tip teletext.

4.1. Componenta medie a semnalului video


Semnalul video eV(t) conţine pe lângă componenta variabilă ev(t), care reflectă
conţinutul imaginii, şi o componentă continuă EV (denumită şi componentă medie),
care reflectă informaţia referitoare la valoarea medie a luminanţei imaginii pe o
anumită durată de timp, adică:
TH
1
eV (t ) = EV + ev (t ) = ∫ e (t ) ⋅ d t + e (t )
V v (4.1)
TH 0

Componenta medie variază la schimbarea conţinutului imaginii, dar se


modifică şi în funcţie de iluminarea scenei captate.
În televiziune, trebuie evitate imaginile ale căror luminanţă medie variază cu o
frecvenţă mai mare de 3 Hz, deoarece imaginile redate sunt percepute cu un efect
supărător de licărire. Din acest motiv, domeniul de frecvenţe al componentei medii este
limitat la (0 ÷ 3) Hz.
Dificultăţile tehnice legate de realizarea unui sistem de televiziune, care să fie
echivalent cu un circuit de curent continuu, pentru a putea transmite componenta
medie, au determinat dezvoltarea tehnicii televiziunii pe baza cuplajului prin
condensator. Componenta medie a semnalului video, blocată de condensatorul de
cuplaj, poate fi redată semnalului video în orice punct al canalului video, unde este
necesară prezenţa sa, cu ajutorul unor circuite speciale, denumite circuite de fixare (de
aliniere) a nivelului. Acest lucru este posibil datorită prezenţei în semnalul video
54 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

complex a nivelului impulsurilor de stingere, care nu este dependent de conţinutul


imaginii.
Pierderea componentei medii a semnalului video are implicaţii atât asupra
calităţii imaginii redate, cât şi asupra sistemului de transmisie.
Pentru a scoate în evidenţă efectul pierderii componentei medii, se are în
vedere explorarea a două imagini limită din punct de vedere al nivelului de
luminanţă şi deci al valorii componentei medii: una formată dintr-o bară
verticală albă pe fond negru, iar cealaltă - o bară verticală neagră pe fond alb
(fig. 4.1). Pentru linia de explorare x→x', se prezintă în figura 4.1.a semnalul
video complex cu componentă continuă, iar în figura 4.1.b - acelaşi semnal fără
componentă continuă. Valoarea medie a semnalului video complex s-a stabilit astfel
încât suprafeţele simplu haşurate şi, respectiv, dublu haşurate să fie egale pe perioada
în care conţinutul imaginii nu se schimbă. Din exemplul prezentat, se constată că în
lipsa componentei continue nivelurile impulsurilor de stingere şi de sincronizare
precum şi nivelurile de referinţă pentru negru şi alb din semnalul video complex nu se
menţin la aceeaşi valoare, ci se modifică în funcţie de conţinutul imaginii.

(1) (2)

x x’ x x’

eV eV
Nivelul de alb

ev(t)
a. ev(t)
Nivelul de EV2 >> EV1
negru
EV1 Nivelul de
0 t 0 t stingere
Nivelul de
TH TH sincronizare

eV-EV1 Nivelul eV-EV2


de alb
b. ev(t) Nivelul de alb
EV=0 EV=0
0 t 0 t
Nivelul de ev(t)
negru Nivelul de
Nivelul de stingere
Nivelul de Nivelul de stingere
sincronizare negru
Nivelul de sincronizare

Fig. 4.1. Efectul pierderii componentei medii: (1), (2) imaginile explorate;
a) semnalele video complex cu componentă medie;
b) semnalele video complex fără componentă medie.
4.1 - Componenta medie a semnalului video 55

Consecinţele netransmiterii componentei medii sunt următoarele:


ƒ Reproducerea unei imagini pe baza semnalelor video fără componentă
continuă determină alterarea redării nuanţelor de gri şi a nuanţelor de culoare ale
regiunilor din imagine. De exemplu, nivelul de negru din prima imagine şi cel de alb
din a doua imagine sunt redate prin niveluri de gri foarte apropiate.
ƒ Mărirea gamei dinamice a semnalului video complex (în medie de 1,5 ori),
deci şi a canalului de transmisie.
ƒ Alterarea nivelurilor de gri şi a culorilor în circuitele neliniare de
corecţie, în conversia analog-digitală etc.
ƒ Faptul că impulsurile de stingere nu sunt aliniate la acelaşi nivel
perturbă funcţionarea unor circuite din canalul video al camerei TV: circuitul de
adăugare a impulsurilor de sincronizare la semnalul video, circuitul de corecţie
de gamma, circuitul de limitare a nivelului de alb etc. De asemenea, are loc o
perturbare a funcţionării unor circuite din receptorul TV: circuitul de reglare
automată a amplificării, circuitul de separare a impulsurilor de sincronizare etc.

Pentru a se asigura o redare optimă a imaginii pe ecranul tubului cinescop,


adică imaginea să prezinte o luminanţă şi un contrast maxim, receptorul TV este
prevăzut cu două reglaje: un reglaj de luminanţă (strălucire) şi un reglaj de contrast. În
acest fel se asigură redarea corectă a nivelurilor de luminanţă pe ecranul tubului
cinescop.
În cele ce urmează, se prezintă rolul celor două reglaje şi efectul lor asupra
redării corecte a nivelurilor de luminanţă din imaginea originală.
Întrucât tubul cinescop este comandat de către semnalul video complex între
grila de comandă şi catod, acesta este definit, în cele ce urmează, prin caracteristica sa
de transfer, prezentată în figura 4.2. Ea exprimă dependenţa dintre tensiunea aplicată
între grila de comandă şi catod, u g1k , adică tensiunea de modulaţie în intensitate a
fasciculului de electroni care bombardează ecranul, şi luminanţa ecranului, L.
Luminanţa imaginii redate este maximă, de valoare Lmax , dacă nivelul de alb
din imagine stabileşte punctul de funcţionare al tubului cinescop, pe caracteristica sa de
transfer, în punctul A, caracterizat printr-un curent de fascicul, if , optim din punct de
vedere al luminanţei ecranului şi al duratei de viaţă a tubului cinescop.
Contrastul în imagine este maxim dacă nivelul de negru din imagine
deplasează punctul de funcţionare al tubului cinescop, pe caracteristica de transfer, din
A în N. Cu alte cuvinte, contrastul în imagine este maxim dacă se utilizează întreaga
porţiune a caracteristicii de transfer, între punctele A şi N, şi are valoarea K= Lmax /Lmin.
Cazul prezentat în figura 4.2.a corespunde unei redări corecte a nivelurilor de
luminanţă din imaginea originală: alb, 4 niveluri (tonuri) de gri şi negru, corespunzător
unei imagini formate din şase bare verticale. Nivelul de stingere determină blocarea
("stingerea") fasciculului de electroni (punctul B).
56 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

Prin reglajul de luminanţă se asigură, de fapt, reglarea negativării grilei de


comandă a tubului cinescop faţă de catod, adică se adaugă o componentă continuă
negativă semnalului video complex aplicat între grila de comandă şi catod. Dacă se are
în vedere cazul prezentat în figura 4.2.b, prin reglajul de luminanţă se face o translatare
a semnalului video complex spre stânga, faţă de caracteristica de transfer. Se constată o
redare necorectă a nivelurilor de luminanţă din imaginea originală. Nu este redat
nivelul de alb, fiind redate 3 niveluri de gri şi nivelul de negru. Cu alte cuvinte,
imaginea redată conţine trei bare verticale de gri şi trei bare de negru. Pentru o tensiune
de negativare suficient de mare a grilei de comandă faţă de catod, nu mai sunt redate
nici nivelurile de gri, imaginea fiind întunecată.
Prin reglajul de contrast se asigură, de fapt, reglarea amplitudinii vârf la vârf a
semnalului de luminanţă, prin reglarea amplificării unui etaj amplificator, numit
amplificator de luminanţă. Dacă se are în vedere cazul prezentat în figura 4.2.c, prin
reglajul de contrast s-a mărit amplitudinea semnalului de luminanţă. Se constată o
redare necorectă a nivelurilor de luminanţă din imaginea originală. Sunt redate doar
două niveluri de gri pe lângă nivelurile de alb şi negru. Cu alte cuvinte, imaginea
redată conţine două bare verticale albe, două bare de gri şi două bare de negru.

Fig. 4.2. Redarea nivelurilor de luminanţă pe ecranul tubului cinescop:


a) redarea optimă a imaginii; b) efectul reglajului de luminanţă;
c) efectul reglajului de contrast.
4.1 - Componenta medie a semnalului video 57

Acţionând pe rând cele două reglaje, de luminanţă şi de contrast, se poate


asigura aplicarea corectă a semnalului video complex la electrodul de comandă al
tubului cinescop, adică nivelul de alb să corespundă luminanţei maxime (punctul A) şi
nivelul de negru – luminanţei minime (punctul N).

(1) (2)
L
if

A Lmax

N Lmin
B
-ug1k 0 t
-Ug1k
Nivel de stingere Nivel de alb
(blocare)
(1)
Nivel de negru

EV1-EV2
(2)

Fig. 4.3. Redarea incorectă a nivelurilor de luminanţă pe ecranul


tubului cinescop în lipsa componentei continue.

În figura 4.3 se scoate în evidenţă faptul că nu este posibilă redarea corectă a


nivelurilor de luminanţă din imaginea originală, pe ecranul tubului cinescop, în cazul în
care se comandă tubul cinescop între grila de comandă şi catod cu un semnal video
complex fără componentă continuă. Pentru a exemplifica acest lucru, în figura 4.3 se
prezintă redarea pe un tub cinescop a imaginilor (1) şi (2), definite prin semnalul video
complex fără componentă continuă (v. fig.4.1.b).
Printr-o reglare corespunzătoare a negativării grilei de comandă faţă de catod
(- U g1k ) şi a amplitudinii semnalului video complex, folosind în acest scop reglajele de
luminanţă şi, respectiv, de contrast ale receptorului TV, se poate asigura aplicarea
corectă a semnalului video complex, corespunzător imaginii (1), la electrodul de
58 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

comandă al tubului de cinescop, adică nivelul de alb să corespundă luminanţei maxime


Lmax (punctul A) şi nivelul de negru – luminanţei minime Lmin (punctul N). Cu alte
cuvinte, printr-o reglare corespunzătoare a luminanţei şi a contrastului se poate asigura
redarea optimă a imaginii (contrast şi luminanţă maximă), adică utilizarea întregii
porţiuni (între punctele A şi N) a caracteristicii de transfer a tubului cinescop.
Dacă pentru aceeaşi poziţie a reglajelor de luminanţă şi de contrast, se aplică la
electrodul de comandă al tubului cinescop semnalul video complex corespunzător
imaginii (2), se constată o redare necorespunzătoare a imaginii, în sensul că suprafeţele
de alb din imaginea originală vor fi redate prin suprafeţe de gri pe ecranul tubului
cinescop.
În concluzie, pierderea componentei continue conduce la distorsiuni de gradaţii
de luminanţă în imaginea redată. Cu cât componenta continuă care se pierde este de
valoare mai mare, cu atât mai puţine trepte de luminanţă (de gri) sunt redate, iar albul
este deplasat spre negru.
Din punct de vedere al efectului obţinut pe ecranul tubului cinescop, pierderea
componentei continue este echivalentă cu creşterea negativării grilei de comandă faţă
de catod, cu o valoare egală cu valoarea componentei continue pierdute (EV1–EV2 în
cazul imaginilor din fig. 4.1).

Întrucât amplificatorul video din receptoarele TV este format din cel mult două
etaje, acesta este prevăzut cu cuplaj în curent continuu între etaje. În acest caz, pentru
redarea pe ecranul tubului cinescop a luminanţei medii a imaginii originale, este
necesară prezenţa componentei continue în semnalul video complex obţinut după
demodulatorul video. Ca urmare, semnalul video complex, care modulează la emisie
purtătoarea de imagine, trebuie să conţină componenta continuă.
În general, trebuie restabilită componenta medie a semnalului video înaintea
oricărei prelucrări de semnal din canalul video al camerei TV: adăugarea impulsurilor
de sincronizare la semnalul video, corecţia de gamma, corecţia de apertură, limitarea
nivelului de alb, conversia analog-digitală.

4.2. Restabilirea componentei medii a semnalului video


Metoda restabilirii componentei medii a semnalului video se bazează pe
fixarea comandată a nivelului de stingere (palierul fiecărui impuls de stingere linii de
după impulsul de sincronizare) la o valoare bine stabilită. Acest lucru este posibil
datorită prezenţei în semnalul video complex a nivelului impulsurilor de stingere, care
există independent de conţinutul imaginii.
Schema de principiu a unui circuit de fixare comandată a nivelului de stingere
este prezentată în figura 4.4.a. Circuitul constă din condensatorul C, comutatorul K cu
conducţie bidirecţională şi sursa de referinţă EF. Comutatorul lucrează în regim de
comutare, indiferent de valoarea şi polaritatea tensiunii EF, pe care se fixează nivelul de
stingere al semnalului video.
4.2 - Restabilirea componentei medii a semnalului video 59

Fig. 4.4. Restabilirea componentei medii a semnalului video prin fixarea


comandată a nivelului de stingere: a) schema de principiu a unui
circuit de fixare comandată; b) SVC fără componentă medie;
c) SVC cu componentă medie.

În cele ce urmează se prezintă funcţionarea circuitului de fixare a nivelului, cu


referire la oscilogramele din figura 4.4, unde s-au avut în vedere cele două situaţii
prezentate în figura 4.1.b.
La aplicarea impulsului de comandă ucd , care acţionează pe timpul transmiterii
palierului posterior al impulsului de stingere, comutatorul K este închis. Ca urmare:
60 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

ƒ Tensiunea la ieşirea circuitului de restabilire a componentei medii a


semnalului video, în cazul în care se neglijează căderea de tensiune pe comutator, este:
uIE = EF (4.2)
ƒ Condensatorul C se încarcă sau se descarcă (în funcţie de sensul de variaţie
a componentei continue) prin rezistenţa de ieşire a sursei de semnal, RIE, şi rezistenţa
comutatorului K, RK.
Întrucât, în cazurile prezentate în figura 4.4.b, valoarea tensiunii EF este mai
mare decât valoarea nivelului de stingere din semnalul video, condensatorul se încarcă
cu polaritatea din figură; în primul caz la tensiunea:
UC1 = EF – u IN = EF – (-USt1) = EF + USt1 (4.3)
iar în al doilea caz:
UC2 = EF – (-USt2) = EF + USt2 (4.4)
Pentru a putea prelua variaţia componentei continue pe durata impulsului de
comandă t C , trebuie satisfăcută condiţia [6]:

C ּ(RIE + RK) ≤ t C / 2,3 (4.5)


ceea ce impune folosirea unei surse de semnal video cu rezistenţă de ieşire mică.
Între două impulsuri de comandă, comutatorul K fiind deschis, tensiunea pe
condensator variază foarte puţin, cu condiţia ca rezistenţa de intrare a etajului
separator, RIN, să fie foarte mare, adică să fie îndeplinită condiţia [6]:
C·RIN ≥ 100 (TH – t C ) (4.6)
În aceste condiţii, tensiunile la ieşirea circuitului, în cele două cazuri
prezentate în figura 4.4.b, sunt:
u IE = u IN + u C = (− U St1 + ev (t )) + (E F + U St1 ) = E F + ev (t ) (4.7)

u IE = u IN + u C = (− U St2 + ev (t )) + (E F + U St2 ) = E F + ev (t ) (4.8)


rezultând o fixare a nivelului de stingere pe tensiunea EF şi, astfel, o restabilire a
componentei continue în semnalul video.

Trebuie menţionat că, prin acţiunea lor, circuitele de fixare a nivelului elimină
din semnalul video semnalele perturbatoare de joasă frecvenţă suprapuse peste
semnalul util, cum ar fi brumul de reţea cu frecvenţa de 50 Hz, dacă acestea s-au mixat
aditiv în diferite puncte ale canalului video, spre exemplu, la transmiterea semnalului
video complex pe cabluri coaxiale lungi, ce leagă camera TV de monitoarele TV într-
un sistem TV în circuit închis. Din acest motiv, la intrarea video din monitorul TV
4.3 - Limitele de frecvenţă ale spectrului semnalului video 61

găsim un circuit de fixare a nivelului, fără a fi necesar din punct de vedere al restabilirii
componentei medii.

4.3. Limitele de frecvenţă ale spectrului semnalului video


Definiţia unei imagini este o mărime care caracterizează calitatea reproducerii
detaliilor fine într-o imagine. O imagine cu definiţie mică se caracterizează prin faptul
că îi lipseşte claritatea şi contrastarea. Definiţia unei imagini de televiziune depinde de
puterea de rezoluţie a sistemului de televiziune, adică de capacitatea lui de a discerne,
transmite şi reda detaliul fin prezent în imaginea televizată.
Puterea de rezoluţie a unui sistem TV depinde de calitatea echipamentelor de
televiziune, adică de rezoluţia camerei TV şi a receptorului TV. Cu alte cuvinte,
puterea de rezoluţie a unui sistem TV depinde de:
ƒ performanţele dispozitivului videocaptor (numărul şi dimensiunea
elementelor de acumulare utilizate pe suprafaţa matriceală a secţiunii "imagine" a
CCD-lui) şi ale tubului cinescop (dimensiunea fasciculelor de explorare);
ƒ rezoluţia pe verticală a sistemului TV, care este determinată de numărul de
linii de explorare al sistemului;
ƒ rezoluţia pe orizontală a sistemului TV, care este determinată de lăţimea de
bandă a canalului video.

4.3.1. Rezoluţia pe verticală a sistemului TV

Rezoluţia pe verticală caracterizează capacitatea unui sistem TV de a discerne


linii de definiţie orizontale în imaginea televizată (figura 4.5), adică linii succesiv negre
şi albe având lăţimea determinată de limita de rezoluţie pe verticală, adică egală cu
pasul de explorare δ, unde δ = h / Za .
Definiţia maximă pe verticală depinde de numărul liniilor de explorare active
Za dintr-un cadru de imagine, întrucât pot fi redate cel mult Za linii de definiţie
orizontale. Cu alte cuvinte, într-o imagine pot fi redate pe verticală cel mult Za
elemente de imagine (detalii la limita de rezoluţie).
În realitate rezoluţia pe verticală este mai mică, fiind afectată, în cazul tubului
cinescop, de diametrul finit al fasciculului de explorare şi de calitatea întreţeserii
explorării, iar în cazul unui dispozitiv videocaptor, de dimensiunea elementelor de
acumulare de pe suprafaţa matriceală a CCD-lui.

Pentru a evidenţia felul în care dimensiunea elementului de explorare afectează


rezoluţia pe verticală, se au în vedere situaţiile limită prezentate în figura 4.5. Imaginile
conţin Za linii de definiţie orizontale, supuse procesului de explorare cu un element de
explorare având dimensiunea egală cu pasul de explorare δ.
62 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

Element de
explorare δ Linii de definiţie

RVmax = Za RVmin = 0

a. b.

Linie de
rastru

δ

Imagine Imagine Imagine Imagine


analizată redată analizată redată
c. d.

Fig. 4.5. Dependenţa rezoluţiei pe verticală de poziţia detaliilor faţă de traiectoria


elementului de explorare (liniile de rastru).

În figura 4.5.a se prezintă situaţia limită în care elementul de explorare este


aliniat perfect cu fiecare linie de definiţie, adică pentru fiecare linie de explorare există
o linie de definiţie. În acest caz rezoluţia pe verticală este maximă, fiind egală cu
numărul de linii de explorare active Za din cadrul de imagine.
În figura 4.5.b se consideră situaţia limită în care elementul de explorare este
focalizat perfect pe joncţiunea unei linii negre cu una albă, respectiv, a unei linii albe
cu una neagră. Semnalul obţinut la ieşire va rezulta ca o integrare a efectelor datorate
explorării simultane a informaţiilor conţinute în cele două linii de definiţie. Imaginea
redată pe ecran este de luminanţă constantă pe întreaga suprafaţă (un gri uniform). Ne
fiind redată nici o linie de definiţie, în acest caz rezoluţia pe verticală este minimă,
zero linii.
Având în vedere situaţiile prezentate în figura 4.5, se constată dependenţa
rezoluţiei pe verticală de poziţia detaliilor (situate la limita de rezoluţie) faţă de
traiectoria elementului de explorare.
In situaţia prezentată în figura 4.5.c, rezoluţia pe verticală este maximă, fiind
necesară o linie de explorare pentru identificarea detaliului (elementului de imagine).
Dacă detaliul vertical este în una din poziţiile prezentate în figura 4.5.d, el nu
mai este redat corect, prezentând lăţime dublă pe verticală şi luminanţă mai mare.
Pentru primul caz, când lăţimea detaliului este egală cu δ şi detaliul este deplasat cu
4.3 - Limitele de frecvenţă ale spectrului semnalului video 63

δ/2 faţă de linia de explorare, rezoluţia scade la jumătate, fiind necesare două linii de
explorare pentru identificarea detaliului. În al doilea caz, când lăţimea detaliului este
egală cu 1,5 δ, rezoluţia reală pe verticală scade cu 25%, fiind necesare tot două linii
pentru identificarea detaliului (lăţimea detaliului vertical fiind 2 δ).

Întrucât poziţia elementului de explorare este aleatoare în raport cu detaliile


verticale, situate la limita de rezoluţie, pentru estimarea numărului de detalii verticale
ce pot fi redate într-un cadru de imagine trebuie avut în vedere un factor de corecţie k,
denumit factor Kell. Experimental s-a stabilit pentru factorul Kell o valoare cuprinsă
între 0,64 ÷ 0,85.
În concluzie, rezoluţia pe verticală a unui sistem de televiziune se
estimează cu relaţia:
RV = k·Za (4.9)
şi are o valoare medie de RV ≅ 0,7⋅575 = 402 linii de definiţie pentru norma europeană
cu Z = 625 linii de explorare.

4.3.2. Rezoluţia pe orizontală a sistemului TV

Rezoluţia pe orizontală caracterizează capacitatea unui sistem TV de a


discerne linii verticale în imaginea televizată. Când se spune că un sistem TV discerne
NH linii de definiţie pe orizontală, această valoare este raportată la o lăţime egală cu
înălţimea cadrului vizibil. Prin urmare, pe întreaga lungime a ecranului există p·NH
linii de definiţie, unde p este raportul de aspect al imaginii (figura 4.6).

Definiţia imaginii pe orizontală depinde de lărgimea de bandă a canalului


video al sistemului TV. Cu cât lărgimea de bandă a canalului video este mai mare, cu
atât definiţia imaginii este mai bună.
În aceste condiţii, rezoluţia pe orizontală a unui sistem TV poate fi mai mare
decât rezoluţia pe verticală. Pe de altă parte, dacă lărgimea de bandă a canalului video
al sistemului TV nu este suficient de largă, are loc o limitare a rezoluţiei pe orizontală,
ceea ce afectează claritatea imaginii.

În cele ce urmează se evidenţiază legătura între lărgimea de bandă a canalului


video şi rezoluţia pe orizontală a unui sistem TV, cu referire la definirea rezoluţiei pe
orizontală prezentată în figura 4.6.
În urma procesului de explorare a unei linii din imagine se obţine semnalul
video eV(t), care prezintă o formă de variaţie sinusoidală, cu toate că variaţia luminanţei
este de formă dreptunghiulară, datorită dimensiunii finite a elementului de explorare şi
a dimensiunii barelor verticale la limita de rezoluţie.
64 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

l
h

Linii de
definiţie
h

NH linii de definiţie
pNH linii de definiţie
eV

t

Fig. 4.6. Definirea rezoluţiei pe orizontală şi forma semnalului video.

În aceste condiţii, frecvenţa maximă a semnalului video, rezultat prin analiza


imaginii din figura 4.6, având în vedere că perioada semnalului este 2τ, se determină
cu relaţia:
1
f V max = (4.10)

unde τ este durata explorării unei bare verticale, adică:
t aH
τ= (4.11)
pN H
taH fiind durata cursei active pe orizontală.
Ca urmare, între frecvenţa video maximă a semnalului imagine, adică lărgimea
de bandă a canalului video al sistemului TV şi rezoluţia pe orizontală rezultă relaţia:
p
BVF = f V max = NH (4.12)
2t aH
În concluzie, rezoluţia pe orizontală este determinată de lărgimea de bandă a
canalului video al sistemului TV, dar este limitată de dimensiunea elementului de
explorare. Cu alte cuvinte, sistemul TV nu poate reda pe orizontală linii de definiţie de
lăţime lb ≤ d/2, în raport cu dimensiunea elementului de explorare, chiar dacă canalul
4.3 - Limitele de frecvenţă ale spectrului semnalului video 65

video are o bandă suficient de largă. În cazul în care lăţimea a două linii de definiţie
devine egală cu dimensiunea elementului de explorare, imaginea redată pe ecran este
de luminanţă constantă pe întreaga suprafaţă, adică un gri uniform (v. fig. 3.2).

Pentru ca un sistem TV cu 625 linii de explorare şi un raport de aspect de 4:3


să prezinte o rezoluţie pe orizontală de NH = 780 linii de definiţie, este necesar ca
lărgimea de bandă a canalului video să fie de BVF = 10 MHz. Fiecare MHz în lărgimea
de bandă a canalului video asigură o creştere a definiţiei imaginii pe orizontală cu 78
linii de definiţie.
Prin mărirea rezoluţiei pe verticală, creşte viteza de explorare a unei linii, ceea
ce determină micşorarea duratei de explorare a liniei active, taH , şi, deci, creşterea
lărgimii de bandă a canalului video pentru aceeaşi rezoluţie pe orizontală. Acesta a fost
principalul motiv care a limitat superior numărul liniilor de explorare dintr-un cadru de
imagine.
De asemenea, se constată că în cazul explorării liniare progresive, datorită
vitezei de explorare pe durata cursei active, de două ori mai mare decât în cazul
explorării liniare întreţesute, rezultă o lărgime de bandă pentru canalul video de două
ori mai mare decât în cazul explorării întreţesute, pentru aceeaşi definiţie a imaginii pe
verticală şi pe orizontală. Acesta a fost motivul pentru care nu s-a folosit iniţial
explorarea liniară progresivă.

4.3.3. Frecvenţa minimă şi maximă din spectrul semnalului video

În televiziunea radiodifuzată, un parametru important este lărgimea benzii de


frecvenţe ocupată de semnalul video, care determină lărgimea canalului de televiziune.
Din punctul de vedere al canalului de televiziune, este de dorit ca frecvenţa
video maximă să fie cât mai mică, pe când, din punctul de vedere al calităţii imaginii,
pentru a asigura o rezoluţie pe orizontală cât mai bună, este de dorit ca frecvenţa video
maximă să fie cât mai mare.
O reducere a frecvenţei video maxime, rezultată din condiţia realizării unor
rezoluţii egale pe orizontală şi pe verticală, asigură obţinerea unei soluţii optime atât
din punctul de vedere al lărgimii canalului TV cât şi al calităţii imaginii.

Frecvenţa video minimă se obţine la explorarea unei imagini cu cel mic


conţinut de detalii. Se au în vedere următoarele imagini:
ƒ Imaginea cu luminanţă constantă pe întreaga suprafaţă, reprezentată printr-
un semnal, de asemenea, constant de-a lungul unei linii, care este, de fapt, componenta
medie a semnalului video. După cum s-a văzut, în televiziune se renunţă la
transmiterea componentei continue prin întreg sistemul.
ƒ Imaginea formată dintr-o bandă albă şi una neagră, dispuse orizontal ca în
figura 4.7, reprezentată printr-un semnal de imagine de formă dreptunghiulară, având
66 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

perioada egală cu perioada de repetiţie a câmpurilor, TV. Ca urmare, frecvenţa video


minimă (frecvenţa armonicii fundamentale) este egală cu frecvenţa câmpurilor, adică:
1
f V min = = f V = 50 Hz (4.13)
TV

Fig. 4.7. Imaginea care generează semnalul de imagine de frecvenţă minimă.

ƒ Frecvenţa maximă din spectrul semnalului video a fost estimată pe baza


considerentelor legate de redarea detaliilor fine la limita de rezoluţie, adică din condiţia
obţinerii unei rezoluţii maxime pe orizontală, prin relaţiile (2.5) şi (4.12).
Din analiza modului subiectiv de percepţie a imaginii, s-a constatat că senzaţia
de calitate bună a imaginii este dată de realizarea unor rezoluţii egale pe orizontală şi
pe verticală, adică elementul de imagine să fie de formă pătrată, cu latura egală cu
pasul de explorare.
Din acest motiv, în televiziunea radiodifuzată, frecvenţa video maximă se
determină din condiţia realizării unei rezoluţii egale pe orizontală şi pe verticală. Prin
această limitare a frecvenţei video maxime, se asigură obţinerea unei soluţii optime,
atât din punctul de vedere al lărgimii canalului TV, cât şi al calităţii imaginii.

Având în vedere relaţiile (4.9) şi (4.12), condiţia obţinerii unei rezoluţii pe


orizontală egală cu rezoluţia pe verticală, este dată de relaţia:
2 ⋅ t aH
NH = ⋅ f V max = k ⋅ Z a (4.14)
p
Durata cursei active pe orizontală şi numărul de linii de explorare active sunt
date de relaţiile:
t aH = TH − t StH = (1 − k H )TH = (1 − k H ) / Zf C
Z a = Z − Z St = (1 − k V ) Z
4.4 - Structura spectrului de frecvenţe al semnalului video 67

t StH t Z
unde k H = iar k V = StV = St şi reprezintă factorii de pierdere pe orizontală,
TH TV Z
respectiv, pe verticală.
În aceste condiţii, frecvenţa maximă din spectrul semnalului video este dată de
relaţia:
k 1 − kV
f V max = ⋅ p ⋅ Z 2 fC (4.15)
2 1− kH
Introducând în relaţia (4.15) valorile standardizate p = 4/3 , kH = 0,18 , kV =
0,08 , Z = 625 linii de explorare/cadru şi fC = 25 Hz, rezultă pentru frecvenţa video
maximă valoarea:
f V max ≅ k ⋅ 7,37 MHz (4.16)
Din punct de vedere al utilizatorilor români, cele mai importante norme TV
sunt CCIR D/K, la care a aderat şi România, şi CCIR B/G, norma Europei centrale,
norme conform cărora sunt realizate receptoarelor TV aflate în funcţiune în România
(v. anexa 1).
În normele D şi K valoarea frecvenţei maxime din spectrul semnalului video,
fixată prin standardul TV, este de:
f V max = 6 MHz
ceea ce înseamnă un factor Kell k = 6 MHz / 7,37 MHz = 0,814.
În normele B şi G valoarea frecvenţei maxime din spectrul semnalului video,
fixată prin standardul TV, este de:
f V max = 5 MHz
ceea ce înseamnă un factor Kell k = 5 MHz / 7,37 MHz = 0,678.
În concluzie, banda de frecvenţe a canalul video este de:
BVF = 50 Hz ÷ 6 MHz
respectiv,
BVF = 50 Hz ÷ 5 MHz .

4.4. Structura spectrului de frecvenţe al semnalului video


Procesul de discretizare a imaginii în cadre de imagine statice (câmpuri), cu
frecvenţa fV , şi, respectiv, linii de explorare, cu frecvenţa fH , determină o structură
discretă pentru spectrul de frecvenţe al semnalului video, adică în banda de frecvenţe
68 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

f V min ÷ f V max (50 Hz ÷ 6 MHz) sunt prezente doar componentele spectrale având
frecvenţe care sunt multipli ai frecvenţelor de linii şi câmpuri, adică:
f = mf H ± nf V unde m, n = 0, 1, 2,… (4.17)
Forma spectrului de frecvenţe al semnalului video pentru imagini statice este
prezentată în fig. 4.8 şi prezintă următoarele particularităţi:
ƒ Componentele spectrale sunt grupate în pachete centrate pe multipli ai
frecvenţei liniilor, prezentând componente echidistante, multipli ai frecvenţei
câmpurilor. Cu alte cuvinte, spectrul semnalului video are o structură fixă,
independentă de conţinutul imaginii. Cu conţinutul imaginii se modifică numai
amplitudinea componentelor spectrale, adică forma pachetului spectral.
În cazul explorării întreţesute, deoarece
Z
fH = f V = 312,5 f V
2
adică, frecvenţa liniilor nu este un multiplu întreg al frecvenţei câmpurilor, apare o
întreţesere şi a componentelor spectrale. Cu alte cuvinte, componentele spectrale
situate în jurul unui multiplu al frecvenţei liniilor nu se suprapun cu componentele
spectrale situate în pachetele alăturate, ci are loc o întreţesere a lor, ceea ce permite o
împachetare mai bună a spectrului, decât în cazul explorării progresive, şi, deci, o
reducere a benzii de frecvenţe ocupate de semnalul video.

Amplitudinea
componentelor
spectrale ale
semnalului
video

f
fH-2fV fH+2fV 6 MHz
0 fH mfH (m+1)fH
fV = 50Hz fH-fV fH+fV

Fig. 4.8. Structura spectrului de frecvenţe al semnalului video.

ƒ Se constată o repartiţie discontinuă a energiei semnalului video în funcţie


de frecvenţă. Cea mai mare parte a energiei este concentrată în pachetele cu frecvenţă
centrală relativ joasă. Energia scade pe măsură ce această frecvenţă creşte, repartiţia sa
fiind funcţie de conţinutul imaginii transmise. Ca urmare, între pachetele de linii
spectrale alăturate, cu frecvenţă centrală relativ mare (peste 1,5 MHz), există intervale
în care, în mod practic, energia este nulă.
4.5 - Întrebări şi probleme 69

ƒ În aceste condiţii, există posibilitatea:


a) de a limita spectrul de frecvenţe al semnalului video la 6 MHz, respectiv la 5
MHz, în funcţie de norma de televiziune, fără a afecta în măsură prea mare calitatea
imaginii, întrucât componentele spectrale de frecvenţă înaltă sunt de amplitudine foarte
mică;
b) de a folosi intervalele de frecvenţă libere din spectrul semnalului video, prin
intercalarea pachetelor de linii spectrale ale semnalului de crominanţă, ceea ce permite
transmiterea în aceeaşi bandă de frecvenţe, de exemplu, 6 MHz, atât a semnalului de
luminanţă cât şi a semnalului de crominanţă (v. paragraful 5.6).
ƒ La transmiterea imaginilor ce conţin elemente care se deplasează în cadru
apare un fenomen de "pendulare" a liniilor spectrale faţă de poziţia de repaus, ceea ce
va determina prezenţa unor benzi axate în jurul liniilor spectrale, a căror lăţime se
modifică cu conţinutul imaginii. Întrucât lăţimea acestor benzi este mică în raport cu
distanţa dintre componentele spectrale, spectrul de frecvenţe al semnalului video
rămâne practic discret şi pentru imagini în mişcare.

4.5. Întrebări şi probleme


1. Care este rolul reglajului de luminanţă (strălucire) din receptorul TV şi efectul
lui asupra redării corecte a nivelurilor de luminanţă din imaginea originală?
2. Care este rolul reglajului de contrast din receptorul TV şi efectul lui asupra
redării corecte a nivelurilor de luminanţă din imaginea originală?
3. Care sunt parametrii ce afectează definiţia pe verticală a imaginii redate?
4. Care sunt parametrii ce afectează definiţia pe orizontală a imaginii redate?
5. Care sunt considerentele care stau la baza stabilirii frecvenţei minime şi
maxime din spectrul semnalului video?
6. Să se determine rezoluţia maximă pe orizontală a unui sistem de televiziune cu
625 linii de explorare şi coeficient de stingere pe verticală kV = 0,08.
R: 766 linii de definiţie.
7. Să se determine dimensiunea maximă a fasciculului de electroni pentru ca, pe
un monitor TV cu diagonala de 51 cm, să se poată reda corect semnalul TV în
norma D-CCIR (v. anexa 1).
R: 0,53 mm.
8. Într-un sistem TV se transmite imaginea din figura 4.9, conţinând două zone,
una cu nV = 624 bare verticale şi cealaltă cu nH = 190 bare orizontale, succesiv
albe şi negre. Dacă banda de frecvenţe a canalului de transmisie este de 5
MHz, să se determine: a) dacă imaginea poate fi transmisă integral sau doar
parţial pe acest canal; b) care este banda de frecvenţe necesară pentru
transmiterea întregii imagini.
70 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

Fig. 4.9.

R: a) Se redă corect numai zona cu linii orizontale a imaginii; b) 6 MHz.


9. Pentru imaginea din figura 4.10, să se determine: a) frecvenţa fundamentalei
semnalului de imagine (frecvenţa video minimă); b) banda de frecvenţe video
necesară pentru transmiterea primelor 10 armonici din semnalul de imagine; c)
numărul de armonici ce se transmit pe canalul video dacă banda de frecvenţe
alocată canalului video este de 6 MHz.

Fig. 4.10.

R: a) 76,9 kHz; b) 769 kHz; c) 78 armonici.


10. Pe ecranul unui monitor cu diagonala de 44 cm se vizualizează o miră tablă de
şah având 108 elemente, de forma celei prezentate în figura 4.10. Dacă
monitorul TV funcţionează în norma D-CCIR (v. anexa 1), să se determine:
a) dimensiunea elementelor de pe ecranul monitorului; b) banda de frecvenţe
necesară transmiterii a 10 armonici ale semnalului.
R: a) 29,33 mm; b) 1,154 MHz.
11. Pentru imaginea din figura 4.11, care are un raport de aspect 4:3, să se
determine: a) oscilogramele semnalului video complex pentru liniile de
explorare x–x′, y–y′ şi z–z′; b) forma semnalului video complex pentru
oscilogramele prezentate la punctul a având în vedere doar semnalul
fundamental (prima armonică); c) frecvenţa fundamentalei semnalului de
imagine (frecvenţa video minimă) pentru cele trei cazuri prezentate la punctul
b; d) numărul maxim de elemente de imagine pe orizontală, nH, în cazul unei
rezoluţii pe orizontală egală cu rezoluţia pe verticală (elementul de imagine
este un pătrat cu latura egală cu pasul de explorare); e) banda de frecvenţe a
canalului video pentru redarea unei imagini cu rezoluţia pe orizontală egală cu
valoarea calculată la punctul d; f) numărul maxim de elemente de imagine pe
4.5 - Întrebări şi probleme 71

orizontală în cazul formatului de televiziune cu ecran lat, cu raportul de aspect


16:9, şi banda de frecvenţe a canalului video pentru redarea acestei imagini.

x x′
y y′
z z′

nH pixeli pe linie

Fig. 4.11.

R: c) 19,23 kHz, 38,46 kHz, 76,92 kHz; d) 766 pixeli; e) 7,365 MHz;
f) 1200 pixeli, 7,365 MHz.
12. Într-un sistem de televiziune aplicată (norma D-CCIR) se transmite imaginea
din figura 4.12. Dacă durata de explorare a liniei oblice este echivalentă cu
durata de explorare a 7 elemente de imagine conform rezoluţiei maxime, să se
determine: a) durata necesară fasciculului de explorare pentru traversarea
liniei; b) decalajul temporal dintre elementele de imagine ce formează
diagonala, conţinute în două linii succesive de explorare; c) decalajul temporal
dintre elementele de imagine ce formează diagonala conţinute în două linii
alăturate ale imaginii.

Fig. 4.12.

R: a) 0,475 μs; b) 63,822 μs; c) 20 ms – 0,089 μs.


13. Ţinând cont de factorul Kell, să se determine rezoluţia pe verticală a unui
sistem de televiziune în norma D-CCIR.
R: 468 linii de definiţie.
14. Pentru un sistem TV de înaltă definiţie, cu raportul de baleiaj 1250:1 (1250
linii de explorare/cadru de imagine), să se determine: a) numărul de linii de
explorare active, coeficientul de stingere pe verticală fiind kV = 0,08; b)
rezoluţia pe verticală pentru un factor Kell k = 0,814.
R: a) 1151 linii de explorare active; b) 936 linii de definiţie.
72 Spectrul de frecvenţe al semnalului video - 4

15. În cazul unui sistem TV cu 625 linii de explorare şi raportul de aspect 4:3, să
se determine: a) lărgimea de bandă a canalului video pentru ca sistemul să
prezinte o rezoluţie pe orizontală de 780 linii de definiţie; b) definiţia imaginii
pe orizontală pentru o lărgime de bandă a canalului video de 4 MHz.
R: a) 10 MHz; b) 312 linii de definiţie.
16. Pentru un sistem TV de înaltă definiţie, cu raportul de baleiaj 1250:1 şi
frecvenţa de explorare pe verticală de 50 Hz, să se determine: a) parametrii
sistemului TV (fH , TH , TStH, taH); b) lărgimea de bandă a canalului video pentru
a avea o rezoluţie pe orizontală de 780 linii de definiţie, ca în cazul sistemului
TV standard cu raportul de baleiaj 625:1.
R: a) 31.250 Hz, 32 μs, tStH = 0,18ּTH , 26,24 μs; b) 19,82 MHz.
17. Pe ţinta fotoconductoare a tubului vidicon al unei camere TV (standard CCIR)
se proiectează imaginea din figura 4.13. Imaginea este formată din 48
elemente. Să se determine frecvenţa video minimă pentru redarea corectă a
imaginii.

Fig. 4.13.

R: 76,9 kHz.
18. Într-un sistem de televiziune aplicată se transmite imagine din figura 4.14.a. Să
se determine: a) frecvenţa minimă şi maximă a fundamentalei semnalului de
luminanţă; b) numărul de armonici ce se transmit în norma B-CCIR (v. anexa
1); c) frecvenţa minimă şi maximă a fundamentalei în cazul în care imaginea
este rotită cu 90°, ca în figura 4.14.b.

a. b.
Fig. 4.14.

R: a) 19,23 kHz, 96,15 kHz; b) 52 armonici; c) 50 Hz, 19,23 kHz.


5. Principiul transmisiei informaţiei de culoare în
televiziune

5.1. Modele pentru reprezentarea culorii. Alegerea culorilor


primare
Asupra ochiului acţionează în fiecare moment radiaţii luminoase complexe, ale
căror componente cuprind, în general, toate lungimile de undă ale spectrului vizibil,
adică toate culorile spectrului. Ochiul nefiind în stare să perceapă separat fiecare
componentă din radiaţia luminoasă complexă, el percepe radiaţia luminoasă ca având o
culoare bine determinată. De aceea, două radiaţii luminoase cu componente spectrale
diferite pot provoca aceeaşi senzaţie de culoare. De exemplu, ochiul nu poate deosebi
culoarea "galben" a unei radiaţii monocromatice de o anumită lungime de undă, de
aceeaşi culoare "galben" obţinută prin amestecul radiaţiilor luminoase "roşu" şi "verde"
de lungimile de undă 610 nm şi, respectiv, 535 nm.
Capacitatea ochiului de a distinge culori este extrem de ridicată, putând fi
percepute şi identificate sute de mii de nuanţe, comparativ cu capacitatea redusă a
ochiului de a distinge niveluri acromatice, care este doar de câteva zeci de tonuri de
gri. Acest lucru impune realizarea unor sisteme TV la care transmisia şi redarea
culorilor să se facă cu mare precizie şi fără distorsiuni. Din punct de vedere tehnic,
culoarea trebuie definită prin parametri măsurabili, pe baza cărora să se determine
semnalul electric ce trebuie transmis şi care să permită, la recepţie, refacerea corectă a
culorilor din imagine.
Pentru definirea culorii se folosesc mai multe modele, bazate pe seturi de trei
parametri, ce definesc, fiecare, o caracteristică a culorii.

Un model utilizat pentru definirea culorii este modelul RGB, bazat pe un set de
3 culori primare (de referinţă): R (red = roşu), G ( green = verde), B (blue = albastru).
Acest model se bazează pe efectul aditiv al culorilor primare la nivelul ochilor.
Efectul aditiv constă în faptul că orice culoare se poate obţine prin
suprapunerea (prin adunarea) în anumite proporţii a trei radiaţii monocromatice riguros
definite, situate, în cazul adoptat în televiziune, în domeniile de roşu, verde şi albastru
(domeniile de sensibilitate ale conurilor de pe retina ochiului). La alegerea celor 3
culori s-a avut în vedere ca, nici una din ele, să nu poată fi obţinută ca rezultat al
amestecului celorlalte două.
74 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

În consecinţă, o imagine în culori este echivalentă cu trei imagini


monocromatice, în roşu, în verde şi, respectiv, în albastru.
Lungimile de undă dominante ale celor trei culori primare adoptate în
televiziunea în culori sunt: λR = 610 nm pentru roşu (R), λG = 535 nm pentru verde (G)
si λB = 470 nm pentru albastru (B).
Efectul aditiv al culorilor primare la nivelul ochilor poate fi realizat în două
variante: amestec aditiv-local al culorilor şi amestec aditiv-spaţial al culorilor.
Dacă pe un ecran alb se proiectează simultan radiaţiile monocromatice R, G, B,
are loc un amestec aditiv-local al culorilor. In funcţie de proporţia fluxurilor luminoase
R, G, B se obţin culori noi, spre exemplu, prin amestecul aditiv de verde şi albastru se
obţine culoarea turcoaz, prin amestecul aditiv de roşu şi albastru se obţine culoarea
mov, iar prin amestecul aditiv de roşu şi verde se obţine culoarea galben. Aceste trei
culori, turcoaz, mov şi galben, poartă numele de culori complementare ale culorilor
primare roşu, verde şi, respectiv, albastru.
Culoarea alb se obţine prin amestecul aditiv, într-o anumită proporţie, fie a
celor trei culori primare, fie a celor trei culori complementare, fie a unei culori primare
cu culoarea ei complementară.
Pentru sinteza (redarea) imaginii de televiziune se foloseşte tubul cinescop
tricrom, al cărui ecran este format din grupe de câte trei luminofori de culoare,
corespunzătoare fiecărui element de imagine. Triada de luminofori R, G, B este dispusă
pe ecran în triunghi, la tubul cinescop "delta" (figura 5.1.a) sau în benzi verticale
paralele, la tubul cinescop "în linie" (figura 5.1.b). Aceşti luminofori, bombardaţi
fiecare de un fascicul de electroni, emit radiaţii luminoase în domeniul culorilor de
roşu, verde şi, respectiv, albastru. Sinteza culorii se realizează pe principiul de amestec
aditiv-spaţial al culorilor. Privită de la o anumită distanţă, fiecare triadă de luminofori
va fi percepută ca având o singură culoare.

Fig. 5.1. Amestecul aditiv-spaţial al culorilor: a) la tubul cinescop "delta";


b) la tubul cinescop "în linie".

In tehnica cinematografiei şi în practica fotografiei, pentru obţinerea culorilor


se foloseşte o metodă substractivă, care se bazează pe absorbţia unei părţi din spectrul
radiaţiei sursei luminoase, lăsând să treacă celelalte radiaţii. Se folosesc în acest scop
5.1 - Modele pentru reprezentarea culorii 75

trei filtre (medii absorbante): turcoaz, mov şi galben, adică culorile complementare ale
culorilor primare, roşu, verde şi albastru. De exemplu, filtrul de galben absoarbe
radiaţia de "albastru" şi lasă să treacă radiaţiile de "verde" şi "roşu" (adică culoarea
galben).
Ca urmare, la trecerea luminii albe prin filtrele de galben şi de mov se va
obţine culoarea roşie, deoarece filtrul de galben absoarbe radiaţia "albastră" iar filtrul
de mov – radiaţia "verde". Dacă lumina albă este trecută prin toate cele trei filtre, fiind
absorbite toate radiaţiile, va rezulta culoarea neagră.

Modelul RGB poate fi reprezentat simplificat prin triunghiul culorilor, dat în


figura 5.2. Vârfurile triunghiului corespund celor trei culori primare (de referinţă), iar
laturile triunghiului corespund combinaţiilor, în anumite proporţii, a două culori
primare. De exemplu, pe latura dreaptă se succed culorile verde , verde gălbui, galben,
roşu gălbui (portocaliu), roşu. Interiorul triunghiului corespunde tuturor culorilor,
rezultate prin combinaţiile, în anumite proporţii, a celor trei culori primare. Sectorul
reprezentat în mijlocul triunghiului corespunde albului, obţinut prin însumarea, cu
ponderi bine precizate, a celor trei culori primare.

Fig. 5.2. Modelul RGB reprezentat simplificat prin triunghiul culorilor.

Cu cât o culoare se află mai departe de culoarea albă în planul triunghiului, cu


atât culoarea este mai saturată (mai vie), adică este mai puţin diluată cu lumină albă.
Ca urmare, culorile aflate pe laturile triunghiului sunt culori saturate, iar culorile din
interiorul triunghiului sunt culori nesaturate (diluate cu lumină albă, culori pastel).
În concluzie, triunghiul culorilor evidenţiază următoarele aspecte:
ƒ Prin parcurgerea circulară a planului culorilor, sunt descrise toate nuanţele
cromatice.
76 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

ƒ Prin parcurgerea radială a unei nuanţe, sunt evidenţiate nivelurile de


saturaţie ale culorii. În figura 5.2 se exemplifică modificarea saturaţiei culorii de
galben. Nivelul saturat corespunde combinaţiei, în anumite proporţii, a culorilor
primare verde şi roşu, iar nivelul mai puţin saturat corespunde combinaţiei, în anumite
proporţii, a celor trei culori primare.
ƒ Modificarea strălucirii culorilor primare poate fi descrisă prin plane
paralele cu planul analizat, rezultând alte niveluri de strălucire ale culorilor.
Întrucât modelul RGB echivalează imaginea în culori cu 3 imagini
monocromatice, rezultând în final 3 semnale video de culoare, fiecare având o lărgime
de bandă de 6 MHz, se constată necesitatea unei lărgimi de bandă a canalului video de
3 ori mai mare decât pentru transmiterea unei imagini alb-negru. Din acest motiv,
modelul RGB nu este folosit în sistemul TV radiodifuzat. El este utilizat în
echipamentele de studio TV, în sistemele de prelucrare a imaginii şi în comanda
monitoarelor de calculator, unde pe primul plan sunt performanţele privind calitatea
imaginii.

Un alt model utilizat pentru definirea culorii este modelul HSL, bazat pe un set
de 3 parametri, ce definesc, fiecare, o caracteristică a culorii, aşa cum este aceasta
percepută de ochiul uman: H (hue = nuanţă), S (saturation =saturaţie), L (luminance =
luminanţă sau strălucire).
Acest model pune în evidenţă cele două componente ale imaginii în culori:
ƒ luminanţa, ca purtătoare a informaţiei de strălucire a elementelor de
imagine;
ƒ crominanţa, ca purtătoare a informaţiei de culoare, cu componentele sale:
nuanţa, dată de lungimea de undă, şi saturaţia, dată de conţinutul de alb.
În figura 5.3 se prezintă relaţia între cele două modele, RGB şi HSL.

Fig. 5.3. Modelul HSL corespunzător triunghiului culorilor.


5.1 - Modele pentru reprezentarea culorii 77

Cele două componente ale imaginii în culori sunt reprezentate prin doi vectori:
vectorul crominanţă, plasat în planul culorilor, şi vectorul luminanţă, care stabileşte
nivelul planului de culoare, pe axa verticală, de la negru la alb. Vectorul crominanţă
defineşte nuanţa culorii, prin faza de rotaţie, şi saturaţia culorii, prin modulul
vectorului.
Întrucât modelul HSL utilizează parametri ce necesită un anumit grad de
prelucrare a semnalelor video de culoare, acest model este folosit doar în interfeţele
grafice, asigurând un control simplu din partea utilizatorului. În sistemul de operare
Windows alegerea culorii (de exemplu, pentru fundal) se poate face atât în formatul
RGB, cât şi în formatul HSL.

Un alt model utilizat pentru definirea culorii este modelul Y, R–Y, B–Y, care
este folosit în sistemele de televiziune analogice şi digitale. El a rezultat din necesitatea
asigurării compatibilităţii sistemelor de televiziune în culori şi în alb negru, fiind o
combinaţie a modelelor RGB şi HSL. Cei 3 parametri ce definesc modelul sunt:
ƒ semnalul de luminanţă, Y, care reflectă informaţia de luminanţă din
imaginea în culori;
ƒ semnalul diferenţă de culoare, R–Y, care reprezintă diferenţa dintre
componenta de roşu din imagine şi cea de luminanţă;
ƒ semnalul diferenţă de culoare, B–Y, care reprezintă diferenţa dintre
componenta de albastru din imagine şi cea de luminanţă.
Componentele de roşu, de albastru şi, respectiv, de verde din imagine
reprezintă, de fapt, semnalele video de culoare ER , EB şi EG (v. fig. 1.7), care se
notează în cele ce urmează, în mod simplificat, prin R , B şi, respectiv, G.
Întrucât cel de-al treilea semnal diferenţă de culoare, G–Y, se poate obţine din
celelalte două, rezultă că semnalele diferenţă de culoare definesc împreună doar
informaţia de crominanţă, neconţinând şi informaţia despre luminanţa culorii.
Din felul cum s-au definit cele două componente, de luminanţă şi de
crominanţă, rezultă că ele pot fi tratate ca şi componente independente în semnalul de
televiziune. Această concluzie este folosită în televiziunea în culori, unde informaţia de
imagine este prelucrată separat pentru luminanţă (strălucire) şi pentru crominanţă
(culoare). De fapt, dezvoltarea principiului televiziunii în culori s-a bazat pe perceperea
şi prelucrarea în mod diferit a informaţiilor de strălucire şi de culoare de către sistemul
vizual uman.
În concluzie, ochiul prezintă următoarele particularităţi:
ƒ sensibilitate mare în perceperea strălucirii elementului de imagine, ceea ce
înseamnă că detaliile, contururile şi muchiile sunt percepute de ochi prin variaţia
strălucirii, adică în alb-negru;
ƒ sensibilitate scăzută în perceperea culorii elementului de imagine, ceea ce
înseamnă că ochiul nu percepe culoarea detaliilor, ci doar culoarea suprafeţelor.
În aceste condiţii, un obiect foarte îndepărtat, este identificat de ochiul uman
prin variaţia strălucirii, fără a i se putea identifica culoarea.
78 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

Acest lucru permite alocarea unor benzi de frecvenţe diferite pentru


transmiterea optimă a acestor semnale. Semnalul de luminanţă, purtător al informaţiilor
privind detaliile, se transmite într-o bandă largă de frecvenţe (6 MHz), întrucât, cu cât
frecvenţa video maximă este mai mare, cu atât detaliile redate sunt mai mici. În ceea ce
priveşte semnalul de crominanţă, adică semnalele R–Y şi B–Y, acestea pot fi transmise
cu bandă de frecvenţe redusă (limitată la 1,5 MHz), întrucât culoarea detaliilor mici
oricum nu poate fi percepută de ochi.

5.2. Problema compatibilităţii sistemelor de televiziune in


culori şi în alb-negru
La realizarea sistemului de televiziune în culori s-a avut în vedere
compatibilitatea acestuia cu sistemul de televiziune în alb-negru, adică:
ƒ posibilitatea de a recepţiona în alb-negru programele de televiziune emise
color, cu televizoare în alb-negru, fără modificarea lor;
ƒ posibilitatea de a recepţiona în alb-negru cu televizoarele în culori,
programele de televiziune emise în alb-negru;
ƒ utilizarea infrastructurii (canalelor de comunicaţie) existente pentru
televiziunea în alb-negru (emiţătoare, linii de radiorelee, receptoare etc.), la
transmiterea programelor de televiziune în culori.
Avându-se în vedere semnalele video care se obţin la ieşirea unei camere de
televiziune în alb-negru şi, respectiv, în culori, prezentate în figura 5.4, precum şi
condiţiile de compatibilitate, au rezultat următoarele concluzii privind realizarea unui
sistem de televiziune în culori:
¾ Normele de bază ale sistemului TV în culori să fie aceleaşi cu cele
adoptate pentru sistemul TV în alb-negru. În primul rând, s-a avut în vedere lărgimea
de bandă a semnalului de televiziune în culori, care trebuie să fie aceeaşi cu cea a
semnalului de televiziune în alb-negru, atât în videofrecvenţă cât şi în radiofrecvenţă.
Cu alte cuvinte, cele două semnale, de luminanţă şi de crominanţă, trebuie să se
transmită în aceeaşi bandă de frecvenţe, de 6 MHz.
¾ Necesitatea transmiterii într-un sistem TV în culori a două semnale video:
ƒ un semnal de luminanţă, Y, care să reflecte corect informaţia de luminanţă
a obiectului transmis şi care să fie identic cu cel care s-ar obţine dacă captarea şi
transmisia s-ar face în sistemul TV alb-negru;
ƒ un semnal de crominanţă, C, purtător al informaţiei de culoare (nuanţă şi
saturaţie), şi care nu trebuie să conţină informaţia despre luminanţa culorii.
Semnalul de crominanţă trebuie astfel prelucrat încât să poată fi transmis în
cadrul benzii de frecvenţe a semnalului de luminanţă şi să nu perturbe recepţia pe
televizorul în alb-negru. În acest scop se foloseşte ca suport o subpurtătoare, numită de
crominanţă, care este modulată în amplitudine sau în frecvenţă de către semnalul de
crominanţă, realizându-se, de fapt, prin această modulaţie, o intercalare a spectrului de
5.2 - Problema compatibilităţii sistemelor de televiziune 79

frecvenţe al semnalului de crominanţă modulat, C, în spectrul de frecvenţe al


semnalului de luminanţă, Y, exploatându-se structura discretă a acestora.
Suma celor două semnale video, de luminanţă şi de crominanţă modulat,
formează semnalul video complex de culoare (SVCC).
Semnalul de crominanţă trebuie să fie "ignorat" de receptorul în alb-negru şi să
fie "tradus" în culoare de receptorul în culori.

Fig. 5.4. Semnalele video la ieşirea unei camere TV:


a) în alb-negru; b) în culori.

În televiziunea radiodifuzată se folosesc două norme de televiziune (norma


europeană cu 625 linii şi 25 cadre/secundă şi norma americană cu 525 linii şi 30
cadre/secundă) şi trei sisteme de televiziune în culori: NTSC (National Television
System Committee), PAL (Phase Alternation Line – alternarea fazei pe linii) şi
SECAM (Séquentiel Couleur à Mémoire – culoare secvenţială cu memorie).

Sistemul NTSC a apărut în 1953 în SUA şi este folosit astăzi într-o serie de ţări
din America de Nord şi de Sud, în Japonia etc. Sistemul foloseşte transmisia simultană
a semnalelor corespunzătoare culorilor primare. El se caracterizează prin utilizarea a
două semnale de crominanţă I şi Q, care corespund la două axe din diagrama
colorimetrică: axa de mare definiţie, I, pentru care ochiul distinge cel mai bine culorile
şi axa de definiţie redusă, Q, pentru care ochiul percepe mai slab variaţiile de culoare.
Semnalele de crominanţă I şi Q reprezintă combinaţii liniare ale semnalele diferenţă de
culoare ponderate R–Y şi B–Y.
Sistemul PAL a apărut în 1962 ca urmare a cercetărilor întreprinse de Walter
Bruch cu scopul de a face din sistemul NTSC un sistem insensibil la distorsiunile de
fază, care au ca efect introducerea unei distorsiuni importante de culoare. Cu alte
cuvinte, sistemul PAL constituie o variantă îmbunătăţită a sistemului NTSC. Sistemul
PAL este deci un sistem cu transmisie simultană a semnalelor corespunzătoare
culorilor primare. El se caracterizează prin faptul că subpurtătoarea de crominanţă este
modulată în amplitudine simultan cu două semnale video de culoare, de fapt, cu
80 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

semnalele diferenţă de culoare R–Y şi B–Y, întrucât semnalele folosite în televiziunea


în culori sunt semnalele date de modelul Y, R–Y, B–Y.
Sistemul SECAM a apărut în Franţa în 1958, ca propunere a colectivului
condus de Henry de France. Sistemul a fost introdus în exploatare într-o serie de ţări
din Europa după 1966, fiindu-i aduse ameliorări succesive. Sistemul SECAM este un
sistem cu transmisie secvenţială (din linie în linie) a semnalelor corespunzătoare
culorilor primare. Pe o linie se transmite informaţia de roşu şi pe următoarea – cea de
albastru. In acest caz subpurtătoarea de crominanţă este modulată în frecvenţă, pe rând,
cu unul dintre semnalele video de culoare.
Existenţa acestor trei sisteme diferite de televiziune şi a două norme de
televiziune a îngrădit la început schimbul internaţional de programe de televiziune.
Ulterior, situaţia s-a îmbunătăţit datorită introducerii metodelor digitale de prelucrare a
semnalelor de televiziune în culori.
În prezent există şi sisteme de televiziune în culori incompatibile cu
televiziunea în alb-negru. Spre exemplu, sistemul MAC (Multiplexed Analogue
Components – componente analogice multiplexate), care este un sistem de difuziune
prin satelit, şi la care transmisia se realizează prin multiplexarea în timp a semnalelor
de luminanţă şi crominanţă. Sistemul MAC este prezentat în cadrul volumul II.

5.3. Schema bloc simplificată a camerei TV tricrome


Transformarea imaginii optice plane în cele trei semnale video de culoare,
denumite, în cele ce urmează, semnale de culoare primare (R, G, B) are loc în camera
TV tricromă, a cărei schemă bloc simplificată este dată în figura 5.5.

Sistem de Dispozitive Circuite Amplifica-


descompunere
optică a imaginii videocaptoare corectoare
de gamma toare video
ON ΦR FR R' γ R
DVCR R' c AVR

ΦR
Φ0(x,y,λ,t) ΦG FG G SVCC
DVCG G'
γc
G' AVG CODOR
OD1 ΦG+ΦB OD2
Obiectivul
camerei TV ΦB

ΦB FB B' γc B
DVCB B' AVB
ON
Filtre Semnale
de corecţie de culoare
(filtre de lumină primare
selective)

Fig. 5.5. Schema bloc simplificată a camerei TV tricrome.


5.3 - Schema bloc simplificată a camerei TV tricrome 81

În procesul de transformare a imaginii optice plane în cele trei semnale video


de culoare (semnale de culoare primare) se disting două etape esenţiale:
ƒ descompunerea optică a imaginii color în trei imagini monocromatice,
corespunzătoare culorilor de referinţă R, G, B;
ƒ transformarea fiecărei imagini monocromatice în semnal video de culoare.
Descompunerea fluxului luminos Φ0(x,y,λ,t) în cele trei fluxuri luminoase ΦR ,
ΦG şi ΦB , corespunzătoare culorilor de referinţă R, G, B, se realizează cu ajutorul unui
sistem de oglinzi dicroice OD1 şi OD2.
Oglinda dicroică are proprietatea de a lăsa să treacă prin ea fluxul luminos
corespunzător unei anumite părţi din spectrul vizibil şi de a reflecta restul. Oglinda
dicroică OD1 lasă să treacă prin ea domeniile de verde şi albastru, adică fluxurile ΦG şi
ΦB , şi reflectă domeniul de roşu al spectrului vizibil, adică fluxul ΦR , iar oglinda
dicroică OD2 lasă să treacă prin ea domeniul de verde, adică fluxul ΦG , şi reflectă
domeniul de albastru, adică fluxul ΦB . Oglinzile normale ON au rolul de a dirija
fluxurile luminoase selectate, de roşu şi, respectiv, de albastru, către dispozitivele
videocaptoare corespunzătoare.
Pe traseele celor trei fluxuri luminoase se introduce câte un filtru de lumină
selectiv (filtru de corecţie) FR , FG şi, respectiv, FB , centrate, fiecare, pe lungimea de
undă dominantă a culorii de referinţă respective. Ele au rolul de a corecta
caracteristicile spectrale ale dispozitivelor videocaptoare (figura 5.6) şi de a realiza o
echilibrare în ceea ce priveşte atenuarea fluxurilor luminoase pe cele trei trasee,
avându-se în vedere că o oglindă dicroică permite trecerea unei porţiuni a fluxului
luminos în proporţie de 95 % şi realizează un coeficient de reflexie a celeilalte porţiuni
într-o proporţie de până la 85 %.
Dispozitivele videocaptoare DVCR , DVCG şi DVCB transformă fluxurile
luminoase ΦR , ΦG şi ΦB în semnalele electrice R', G' şi, respectiv B', numite semnale
de culoare primare. Dispozitivele videocaptoare prezintă o caracteristică spectrală
selectivă, centrată pe lungimea de undă dominantă a culorii de referinţă, după cum se
prezintă în figura 5.6, spre deosebire de tuburile videocaptoare în alb-negru, DVCA/N ,
care prezintă o caracteristică spectrală extinsă pe întregul spectru vizibil.

DVCB DVCG DVCR

DVCA/N

470 nm 535 nm 610 nm λ


B G R
Spectrul vizibil

Fig. 5.6. Caracteristicile spectrale ale celor trei dispozitive videocaptoare.


82 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

După fiecare din dispozitivele videocaptoare se efectuează o corecţie de


gamma (cunoscută şi sub denumirea de corecţie de contrast), destinată să compenseze
neliniaritatea caracteristicii de transfer a sistemului de televiziune, în principal,
neliniaritatea caracteristicilor de transfer ale dispozitivului videocaptor şi ale
dispozitivului de redare a imaginii (în particular, a tubului cinescop).
Această corecţie este necesară deoarece transmiterea corectă a imaginilor de
televiziune este condiţionată de redarea corectă a gradaţiilor (nivelurilor) de luminanţă
din imaginea originală. Cu alte cuvinte, într-o transmisie TV se vor reda corect
gradaţiile de luminanţă din imaginea originală, atunci când, captând imaginea scării
liniare de gri, se obţine la recepţie, de asemenea, o scară liniară de gri (figura 5.7).
Neliniaritatea caracteristicii de transfer a unui sistem de televiziune
influenţează şi asupra saturaţiei culorilor reproduse. Principiul corecţiei de gamma este
prezentat în paragraful 5.3.1.
Amplificarea fiecăruia din amplificatoarele video AVR , AVG şi AVB se
reglează astfel încât, pentru lumina albă de referinţă, care prin definiţie reprezintă cea
mai mare strălucire care se poate întâlni într-o imagine, să fie satisfăcută condiţia:
R = G = B = 1 VVV (5.1)
operaţie care poartă numele de reglajul sau balansul albului.
Ca urmare, la captarea unei imagini acromatice (în alb-negru), amplitudinile
celor trei semnale video de culoare sunt egale, adică:
R = G = B = (0 ÷ 1) VVV (5.2)
Codorul (circuitul de codare al canalului) asigură compatibilitatea între
sistemele TV în culori şi în alb-negru. La ieşirea codorului se obţine semnalul video
complex de culoare (SVCC), prin însumarea semnalului de luminanţă, Y, cu semnalul
de crominanţă modulat, C.

5.3.1. Principiul corecţiei de gamma

Corecţia de gamma este necesară deoarece transmiterea corectă a imaginilor de


televiziune este condiţionată de redarea corectă a gradaţiilor (nivelurilor) de luminanţă
din imaginea originală.
În acest scop, trebuie să existe o dependenţă liniară între variaţiile de
luminanţă din imaginea originală, Lo , şi variaţiile de luminanţă din imaginea redată, Lr,
adică:
Lr = kLo (5.3)
Redarea necorectă a gradaţiilor de luminanţă din imaginea originală este
determinată de neliniaritatea caracteristicii de transfer a sistemului de televiziune,
adică, în principal, de neliniaritatea caracteristicilor de transfer ale dispozitivului
videocaptor şi ale dispozitivului de redare a imaginii (în particular, a tubului cinescop).
5.3 - Schema bloc simplificată a camerei TV tricrome 83

În aceste condiţii relaţia (5.3) devine:


Lr = kLγo (5.4)
unde γ este coeficientul de neliniaritate.
Cu alte cuvinte, dependenţa liniară, dată de relaţia (5.3), este afectată de:
ƒ neliniaritatea caracteristicii de transfer radiaţie luminoasă – semnal electric
a dispozitivului videocaptor, care este de forma:
eV 1 = k 1 Lγo1 (5.5)

unde eV 1 este semnalul video la ieşirea dispozitivului videocaptor, adică semnalul


electric R', G', respectiv, B', iar coeficientul γ1 caracterizează neliniaritatea, fiind un
coeficient subunitar;
ƒ neliniaritatea caracteristicii de transfer semnal electric – radiaţie luminoasă
a dispozitivului de redare a imaginii, care este de forma:
Lr = k 2 eVγ 22 (5.6)

unde eV 2 este semnalul video de comandă a tubului cinescop, adică semnalul electric
R, G, respectiv, B, iar coeficientul γ2 caracterizată neliniaritatea, fiind un coeficient
supraunitar.
Din cele prezentate se constată că cele două caracteristici de transfer sunt
oarecum complementare, ceea ce compensează în parte redarea necorectă a gradaţiilor
de luminanţă din imagine.
Pentru îndeplinirea condiţiei (5.3), se introduce circuitul corector de gamma,
cu caracteristică de transfer neliniară, de forma:
eV 2 = k 3 eVγ C1 sau R = k 3 R' γ C (5.7)
1
în care γ C = (5.8)
γ1 ⋅ γ 2
Posibilitatea de a controla forma caracteristicii de transfer a unui sistem de
televiziune, prin modificarea valorii coeficientului γ (cunoscut în literatură şi sub
numele de exponent de contrast al sistemului TV), unde:
γ = γ1 ⋅ γ 2 ⋅ γ C (5.9)
prezintă interes practic prin faptul că problema celei mai bune reproduceri a gradaţiilor
de luminanţă depinde, în mare măsură, de conţinutul imaginii TV şi de destinaţia
sistemului TV.
În unele aplicaţii este util să se mărească contrastul într-un anumit domeniu al
gradaţiilor de luminanţă (de exemplu, în domeniul tonurilor închise, medii sau
deschise), unde sunt situate detaliile care prezintă cel mai mare interes pentru
84 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

observator. Prin urmare, printr-o redare neliniară a scării de gri se poate îmbunătăţii
redarea unor detalii de interes dintr-o imagine TV, după cum se prezintă în figura 5.7.
Dacă γ = 1, contrastul imaginii redate este egal cu contrastul imaginii
originale. Sistemul TV redă corect scara liniară de gri.
Dacă γ > 1, contrastul imaginii redate este mai mare decât contrastul imaginii
originale în domeniul tonurilor deschise şi medii, favorizând redarea detaliilor de
interes din aceste domenii. De asemenea, pentru γ > 1 are loc o creştere a saturaţiei
culorii redate.
Dacă γ < 1, contrastul imaginii redate este mai mare decât contrastul imaginii
originale în domeniul tonurilor închise şi medii, favorizând redarea detaliilor de interes
din aceste domenii. De asemenea, pentru γ < 1 are loc o scădere a saturaţiei culorii
redate.
Lr Lr
Lr max Lr max
7
Tonuri γ<1
deschise
γ=1 6
Tonuri
medii
5
γ>1
Tonuri 4
închise
2 3
Lo 1 Numărul gradaţiei
Tonuri Tonuri Tonuri
închise medii deschise Lo max de luminanţă
1
2
3
4
Scară 5
liniară 6
de gri
7
Numărul gradaţiei
de luminanţă

Fig. 5.7. Posibilitatea de modificare controlată a scării liniare de gri.

5.3.2. Principiul corecţiei distorsiunilor de apertură

Distorsiunile de apertură se manifestă, datorită dimensiunii finite a elementului


de explorare, prin atenuarea progresivă a componentelor de frecvenţă înaltă conţinute
în semnalul de imagine, fără a afecta faza acestor componente. Aceasta înseamnă că
detaliile fine din imagine, în raport cu detaliile mari, vor fi redate printr-un semnal cu
amplitudine mai mică, prezentând, astfel, un contrast mai scăzut. Cu alte cuvinte,
atenuarea frecvenţelor înalte are ca efect micşorarea rezoluţiei sistemului TV.
5.3 - Schema bloc simplificată a camerei TV tricrome 85

Principiul corecţiei distorsiunilor de apertură se bazează pe accentuarea


progresivă a componentelor de frecvenţă înaltă din semnalul video, fără a afecta faza
acestor componente. Cu alte cuvinte, circuitele corectoare de apertură asigură o mărire
a amplitudinii componentelor de frecvenţe înalte în raport cu cele de frecvenţe joase. În
acest fel, corectorul de apertură restabileşte amplitudinea corectă a componentelor de
frecvenţă înaltă din semnalul video furnizat de dispozitivul videocaptor şi, prin aceasta,
valoarea corectă a fronturilor din semnalul de imagine (v. fig. 3.2). Corecţia
distorsiunilor de apertură are ca efect accentuarea contururilor imaginii, atât în direcţie
orizontală cât şi în direcţie verticală.
În figura 5.8 se prezintă efectul corecţiei distorsiunilor de apertură în domeniul
timp (figura 5.8.a) şi în domeniul frecvenţă (figura 5.8.b). Semnalul de imagine eV 1 (t )
corespunde, spre exemplu, unei tranziţii negru-alb în imagine, fiind afectat frontul
semnalului de distorsiunile de apertură (v. fig. 3.2).
Acţiunea de compensare a distorsiunilor de apertură constă în obţinerea unui
front ridicător tr mai abrupt pentru semnalul de imagine, ceea ce echivalează cu
creşterea amplitudinii frecvenţelor înalte. Cu alte cuvinte, trebuie ca durata frontului
ridicător, t r 2 , pentru semnalul de imagine corectat, eV 2 (t ) , să devină mai mică decât
durata frontului ridicător, t r1 , a semnalului de imagine iniţial, eV 1 (t ) . În acest scop se
adaugă un semnal de corecţie eC (t ) la semnalul de imagine eV 1 (t ) , reprezentând
derivata de ordinul doi a acestuia, după cum se prezintă în figura 5.8.a. Pentru a se
asigura concordanţa de fază a celor două semnale ce se însumează, semnalul de
imagine trebuie întârziat în mod corespunzător.

Fig. 5.8. Efectul corecţiei distorsiunilor de apertură:


a) în domeniul timp; b) în domeniul frecvenţă.
86 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

Pentru a se obţine o corecţie bidimensională, se aplică o corecţie în direcţie


orizontală, în care caz întârzierea se alege de ordinul de mărime al duratei unui element
de imagine, şi o corecţie în direcţie verticală, în care caz se alege o întârziere egală cu
durata unei linii.
În figura 5.8.b se scoate în evidenţă compensarea căderii caracteristicii de
apertură a dispozitivului videocaptor cu frecvenţa, reprezentată prin curba H(f). Se
obţine o caracteristică de frecvenţă corectată HC(f), prin însumarea cu caracteristica de
frecvenţă a corectorului de apertură hC(f), care asigură o redare corespunzătoare a
frecvenţelor înalte.

5.4. Semnalul de luminanţă


Având în vedere cele prezentate în paragraful 5.2 (v. fig. 5.4), se impune ca
într-un sistem TV în culori să se transmită semnalul de luminanţă Y, care să reflecte
corect luminanţa obiectului, adică, să fie identic cu cel care s-ar obţine dacă captarea şi
transmisia s-ar face în sistemul TV în alb-negru. Acest semnal nu se obţine direct din
explorarea imaginii electronice.
Captarea imaginii, la ieşirea dispozitivelor videocaptoare, se realizează
conform modelului RGB, iar semnalele folosite în televiziunea în culori sunt semnalele
date de modelul Y, R–Y, B–Y. Aceasta presupune obţinerea prin calcul a semnalului de
luminanţă şi a semnalelor diferenţă de culoare din semnalele de culoare primare.

Contribuţia celor trei semnale de culoare primare R, G, B la semnalul de


luminanţă Y, este dată de expresia:
Y = aR + bG + cB (5.10)
care precizează faptul că albul de referinţă se obţine dacă luminanţele culorilor de
sinteză R, G, B se amestecă în proporţiile date de coeficienţii a, b şi, respectiv, c.
Pentru a se determina contribuţia celor trei semnale de culoare primare la
semnalul de luminanţă, se au în vedere:
ƒ caracteristica de sensibilitate spectrală relativă a ochiului, şi
ƒ raportarea luminanţei oricărei culori la luminanţa albului de referinţă, care
generează un semnal video de amplitudine maximă, adică Y = 1 VVV, ceea ce este
echivalent cu:
a+b+c=1 (5.11)
întrucât în acest caz R = G = B = 1 VVV .

Sistemul vizual uman, în faţa unei imagini color, face ponderarea luminanţei în
funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor luminoase, conform curbei de sensibilitate
spectrală relativă prezentată în figura 5.9. Această curbă arată cum variază
5.4 - Semnalul de luminanţă 87

sensibilitatea ochiului Sλ , adică senzaţia de strălucire, în funcţie de lungimea de undă a


radiaţiei luminoase monocromatice de intensitate energetică constantă. Se constată că,
la luminanţe egale, ochiul percepe strălucirea roşului mai redusă decât a verdelui sau a
galbenului, dar mai puternică decât cea a albastrului sau a negrului.

kλ= smax

1
0,9

0,46

0,17

400 470 535 610 700 λ [nm]


B G R
Spectrul vizibil

Fig. 5.9. Caracteristica de sensibilitate spectrală relativă a ochiului.

Într-un sistem TV în alb-negru, când pe ecran se reproduc doar informaţiile de


luminanţă ale imaginii, se pune problema ca detaliile colorate, de luminanţe egale, să
fie reproduse în alb-negru cu străluciri ponderate, în corelaţie cu caracteristica de
sensibilitate spectrală a ochiului, întrucât în faţa unui ecran alb-negru ochiul nu poate
face ponderarea menţionată. Acest deziderat se realizează prin faptul că dispozitivul
videocaptor, în televiziunea în alb-negru, prezintă o caracteristică spectrală
asemănătoare cu caracteristica de sensibilitate spectrală a ochiului (v. fig. 5.6). În acest
caz, pe ecranul alb-negru, detaliile colorate albastru şi roşu vor fi reproduse printr-un
gri-negru, cele colorate mov şi verde – printr-un gri mai deschis, iar cele colorate
turcoaz şi galben – printr-un gri şi mai deschis. Cu alte cuvinte, o miră cu bare color va
fi redată pe ecranul alb-negru printr-o miră cu bare de gri.

În sistemul TV în culori compatibil, dispozitivele videocaptoare nu mai


prezintă caracteristici spectrale asemănătoare cu caracteristica de sensibilitate spectrală
a ochiului (v. fig. 5.6). Ca urmare, dispozitivele videocaptoare nu mai ponderează
luminanţa detaliilor colorate, în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor luminoase.
Această ponderare se realizează în blocul denumit codor, folosindu-se o matrice de
formare a semnalului Y din cele trei semnale de culoare primare, pe baza relaţiei (5.10).
Coeficienţii a, b şi c precizează contribuţia celor trei semnale de culoare
primare R, G şi B la formarea semnalului de luminanţă. La determinarea lor s-a avut în
vedere, pe de o parte, valorile sensibilităţii relative a ochiului, kλ , pentru culorile
primare R, G, B (v. fig. 5.9) şi, pe de altă parte, realizarea condiţiei (5.11).
88 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

În aceste condiţii:
k λR 0, 46
a= = = 0,30
k λR + k λ G + k λ B 0, 46 + 0,9 + 0,17
k λG 0 ,9
b= = = 0,59
k λR + k λ G + k λ B 0, 46 + 0,9 + 0,17
k λB 0,17
c= = = 0,11
k λR + k λ G + k λ B 0, 46 + 0,9 + 0,17
şi, ca urmare, semnalul de luminanţă se obţine cu circuitul de matriciere MY din figura
5.10, pe baza relaţiei:
Y = 0,30 R + 0,59G + 0,11B (5.12)
În cazul transmisiei unor imagini acromatice (în alb-negru), semnalul de
luminanţă corespunzător tonurile de gri (de la negru la alb) este dat de relaţia:
Y = R = G = B = (0 ÷1) VVV (5.13)

Fig. 5.10. Obţinerea semnalului de luminanţă.

Albul de referinţă se obţine pe ecranul tubului cinescop dacă luminanţele


culorilor de sinteză R, G, B se amestecă în raportul:
LR : LG : LB = 0,30 : 0,59 : 0,11 (5.14)
Relaţia (5.14) evidenţiază luminanţa unei culori în raport cu luminanţa albului
de referinţă.

5.5. Semnalele diferenţă de culoare


Pentru a se respecta principiul luminanţei constante, întrucât semnalul de
luminanţă Y conţine toată informaţia referitoare la luminanţa culorii, trebuie să se
5.5 - Semnalele diferenţă de culoare 89

înlăture (să se scadă) această componentă din semnalele R, G, B. Din acest motiv se
transmit aşa-numitele semnale diferenţă de culoare, definite prin relaţiile:
R–Y = R – (0,30R + 0,59G + 0,11B) = 0,70R – 0,59G – 0,11B
G–Y = 0,30R + 0,41G – 0,11B (5.15)
B–Y = – 0,30R – 0,59G + 0,89B
Transmiterea semnalelor diferenţă de culoare în locul semnalelor de culoare
primare prezintă şi următoarele avantaje:
ƒ La transmisiuni în alb-negru (trepte tonale de gri, de la negru la alb) fiind
satisfăcută relaţia (5.13), rezultă:
R–Y = G–Y = B–Y = 0 (5.16)
Ca urmare, la transmisiuni în alb-negru, semnalele diferenţă de culoare fiind
nule, nu au nici o influentă la recepţie pe televizoarele în alb-negru sau în culori. În
schimb, semnalul de luminanţă Y va avea amplitudinea corespunzătoare nivelului de
gri transmis, adică Y = (0÷1) VVV.
ƒ Într-un sistem TV în culori nu este necesar să se transmită toate cele trei
semnale diferenţă de culoare, întrucât oricare din ele se poate obţine din celelalte două.
La alegerea celor două semnale diferenţă de culoare, care se transmit la
recepţie, s-a avut în vedere că semnalul G–Y are valoarea vârf-vârf cea mai mică din
cele trei semnale diferenţă de culoare, ceea ce însemnă că va fi cel mai expus la
perturbaţii.

În concluzie, în sistemele de televiziune în culori se transmit trei semnale


video: semnalul de luminanţă Y şi semnalele diferenţă de culoare R–Y şi B–Y,
cunoscute sub denumirea de semnale primare de transmisie. Semnalul diferenţă de
culoare G–Y se reconstituie în receptorul TV pe baza expresiei:
G − Y = −0,51(R − Y ) − 0,19(B − Y ) (5.17)
Semnalele diferenţă de culoare R–Y şi B–Y se obţin în codorul camerei TV cu
circuitele de matriciere MR -Y , respectiv, MB -Y (v. fig. 5.14), pe baza relaţiilor (5.15), iar
semnalul diferenţă de culoare G–Y se obţine în decodorul receptorului TV cu circuitul
de matriciere MG -Y (v. fig. 5.15), pe baza relaţiei (5.17).

Experienţele au arătat că acuitatea sistemului vizual uman, faţă de informaţia


de culoare, este de câteva ori mai redusă decât faţă de informaţia de luminanţă, mai
ales când trebuie identificate culorile detaliilor mici din imagine. Mai mult, detaliile
fine ale imaginilor sunt percepute de ochi prin variaţia luminanţei, adică în alb-negru.
Ca urmare, o imagine color bună se obţine şi în cazul în care banda de frecvenţe a
semnalelor diferenţă de culoare se reduce de 4÷5 ori faţă de banda de frecvenţe a
semnalului de luminanţă.
90 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

Întrucât banda de frecvenţe a semnalului de luminanţă este de 6 MHz,


respectiv 5 MHz, stabilită prin norma de bază a sistemului TV în alb-negru, rezultă că
banda de frecvenţe a semnalelor diferenţă de culoare poate fi redusă la (1,2÷1,5) MHz,
fără a afecta calitatea imaginii transmise.

5.6. Formele semnalelor de luminanţă şi de diferenţă de


culoare în cazul mirei electronice cu bare verticale color
Pentru reglarea aparaturii de televiziune se foloseşte generatorul electronic de
miră color, care generează semnalele video, pe baza cărora se obţin pe ecranul tubului
cinescop diferite modele, de exemplu, mira cu bare verticale color.
Această miră este formată din 6 bare verticale color şi două bare acromatice -
alb şi negru, de lăţimi egale, dispuse în ordinea prezentată în figura 5.11. Culorile alese
sunt cele trei culori de referinţă, roşu, verde şi albastru, şi culorile lor complementare,
turcoaz (amestec aditiv de verde şi albastru), mov (amestec aditiv de roşu şi albastru)
şi, respectiv, galben (amestec aditiv de roşu şi verde)
Pentru această miră se determină forma semnalelor R , G , B , Y , R–Y , G–Y şi
B–Y .
Având în vedere că albul de strălucire maximă se obţine pentru R = G = B = 1
Vvv şi luând drept referinţă aceste valori pentru generarea culorilor, se obţin pentru
semnalele Y , R–Y , B–Y şi G–Y valorile date în tabelul 5.1, calculate pe baza relaţiilor
(5.11) şi (5.15).

Tabelul 5.1

Culoarea R G B Y R–Y B–Y G–Y

Alb 1 1 1 1 0 0 0
Galben 1 1 0 0,89 0,11 - 0,89 0,11
Turcoaz 0 1 1 0,70 - 0,70 0,30 0,30
Verde 0 1 0 0,59 - 0,59 - 0,59 0,41
Mov 1 0 1 0,41 0,59 0,59 - 0,41
Roşu 1 0 0 0,30 0,70 - 0,30 - 0,30
Albastru 0 0 1 0,11 - 0,11 0,89 - 0,11
Negru 0 0 0 0 0 0 0
5.6 - Formele semnalelor de luminanţă şi de diferenţă de culoare 91

Pe baza datelor din tabelul 5.1, în figura 5.11 sunt prezentate formele
semnalelor video pentru o linie a mirei cu bare verticale color. Succesiunea barelor
color de la stânga la dreapta s-a ales, astfel, ca aceste culori să fie dispuse în ordine
descrescătoare a luminanţei relative.

Albastru
Turcoaz
Galben

Negru
Verde

Roşu
Mov
Alb

1
R 0
1
G 0
1
B 0
1 0,89
0,70 0,59
0,41 0,30
Y 0,11 0
0

0,59 0,70
0,11
R-Y 0 0
-0,11
-0,70 -0,59 0,89
0,59
0,30
B-Y 0 0

-0,30
-0,59
-0,89

Fig. 5.11. Formele semnalelor video pentru mira cu bare verticale color.

Din tabelul 5.1 se constată că semnalele diferenţă de culoare variază în limitele


R–Y = ± 0,70 , B–Y = ± 0,89 , G–Y = ± 0,41 , ceea ce justifică afirmaţia făcută în
paragraful 5.5 că semnalul G–Y are valoarea vârf-vârf cea mai mică din cele trei
semnale diferenţă de culoare.

Mira cu bare color, generată pe baza datelor din tabelul 5.1, produce culori cu
saturaţie maximă (100%) şi luminanţă maximă (100%). Întrucât asemenea culori se
întâlnesc rar în natură, s-a impus în practică mira cu bare color în care albul de
luminanţă maximă se obţine pentru R = G = B = 1 VVV, iar culorile barelor sunt
obţinute pentru R = G = B = 0,75 VVV (saturaţie de 75%), corespunzând cel mai bine
realităţii. Pentru acest caz valorile semnalelor Y , R–Y , B–Y şi G–Y sunt date în tabelul
5.2.
92 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

Tabelul 5.2

Culoarea R G B Y R–Y B–Y G–Y

Alb 1 1 1 1 0 0 0
Galben 0,75 0,75 0 0,66 0,09 - 0,66 0,09
Turcoaz 0 0,75 0,75 0,53 - 0,53 0,22 0,22
Verde 0 0,75 0 0,44 - 0,44 - 0,44 0,31
Mov 0,75 0 0,75 0,31 0,44 0,44 - 0,31
Roşu 0,75 0 0 0,22 0,53 - 0,22 - 0,22
Albastru 0 0 0,75 0,09 - 0,09 0,66 - 0,09
Negru 0 0 0 0 0 0 0

5.7. Semnalul video complex de culoare


În televiziunea radiodifuzată, transmiterea celor trei semnale primare Y, R–Y şi
B–Y se face pe un singur canal de transmisie, caracterizat prin lărgimea de bandă
stabilită prin norma de televiziune adoptată (6 MHz, respectiv 5 MHz).
Întrucât cele trei semnale primare de transmisie ocupă un spectru de frecvenţe
mai mare decât cel alocat canalului video, pentru transmisia unui program TV,
semnalele primare de transmisie Y, R–Y şi B–Y sunt supuse unei operaţii de codare,
astfel încât semnalul codat obţinut, cunoscut sub denumirea de semnal video complex
de culoare, să poată fi transmis prin canalul alocat şi să poată fi decodat la recepţie, cu
scopul de a se obţine semnalele primare de transmisie, ce urmează să fie prelucrate pe
căi distincte. De fapt, semnalele R–Y şi B–Y (fără impulsuri de stingere şi sincronizare)
se codează, rezultând semnale codate NTSC, PAL, respectiv SECAM, care apoi se
adaugă la semnalul video complex Y (care conţine semnalul de stingere şi de
sincronizare), rezultând, astfel, semnalul video complex de culoare, SVCC.
Realizarea transmisiei celor trei semnale primare în lărgimea de bandă alocată
canalului video, se bazează pe observaţia că spectrele de frecvenţe ale semnalelor Y ,
R–Y şi B–Y sunt spectre discrete, formate din pachete de linii spectrale centrate pe
multipli ai frecvenţei liniilor (figurile 5.12.a şi b). Mai mult, între pachetele de linii
spectrale alăturate ale semnalului de luminanţă, cu frecvenţă centrală relativ mare
(peste 1,5 MHz), există intervale libere, care se pot ocupa, prin intercalarea
(întreţeserea) pachetelor de linii spectrale ale semnalului de crominanţă modulat, C,
adică limitat şi translatat în domeniul frecvenţelor superioare, între pachetele de linii
spectrale ale semnalului de luminanţă Y (figurile 5.12. a, c şi d).
5.7 - Semnalul video complex de culoare 93

Ca urmare, semnalul video complex de culoare, Y+C, obţinut prin însumarea


semnalelor de luminanţă şi de crominanţă modulat, ocupă aceeaşi bandă de frecvenţe
ca semnalul video complex în sistemul TV în alb-negru.

Fig. 5.12. Intercalarea spectrelor de frecvenţe în sistemul TV în culori:


a) semnalul de luminanţă; b) semnalele diferenţă de culoare;
c) semnalul de crominanţă modulat; d) semnalul SVCC.

Semnalul de crominanţă modulat se obţine folosind ca suport o subpurtătoare,


numită de crominanţă, fsp , care este modulată în amplitudine şi în cuadratură cu cele
două semnale diferenţă de culoare (sistemele NTSC şi PAL), sau în frecvenţă, cu câte
un semnal diferenţă de culoare, şi transmiterea alternativă a acestora (sistemul
SECAM). Prin modulaţie se asigură translatarea tuturor componentelor spectrale ale
94 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

semnalelor diferenţă de culoare în partea superioară a spectrului de frecvenţe al


semnalului de luminanţă, cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă (figura 5.13).


fH fsp fH f

2fH 2fH

Fig. 5.13. Spectrul de frecvenţe al semnalului de crominanţă


modulat în amplitudine (MA-PS).

Dacă frecvenţa subpurtătoarei se alege egală cu un multiplu impar al jumătăţii


frecvenţei de linii fH , adică:
fH
f sp = (2m + 1) = (m + 0,5) f H (5.17)
2
pachetele de linii spectrale ale semnalului de crominanţă modulat, C (figura 5.13) se
vor plasa, la jumătatea intervalelor libere, între pachetele de linii spectrale ale
semnalului de luminanţă, Y (figura 3.12.d).

Semnalul video complex de culoare conţine şi un semnal pentru prelucrarea


corectă a informaţiei de culoare transmise. El este plasat pe palierul posterior al
impulsurilor de stingere.
În sistemul PAL acest semnal este cunoscut sub denumirea de semnal de
sincronizare a culorii (sau "burst"), SC , şi are rolul de a regenera în receptor
subpurtătoarea de crominanţă, adică un semnal sinusoidal cu frecvenţa fsp. Pentru
realizarea acestei cerinţe, în componenţa semnalului video complex de culoare se
transmite, pe palierul posterior al impulsurilor de stingere pe orizontală (palierul
posterior impulsului de sincronizare linii) un semnal, sub forma unei salve de sinusoide
(tren de 8÷10 sinusoide), având frecvenţa subpurtătoarei fsp .
În sistemul SECAM, pe palierul posterior al impulsurilor de stingere pe
orizontală se transmit semnale având frecvenţele subpurtătoare fOR, respectiv fOB,
corespunzătoare secvenţei liniilor ce se transmit, avându-se în vedere transmisia
succesivă a semnalelor de culoare. În sistemul SECAM, suplimentar, se transmite aşa-
numitul semnal de identificare a culorii, IC, pe durata a nouă linii a impulsului de
stingere pe verticală, care are rol în recunoaşterea ordinii de transmitere a semnalelor
diferenţă de culoare.
5.8 - Structura unui sistem TV în culori compatibil 95

5.8. Structura unui sistem TV în culori compatibil


5.8.1. Structura părţii de emisie

Cu toate că sistemele TV în culori sunt incompatibile între ele, toate sistemele


de televiziune în culori compatibile prezintă, în principiu, aceeaşi structură, atât la
emisie cât şi la recepţie, întrucât ele funcţionează după aceleaşi principii:
ƒ achiziţia semnalului în formatul RGB de către camera TV;
ƒ utilizarea semnalelor primare de transmisie Y, R–Y, B–Y ;
ƒ formarea semnalului de crominanţă modulat C ;
ƒ intercalarea spectrelor la formarea semnalului SVCC;
ƒ separarea la recepţie a semnalelor de luminanţă şi de crominanţă modulat
şi prelucrarea lor separată;
ƒ comanda tubului cinescop în unul din formatele: Y, R–Y, G–Y, B–Y sau
RGB.

În figura 5.14 se prezintă structura părţii de emisie a unui sistem TV în culori


compatibil. Ea funcţionează după principiile prezentate mai sus şi care sunt sintetizate
în descrierea ce urmează.

a
Circuite de f Osc.
matriciere 1,2-1,5
:
MHz fsp
Antenă de
R R-Y FTJ Mod. C emisie
MR-Y R-Y R-Y
Cameră G B-Y
Y Y+C Emi-
TV MY Σ
tricromă (SVCC) ţător Semnal
B B-Y FTJ SH+V SC RF-MA
MB-Y B-Y cu SVCC
fpi

CODOR

Fig. 5.14. Structura părţii de emisie a unui sistem TV în culori.

Transformarea imaginii optice în semnalele de culoare primare R, G, B are loc


în camera TV tricromă, a cărui structură a fost prezentată în figura 5.5. Cu ajutorul
circuitelor de matriciere MY , MR-Y şi MB-Y se obţin semnalele primare de transmisie Y,
R–Y şi, respectiv, B–Y, pe baza relaţiilor (5.12) şi (5.15). Banda de frecvenţe a
semnalelor diferenţă de culoare este limitată de către filtrele trece-jos (FTJ) la cel mult
1,5 MHz.
96 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

Pentru a se realiza compatibilitate de transmisie, spectrele semnalelor diferenţă


de culoare trebuie translatate, din domeniul 0÷1,5 MHz, în regiunea superioară a
spectrului de frecvenţe al semnalului de luminanţă, pentru a se ocupa spaţiile libere
existente. În acest scop se modulează o subpurtătoare de crominanţă, de frecvenţă fsp,
cu semnalele diferenţă de culoare în blocul modulator (Mod.), rezultând semnalul de
crominanţă modulat, C. Dacă frecvenţa subpurtătoarei se alege egală cu un multiplu
impar al jumătăţii frecvenţei de linii, componentele spectrale ale semnalului de
luminanţă modulat, C, se vor plasa între componentele spectrale ale semnalului de
luminanţă Y.
În sistemele NTSC şi PAL subpurtătoarea este modulată simultan cu cele două
semnale diferenţă de culoare, folosind o modulaţie în cuadratură, ce afectează doi
parametri ai purtătoarei, amplitudinea şi faza. În aceste condiţii, cele trei semnale, de
luminanţă şi cele două semnale diferenţă de culoare, se transmit simultan.
În sistemul SECAM se folosesc două subpurtătoare, care sunt modulate în
frecvenţă cu câte un semnal diferenţă de culoare, realizându-se o transmitere
secvenţială a semnalelor diferenţă de culoare (pe durata fiecărei linii se transmite un
singur semnal diferenţă de culoare). Ca urmare, în sistemul SECAM se asigură o
transmitere simultană pentru semnalul de luminanţă şi unul din semnalele diferenţă de
culoare.
La ieşirea etajului sumator Σ se obţine semnalul video complex de culoare,
Y+C, codat NTSC, PAL sau SECAM, prin însumarea semnalului de crominanţă
modulat cu semnalul de luminanţă, căruia în prealabil i s-a adăugat semnalul de
stingere şi sincronizare, SH+V , şi semnalul pentru prelucrarea corectă a informaţiei de
culoare transmise (semnalul de sincronizare a culorii, SC , în sistemul PAL, respectiv,
semnalul de sincronizare şi de identificare a culorii, IC , în sistemul SECAM). Banda de
frecvenţe a semnalului SVCC este limitată superior, conform normei TV (6 MHz,
respectiv 5 MHz), de către un filtru trece-jos montat la ieşirea etajului sumator.
Procedeul prin care s-a realizat translatarea spectrelor semnalelor diferenţă de
culoare, intercalarea acestora în spectrul semnalului de luminanţă şi s-a obţinut
semnalul video complex de culoare poartă numele de codare. Blocul care efectuează
aceste operaţii, asigurând compatibilitatea între sistemele TV în culori şi în alb-negru
se numeşte codor. Funcţie de sistemul TV în culori folosit, codorul poate să fie NTSC,
PAL, respectiv SECAM. El poate să fie încorporat în camerele TV sau poate să fie
livrat ca unitate separată.
Pentru a transmite semnalul video complex de culoare de la emisie la recepţie,
se foloseşte un emiţător de televiziune (numit şi emiţător de imagine). Semnalul SVCC
modulează în amplitudine o purtătoare de radiofrecvenţă, numită purtătoare de imagine
(semnal sinusoidal având frecvenţa postului de emisie, fpi). În acest fel se asigură ca
semnalul de televiziune (semnal RF-MA cu semnalul SVCC) să ocupe banda de
frecvenţe alocată canalului TV. Cu alte cuvinte, purtătoarea de radiofrecvenţă are doar
rolul de suport. În cazul televiziunii radiodifuzate, semnalul de televiziune se aplică
antenei de emisie, pentru a se propaga la distanţă prin unde radio terestre, iar în cazul
5.8 - Structura unui sistem TV în culori compatibil 97

televiziunii pe cablu, se transmite prin cablu coaxial sau prin fibră optică direct la
utilizator.

5.8.2. Structura părţii de recepţie

În figura 5.15 se prezintă structura părţii de recepţie a unui sistem TV în culori


compatibil. Ea funcţionează conform cu principiile prezentate la realizarea structurii
părţii de emisie şi care sunt sintetizate în descrierea ce urmează.

a
Fascicul de
f electroni
0 3 MHz Tub
cinescop
Y -Y tricrom
Antenă de FTJ
recepţie ug1R k
ΦB
ARF, SF Demod. R-Y R-Y ΦG
Y+C R-Y ΦR
AFIIS
Semnal DV (SVCC)
G
RF-MA B
cu SVCC C Osc. SC G-Y R
FTB MG-Y
fsp
Triadă de
SC Demod. B-Y B-Y luminofori
B-Y
a DECODOR
+
0 fsp f
2,6 MHz Y R
R-Y G
MRGB
B-Y B

Amplificatoare
finale video
Y R -R
>
R-Y G -G
MRGB >
B-Y B -B
>
-UG1

Fig. 5.15. Structura părţii de recepţie a unui sistem TV în culori.

La recepţie, semnalul de radiofrecvenţă modulat în amplitudine cu semnalul


video complex de culoare se aplică la intrarea blocului de radiofrecvenţă, cunoscut şi
98 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

sub numele de selector de canale. Acesta constă, în principal, dintr-un amplificator de


radiofrecvenţă, ARF, şi un etaj schimbător de frecvenţă, SF.
După selectorul de canale urmează calea comună imagine-sunet, care constă,
în principal, dintr-un amplificator de frecvenţă intermediară, AFIIS, şi un demodulator
video, DV, care au rolul de a amplifica semnalul de televiziune şi de a extrage din
acesta semnalul video complex de culoare, Y +C.
În decodor se realizează separarea semnalelor de luminanţă, Y, şi de
crominanţă modulat, C, din semnalul video complex de culoare, precum şi prelucrarea
lor separată în vederea asigurării comenzii tubului cinescop în unul din formatele: Y,
R–Y, G–Y, B–Y sau RGB.
Filtrul trece-jos, FTJ, separă din semnalul SVCC semnalul de luminanţă, Y,
care, după ce este amplificat, comandă, în catod, tubul cinescop al receptorului TV. Fie
că se foloseşte un filtru trece-jos, fie că se foloseşte un filtru de rejecţie centrat pe
subpurtătoarea fsp , cu rol de a elimina componentele de crominanţă, se elimină şi unele
componente din spectrul semnalului de luminanţă. Pentru a elimina numai
componentele de crominanţă, în decodoarele mai pretenţioase se foloseşte un filtru de
tip pieptene, care extrage pachetele de linii spectrale ale semnalului de luminanţă,
atenuând în mod corespunzător pachetele de linii spectrale ale semnalului de
crominanţă modulat.
Filtrul trece-bandă, FTB, centrat pe frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă, fsp,
separă din semnalul SVCC semnalul de crominanţă modulat, C. În acest circuit se
extrage şi semnalul de sincronizare a culorii, SC , în decodorul PAL, respectiv,
semnalul de identificare a culorii, IC , în decodorul SECAM.
Semnalul de crominanţă C este demodulat în circuitele demodulatoare
(Demod.), realizându-se, astfel, separarea semnalelor diferenţă de culoare R–Y şi B–Y
din semnalul de crominanţă modulat. Decodorul PAL conţine demodulatoare sincrone
video, iar decodorul SECAM – demodulatoare de frecvenţă. Subpurtătoarea de
crominanţă este reconstituită într-un oscilator local, sincronizat în fază şi frecvenţă de
către semnalul de sincronizare al culorii SC. Semnalul diferenţă de culoare G–Y se
obţine în decodorul receptorului TV cu circuitul de matriciere MG–Y , pe baza relaţiei
(5.17).
Aplicând semnalul de luminanţă −Y pe catozii celor trei tunuri electronice ale
tubului cinescop tricrom şi semnalele diferenţă de culoare pe grilele de comandă
corespunzătoare, se modulează în intensitate cele trei fascicule de electroni cu
semnalele primare de culoare corespunzătoare R,, G şi, respectiv, B. Într-adevăr,
tensiunile de comandă dintre grilele de comandă şi catozii celor trei tunuri electronice
sunt egale cu:
u g1R k = (R−Y) − (−Y) = R

u g1G k = (G−Y) − (−Y ) = G (5.18)

u g1Bk = (B−Y) − (−Y ) = B


5.9 - Întrebări şi probleme 99

Semnalele R, G, B se pot obţine şi prin matricierea semnalelor Y, R–Y şi


B–Y în matricea MRGB . Comanda tubului cinescop cu semnalele R, G, B se
poate face în două variante:
ƒ fie pe grilele de comandă ale tubului cinescop tricrom, catozii fiind
conectaţi la o tensiune fixă pozitivă;
ƒ fie pe catozii tubului cinescop, în care caz polaritatea lor trebuie să fie
negativă, grilele de comandă fiind conectate la o tensiune fixă negativă.
Amplificatoarele finale video au rolul de a amplifica semnalele R, G, B de la
ieşirea matricei de decodare până la valoarea necesară funcţionării tubului cinescop
(circa 100 VVV), asigurând şi polaritatea negativă a semnalelor. Amplificările în cele
trei canale de amplificare pot fi ajustate, pentru obţinerea impresiei de incolor în cazul
redării tonurilor de gri ale imaginii.
Blocarea tubului cinescop pe cursele de întoarcere pe orizontală şi pe verticală
se poate realiza prin blocarea amplificatoarelor finale video cu impulsuri de frecvenţa
liniilor şi a cadrelor. De asemenea, nivelul de curent continuu al fiecărui semnal de
ieşire poate fi prereglat individual.
Sistemul vizual uman va percepe culoarea rezultată din amestecul aditiv al
radiaţiilor luminoase de roşu, verde şi albastru emise de triada de luminofori excitată,
într-o proporţie bine precizată, de cele trei fascicule de electroni, comandate de
semnalele primare de culoare corespunzătoare R, G şi, respectiv, B.
Semnalul SVCC se transmite şi la blocul de baleiaj al receptorului TV, pentru
a se extrage semnalul complex de sincronizare, S(H)+S(V). Aceste semnale sunt
necesare pentru a asigura sincronizarea baleiajelor pe orizontală şi pe verticală.

5.9. Întrebări şi probleme


1. Care sunt culorile complementare şi prin ce se caracterizează?
2. Cum se poate obţine albul într-un sistem TV în culori?
3. Care sunt principalele modele de reprezentare a culorilor şi prin ce se
deosebesc între ele?
4. Care sunt principalele cerinţe de compatibilitate impuse între sistemele de
televiziune în alb-negru şi în colori?
5. Care este efectul corecţiei de gamma asupra imaginii?
6. Ce sunt distorsiunile de apertură şi care este principiul corecţiei acestora?
7. Care sunt semnalele primare de transmisie într-un sistem de televiziune în
culori?
8. Să se reprezinte formele semnalelor primare de transmisie pentru o linie în
cazul unei imagini complet roşii, şi, respectiv, în cazul unei imagini formată
din două bare verticale, una albastră şi cealaltă mov.
100 Principiul transmisiei informaţiei de culoare în televiziune - 5

9. Cum se obţine semnalul video complex de culoare şi care este criteriul de


alegere a frecvenţei subpurtătoarei semnalului de crominanţă?
10. Care sunt principiile care stau la baza funcţionării unui sistem TV în culori?
11. Cum poate fi comandat tubul cinescop tricrom în vederea refacerii imaginii?
12. Pe ţinta fotoconductoare a tubului vidicon a unei camere TV în alb-negru
(având caracteristica spectrală de forma celei prezentate cu linie întreruptă în
figura 5.6) se proiectează imaginea color din figura 5.16. Să se reprezinte la
scară forma semnalului video complex pentru linia de explorare x–x′, obţinută
la ieşirea camerei TV. Galben

Negru
Roşu
Alb

x x′

Fig. 5.16.

R: Se are în vedere strălucirea barelor color din imagine.


13. Dacă imaginea din figura 5.16 este captată cu o cameră TV tricromă, să se
determine: a) valorile semnalelor video de la ieşirea camerei, corespunzătoare
barelor ce compun imaginea; b) să se reprezinte la scară forma semnalului de
luminanţă şi a semnalelor diferenţă de culoare de-a lungul liniei de explorare
x–x′.
R: a) Valorile semnalelor Y , R–Y , B–Y date în tabelul 5.2.
6. Transmisia informaţiei de imagine şi a sunetului
asociat în televiziunea radiodifuzată

6.1. Structura unei staţii de emisie TV


Structura unei staţii de emisie TV este prezentată în figura 6.1. Pentru ca
semnalul de sunet (semnal audio în banda de frecvenţe 80 Hz ÷ 15 kHz) să fie transmis
împreună cu semnalul video, emiţătorul de imagine şi emiţătorul de sunet lucrează pe
aceeaşi antenă de emisie, prin intermediul unui bloc numit diplexer.

Fig. 6.1. Structura unei staţii de emisie TV.

Transmisia semnalului de televiziune, adică a semnalului video complex de


culoare şi a sunetului asociat imaginii transmise, se face în banda de radiofrecvenţă
(RF), folosind o modulaţie în amplitudine (MA) a purtătoarei de imagine fpi cu
semnalul video SVCC şi, respectiv, o modulaţie în frecvenţă (MF) a purtătoarei de
sunet fps cu semnalul audio. În acest fel se asigură, pe de o parte, ca semnalul de
televiziune să ocupe banda de frecvenţe alocată canalului TV şi, pe de altă parte,
posibilitatea de separare a celor două informaţii, audio şi video, la recepţie.
În cazul televiziunii radiodifuzate, semnalul de televiziune se aplică antenei de
emisie, pentru a se propaga la distanţă prin radiaţie în spaţiu, realizându-se fie o
transmisie terestră directă sau prin radiorelee de la emiţător la receptor, fie o transmisie
102 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

spaţială prin satelit geostaţionar. În cazul televiziunii pe cablu, semnalul de televiziune


se transmite prin cablu coaxial sau prin fibră optică direct la utilizator.
Pentru ca printr-un canal de transmisie din reţeaua publică de difuzare a
semnalului de televiziune să se transmită simultan mai multe programe de televiziune,
este necesar ca acestea să fie multiplexate în frecvenţă, adică fiecărei staţii de emisie să
i se aloce o bandă de frecvenţe proprie în jurul frecvenţelor purtătoare. Cu alte cuvinte,
fiecare semnal SVCC modulează o purtătoare sinusoidală de frecvenţă fpi bine stabilită,
folosind o modulaţie de amplitudine cu rest de bandă laterală, iar semnalul audio
asociat modulează o purtătoare sinusoidală de frecvenţă fps bine stabilită, folosind o
modulaţie de frecvenţă. La recepţie semnalul modulator (de televiziune) este extras din
semnalul multiplexat prin filtrare şi, apoi, se realizează revenirea în banda de bază, prin
demodulare.

6.2. Modulaţia de amplitudine cu rest de bandă laterală


În televiziunea radiodifuzată, pentru a transmite semnalul video complex de
culoare de la emisie la recepţie, acesta modulează în amplitudine o purtătoare de FIF
(foarte înaltă frecvenţă) sau UIF (ultra înaltă frecvenţă), numită purtătoare de imagine
(semnal sinusoidal având frecvenţa postului de emisie, fpi).
Pentru transmisiile TV prin legături cu microunde (lanţuri de radiorelee sau
reţele de comunicaţie prin satelit) se foloseşte modulaţia de frecvenţă, deoarece asigură
o calitate mai ridicată a transmisiunii la distanţe mari.
Avantajul folosirii modulaţiei de amplitudine este lărgimea de bandă mai
îngustă a spectrului semnalului modulat. În urma procesului de modulaţie în
amplitudine a purtătoarei de imagine cu semnalul SVCC, spectrul de frecvenţe al
semnalului modulat are lărgimea egală cu dublul frecvenţei video maxime (v. fig. 6.3).
Pentru o frecvenţă f V max = 6 MHz rezultă o lărgime de bandă pentru transmisiunile
RF–MA de BRF–MA = 12 MHz.

Modulaţia de amplitudine a purtătoarei de imagine poate fi negativă sau


pozitivă după cum trecerea de la nivelul de negru la nivelul de alb al semnalului video
corespunde unei reduceri, respectiv unei creşteri, a amplitudinii semnalului modulat.
Standardele de televiziune din majoritatea ţărilor (fac excepţie Franţa, Anglia)
prevăd folosirea modulaţiei de amplitudine negativă a purtătoarei de imagine, adică la
luminanţă maximă a imaginii corespunde amplitudinea minimă a purtătoarei, iar la
impulsul de sincronizare – amplitudinea maximă a purtătoarei. Avantajele modulaţiei
de amplitudine negativă sunt:
ƒ utilizarea optimă a emiţătorului, prin faptul că este necesară putere maximă
doar un timp scurt, pe durata vârfurilor de sincronizare;
ƒ amplitudinea maximă, care apare în mod periodic în timpul impulsurilor de
sincronizare, serveşte ca referinţă pentru reglajul automat al amplificării în receptor;
6.2 - Modulaţia de amplitudine cu rest de bandă laterală 103

ƒ perturbaţiile aditive datorate transmisiei acţionează în direcţia nivelului de


negru, influenţând în mai mică măsură calitatea imaginii din punct de vedere al
sistemului vizual uman.

În figura 6.2 sunt date nivelurile caracteristice ale purtătoarei de imagine


pentru transmisiunea TV în radiofrecvenţă cu modulaţie de amplitudine negativă.
Pentru a se asigura funcţionarea corectă a demodulatorului sincron video din calea
comună imagine-sunet a receptorului TV, care are rolul de a extrage semnalul SVCC
din semnalul modulat uRF–MA (una din cele două înfăşurătoare de modulaţie, din fig.
6.2) este necesar ca modulaţia de amplitudine să fie fără suprimarea purtătoarei, adică
purtătoarea de imagine pentru nivelul de alb nu trebuie să scadă la emisie sub 10 % din
valoarea de vârf a purtătoarei.

uRF-MA Înfaşurătoarea superioară


S(H) de modulaţie
100 % Nivel sincro
SC (SVCC)
75 % Nivel de stingere
70 % Nivel de negru
fpi = ct.

10 % Nivel de alb
0 Nivel zero de modulaţie
t

Înfaşurătoarea
inferioară de modulaţie
(SVCC)

Fig. 6.2. Transmisiunea TV în RF cu modulaţia de amplitudine negativă.

Cu scopul de a îngusta lărgimea de bandă a canalului de televiziune, în


televiziunea radiodifuzată nu se foloseşte o transmisiune clasică de modulaţie de
amplitudine cu bandă laterală dublă (MA–BLD), ci o transmisie cu rest de bandă
laterală (MA–RBL), adică cu bandă laterală inferioară parţial suprimată (figura 6.3).
Întrucât într-una din benzile laterale este conţinută toată informaţia necesară
redării corecte a semnalului SVCC modulator (altfel spus, cele două benzi laterale
conţin aceeaşi informaţie), ar putea fi suprimată complet o bandă laterală, rezultând o
transmisiune MA cu bandă laterală unică (MA−BLU). Această soluţie nu s-a putut
adopta datorită faptului că, semnalul SVCC conţinând frecvenţe foarte joase (fV min = 50
Hz), s-ar impune folosirea unor filtre ideale, cu pantă abruptă, la ieşirea emiţătorului de
imagine, pentru suprimarea completă a unei benzi laterale. Distorsiunea introdusă de
104 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

aceste filtre la limitele benzii de trecere, datorată timpului de întârziere de grup (apar
defazaje diferite suferite de semnalele de frecvenţe joase faţă de cele de frecvenţe
înalte din spectrul de videofrecvenţă) determină anumite dificultăţi în folosirea
transmisiei MA cu BLU. Problema este soluţionată în practică prin folosirea
transmisiei MA cu RBL, adică se transmite în întregime banda laterală superioară şi
parţial banda laterală inferioară.

BLI BLS
MA-BLD
fpi f
BRF-MA=2fvmax

BLS
MA-BLU
fpi f

RBLI BLS
MA-RBL
fpi f

Fig. 6.3. Transmisia cu rest de bandă laterală.

6.3. Structura canalului de televiziune


O staţie de televiziune emite semnalul de FIF sau UIF într-un canal TV, de
lărgime bine precizată. În conformitate cu standardele TV (v. anexa 1), banda de
frecvenţe alocată pentru un canal TV (pentru transmisiunea de imagine şi sunetul
aferent) este:
ƒ 8 MHz, pentru canalele cu banda video de 6 MHz şi ecartul între
frecvenţele purtătoare de imagine şi de sunet de fpi – fps = 6,5 MHz;
ƒ 7 MHz, pentru canalele cu banda video de 5 MHz şi ecartul între
frecvenţele purtătoare de imagine şi de sunet de fpi – fps = 5,5 MHz.

În figura 6.4 se prezintă structura unui canal TV, adică dispunerea frecvenţelor
purtătoare de imagine, fpi, şi de sunet, fps, împreună cu benzile laterale corespunzătoare
(spectrele semnalelor video şi audio). Datele prezentate în figură se referă la standardul
TV caracterizat printr-o lărgime a canalului TV de 8 MHz şi un ecart dintre cele două
purtătoare de 6,5 MHz. Sunt date, de asemenea, caracteristicile amplitudine–frecvenţă
idealizate ale emiţătorului de imagine (1) şi de sunet (2), precum şi caracteristica
6.3 - Structura canalului de televiziune 105

amplitudine–frecvenţă a amplificatorului de radiofrecvenţă de la intrarea receptorului


TV (3).
Semnalul video, de bandă 6 MHz, este modulat în amplitudine şi se transmite
cu rest de bandă laterală de 0,75 MHz, respectiv, 1,25 MHz la o atenuare de 20 dB.
Pentru televiziunea radiodifuzată sunt alocate în Europa şase benzi de
frecvenţe, situate în trei domenii de frecvenţe, cu precizarea că fiecare bandă cuprinde
un număr de canale TV:
¾ domeniul FIF sau VHF (foarte înaltă frecvenţă):
ƒ banda I: 48÷66 MHz, canalele 1(48,5÷56,5 MHz) şi 2 (58÷66 MHz);
ƒ banda II: 76÷100 MHz, canalele 3, 4 şi 5;
ƒ banda III: 174÷230 MHz, canalele 6÷12.
¾ domeniul UIF sau UHF (ultra înaltă frecvenţă):
ƒ banda IV: 470÷606 MHz; canalele 21÷37;
ƒ banda V: 606÷862 MHz, canalele 38÷69.
¾ domeniul SIF (super înaltă frecvenţă):
ƒ banda VI: 11,7÷12,5 GHz, este divizată în 40 de canale cu o bandă pe
canal de 19,18 MHz, fiind folosită de sistemele de transmisie prin
satelit; această bandă s-a extins la 10,7÷12,75 GHz;
ƒ benzi suplimentare: 20÷20,5 GHz, 40,5÷42,5 GHz şi 84÷86 GHz,
pentru sistemele de transmisie prin satelit.

MA-RBL MF
0,75 6 MHz 0,25 MHz
MHz 3
0 dB
1 2

RBLI BLS
-20 dB
fpi fps f
1,25 6,5 MHz
MHz 0,5 MHz
7,5 MHz

8 MHz

Fig. 6.4. Structura canalului de televiziune.

Semnalul audio (programul sonor asociat imaginii), de bandă 15 kHz, este


transmis prin modulaţia în frecvenţă a purtătoarei de sunet, cu o deviaţie maximă de
frecvenţă Δfmax = ± 50 kHz. În aceste condiţii banda ocupată de semnalul modulat în
frecvenţă este de:

( )
BRF− MF ≅ 2 1 + β + β ⋅ f AF max = 185 kHz (6.1)
106 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

unde indicele de modulaţie în frecvenţă β are valoarea:


Δf max 50
β= = = 3,33 (6.2)
f AF max 15
În aceste condiţii s-a alocat pentru canalul de sunet o bandă de 0,5 MHz, iar
pentru caracteristica amplitudine–frecvenţă a emiţătorului de sunet un palier de 250
kHz. Prin faptul că se foloseşte o transmisiune cu MF, care asigură la locul de recepţie
un raport S/Z mai bun ca în cazul MA, puterea emiţătorului de sunet poate fi de 2÷10
ori mai mică decât puterea emiţătorului de imagine. Mai mult, ca la orice transmisiune
cu MF, se foloseşte accentuarea–dezaccentuarea pentru îmbunătăţirea raportului S/Z la
frecvenţe audio ridicate.
Ecartul între frecvenţele purtătoare de imagine şi de sunet este de:
fpi – fps = 6,5 MHz sau 5,5 MHz (6.3)

Dezvoltarea tehnicilor numerice de transmisie precum şi apariţia aparaturii


audio–video de înaltă performanţă au condus la apariţia sistemelor cu transmisie pe
două canale a sunetului. În aceste condiţii, utilizarea în receptoarele TV a unor căi de
audiofrecvenţă de înaltă performanţă, care a fost considerată iniţial un lux inutil, a
devenit o cerinţă a receptoarelor moderne. La ora actuală receptoarele TV au prevăzute
căi de sunet stereofonice cu posibilitatea reglării redării (balans, ton etc.).

O primă îmbunătăţire a calităţii sunetului asociat imaginii a constituit-o


transmisiunea stereofonică sau simultană în două limbi. Aceasta a fost adoptată în
normele de televiziune B/G, I din standardul CCIR şi a avut ca cerinţe impuse:
ƒ compatibilitatea cu transmisiunea TV standard de sunet (redarea
transmisiei stereo pe receptoarele mono şi, respectiv, redarea transmisiei mono pe
receptoarele stereo);
ƒ obţinerea pentru sunet a aceleiaşi calităţi ca şi în cazul transmisiei din
radiodifuziunea MF;
ƒ diafonie minimă între cele două canale, cu posibilitatea selecţiei modului
de redare funcţie de tipul transmisiei (prin transmiterea unui indicativ pentru
recunoaşterea de către decodorul din receptor a modului de lucru: mono, stereo sau
două limbi).

Practic, în cazul sistemelor de transmisiune TV europene au fost adoptate două


soluţii pentru transmisia semnalului de sunet pe două canale:
ƒ transmisia analogică, în care există, pe lângă purtătoarea de sunet standard,
şi o a doua purtătoare de sunet MF (sistem cu două purtătoare de sunet);
ƒ transmisia digitală, în care informaţia suplimentară stereo este transmisă în
format NICAM (Near Instantaneous Compounding Audio Modulation).
6.3 - Structura canalului de televiziune 107

În cazul transmisiei analogice a semnalului de sunet structura canalului TV


este cea din figura 6.5.

Fig. 6.5. Structura canalului TV în cazul transmiterii sunetului


pe două canale analogice.

Considerând ca origine frecvenţa purtătoare de imagine, cele două purtătoare


de sunet se află la fps1 = 5,5 MHz şi, respectiv, la fps2 = 5,7421875 MHz. Ecartul de
frecvenţă dintre cele două purtătoare de sunet este egal cu a 31-a armonică a jumătăţii
frecvenţei de linii, fiind ales astfel din considerente de reducere a intermodulaţiei între
cele două purtătoare. Cele două purtătoare de sunet sunt atenuate cu 13 dB, respectiv
20 dB, faţă de purtătoarea de imagine, din acelaşi considerent.
Pentru identificarea tipului de transmisie se introduce la emisie un semnal pilot
având frecvenţa de 54,6875 kHz (7 × fH/2). Acest semnal pilot este modulat sau
nemodulat în funcţie de tipul transmisiei. Modulaţia este una de amplitudine cu un
factor de modulaţie de 50 %. Funcţie de parametrii semnalului modulator a purtătoarei
pilot, receptorul realizează identificarea tipului de transmisie astfel:
ƒ Transmisie mono, dacă purtătoarea pilot este nemodulată. În acest caz
semnalele transmise sunt identice.
ƒ Transmisie stereo, dacă purtătoarea pilot este modulată cu un semnal de
117,5 Hz (fH /133). În acest caz semnalele transmise sunt M = (L+R)/2 şi, respectiv, R,
în care L, R reprezintă semnalul de pe canalul din stânga şi, respectiv, din dreapta. (Se
observă că această transmisiune diferă faţă de cea din radiodifuziunea stereo unde
semnalele transmise sunt M = (L+R)/2 şi S = (L–R)/2).
ƒ Transmisie cu sunet în două limbi (bilingvă), dacă purtătoarea este
modulată cu un semnal de 274,1 Hz (fH /57). În acest caz cele două canale transmise
sunt total independente.

În cazul transmisiei digitale a semnalului de sunet, pe lângă informaţia


standard (cerinţa compatibilităţii) se transmite şi o informaţie digitală ce conţine cele
două căi suplimentare de sunet în format digital. Informaţia este amplasată la
extremitatea canalului TV, respectiv la 5,85 MHz pentru norma B-CCIR şi la 6,552
MHz pentru norma I-CCIR (figura 6.6). Sistemul de transmise poartă denumirea de
108 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

NICAM 728 şi utilizează transmisia de tipul DQPSK (Differentially Quadrature Phase


Shift Keying), care constă în variaţia relativă a fazei subpurtătoarei, funcţie de
informaţia digitală modulatoare [10], [15]. Spectrul canalului TV în acest caz este
prezentat în figura 6.6.

Fig. 6.6. Structura canalului TV în cazul transmiterii sunetului în format NICAM.

Sistemul NICAM se pretează a fi folosit în:


ƒ sistemele de transmisie de tip MAC (Multiplexed Analogue Components)
[15];
ƒ sistemele ce utilizează transmisia sub formă digitală a semnalului de sunet
pe durata impulsurilor de sincronizare linii ale semnalului video analogic, folosindu-se
modulaţia impulsurilor în cod (MIC). Acest sistem de transmisiune este cunoscut sub
denumirea de transmisiune SIS (Sound in Syncs – sunet în sincro) şi are avantajul de a
nu folosi canale de sunet separate [16].

6.4. Caracteristica de selectivitate globală a receptorului de


televiziune
În televiziunea radiodifuzată, transmisia semnalului video SVCC se face prin
modulaţia în amplitudine, cu rest de bandă laterală, a purtătoarei de imagine, de
frecvenţă fpi. Pe de o parte, transmisia MA–RBL are avantaj în ceea ce priveşte
lărgimea de bandă a canalului TV, dar, pe de altă parte, impune luarea unor măsuri la
recepţie, pentru refacerea spectrului de videofrecvenţă original, după demodulare.
Dacă receptorul ar avea o caracteristică de selectivitate globală de forma celei
prezentate în figura 6.4 prin curba (3), atunci ambele benzi laterale ar contribui, după
demodulare, la refacerea semnalului video SVCC. Acest fapt este evidenţiat în figura
6.7.a. Se observă că, până la 1,25 MHz, ambele benzi laterale contribuie după
demodulare la refacerea semnalului video, iar pentru frecvenţe mai mari – numai banda
laterală superioară. În aceste condiţii, semnalul video după demodulare nu corespunde
6.4 - Caracteristica de selectivitate globală a receptorului TV 109

cu cel original, componentele de frecvenţă joasă din spectru sunt accentuate, fiind de
amplitudine dublă faţă de cele de frecvenţă înaltă.

Spectrul semnalului
RBLI BLS TV la recepţie
fpi f
a
amax Caracteristica de
(3)
selectivitate globală
a receptorului
fpi Flancul Nyquist f
SV
(SVCC)
RBLI
a.
BLS
0 1,25 6 f [MHz]
SV
(SVCC)
b. BLS
0 6 f [MHz]

Fig. 6.7. Modificarea spectrului semnalului TV la recepţie:


a) componentele de frecvenţă joasă din spectru sunt de amplitudine
dublă; b) redare corectă a spectrului semnalului video.

Pentru a nu exista distorsiuni de redare în cazul unei transmisii MA–RBL, prin


accentuarea componentelor de frecvenţă joasă din spectru, este necesară modificarea
spectrului semnalului TV la intrarea etajului demodulator, prin modificarea formei
caracteristicii de selectivitate globală a receptorului TV.
În acest scop receptorul trebuie să aibă o caracteristică de selectivitate globală,
adică o caracteristică de răspuns amplitudine–frecvenţă de la antenă până la intrarea în
demodulatorul video, de forma celei prezentate în figura 6.8. Se remarcă prezenţa unei
atenuări progresive în jurul purtătoarei de imagine, având valoarea de 6 dB pentru
purtătoare (adică jumătate din valoarea maximă a purtătoarei). Această atenuare
progresivă este cunoscută sub denumirea de flanc Nyquist.
Pentru a se evita pătrunderea sunetului pe imagine, se impune şi o atenuare a
purtătoarei de sunet faţă de purtătoarea de imagine.
Forma caracteristicii de selectivitate globală a receptorului TV se realizează cu
ajutorul unui filtru cu undă acustică de suprafaţă plasat la intrarea amplificatorului de
frecvenţă intermediară din calea comună imagine–sunet.
110 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

Fig. 6.8. Caracteristica de selectivitate globală a receptorului TV.

6.5. Schema bloc a căii comune imagine–sunet dintr-un


receptor TV
Principalele funcţii ale căii comune imagine–sunet dintr-un receptor TV sunt:
ƒ selectarea canalului TV dorit;
ƒ schimbarea de frecvenţă din radiofrecvenţă în frecvenţă intermediară;
ƒ realizarea formei caracteristicii de selectivitate globală a receptorului TV;
ƒ amplificarea semnalului TV;
ƒ extragerea semnalului video complex de culoare şi a semnalului audio
modulat MF pe frecvenţa de 6,5 MHz, respectiv 5,5 MHz;
ƒ reglajul automat al amplificării (RAA) şi controlul automat al frecvenţei de
acord (CAF).

În figura 6.9 se prezintă schema bloc a căii comune imagine–sunet dintr-un


receptor TV. Principalele blocuri ale căii comune imagine–sunet sunt: selectorul de
canale, amplificatorul de frecvenţă intermediară şi demodulatorul video.
Blocul funcţional denumit selector de canale este format din amplificatorul de
radiofrecvenţă, ARF, schimbătorul de frecvenţă, SF, şi oscilatorul local, OL. Semnalul
captat de antenă (semnal RF-MA cu semnal video SVCC şi semnal RF-MF cu semnal
audio) este amplificat în radiofrecvenţă şi apoi se face translatarea spectrului
semnalului din radiofrecvenţă (RF) în frecvenţă intermediară (FI). Cu ajutorul
frecvenţei de acord, fo , specifică fiecărui canal TV, generată de oscilatorul local, se
asigură şi selectarea semnalului canalului TV dorit, din multitudinea semnalelor
captate de antena de recepţie.
Amplificatorul de radiofrecvenţă, fiind un amplificator de bandă largă
(lucrează, de exemplu, în banda de FIF, de la 48,5 MHz până la 230 MHz, sau în banda
de UIF, de la 470 MHz până la 960 MHz), pentru a funcţiona stabil amplificarea lui nu
este prea mare. Din acest motiv se impune schimbarea de frecvenţă, ce constă în
extragerea semnalelor SVCC şi audio de pe purtătoarele de radiofrecvenţă, fpi şi,
respectiv, fps, şi plasarea lor pe noi purtătoare, a căror frecvenţe nu se modifică cu
6.5 - Schema bloc a căii comune imagine-sunet dintr-un receptor TV 111

acordul receptorului, numite frecvenţa intermediară imagine, fii, respectiv, frecvenţa


intermediară sunet, fis. Cu alte cuvinte, oricare ar fi canalul selectat, semnalul de
televiziune se regăseşte într-o bandă de frecvenţe bine precizată, 30÷40 MHz, numită
bandă de frecvenţe intermediare. În aceste condiţii, amplificatorul de frecvenţă
intermediară, AFI, devine un amplificator de bandă îngustă, caracterizat prin
amplificare mare şi stabilă.

0 dB 0 dB
-3 dB -3 dB
Antenă de fpi fps fis fii
recepţie 8 MHz f 30 8 MHz 40 f [MHz]
Semnal MF
cu semnal audio

RF RF FI FI VF
ARF SF FUS AFI DSV
SVCC
FTB FTB FTB
RAA fo RAA fii

OL

CAF
Acord
variabil

Fig. 6.9. Schema bloc a căii comune imagine–sunet din receptorul TV.

.
În concluzie, selectorul de canale realizează următoarele funcţii:
ƒ Asigură la borna de antenă adaptarea cu cablul de antenă, adică o
impedanţă de intrare egală cu impedanţa caracteristică a cablului coaxial.
ƒ Prin intermediul unui filtru de rejecţie, elimină semnalele parazite ce cad
în banda de frecvenţe intermediare, adică în banda 30÷40 MHz, şi care ar trece prin
calea comună imagine–sunet.
ƒ Asigură separarea domeniilor FIF şi UIF, pentru a se folosi o singură bornă
de antenă. Semnalele FIF sunt separate cu filtru trece–jos iar semnalele UIF – cu filtru
trece–sus.
ƒ Asigură amplificarea semnalului FIF sau UIF cu zgomot redus, având în
vedere semnalul mic la borna de antenă (zeci de μV). Caracteristica amplitudine–
frecvenţă a filtrului trece–bandă, FTB, de la ieşirea etajului ARF este dată în figura 6.9.
ƒ Asigură schimbarea de frecvenţă din radiofrecvenţă (RF) în frecvenţă
intermediară (FI) şi selectarea semnalului canalului TV dorit. Caracteristica
112 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

amplitudine–frecvenţă a filtrului trece–bandă, FTB, de la ieşirea etajului SF este dată în


figura 6.9.
Programarea şi comutarea canalelor TV se face, de regulă, digital, prin
intermediul unui sistem cu microprocesor. De regulă, se foloseşte un acord variabil
continuu realizat cu diodă varicap, comandată prin intermediul unei tensiuni inverse
aplicată între anod şi catod, şi o selectare a benzilor de frecvenţă prin intermediul unei
diode de comutare.
Schimbarea de frecvenţă are loc conform cu relaţiile:
± mf o ± nf pi , respectiv, ± mf o ± nf ps
unde fo este frecvenţa de acord a oscilatorului local, fpi – frecvenţa purtătoare imagine a
canalului recepţionat, fps – frecvenţa purtătoare sunet, iar m, n = 1, 2, ... .
Dintre aceste componente, prezintă interes:
f o − f pi = f ii şi f o − f ps = f is (6.4)

unde fii şi fis sunt frecvenţele intermediare imagine, respectiv, sunet, precum şi
componentele care satisfac relaţia:
f p − fo = fi (6.5)

unde fp este frecvenţa purtătoare a unui semnal parazit recepţionat, iar fi este frecvenţa
intermediară corespunzătoare. Toate aceste componente se găsesc în domeniul de
frecvenţe intermediare, adică în banda 30÷40 MHz.
ƒ Asigură controlul automat al frecvenţei de acord, CAF.
ƒ Este prevăzut cu un reglaj automat al amplificării, RAA.

Amplificatorul de frecvenţă intermediară realizează următoarele funcţii:


ƒ Asigură amplificarea semnalului de frecvenţă intermediară şi, de fapt, cea
mai mare parte a amplificării pe calea comună imagine–sunet, care este de 60÷80 dB.
ƒ Asigură caracteristica amplitudine–frecvenţă tipică a amplificatorului de FI
cu ajutorul unui filtru cu undă acustică de suprafaţă (FUS) plasat la intrarea
amplificatorului (v. fig. 6.11).
ƒ Asigură dinamica de lucru a receptorului TV prin reglajul automat al
amplificării, RAA. Acest lucru este necesar întrucât semnalul captat la borna de antenă
variază de la zeci de μV la sute de mV.
ƒ Extrage semnalul audio modulat MF pe frecvenţa purtătoare de 6,5 MHz,
respectiv 5,5 MHz, care este dirijat spre calea de sunet. După amplificarea purtătoarei
audio de 6,5 MHz, respectiv 5,5 MHz, modulată în frecvenţă cu semnalul de sunet, în
amplificatorul de frecvenţă intermediară din calea de sunet, semnalul este demodulat
într-un demodulator MF şi apoi amplificat în putere în amplificatorul de
audiofrecvenţă, pentru redare în difuzoare. Amplificatorul de audiofrecvenţă este
prevăzut cu două reglaje, de volum şi de ton.
6.5 - Schema bloc a căii comune imagine-sunet dintr-un receptor TV 113

Etajul demodulator video realizează următoarele funcţii:


ƒ Extrage semnalul video complex de culoare printr-o demodulare sincronă
de produs.
ƒ Extrage semnalul de FI nemodulat a purtătoarei de imagine din semnalul
FI modulat, necesar pentru realizarea demodulării sincrone de produs şi pentru
menţinerea acordului corect pe canalul TV de către circuitul de control automat al
frecvenţei de acord (CAF).
ƒ Stabilirea nivelului semnalului în reglajul automat al amplificării, funcţie
de amplitudinea semnalului video SVCC, care se apreciază, spre exemplu, în cazul
circuitului RAA tip "poartă", după nivelul pe durata stingerii pe linii

În figura 6.10 sunt prezentate spectrele de frecvenţe ale semnalelor la ieşirea


blocurilor din calea comună imagine–sunet al receptorului TV. Pentru exemplificare,
s-a avut în vedere acordul receptorului TV pentru selectarea canalului 9 din banda III
FIF, definit prin parametrii:
ƒ lărgimea de bandă 198÷206 MHz;
ƒ purtătoarea de imagine fpi = 199,25 MHz;
ƒ purtătoarea de sunet fps = 205,75 MHz.

Fig. 6.10. Spectrele de frecvenţe ale semnalelor la ieşirea blocurilor


din calea comună imagine–sunet al receptorului TV.

La recepţie, canalul TV selectat este translatat din banda de radiofrecvenţă


(RF) în banda de frecvenţe intermediare (FI), în vederea prelucrării semnalului şi
demodulării video (VF). Spre exemplu, pentru recepţia canalului 9, adică a frecvenţelor
purtătoare de imagine, fpi = 199,25 MHz, şi de sunet, fps = 205,75 MHz, împreună cu
benzile laterale corespunzătoare, se reglează frecvenţa oscilatorului local la valoarea de
acord fo = 238,15 MHz, pentru care prin schimbarea de frecvenţă sunt îndeplinite
relaţiile (6.4), menţionate în figura 6.10.
114 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

Banda de frecvenţe intermediare, comună tuturor canalelor recepţionate, este


definită prin parametrii:
ƒ frecvenţa intermediară imagine fii = 38,9 MHz;
ƒ frecvenţa intermediară sunet fis = 32,4 MHz;
ƒ lărgimea de bandă 32,15÷40,15 MHz, cu spectrul inversat.
Un dezavantaj major al schimbării de frecvenţă este legat de recepţia nedorită a
semnalelor a căror frecvenţe sunt situate, în raport cu frecvenţa oscilatorului local,
simetric faţă de banda de frecvenţe a canalului recepţionat. Aceste frecvenţe sunt
cunoscute sub numele de frecvenţe oglindă, ca, spre exemplu, semnalul cu frecvenţa fp,
menţionat în figura 6.10. Prin schimbarea de frecvenţă, definită prin relaţia (6.5),
semnalul parazit de frecvenţa fp este translatat, de asemenea, în banda de frecvenţe
intermediare, rezultând recepţia nedorită a lui simultan cu recepţia canalului 9 TV.
Acest motiv justifică prezenţa benzilor de frecvenţe libere între benzile de frecvenţe
TV alocate în Europa.
Întrucât la distribuţia semnalului TV prin cablu este atenuată influenţa
frecvenţelor oglindă (atenuare mare a distribuitorului în sensul dinspre distribuitor spre
reţea, aproximativ 40 dB), domeniile de frecvenţă lăsate libere la transmisiunea
radiodifuzată au fost alocate pentru canale TV prin cablu. Astfel au fost alocate
următoarele canale pentru transmisia prin cablu: S1 – S10 (104÷174 MHz); S11 – S20
(230÷300 MHz); S21 – S41 (302 ÷ 470 MHz).

6.5.1. Caracteristica amplitudine–frecvenţă a filtrului de selectivitate

Recepţia în bune condiţii a unui canal de televiziune este determinată de


rezolvarea următoarelor probleme:
ƒ Pentru a nu exista distorsiuni de redare în cazul unei transmisii MA–RBL,
prin accentuarea componentelor de frecvenţă joasă din spectru, este necesară
modificarea spectrului semnalului TV la intrarea etajului demodulator, prin
modificarea formei caracteristicii de selectivitate globală a receptorului TV.
ƒ Pentru a se evita perturbarea imaginii de către sunetul asociat, se impune
atenuarea purtătoarei de sunet faţă de purtătoarea de imagine.
ƒ Pentru a se evita perturbarea canalului TV recepţionat de către canalele
alăturate se impune rejecţia purtătoarelor adiacente canalului recepţionat, adică
purtătoarea de imagine a canalului superior şi, respectiv, purtătoarea de sunet a
canalului inferior.
Aceste probleme sunt rezolvate în blocul de amplificare în frecvenţă
intermediară din calea comună imagine–sunet cu ajutorul unui filtru de selectivitate cu
undă acustică de suprafaţă, plasat la intrarea blocului, care prezintă o caracteristică
amplitudine–frecvenţă de forma celei date în figura 6.11.
Caracteristica de selectivitate prezentată în figura 6.11 asigură recepţia corectă
a canalelor TV pentru cele două benzi de frecvenţe, 8 MHz şi 7 MHz, cu ecartul între
6.5 - Schema bloc a căii comune imagine-sunet dintr-un receptor TV 115

frecvenţele purtătoare de imagine şi de sunet de 6,5 MHz şi, respectiv 5,5 MHz. Ea
asigură următorii parametri:
ƒ Atenuarea purtătoarei de imagine, fii = 38,9 MHz, cu 6 dB şi un flanc
Nyquist, caracterizat printr-o atenuare progresivă în jurul purtătoarei de imagine, ceea
ce asigură o caracteristică de selectivitate globală a receptorului TV de forma celei
prezentate în figura 6.8. În aceste condiţii se asigură o redare corectă a spectrului
semnalului video după demodularea semnalului recepţionat MA–RBL (v. fig. 6.7).
ƒ Atenuarea purtătoarei de sunet, fis = 32,4 MHz şi, respectiv 33,4 MHz, cu
20 dB faţă de purtătoarea de imagine, ceea ce asigură evitarea perturbării imaginii de
către sunetul asociat, sub forma unei reţele de puncte în ritmul sunetului.
ƒ Rejecţia purtătoarelor adiacente canalului recepţionat, adică atenuarea cu
40÷50 dB a purtătoarei de imagine a canalului superior, f iis , şi, respectiv, a purtătoarei
de sunet a canalului inferior, f isi , ceea ce evită perturbarea canalului TV recepţionat de
către canalele alăturate.

Fig. 6.11. Caracteristica amplitudine–frecvenţă a filtrului de selectivitate.

Funcţionarea amplificatorului de frecvenţă intermediară poate fi urmărită prin


analiza spectrelor de frecvenţe prezentate în figura 6.12, care evidenţiază recepţia
semnalului TV al canalului 9 şi rejecţia purtătoarelor canalelor adiacente 8 şi 10.
La ieşirea amplificatorului de radiofrecvenţă sunt prezente semnalele de
televiziune ale canalului ce urmează a fi recepţionat şi canalele adiacente. Pentru
recepţia canalului 9, frecvenţa oscilatorului local se reglează la valoarea fo = 238,15
MHz. Prin schimbarea de frecvenţă se obţin spectrele de frecvenţe inversate ale acestor
canale. Caracteristica de selectivitate a blocului AFI asigură selectarea spectrului de
frecvenţe al canalului 9 şi rejecţia canalelor adiacente.
116 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

Canalul 8 Canalul 9 Canalul 10


ARF

fpii fpsi fpi fps fpis fpss f [MHz]


197,75 199,25 205,75 207,25
OL
fo f [MHz]
238,15
Canalul 10 Canalul 9 Canalul 8
SF

fiss fiis fis fii fisi fiii f [MHz]


30,9 32,4 38,9 40,4

AFIIS

fiis fis fii fisi f [MHz]


30,9 32,4 38,9 40,4

Fig. 6.12. Recepţia canalului 9 de televiziune.

6.5.2. Demodulatorul sincron video

Extragerea semnalului video complex de culoare din semnalul de frecvenţă


intermediară modulat în amplitudine cu acest semnal se realizează prin demodularea
sincronă de produs, cu ajutorul unui circuit integrat specializat pentru FI. Acesta
conţine un multiplicator analogic care înmulţeşte semnalul FI–MA cu un semnal
sinusoidal nemodulat, sincron cu purtătoarea de imagine fii , extras din semnalul FI–
MA cu un circuit acordat pe 38,9 MHz. Din acest motiv este necesar ca modulaţia de
amplitudine să fie fără suprimarea purtătoarei, adică purtătoarea de imagine pentru
nivelul de alb nu trebuie să scadă la emisie sub 10 % din valoarea de vârf a purtătoarei.
Din multitudinea de semnale rezultate în urma multiplicării, se extrage
semnalul video complex de culoare prin filtrare, folosind un filtru trece-jos.
Demodulatorul sincron video funcţionează corect dacă nivelul semnalului
aplicat la intrare se menţine constant, la variaţii ale semnalului captat de antenă.

În cele ce urmează se prezintă principiul demodulării sincrone de produs.


Pentru a extrage semnalul video complex de culoare Y +C din semnalul FI–MA:

[U + (Y + C )]⋅ sin 2πf t


p ii (6.6)
6.6 - Transmisia de semnale suplimentare pe canalul TV 117

se înmulţeşte acest semnal cu purtătoarea de imagine Up1ּsin 2πfiit, obţinând expresia:

[U + (Y + C )]⋅ sin 2πf t × U


p ii p1 ⋅ sin 2πf ii t =

[ ] [ ] 12 (1 − cos 2 ⋅ 2πf t ) =
= U p1 U p + (Y + C ) ⋅ sin 2 2πf ii t = U p1 U p + (Y + C ) ⋅ ii

1
2
1
2
[ ] 1
= U p1U p − U p1 U p + (Y + C ) ⋅ cos 4 πf ii t + U p1 (Y + C )
2
(6.7)
Semnalele astfel obţinute sunt trecute printr-un condensator, care elimină
componenta continuă, şi printr-un filtru trece–jos cu banda de trecere de 6 MHz, care
elimină componenta cu frecvenţa de 4πfii, separându-se astfel semnalul video complex
de culoare, Y +C.

6.6. Transmisia de semnale suplimentare pe canalul TV


Semnalul video complex conţine, pe lângă informaţia utilă şi semnalele de
stingere şi sincronizare, şi o serie de semnale auxiliare, ca spre exemplu, semnalele de
sincronizare şi identificare a culorii, semnalele de testare a lanţului de televiziune,
semnalele cu informaţii utile telespectatorilor. Întrucât semnalele de stingere şi
sincronizare nu conţin informaţie utilă, pe duratele acestora există posibilitatea
transmiterii semnalelor suplimentare menţionate mai sus.
Dintre semnalele cu rol în refacerea şi sincronizarea imaginii color la recepţie
se pot menţiona: semnalul de sincronizare a culorii transmis pe palierul posterior al
impulsului de stingere pe orizontală, pentru sistemele PAL (v. cap.7) şi SECAM (v.
cap. 8), şi semnalul de identificare a culorii transmis pe liniile 7÷15, pentru câmpul
liniilor impare, şi 320÷328, pentru câmpul liniilor pare, în sistemul SECAM (v. cap.8).
În aceste condiţii rămân disponibile pentru transmiterea altor semnale
suplimentare liniile 16÷22 pe un câmp şi, respectiv, liniile 329÷335 pe celălalt câmp.
Datorită transmiterii la distanţă a semnalelor TV prin diferite canale de
comunicaţie, este necesară existenţa unor metode de măsurare şi control, în timp real,
ai parametrilor calitativi ai lanţului de televiziune. Pentru controlul parametrilor în
timpul transmisiunii programelor TV, fără a afecta transmisiunea, se foloseşte
procedeul liniilor test. În acest scop pe durata a patru linii, câte două pe fiecare câmp
(17 şi 18 pe câmpul liniilor impare, respectiv 330 şi 331 pe câmpul liniilor pare), se
inserează semnale de test, obţinându-se aşa–numitele linii de test [9], [14].
Pe lângă aceste semnale se pot introduce şi alte informaţii. Astfel pe liniile 16
şi 329 se transmit date referitoare la: identificarea sursei de introducere a semnalelor de
măsură şi control, evaluarea calităţii semnalului de origine, destinaţia transmisiei,
instrucţiuni de comutare, informaţii despre starea transmisiei etc.
118 Transmisia informaţiei în televiziunea radiodifuzată - 6

Semnalele cu informaţii utile telespectatorilor se transmit în special în format


digital: sunetul digital asociat canalului TV (Sound In Syncs), semnale de identificare a
sursei de semnal, semnale de oră exactă, semnale pentru comanda echipamentelor de
televiziune (de exemplu, începutul şi sfârşitul unei emisiuni), imagini fixe sau lent
variabile, informaţii de tip jurnal sub formă alfa-numerică [16].
De asemenea, pe liniile rămase libere pot fi transmise informaţii utile, ce pot fi
afişate pe ecranul televizorului, în aşa–numitul sistem Teletext [8], [11]. În cadrul
acestui sistem sunt transmise ciclic până la 500 de pagini, dintr-un număr de maxim
800 disponibile, conţinând cele mai diverse informaţii. Pagina este constituită din 24
rânduri a 40 de caractere, fiecare caracter fiind realizat într-o matrice de 6×10 puncte.
Semnalul este codat digital (8 biţi) având un debit de 6,975 Mbit/s, fiind
compatibil cu sistemele având 625 de linii şi 25 cadre/s. În condiţiile utilizării a două
linii, sistemul permite transmiterea a 4 pagini pe secundă. Sistemul poate fi structurat
pe 5 niveluri ierarhice compatibile. Dezvoltarea urmăreşte creşterea posibilităţilor de
afişare grafică, creşterea debitului de informaţie pe cadru, precum şi transmisia
optimizată, cu scopul scăderii timpului de acces la informaţiile dorite [12], [13].
Cu ajutorul unui decodor care conţine printre altele şi o memorie de pagină (1
kbyte pentru cele 960 caractere) şi un generator de caractere, se poate selecţiona şi
afişa pagina dorită pe ecranul unui televizor obişnuit.

6.7. Întrebări şi probleme


1. Ce este modulaţia de amplitudine cu rest de bandă laterală şi cu ce scop se
utilizează?
2. Care este structura canalului de televiziune?
3. Cum se transmite pe două canale sunetul asociat imaginii TV?
4. Care este caracteristica amplitudine–frecvenţă pentru un filtru de selectivitate
corespunzător unui canal al normei B-CCIR?
5. Pentru canalul 9 al normei B-CCIR (v. anexa 1), ce aparţine benzii de
frecvenţe 174÷230 MHz, să se determine: a) frecvenţele limită (inferioară şi
superioară) ale canalului; b) frecvenţele purtătoare de imagine şi de sunet;
c) frecvenţa oscilatorului local, din receptorul de televiziune, pentru recepţia
corectă a canalului.
R: a) 202 MHz, 209 MHz; b) 203,25 MHz, 208,75 MHz; c) 242,15.
6. Considerând că se recepţionează canalul 7 al normei D-CCIR, să se determine
pentru un receptor: a) frecvenţa oscilatorului local pentru recepţia corectă a
canalului 7; b) care este canalul (banda şi frecvenţa purtătoare imagine),
corespunzător domeniului alocat pentru transmisia pe cablu, ce ar putea fi
perturbat de frecvenţa oglindă ce se obţine la recepţia canalului.
R: a) 222,15 MHz; b) S15: 258÷265 MHz, 259,25 MHz.
7. Sistemul de televiziune în culori PAL

Semnalele primare de transmisie Y, R–Y, B–Y, preluate de la camera de


televiziune sau de la ieşirea unui dispozitiv de prelucrare la nivelul editării programelor
TV, sunt supuse unor operaţii de codare, astfel încât semnalul codat obţinut (semnalul
video complex de culoare) să poată fi transmis prin canalul TV, definit printr-o lărgime
de bandă, şi să poată fi decodat la recepţie cu scopul de a obţine semnalele primare de
transmisie.
În principiu, sistemele TV în culori se deosebesc prin modul de realizare a
proceselor de codare şi de decodare ale semnalelor primare de transmisie.
În sistemele PAL şi NTSC procesul de codare a informaţiei de crominanţă
foloseşte modulaţia de amplitudine în cuadratură cu purtătoarea suprimată, care se
caracterizează prin faptul că semnalul purtător este modulat în amplitudine simultan cu
cele două semnale diferenţă de culoare. Ca urmare, sistemele PAL şi NTSC sunt
sisteme de transmisie simultană a celor trei semnale, de luminanţă şi cele două semnale
diferenţă de culoare.

7.1. Principiul modulaţiei de amplitudine în cuadratură


Modulaţia de amplitudine în cuadratură (MAQ) foloseşte un singur semnal
purtător, cunoscut sub denumirea de subpurtătoare de crominanţă, de frecvenţă fsp ,
pentru transmisia simultană a celor două semnale diferenţă de culoare, R–Y şi B–Y.
Implementarea modulaţiei de amplitudine în cuadratură se bazează pe
utilizarea a două modulatoare în amplitudine cu purtătoarea suprimată (MA–PS) şi a
unui oscilator pilot, care generează două semnale armonice, cu aceeaşi frecvenţă, fsp ,
dar defazate cu 90 0, adică două semnale în cuadratură de forma:
u sp1 = U sp sin ωsp t (7.1)
( )
u sp 2 = U sp sin ωsp t + 90 0 = U sp cos ωsp t (7.2)

Principiul modulaţiei de amplitudine în cuadratură este prezentat prin schema


bloc dată în figura 7.1.
Pentru a obţine la emisie semnalul de crominanţă modulat, C, subpurtătoarea
de crominanţă este generată cu fază zero (sin ωspt) pentru modulatorul MA–PS care
120 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

primeşte la intrare semnalul B–Y şi cu fază de 900 (cos ωspt) pentru modulatorul MA–
PS care primeşte la intrare semnalul R–Y.

Fig. 7.1. Principiul modulaţiei de amplitudine în cuadratură.

Prin modulaţia în amplitudine se obţin semnalele:

[ ]
u MA1 (t ) = U p + (B − Y ) ⋅ sin ωsp t (7.3)

[ ]
u MA2 (t ) = U p + (R − Y ) ⋅ cos ωsp t (7.4)

iar prin suprimarea purtătoarei la emisie, rezultă semnalele:


u MA-PS1 (t ) = (B − Y ) ⋅ sin ωsp t (7.5)
u MA-PS2 (t ) = (R − Y ) ⋅ cos ωsp t (7.6)

cu amplitudine dependentă doar de semnalele modulatoare, adică de semnalele


diferenţă de culoare şi cu frecvenţa egală cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă,
fsp.
Prin suprimarea purtătoarei se îmbunătăţeşte randamentul emisiei, dar se
impune luarea unor măsuri la emisie şi la recepţie în vederea refacerii subpurtătoarei în
decodorul receptorului.
Întrucât cele două modulatoare sunt legate în paralel pe o sarcină comună, la
ieşire se obţine suma vectorială a celor două semnale modulate MA–PS, adică un
semnal de forma:
C = (B − Y ) ⋅ sin ωsp t + (R − Y ) ⋅ cos ωsp t (7.7)

numit semnal de crominanţă modulat.


Se constată că semnalul diferenţă de culoare B–Y modulează în amplitudine
subpurtătoarea de fază 00 (sin ωspt), iar semnalul diferenţă de culoare R–Y modulează în
amplitudine subpurtătoarea de fază 900 (cos ωspt). Întrucât cele două componente din
7.1 - Principiul modulaţiei de amplitudine în cuadratură 121

relaţia (7.7) sunt în cuadratură, modulaţia rezultată poartă numele de modulaţie de


amplitudine în cuadratură.
În coordonate carteziene (v. fig. 7.2), valorile B–Y (pe axa x) şi R–Y (pe axa y)
determină un punct în planul culorilor, K, iar semnalul de crominanţă modulat – un
vector, C, determinat de cele două coordonate, şi care defineşte, de fapt, culoarea în
plan.
Conform modelului HSL de definire a culorii prin nuanţă, saturaţie şi
luminanţă, reprezentat în figura 5.3, vectorul crominanţă defineşte nuanţa culorii, prin
faza (unghiul) de rotaţie, şi saturaţia culorii, prin modulul (lungimea) vectorului.
Modulul şi faza vectorului reprezintă, de fapt, coordonatele polare ale aceluiaşi punct
în planul culorilor, K, după cum se prezintă în figura 7.2.

Fig. 7.2. Reprezentarea în coordonate carteziene şi polare a vectorului


reprezentativ al semnalului de crominanţă modulat pentru o culoare K.

În aceste condiţii, semnalul de crominanţă modulat, dat de relaţia (7.7), se


poate reprezenta şi în formele:
C = C ⋅ sin (ωsp t + θ C ) sau C = C ⋅ e j⋅θC (7.8)
unde:
R −Y
C = ( R − Y ) 2 + ( B − Y )2 şi θ C = arctg (7.9)
B −Y
Relaţiile (7.9) au rezultat din dezvoltarea relaţiei (7.8) şi egalarea ei, termen cu
termen, cu relaţia (7.7), adică din relaţiile:
C ⋅ cos θ C = B − Y şi C ⋅ sin θ C = R − Y (7.10)

Din relaţiile (7.9) se constată următoarele:


ƒ Întrucât atât modulul, |C|, cât şi faza semnalului de crominanţă, θC, depind
de cele două semnale diferenţă de culoare, modulaţia de amplitudine în cuadratură cu
purtătoarea suprimată poate fi privită ca o modulaţie simultană în amplitudine şi în fază
122 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

a subpurtătoarei, după cum este evidenţiat de relaţiile (7.8) şi (7.9). Cu alte cuvinte,
lucrurile se petrec ca şi cum subpurtătoarea este modulată de un semnal unic, obţinut
din cele două semnale diferenţă de culoare.
ƒ Semnalul de crominanţă modulat (vectorul reprezentativ C pentru o
culoare K) poartă informaţia referitoare la nuanţa culorii prin faza θC şi, respectiv, la
gradul de saturaţie a culorii prin modulul |C|.

7.2. Semnalul video complex de culoare PAL. Compresia


semnalelor diferenţă de culoare.
Semnalul video complex de culoare se obţine prin însumarea semnalului de
luminanţă, al cărui nivel, faţă de nivelul de negru, este proporţional cu strălucirea
culorii, cu semnalul de crominanţă modulat, adică cu un semnal sinusoidal cu frecvenţa
fsp, modulat în amplitudine şi în cuadratură, ai cărui parametri sunt purtătorii
informaţiei de culoare. Cu alte cuvinte, peste semnalul de luminanţă se suprapune o
oscilaţie, având faza dependentă de nuanţa culorii şi amplitudinea dependentă de
saturaţia culorii. În aceste condiţii, semnalul video complex de culoare are valoarea
maximă Y+|C|, corespunzătoare alternanţei pozitive a semnalului de crominanţă
modulat, şi valoarea minimă Y–|C|, corespunzătoare alternanţei negative a acestui
semnal.
Ca urmare, pentru unele culori, alternanţa pozitivă a semnalului video complex
de culoare, adică Y+|C|, depăşeşte nivelul albului, iar pentru alte culori, alternanţa
negativă a semnalului, adică Y–|C|, se găseşte sub nivelul de negru, în domeniul
informaţiei de sincronizare. Din acest motiv, în sistemul PAL se impune necesitatea
unei compresii a semnalelor diferenţă de culoare, adică o reducere a amplitudinii
acestor semnale, înainte de a se realiza modulaţia de amplitudine în cuadratură.

Pentru a evidenţia necesitatea reducerii amplitudinii semnalelor diferenţă de


culoare, în cele ce urmează se va determina forma semnalului video complex de
culoare în cazul mirei cu bare verticale color standardizată, în care albul de luminanţă
maximă se obţine pentru R = G = B = 1 VVV , iar culorile barelor sunt obţinute pentru
R = G = B = 0,75 VVV (saturaţie de 75%). Pentru determinarea formei semnalului video
complex de culoare, în tabelul 7.1 sunt date valorile parametrilor semnalului SVCC,
calculate pe baza relaţiilor (7.9) şi având în vedere valorile semnalelor primare de
transmisie date în tabelul 5.2.
Pe baza datelor din tabelul 7.1, în figura 7.3 sunt prezentate forma semnalului
video complex, Y+C, şi formele semnalelor componente, de luminanţă, Y, şi de
crominanţă modulat, C, pentru mira cu bare verticale color cu saturaţie de 75 %.

Întrucât în emiţătorul de imagine se foloseşte o modulaţie MA negativă a


purtătoarei de imagine, adică la vârf de purtătoare sunt impulsurile de sincronizare
7.2 - Semnalul video complex de culoare PAL 123

SH+V, semnalul de videofrecvenţă uVF din figura 7.3 poate fi privit şi ca înfăşurătoarea
inferioară de modulaţie a semnalului de radiofrecvenţă, uRF , modulat MA negativ cu
semnalul SVCC (v. fig. 6.2). Având în vedere această interpretare, în figura 7.3 sunt
date şi nivelurile caracteristice ale purtătoarei de imagine uRF pentru transmisiunea TV
în radiofrecvenţă.

Tabelul 7.1

0
Culoarea Y R–Y B–Y |C| Y+|C| Y–|C| θC

Alb 1 0 0 0 1 1 0
Galben 0,66 0,09 - 0,66 0,67 1,33 -0,01 172
Turcoaz 0,53 - 0,53 0,22 0,57 1,10 -0,04 293
Verde 0,44 - 0,44 - 0,44 0,62 1,06 -0,18 225
Mov 0,31 0,44 0,44 0,62 0,93 -0,31 45
Roşu 0,22 0,53 - 0,22 0,57 0,79 -0,35 113
Albastru 0,09 - 0,09 0,66 0,67 0,76 -0,58 352
Negru 0 0 0 0 0 0 0

Având în vedere forma semnalului video complex de culoare prezentată în


figura 7.3, se constată următoarele:
ƒ Valoare de vârf a semnalului, corespunzătoare culorilor saturate de
galben, turcoaz şi verde, depăşeşte valoarea corespunzătoare albului de
strălucire maximă, care reprezintă o valoare limită admisă.
După cum s-a menţionat în paragraful 6.2, semnalul SVCC nu trebuie să
reducă la emiţător purtătoarea de imagine sub 10 % din valoarea sa de vârf. În cazul
mirei cu bare color acest lucru are loc pentru barele de galben, turcoaz şi verde. Mai
mult, apare o supramodulaţie a purtătoarei de imagine pentru culoarea saturată de
galben, care se manifestă prin distorsionarea acestei culori la recepţie.
ƒ Valoarea de vârf negativ al semnalului, corespunzătoare culorilor saturate
de albastru, roşu şi mov depăşesc spaţiul rezervat semnalului de
sincronizare a culorii SC , trecând în spaţiul rezervat doar impulsurilor de
sincronizare SH+V.
Acest fapt va deranja funcţionarea circuitului de separare a impulsurilor de
sincronizare din semnalul SVCC, care realizează o separare după amplitudine. Ca
urmare, nu se va realiza o sincronizare corectă a baleiajelor pe orizontală şi pe
verticală.
124 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Albastru
Turcoaz
Galben

Negru
Verde

Roşu
Mov
Alb

0,66
0,53
0,44
0,31
Y 0,22
0,09
0 0

-0,44

0,67 0,67
0,57 0,62 0,62 0,57

C 0 0

-0,57-0,62 -0,62-0,57
-0,67 -0,67

uVF Y+C
(SVCC) Supramodulaţia
1,33 subpurtătoarei de imagine
1,10 1,06 0% (purtătoarea de imagine nulă)
1 1 0,93 10% (nivel de alb)
0,79 0,76
0,66
0,53
St(H) 0,44
0,31
0,22
0,22 0,09
0 0 70% (nivel de negru)
SC -0,01-0,04 75% (nivel de stingere)
-0,22 -0,18
-0,31-0,35
-0,44 100% (purtătoarea de imagine maximă)
SH -0,58
(amplitudinea infăşurătoarei
uRF inferioare de modulaţie)

Fig. 7.3. Semnalul video complex pentru mira


cu bare verticale color cu saturaţie de 75 %.
7.2 - Semnalul video complex de culoare PAL 125

Având în vedere cele menţionate, se impune necesitatea efectuării unei


compresii a amplitudinii semnalului de crominanţă modulat, respectiv o reducere a
amplitudinii semnalelor diferenţă de culoare.
În sistemul PAL, semnalele diferenţă de culoare transmise sunt ponderate cu
coeficienţii de compresie kB = 0,493 şi, respectiv kR = 0,877, şi se notează cu:
U = k B (B − Y ) = 0,493(B − Y ) = −0,15 R − 0,29G + 0,44 B (7.11)
V = k R (R − Y ) = 0,877(R − Y ) = 0,62 R − 0,52G − 0,10 B (7.12)
Trebuie menţionat că în receptorul TV, mai precis în decodorul PAL, după
separarea semnalelor diferenţă de culoare ponderate, U şi V, se realizează o mărire a
amplitudinii acestor semnale, cu valorile inverse ale coeficienţilor de compresie, pentru
a se obţine valorile corecte ale semnalelor diferenţă de culoare R–Y şi B–Y , necesare
pentru comanda tubului cinescop.

După obţinerea semnalelor diferenţă de culoare ponderate cu ajutorul unor


circuite de matriciere, pe baza relaţiilor (7.11) şi (7.12), se limitează banda de frecvenţe
a acestor semnale la 1,3 MHz, după care se realizează modulaţia de amplitudine în
cuadratură şi se obţine în final semnalul video complex de culoare PAL.
În aceste condiţii, semnalul de crominanţă modulat este dat de relaţiile (7.8):
C = C ⋅ sin (ωsp t + θ C ) respectiv C = C ⋅ e j⋅θC (7.13)
în care
V
C = (U )2 + (V )2 şi θ C = arctg (7.14)
U
Pe baza datelor din tabelul 7.2, se prezintă în figura 7.4 forma semnalului
video complex de culoare PAL pentru mira cu bare verticale color cu saturaţie de
75 %. Valorile parametrilor semnalului SVCC sunt calculate pe baza relaţiilor (7.11),
(7.12) şi (7.14), avându-se în vedere valorile semnalelor primare de transmisie date în
tabelul 7.1.
Se observă că, datorită ponderării amplitudinii semnalelor diferenţă de culoare,
se realizează compresia semnalului de crominanţă modulat, în aşa fel încât valoare de
vârf a semnalului, corespunzătoare culorilor saturate de galben, turcoaz şi verde, nu
mai depăşeşte valoarea corespunzătoare albului de strălucire maximă, iar valoarea de
vârf negativ al semnalului, corespunzătoare culorilor saturate de albastru, roşu şi mov
nu mai trece în spaţiul rezervat impulsurilor de sincronizare SH+V.

Semnalul video complex color se obţine în codorul PAL prin însumarea


semnalului de crominanţă modulat, C, cu semnalul video complex Y, adică cu semnalul
de luminanţă Y, căruia în prealabil i s-a adăugat semnalul de stingere complet; StH+V , şi
semnalul complex de sincronizare, SH+V .
126 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Tabelul 7.2

0
Culoarea Y V U |C| Y+|C| Y–|C| θC

Alb 1 0 0 0 1 1 0
Galben 0,66 0,08 - 0,33 0,34 1 0,32 167
Turcoaz 0,53 - 0,46 0,11 0,47 1 0,06 284
Verde 0,44 - 0,39 - 0,22 0,44 0,88 0 241
Mov 0,31 0,39 0,22 0,44 0,75 -0,13 61
Roşu 0,22 0,46 - 0,11 0,47 0,69 -0,25 104
Albastru 0,09 - 0,08 0,33 0,34 0,43 -0,25 347
Negru 0 0 0 0 0 0 0

uVF
(SVCC)

0% (purtătoarea de imagine nulă)


1 1 1 1 10%
0,88
0,66 0,75 0,69
0,53
0,44 0,43
0,31
0,32 0,22
0,22 0,09
0 0 70%
SC 0,06 0
75%
-0,22 -0,13
-0,25 -0,25
-0,44 100%
SH
(amplitudinea infăşurătoarei
uRF inferioare de modulaţie)

Fig. 7.4. Semnalul video complex PAL pentru mira


cu bare verticale color cu saturaţie de 75 %.

Semnalul video complex de culoare conţine şi un semnal, cunoscut sub


denumirea de semnal de sincronizare a culorii (sau "burst"), SC , sub forma unei salve
de sinusoide (tren de 8÷10 sinusoide), având frecvenţa subpurtătoarei fsp. El este plasat
7.3 - Principiul sistemului PAL 127

pe palierul posterior al impulsurilor de stingere pe orizontală (palierul posterior


impulsului de sincronizare linii). În sistemul PAL acest semnal are rolul de a regenera
în receptor subpurtătoarea de crominanţă.

7.3. Principiul sistemului PAL


Sistemul PAL a rezultat din necesitatea de a îmbunătăţii performanţele
sistemului NTSC în raport cu distorsiunile (erorile) de fază ce apar la transmisia
semnalului video complex de culoare sau la înregistrarea/redarea pe videocasetofon
(magnetoscop), datorită fluctuaţiei vitezei de derulare a benzii magnetice. Prezenţa
acestor distorsiuni de fază are ca efect instabilitatea nuanţei culorii, care se traduce prin
distorsiuni de nuanţă.
Dacă se au în vedere relaţiile (7.13) şi reprezentarea din figura 7.2 a vectorului
reprezentativ al semnalului de crominanţă modulat pentru o culoare K, se constată că
nuanţa culorii este reprodusă corect în orice punct al canalului video, dacă faza
subpurtătoarei de crominanţă, θC , nu se modifică în timpul transmisiei.
În situaţia în care semnalul de crominanţă modulat, reprezentat prin relaţiile
(7.13), este afectat pe lanţul de transmisie de distorsiunea de fază β, la recepţie acest
semnal va avea expresia:
C (β ) = C ⋅ sin (ωsp t + θ C + β ) respectiv C (β) = C ⋅ e j⋅(θC +β ) (7.15)

rezultând o reprezentare vectorială diferită pentru semnalul de crominanţă modulat de


la recepţie faţă de cel de la emisie, după cum se prezintă în figura 7.5.

Fig. 7.5. Vectorul reprezentativ al semnalului de crominanţă modulat


pentru o culoare K, afectat de distorsiunea de fază β.

În concluzie, distorsiunea de fază β, care afectează faza semnalului de


crominanţă modulat pe lanţul de transmisie, are ca efect modificarea nuanţei culorii
reproduse la recepţie prin modificarea lui θC , din culoarea K în culoarea K'. Sistemul
PAL şi-a propus să elimine efectul distorsiunilor de fază asupra nuanţei culorii.
128 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Principiul sistemului PAL (Phase Alternation Line – alternarea fazei pe linii)


constă în schimbarea fazei subpurtătoarei pentru semnalul diferenţă de culoare
ponderat V, cu 1800 la fiecare linie, atât la emisie cât şi la recepţie. Cu alte cuvinte,
subpurtătoarea de crominanţă este generată cu fază zero pentru modulatorul MA–PS
care primeşte la intrare semnalul diferenţă de culoare ponderat U şi cu fază alternantă
cu frecvenţa fH/2, respectiv cu +900 şi -900, pe două linii TV succesive, pentru
modulatorul MA–PS care primeşte la intrare semnalul diferenţă de culoare ponderat V,
adică:
u sp1 = U sp sin ωsp t (7.16)
( )
u sp 2 = U sp sin ωsp t + 90 0 = U sp cos ωsp t , pentru liniile n, n+2,... (7.17)
u sp 2 = U sp sin (ω t + 90 + 180 ) =
sp
0 0

= U sp sin (ω t − 90 ) = −U cosω
sp
0
sp sp t , pentru liniile n+1, n+3,... (7.18)
În aceste condiţii, în sistemul PAL semnalul de crominanţă modulat se obţine
la emisie cu schema de principiu prezentată în figura 7.6.
Semnalul de crominanţă modulat, obţinut pentru subpurtătoarea de crominanţă
generată cu fază -900, se va nota în cele ce urmează cu C*. În aceste condiţii, semnalul
de crominanţă modulat în sistemul PAL se reprezintă prin relaţiile:
C = U ⋅ sin ωsp t + V ⋅ cos ωsp t , pentru liniile n, n+2,... (7.19)
C* = U ⋅ sin ωsp t − V ⋅ cos ωsp t , pentru liniile n+1, n+3,... (7.20)
sau
C = C ⋅ sin (ωsp t + θ C ) respectiv C = C ⋅ e j⋅θC (7.21)
C* = C ⋅ sin (ωsp t − θ C ) respectiv C* = C ⋅ e -j⋅θC (7.22)

unde |C| şi θC se determină cu relaţiile (7.14).

Fig. 7.6. Obţinerea semnalului de crominanţă modulat în sistemul PAL.


7.3 - Principiul sistemului PAL 129

Pe baza acestor relaţii, în figura 7.7 sunt prezentaţi vectorii reprezentativi ai


semnalului de crominanţă modulat pe două linii TV succesive, pentru aceeaşi culoare
K a elementelor de imagine corespondente.

Fig. 7.7. a) Vectorii reprezentativi ai semnalului de crominanţă modulat


pe două linii TV succesive; b) elementele de imagine corespondente.

Principiul sistemului PAL, de eliminare a efectului distorsiunilor de fază


asupra nuanţei culorii, are în vedere observaţia că două elemente de imagine vecine
conţin practic aceeaşi informaţie de culoare (nuanţă şi saturaţie) şi, ca urmare, se poate
considera că semnalele transmise pe două linii succesive sunt practic identice. Cu alte
cuvinte, cele două elemente de imagine, aparţinând liniilor TV n şi n+1, din figura
7.7.b, sunt caracterizate de acelaşi semnal de crominanţă modulat, C. Cu toate acestea,
datorită schimbării fazei subpurtătoarei pentru semnalul V cu 1800, semnalul de
crominanţă modulat pe linia TV n+1 este reprezentat în figura 7.7.a prin vectorul C*n+1,
care face unghiul –θC cu axa U.
În cele ce urmează se prezintă principiul sistemului PAL, de eliminare a
efectului distorsiunilor de fază asupra nuanţei culorii, cu referire la diagramele
vectoriale din figura 7.8.
De la emisie se transmit succesiv semnalele de crominanţă modulate,
corespunzătoare liniei TV n şi, respectiv, liniei TV n+1, reprezentate prin vectorii Cn
şi, respectiv, C*n+1 (v. fig. 7.8.a). În situaţia în care lanţul de transmisie introduce o
distorsiune (eroare) de fază β, aceasta va afecta semnalul de crominanţă modulat de pe
liniile succesive în acelaşi sens, determinând o deviaţie a fazei subpurtătoarei cu un
unghi β. Ca urmare, semnalele de crominanţă modulate afectate de distorsiunea de fază
β sunt reprezentate, la recepţie, prin vectorii Cn(β) şi, respectiv, C*n+1(β), care fac cu
axa U unghiurile θC+β şi, respectiv, -θC+β.
Semnalul de crominanţă modulat pentru semnalul diferenţă de culoare
ponderat V afectat de distorsiunea de fază β, corespunzător liniei TV n+1, reprezentat
130 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

prin vectorul C*n+1(β), este prelucrat la recepţie, în sensul că are loc o nouă schimbare
a fazei subpurtătoarei cu 1800 la fiecare linie, identic cu operaţia executată la emisie.
Ca urmare, semnalul de crominanţă modulat reprezentat prin vectorul C*n+1(β), devine
semnalul reprezentat prin vectorul Cn+1(-β); care face cu axa U unghiul θC–β (v. fig.
7.8.a).

Axa V
Cn(β) Recepţie, linia n
Cn Emisie, linia n
β Prelucrat la recepţie, linia n+1
-β Cn+1(-β)
θC θC -β
a.
0 -θC Axa U
-θC +β = -(θC -β)
β *
Cn+1(β) Recepţie, linia n+1
*
Cn+1 Emisie, linia n+1

Axa V Cn(β)+Cn+1(-β)
Cn(β)
2|C|ּcosβ
|C|
β -β Cn+1(-β)
b. θC |C|
0 Axa U

Fig. 7.8. Principiul sistemului PAL, de eliminare a efectului


distorsiunilor de fază asupra nuanţei culorii.

Dacă semnalul de crominanţă modulat de pe linia n, întârziat cu durata unei


linii TV, este însumat vectorial cu semnalul de crominanţă modulat de pe linia n+1,
după cum se observă în figura 7.8.b, se obţine vectorul rezultant Cn(β)+Cn+1(-β), care
are faza corectă, cu cea de la emisie, θC, corespunzătoare nuanţei reale, indiferent de
valoarea distorsiunii de fază β introdusă de lanţul de transmisie. Dacă sumatorul are un
factor de ponderare ½ amplitudinea vectorului rezultant este |C|⋅cosβ, prezentând o
valoare maximă pentru β=0 şi scăzând pe măsură ce distorsiunea de fază se măreşte.
Cu alte cuvinte, apare o desaturare a culorii.

In concluzie, informaţia de culoare a unui element de imagine de pe linia n+1


se obţine în decodorul PAL prin însumarea informaţiei de culoare de pe linia n+1,
afectată de distorsiunea de fază, cu informaţia de culoare de pe linia n, afectată de
asemenea de distorsiunea de fază, informaţie care este întârziată cu durata unei linii,
7.4 - Subpurtătoarea de crominanţă 131

adică cu 64 μs, pentru ca cele două informaţii să ajungă în acelaşi timp la circuitul de
însumare.
Distorsiunea de fază, care afectează semnalul de crominanţă modulat pe lanţul
de transmisie, are ca efect desaturarea culorilor transmise, ceea ce este mult mai puţin
sesizat de ochi decât modificarea nuanţei culorii. Se arată în literatură că pentru o
distorsiune de fază β = 300 gradul de desaturare al culorii este de 13,5 %. Cum ochiul
acceptă distorsiuni destul de mari legate de desaturarea culorii redate, se pot corecta în
sistemul PAL erori de fază de până la ±450, fără ca desaturarea culorii să devină
deranjantă.

7.4. Subpurtătoarea de crominanţă. Semnalul de sincronizare


a culorii
Dacă s-ar alege în sistemul PAL frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă egală
cu un multiplu impar al jumătăţii frecvenţei de linii fH , aşa cum s-a arătat în paragraful
5.7, relaţia (5.17) (cazul sistemului NTSC), ar apărea următoarele situaţii privind
amplasarea componentelor spectrale ale semnalelor de crominanţă modulate C şi C*
faţă de componentele spectrale ale semnalului de luminanţă Y :
ƒ componentele spectrale corespunzătoare semnalului de crominanţă
modulat C (v. relaţia (7.19)), pentru care faza subpurtătoarei de crominanţă pentru
semnalul V este +900 (faţă de axa de referinţă, axa U de 00), sunt amplasate la multipli
impari ai frecvenţei fH/2 şi ca urmare se asigură atât întreţeserea spectrelor cât şi cea
mai redusă vizibilitate a subpurtătoare de crominanţă pe ecranul unui televizor în alb-
negru;
ƒ componentele spectrale corespunzătoare semnalului de crominanţă
modulat C* (v. relaţia (7.20)), pentru care faza subpurtătoarei de crominanţă pentru
semnalul V este –900 (faţă de axa de referinţă, axa U de 00), ar fi amplasate la multiplii
pari ai frecvenţei fH/2, şi ca urmare ar coincide cu componentele spectrale ale
semnalului de luminanţă, fapt ce nu mai asigură întreţeserea spectrelor şi cea mai
redusă vizibilitate a subpurtătoarei.

Prin alegerea frecvenţei subpurtătoarei de crominanţă egală cu:


⎛ 1⎞ f
f sp = ⎜ m − ⎟ f H + V =
⎝ 4⎠ 2
(7.23)
⎛ 1⎞
= ⎜ 284 − ⎟ ⋅ 15625 + 25 = 4,43361875 MHz
⎝ 4⎠
se asigură nu numai întreţeserea spectrelor semnalelor de luminanţă şi de crominanţă,
dar şi o reducere la minim a vizibilităţii perturbaţiei prezentă în imaginea redată
datorită semnalului de crominanţă.
132 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Alegând frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă conform cu relaţia (7.23), se


constată că componentele spectrale corespunzătoare semnalului de crominanţă modulat
C sunt deplasate cu fH/4 – fV/2 faţă de componentele spectrale ale semnalului de
luminanţă Y, iar componentele spectrale corespunzătoare semnalului de crominanţă
modulat C* sunt deplasate cu 3fH/4 – fV/2 faţă de componentele spectrale ale
semnalului de luminanţă Y (figura 7.9). Evident, pachetele de linii spectrale ale
fiecăruia din semnalele de crominanţă modulate C şi C* vor avea aceeaşi structură ca şi
a semnalului de luminanţă, adică vor fi plasate la distanţa fH unele de altele.

fH
f
C C* C C* C C* C

f
SVCC Y C* C Y C* Y C* C
PAL
PS

f
fsp 284fH
3fH/4 + fV/2 fH/4 - fV/2
fH
fH/2 fH/2
fH fH

Fig. 7.9. Intercalarea spectrelor semnalelor de luminanţă şi de crominanţă


în sistemul PAL (PS – purtătoare suprimată).

La receptorul TV, pentru efectuarea demodulării, adică pentru obţinerea


semnalelor diferenţă de culoare ponderate U şi V din semnalul de crominanţă modulat,
este necesar să se dispună de subpurtătoarea de crominanţă fsp.
Întrucât subpurtătoarea de crominanţă este suprimată la emisie în procesul de
modulare (modulare MA–PS), se pune problema regenerării în receptor a
subpurtătoarei, adică a unui semnal sinusoidal cu frecvenţa fsp.
7.4 - Subpurtătoarea de crominanţă 133

Mai mult, pentru a se asigura demodularea corectă la recepţie este necesar ca


frecvenţa şi faza subpurtătoarei regenerate să fie identice cu frecvenţa şi faza
subpurtătoarei de la emisie. Mai precis, procesul de demodulare a semnalelor modulate
MA–PS cu semnalul U şi, respectiv, semnalul V este corect dacă subpurtătoarea de
crominanţă se aplică cu faza corectă la demodulatoare, adică 00 la demodulatorul U şi
±900 la demodulatorul V, la fel ca la emisie.

Pentru realizarea acestei cerinţe, în componenţa semnalului video complex


color se transmite, pe palierul posterior al impulsurilor de stingere pe orizontală
(palierul posterior impulsului de sincronizare linii) un semnal, cunoscut sub denumirea
de semnal de sincronizare a culorii (sau "burst"), SC, sub forma unei salve de sinusoide
(tren de 8÷10 sinusoide), având frecvenţa subpurtătoarei fsp (figura 7.10.a). Durata
semnalului SC este de 2,25 μs iar amplitudinea vârf la vârf este egală cu amplitudinea
impulsului de sincronizare S(H).

Axa V 90º
12 µs
St(H) SC(n)
SCV
1,5µs 5,6 µs 135º
|SC|
4,7 µs 2,25 µs
SC fsp
S(H) 45º
-180º 0º
-U -SCU 45º Axa U
A (axa de referinţă)
A 2 |SC|
225º
-SCV
SC(n+1)
270º -V
a. b.

Fig. 7.10. Semnalul de sincronizare a culorii: a) amplasarea semnalului;


b) transmitere cu fază alternantă.

Din punct de vedere al reducerii vizibilităţii subpurtătoarei de crominanţă pe


ecranul unui receptor TV, defazajul optim al semnalului de sincronizare al culorii, SC ,
în raport cu axa de referinţă U este de 1800. Dar, după cum s-a menţionat în paragraful
7.3, principiul sistemului PAL impune, la recepţie, schimbarea fazei subpurtătoarei
regenerate pentru semnalul V, cu 1800 la fiecare linie, corespunzător schimbării de fază
ce a avut loc la emisie.
Pentru a se evita transmiterea unui semnal suplimentar de identificare a
secvenţei privind transmiterea fazei subpurtătoarei pentru semnalul V (+900 sau –900),
semnalul de sincronizare a culorii SC se transmite cu fază alternantă (figura 7.10.b).
Pe linia în care se transmite semnalul Vּcosωspt, adică faza subpurtătoarei
pentru semnalul V este +900, semnalul SC se transmite cu faza de 1350 (1800–450), iar
134 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

( ) (
S C = S C sin ωsp t + 180 0 ± 45 0 = − S C sin ωsp t ± 45 0 ) (7.24)

În concluzie:
ƒ La emisie, în codorul PAL, se formează semnalul de sincronizare a culorii
prin introducerea în modulatorul U, pe fiecare linie, a unui semnal –SCU (deci cu fază
de 1800) iar în modulatorul V a unui semnal ±SCV , care ca şi semnalul V va fi comutat
la modulare, schimbând faza subpurtătoarei de crominanţă cu ±900 (±cosωspt), cu
frecvenţa fH /2 (v. fig.7.11).
ƒ Semnalul video complex PAL (SVCCPAL), format din semnalul de
luminanţă Y , căruia i s-a adăugat în prealabil semnalul de stingere complet StH+V şi
semnalul complex de sincronizare SH+V , şi semnalul de crominanţă modulat C, care
conţine şi semnalul de sincronizare a culorii SC , este definit prin relaţia:
(
SVCC PAL = Y + U sin ωsp t ± V cos ωsp t − S C sin ωsp t ± 45 0 ) (7.25)

Spectrul de frecvenţe al semnalului SVCCPAL este dat în figura 7.9.


Semnalul de crominanţă C ocupă o bandă de frecvenţe determinată de cele
două benzi laterale, rezultate în urma modulaţiei de amplitudine în cuadratură:
BC = (fsp – 1,3 MHz) ÷ (fsp + 1,3 MHz) ≈ (3,13 ÷ 5,73) MHz,
în timp ce semnalul de luminanţă Y are o bandă de frecvenţe de 6,2 MHz (sau 5,2
MHz, funcţie de norma TV).
ƒ În receptor, există, de asemenea, un comutator electronic care schimbă
faza subpurtătoarei cu 1800 de la linie la linie, pentru funcţionarea corectă a
demodulatorului sincron V. Pentru comanda acestui comutator se formează în receptor
un semnal de comandă, ce se obţine cu ajutorul semnalului de sincronizare a culorii SC,
care se transmite sub forma unei salve de sinusoide, a cărei fază este de 1350 pe liniile
în care se transmite semnalul Vּcosωspt şi de 2250 pe liniile în care se transmite
semnalul –Vּcosωspt . Faţă de axa de 1800 (axa –U), semnalul de sincronizare a culorii
se transmite cu faza de ±450 (v. fig. 7.16).

7.5. Codorul PAL


Codorul PAL are ca sarcină de a forma semnalul video complex de culoare
PAL, conform cu relaţia (7.25). Din considerentele prezentate în paragrafele anterioare
rezultă structura de principiu a codorului PAL, dată în figura 7.11.
7.5 - Structura codorului PAL 135

Fig. 7.11. Structura de principiu a codorului PAL.

Semnalele de culoare primare R , G , B de la camera TV se aplică circuitelor de


matriciere, CM, care formează semnalele Y , U şi V pe baza relaţiilor (5.12), (7.11) şi
(7.12). Filtrele trece-jos, FTJ, limitează frecvenţa superioară a semnalelor diferenţă de
culoare ponderate U şi V la 1,3 MHz.
Pentru formarea semnalului de sincronizare a culorii SC cu fază alternantă,
conform cu relaţia (7.24), se are în vedere descompunerea celor doi vectori
reprezentativi pentru semnalul SC după axele –U şi respectiv ±V, prezentată în figura
7.10.b.
Pentru a se obţine componenta semnalului de sincronizare a culorii pe axa –U ,
se aplică, înainte de modulare, la intrarea blocului ΣU semnalul negativ –P, care are
rolul de a poziţiona semnalul de sincronizare a culorii pe palierul posterior al
impulsurilor de stingere StH+V (v. fig. 7.12). Acest semnal se adaugă în blocul ΣU la
semnalul U, care în prealabil a fost amplificat şi i s-a fixat nivelul de stingere, astfel ca
acesta să fie aliniat pe 0 V.
Semnalul U–P, astfel obţinut, se aplică împreună cu subpurtătoarea de
crominanţă sin ωspt modulatorului MODU, rezultând semnalul MA-PS, (U – P)sin ωspt.
136 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Se constată prezenţa componentei –SCU a semnalului de sincronizare a culorii


la ieşirea modulatorului, definită prin:
–SCU = –P sin ωspt = P sin (ωspt +1800) (7.26)
Salva de sincronizare este formată din 8÷10 sinusoide de frecvenţa fsp şi are faza de
1800 faţă de axa de referinţă U. Impulsul P determină poziţionarea corectă a salvei de
sincronizare pe palierul impulsurilor de stingere pe orizontală, iar lăţimea lui – numărul
de sinusoide.

Fig. 7.12. Impulsurile furnizate de sincrogeneratorul camerei TV.

Pentru a se obţine componenta semnalului de sincronizare a culorii pe axele


±V, se aplică, înainte de modulare, la intrarea blocului ΣV semnalul pozitiv P, care se
adaugă în blocul ΣV la semnalul V.
Semnalul V+P, astfel obţinut, se aplică împreună cu subpurtătoarea de
crominanţă cu fază alternantă ±cos ωspt modulatorului MODV, rezultând semnalul
MA-PS, ±(V+P)ּcosωspt. Alternarea fazei subpurtătoarei se obţine cu ajutorul
comutatorului electronic CE, comandat de impulsurile K. Astfel pe poziţia "900" se
furnizează subpurtătoarea +cos ωspt , iar pe poziţia "2700" – subpurtătoarea –cos ωspt.
Se constată prezenţa componentei ±SCV a semnalului de sincronizare a culorii
la ieşirea modulatorului, definită prin:
SCV = P cos ωspt = P sin (ωspt +900) (7.27)
–SCV = –P cos ωspt = P sin (ωspt –900) (7.28)
Salva de sincronizare este formată din 8÷10 sinusoide de frecvenţa fsp şi are
faza de ±900 faţă de axa de referinţă U (v. fig. 7.10.b).
Prin însumarea semnalelor de la ieşirile celor două modulatoare, efectuată cu
sumatorul ΣC , se obţine semnalul de crominanţă modulat în cuadratură, C, care conţine
şi semnalul de sincronizare a culorii SC , cu faza de 1350, respectiv, 2250 (v. fig.
7.10.b).
7.6 - Structura decodorului PAL 137

Prin însumarea semnalului de luminanţă Y , căruia i s-a adăugat în prealabil


semnalul de stingere complet StH+V şi semnalul complex de sincronizare SH+V , cu
semnalul de crominanţă modulat C, care conţine şi semnalul de sincronizare a culorii
SC se obţine semnalul video complex PAL (SVCCPAL). Filtrul trece-jos de la ieşire
limitează banda de frecvenţă la 6 MHz (sau 5 MHz, în funcţie de standardul TV).
Linia de întârziere LI este necesară pentru a se realiza coincidenţa în timp a
semnalelor de luminanţă şi de crominanţă modulat la intrarea sumatorului Σ.

Oscilatorul OSC generează frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă cu faza 00


(semnalul sin ωspt) pentru componenta U . Cu ajutorul celor două defazoare, de 900 şi
de 1800, se obţin semnalele ±cos ωspt pentru componenta V. Alternanţa celor două
faze, 900 şi 2700, conform principiului PAL, are loc de la o linie la alta, sub comanda
impulsurilor K (impulsuri dreptunghiulare cu frecvenţa fH /2).
În ceea ce priveşte partea de sincronizare, sincrogeneratorul camerei TV
generează impulsurile necesare funcţionării corecte a codorului, conform cu formele de
undă prezentate în figura 7.12. Pentru a se obţine un raport constant între fsp şi
frecvenţele de explorare fH şi fV, în instalaţiile TV color se porneşte de la frecvenţa fsp ,
care se obţine cu un oscilator stabilizat cu cuarţ, iar prin divizări succesive se obţin
frecvenţele fH şi fV .

7.6. Decodorul PAL


Decodorul PAL are ca sarcină obţinerea din semnalul video complex PAL,
furnizat de demodulatorul sincron video din calea comună imagine–sunet a
receptorului TV, a semnalelor de culoare primare R, G, B necesare pentru comanda
tubului cinescop.
Din considerentele prezentate în paragrafele anterioare, în blocul decodor sunt
incluse, în mod voit, pe lângă decodorul de culoare propriu-zis şi amplificatorul de
luminanţă, matricea de decodare RGB şi amplificatoarele finale RGB, rezultând
structura de principiu a decodorului PAL dată în figura 7.13. În structura prezentată nu
s-a avut în vedere că televizoarele sunt de tipul multisistem (PAL, SECAM, NTSC),
iar comutarea de la un sistem la altul se face automat, în funcţie de programul
recepţionat.

În structura prezentată în figura 7.13 se remarcă existenţa a două căi de


transmitere a informaţiei video, calea de luminanţă şi calea de crominanţă.
Pe calea de luminanţă se separă semnalul de luminanţă Y din semnalul video
complex color PAL (SVCCPAL), necesar pentru redarea informaţiei de strălucire a
imaginii, iar pe calea de crominanţă se separă semnalele diferenţă de culoare ponderate
U şi V şi se obţin în final semnalele de culoare primare R , G , B .
138 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Calea de luminanţă conţine:


ƒ Filtrul de rejecţie FR acordat pe frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă
fsp = 4,43 MHz, care are rolul de a elimina componentele din spectrul semnalului de
crominanţă modulat. Separarea semnalului de luminanţă Y prin suprimarea semnalului
de crominanţă modulat elimină însă şi componente de înaltă frecvenţă din spectrul
semnalului de luminanţă. Pentru a elimina numai componentele semnalului de
crominanţă modulat, în decodoarele performante se foloseşte un filtru–pieptene, care
extrage pachetele de linii spectrale ale semnalului de luminanţă Y şi elimină pachetele
de linii spectrale ale semnalului de crominanţă modulat (v. fig. 7.9).
ƒ Linia de întârziere LI, care compensează întârzierea suferită de semnalele
diferenţă de culoare ponderate U şi V pe calea de crominanţă, pentru a asigura
coincidenţa temporară a semnalului de luminanţă cu semnalele diferenţă de culoare la
intrarea matricei de decodare MRGB .
ƒ Amplificatorul de luminanţă, prevăzut cu reglarea amplificării, aşa-numitul
reglaj de contrast. Reglarea manuală a contrastului imaginii se realizează prin variaţia
amplitudinii vârf la vârf a semnalului de luminanţă Y, cu condiţia menţinerii automate a
curentului de fascicul if al tubului cinescop.
ƒ Circuitul de restabilire a componentei continue (circuit de fixare şi reglare
a nivelului de stingere, CFCN), prin care se realizează aşa-numitul reglaj de luminanţă
(de strălucire). Reglarea manuală a strălucirii medii a imaginii se realizează prin
modificarea componentei continue ce se adaugă semnalului de luminanţă Y (pe care se
fixează nivelul de stingere – v. fig. 4.4), care conduce, de fapt, la modificare negativării
grilei de comandă faţă de catod şi, prin aceasta, la modificarea curentului de fascicul al
tubului cinescop.
Calea de crominanţă conţine:
ƒ Filtru trece-bandă FTB centrat pe frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă
fsp = 4,43 MHz şi având banda de trecere de 2,6 MHz, care are rolul de a extrage
semnalul de crominanţă modulat, C, din semnalul SVCC codat PAL. Pentru a elimina
componentele semnalului de luminanţă, în decodoarele performante se foloseşte un
filtru–pieptene, care extrage pachetele de linii spectrale ale semnalului de crominanţă
modulat şi elimină pachetele de linii spectrale ale semnalului de luminanţă (v. fig. 7.9).
De asemenea, se extrage semnalul de sincronizare a culorii, SC , semnal ce este
apoi utilizat pentru sincronizarea oscilatorului local precum şi pentru comanda blocului
de blocare automată a culorii (BAC) şi a reglajului automat al amplificării (RAA).
ƒ Amplificatorul de crominanţă prevăzut cu reglarea amplificării, aşa-
numitul reglaj saturaţie culoare. Reglarea manuală a saturaţiei culorii redate se
realizează prin variaţia amplitudinii vârf la vârf a semnalului de crominanţă modulat C.
Prin variaţia vârf la vârf a semnalului de crominanţă C se modifică modulul
semnalului de crominanţă modulat, |C|, cu un factor de proporţionalitate k, ceea ce
înseamnă o variaţie a saturaţiei culorilor redate. Prin faptul că raportul semnalelor
diferenţă de culoare ponderate kV şi kU, rezultate în urma reglării manuale a saturaţiei
culorii redate, se menţine egal cu V/U, nuanţa culorii nu se modifică întrucât faza θC se
menţine aceeaşi (v. relaţiile (7.14)).
7.6 - Structura decodorului PAL 139
tricrom
La tubul cinescop
140 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Amplificatorul de crominanţă este automat blocat la transmisiuni în alb-negru,


adică atunci când lipseşte semnalul de sincronizare a culorii, SC, sau la recepţie slabă
(amplitudinea semnalului SC scade sub o anumită valoare), în care caz raportul semnal
de culoare/zgomot este necorespunzător pentru o recepţie în culori de bună calitate.
Circuitul de blocare automată a culorii, BAC, sesizează situaţiile menţionate şi
comandă blocarea automată a căii de crominanţă, prin blocarea amplificatorului de
crominanţă.
Amplificatorul de crominanţă este prevăzut şi cu un reglaj automat al
amplificării, RAA, dependent de amplitudinea semnalului de sincronizare a culorii, SC .
Funcţie de amplitudinea semnalului SC, circuitul RAA furnizează o tensiune de
alimentare a amplificatorului de crominanţă, care reglează amplificarea acestuia astfel
ca amplitudinea semnalelor de crominanţă modulate la intrarea demodulatoarelor
pentru cele două căi de crominanţă U şi V să se menţină constantă atunci când
amplitudinea semnalului video complex de culoare variază între anumite limite.
Această condiţie este impusă de funcţionarea corectă a unui demodulator sincron
video.
ƒ Blocul de separare a semnalelor de crominanţă, care asigură separarea şi
transmiterea pe căi separate a celor două componente modulate MA–PS cu semnalul
U, respectiv V, ce compun semnalul de crominanţă modulat în cuadratură. Mai mult,
acest bloc elimină efectul distorsiunilor (erorilor) de fază asupra nuanţei culorii.
ƒ Demodulatoarele U şi V pentru cele două căi de crominanţă, urmate de
câte un filtru trece-jos, care asigură obţinerea semnalelor diferenţă de culoare
ponderate U şi V, cu corecţia erorilor de fază făcută.
ƒ Oscilator local sincronizat în fază şi frecvenţă de către semnalul de
sincronizare a culorii SC , care are rolul de a reconstitui subpurtătoarea de crominanţă
cu faza şi frecvenţa corectă la demodulatoarele U şi V. Faza subpurtătoarei de
crominanţă asigură prelucrarea PAL de la recepţie, prin identificarea liniilor care au
faza subpurtătoarei de crominanţă pentru semnalul V inversată la emisie, adică
semnalul –cosωspt (obţinut din semnalul cosωspt prin defazare cu 1800).
ƒ Matricea de decodare MRGB, la ieşirea căreia se obţin semnalele de culoare
primare R, G, B prin matricierea semnalelor diferenţă de culoare ponderate U şi V şi a
semnalului de luminanţă Y, conform relaţiilor:
V
R= + Y = 1,14 ⋅ V + Y
0,877
U
B= + Y = 2,03 ⋅ U + Y (7.29)
0,493
G = −0,51 ⋅ 1,14 ⋅ V − 0,19 ⋅ 2,03 ⋅ U + Y = −0,58 ⋅ V − 0,386 ⋅ U + Y
ƒ Amplificatoarele finale video, AFV, care au rolul de a amplifica semnalele
R, G, B de la ieşirea matricei de decodare până la valoarea necesară funcţionării tubului
cinescop (circa 100 VVV pe catozii tubului cinescop ), asigurând şi polaritatea negativă
7.6 - Structura decodorului PAL 141

a semnalelor. Amplificările în cele trei canale de amplificare pot fi ajustate, pentru


obţinerea impresiei de incolor în cazul redării tonurilor de gri ale imaginii.
Blocarea tubului cinescop pe cursele de întoarcere pe orizontală şi pe verticală
se poate realiza prin blocarea amplificatoarelor finale video cu impulsuri de frecvenţa
liniilor şi a cadrelor. De asemenea, nivelul de curent continuu al fiecărui semnal de
ieşire poate fi prestabilit individual.

7.6.1. Blocul de separare a semnalelor de crominanţă

Acest bloc asigură separarea şi transmiterea pe căi separate a celor două


componente modulate MA–PS cu semnalul U, respectiv V, ce compun semnalul de
crominanţă modulat în cuadratură C, aplicat la intrarea blocului. Mai mult, acest bloc
are ca sarcină să elimine şi efectul distorsiunilor (erorilor) de fază asupra nuanţei
culorii.
Structura de principiu a blocului de separare a componentelor modulate cu
semnalul U, respectiv V, este prezentată în figura 7.14. Ea se compune dintr-o linie de
întârziere, LI, de aproximativ durata unei linii TH (τ = 63,94325 μs), care asigură ca la
ieşirea ei să apară semnalul de pe linia precedentă, un amplificator, A, cu rol de
compensare a atenuării introduse de linie şi care are două ieşiri în antifază şi două
sumatoare, ΣU şi ΣV .
Pentru a elimina efectul distorsiunilor (erorilor) de fază asupra nuanţei culorii,
informaţia de culoare a unui element de imagine de pe linia n+1 se obţine în decodorul
PAL prin însumarea informaţiei de culoare de pe linia n+1, afectată de distorsiunea de
fază, cu informaţia de culoare de pe linia precedentă n, afectată de asemenea de
distorsiunea de fază, informaţie care este întârziată cu durata unei linii, adică cu
aproximativ 64 μs, pentru ca cele două informaţii să ajungă în acelaşi timp la circuitul
de însumare.
Principiul sistemului PAL, de eliminare a efectului distorsiunilor de fază
asupra nuanţei culorii, are în vedere observaţia că două elemente de imagine vecine
conţin practic aceeaşi informaţie de culoare (nuanţă şi saturaţie) şi, ca urmare, se poate
considera că semnalele transmise pe două linii succesive sunt practic identice. Cu alte
cuvinte, cele două elemente de imagine, aparţinând liniilor TV n şi n+1, din figura
7.7.b, sunt caracterizate de acelaşi semnal de crominanţă modulat, C. Cu toate acestea,
datorită schimbării fazei subpurtătoarei pentru semnalul V cu 1800, semnalul de
crominanţă modulat pe linia TV n+1 este reprezentat în figura 7.7.a prin vectorul C*n+1,
care face unghiul –θC cu axa U. În aceste condiţii, s-au prezentat în principalele puncte
ale circuitului secvenţele semnalului de crominanţă modulat pentru trei linii de
explorare succesive (n, n+1, n+2).
În figura 7.15 se arată forma semnalului de crominanţă modulat (în particular
subpurtătoarea de crominanţă) înainte şi după linia de întârziere LI pentru trei situaţii:
a) τ = 64 μs = 283,75ּTsp (fig. 7.15.a); b) τ = 283,5ּTsp ≈ 63,94 μs (fig. 7.15.b) şi
142 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Linia
n+2 n+1 n
C , C *, C 2Usin ωspt Semnal modulat
∑U MA-PS
Linia Linia 2Usin (ωspt+β) cu semnalul U
n+2 n+1 n n+1 n n-1
_ C *, C , C *
C , C *, C LI -C *, -C , -C *
τ = 63,94 µs A n+1 n n-1 Linia
Semnal de +
crominanţă -C *, -C , -C *
modulat în
cuadratură C , C *, C +_ 2Vcos ωspt Semnal modulat
∑V MA-PS
+_ 2Vcos (ωspt+β) cu semnalul V

Fig. 7.14. Structura de principiu a blocului de separare a componentelor


modulate cu semnalul U, respectiv V.

C
fsp
înainte
de LI
+
A Tsp ≈ - t
284Tsp
C
după LI
a.
τ = 64 µs A t
= 283,75Tsp

C
după LI
b. +
τ = 283,5Tsp A t
≈ 63,94 µs

C
după LI
c. A
τ = 284Tsp t
≈ 64,05 µs

Fig. 7.15. Alegerea duratei liniei de întârziere.


7.6 - Structura decodorului PAL 143

Pentru a se evita apariţia unor erori de fază în sumatoarele ΣU şi ΣV, semnale


aplicate la intrările sumatoarelor trebuie să se adune în fază sau în antifază, evitându-se
situaţia prezentată în figura 7.15.a, care corespunde unei întârzieri de 64 μs.
În practică se foloseşte de obicei o linie de întârziere cu τ ≈ 63,94 μs. Pentru
acest caz, dacă la intrarea liniei de întârziere apare semnalul de crominanţă modulat C
pentru linia n, la ieşirea liniei apare semnalul de crominanţă modulat, C*, de pe linia
precedentă, n–1. După cum se observă din figura 7.15, semnalul întârziat (fig. 7.15.b)
este în avans cu 1800 faţă de semnalul aplicat la intrarea liniei de întârziere, motiv
pentru care semnalul de crominanţă modulat este reprezentat la ieşirea liniei de
întârziere ce semnul minus, adică prin –C*. Dacă s-ar folosi o linie de întârziere cu τ ≈
64,05 μs, semnalul întârziat (fig. 7.15.c) ar fi în fază cu semnalul aplicat la intrarea
liniei de întârziere, motiv pentru care semnalul de crominanţă modulat s-ar reprezenta
la ieşirea liniei de întârziere ce semnul plus, adică prin C*.
Se va urmări, în cele ce urmează, funcţionarea blocului de separare a
componentelor modulate de semnalul U, respectiv V, în absenţa şi în prezenţa erorilor
de fază.
În absenţa erorilor de fază pe lanţul de transmisie, semnalul de crominanţă
modulat se reprezintă prin relaţiile:
C = U ⋅ sin ωsp t + V ⋅ cos ωsp t , pentru liniile n, n+2,... (7.19)
C* = U ⋅ sin ωsp t − V ⋅ cos ωsp t , pentru liniile n–1, n+1,... (7.20)

Ca urmare, pe durata liniei n, având în vedere relaţiile (7.19) şi (7.20), la


ieşirea sumatorului ΣU se obţine semnalul modulat MA–PS cu semnalul U :
Cn + C*n–1 = 2U sin ωspt (7.30)
iar la ieşirea sumatorului ΣV se obţine semnalul MA–PS cu semnalul V :
Cn + (–C*n–1) = 2V cos ωspt (7.31)
Pe durata liniei următoare, n+1, la ieşirea sumatorului ΣU se obţine acelaşi
semnal modulat MA–PS cu semnalul U :
C*n+1 + Cn = 2U sin ωspt (7.32)
iar la ieşirea sumatorului ΣV se obţine semnalul MA–PS cu semnalul V :
C*n+1 + (–Cn ) = –2V cos ωspt (7.33)
În prezenţa erorilor de fază β pe lanţul de transmisie, semnalul de crominanţă
modulat se reprezintă prin relaţiile:
C (β ) = C ⋅ sin (ωsp t + θ C + β ), pentru liniile n, n+2,... (7.15)
C * (β ) = C ⋅ sin (ωsp t − θ C + β ) , pentru liniile n–1, n+1,...
sau
144 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

C (β ) = U ⋅ sin (ωsp t + β ) + V ⋅ cos(ωsp t + β ) , pentru liniile n, n+2,... (7.34)


C* (β ) = U ⋅ sin (ωsp t + β ) − V ⋅ cos(ωsp t + β ) , pentru liniile n–1, n+1,... (7.35)
Ca urmare, pe durata liniei n, având în vedere relaţiile (7.34) şi (7.35), la
ieşirea sumatorului ΣU se obţine semnalul modulat MA–PS cu semnalul U :
Cn (β) + C*n–1(β) = 2U sin (ωspt + β) (7.36)
iar la ieşirea sumatorului ΣV se obţine semnalul MA–PS cu semnalul V :
Cn (β) + [– C*n–1(β)] = 2V cos (ωspt + β) (7.37)
Pe durata liniei următoare, n+1, la ieşirea sumatorului ΣU se obţine acelaşi
semnal modulat MA–PS cu semnalul U :
C*n+1(β) + Cn (β) = 2U sin (ωspt + β) (7.38)
iar la ieşirea sumatorului ΣV se obţine semnalul MA–PS cu semnalul V :
C*n+1(β) + [–Cn (β)] = –2V cos (ωspt + β) (7.39)
Se constată că la ieşirea ΣV semnalul MA–PS cu semnalul V este de forma
±2V cos ωspt, respectiv, ±2V cos (ωspt + β), adică faza subpurtătoarei de crominanţă
pentru semnalul V alternează cu 1800 la fiecare linie. Din acest motiv, pentru a se
asigura demodularea corectă a acestui semnal, demodulatorul sincron pentru semnalul
V trebuie să primească subpurtătoarea de crominanţă regenerată cu faza corectă, ca la
emisie, adică un semnal de forma ±cos ωspt .

7.6.2. Demodularea sincronă de produs

Procesul de demodulare a semnalelor modulate MA–PS cu semnalul U şi,


respectiv, cu semnalul V este corect dacă subpurtătoarea de crominanţă regenerată în
decodor se aplică cu faza corectă, 00 la demodulatorul sincron U şi ±900 la
demodulatorul sincron V, la fel ca la emisie.
Extragerea semnalelor diferenţă de culoare ponderate U şi V se realizează prin
demodularea sincronă de produs cu ajutorul structurii de demodulare prezentată în
figura 7.16. Aceasta conţine câte un multiplicator analogic pe cele două căii, U şi V,
care înmulţeşte semnalul modulat MA–PS cu un semnal sinusoidal nemodulat, sincron
cu subpurtătoarea. Din multitudinea de semnale rezultate în urma multiplicării, se
extrage semnalul diferenţă ponderat prin filtrare, folosind un filtru trece-jos (FTJ).
Demodulatorul sincron de produs funcţionează corect dacă nivelul semnalului
aplicat la intrare se menţine constant, la variaţii ale semnalului captat de antenă. Din
acest motiv este prevăzut reglajul automat al amplificării la amplificatorul de
crominanţă.
7.6 - Structura decodorului PAL 145

Semnal modulat 2Usin ωspt U


MA-PS Demodulator FTJ
cu semnalul U 2Usin (ωspt+β) sincron U U cosβ
sin ωspt
Oscilator SC
local
+_cos ωspt
Semnal modulat +_ 2Vcos ωspt
MA-PS Demodulator V
sincron V FTJ
cu semnalul V +_ 2Vcos (ωspt+β) V cosβ

Fig. 7.16. Principiul demodulării sincrone de produs.

În cele ce urmează se prezintă principiul demodulării sincrone de produs.

În absenţa erorilor de fază, se pune problema demodulării produselor de


modulaţie 2U sin ωspt şi, respectiv, ±2V cos ωspt.
La ieşirea demodulatorului sincron U, prin înmulţirea lui 2U sin ωspt cu sin ωsp
se obţin componentele:
2U sin ωsp t × sin ωsp t = 2U sin 2 ωsp t = 2U ⋅
1
(1 − cos 2ωsp t ) =
2 (7.40)
= U − U cos 2ωsp t
iar la ieşirea demodulatorului sincron V, prin înmulţirea lui ±2V cos ωspt cu ±cos ωspt se
obţin componentele:
± 2V cos ωsp t × (± cos ωsp t ) = 2V cos 2 ωsp t = 2V ⋅ (1 + cos 2ωsp t ) = (7.41)
1
2
= V + V cos 2ωsp t
Filtrele trece–jos, existente la ieşirile demodulatoarelor, înlătură componentele
cu frecvenţa 4πfsp , rezultând astfel semnalele diferenţă de culoare ponderate U şi V.

În prezenţa erorilor de fază, se pune problema demodulării produselor de


modulaţie 2U sin (ωspt + β) şi, respectiv, ±2V cos (ωspt + β).
La ieşirea demodulatorului sincron U se obţin componentele:
2U sin (ωsp t + β )× sin ωsp t = 2U cos β ⋅ sin 2 ωsp t +
+ 2U sin β ⋅ cos ωsp t ⋅ sin ωsp t = (7.42)
= U cos β − U cos β ⋅ cos 2ωsp t + U sin β ⋅ sin 2ωsp t
iar la ieşirea demodulatorului sincron V se obţin componentele:
146 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

± 2V cos(cos ωsp t + β )× (± cos ωsp t ) = 2V cos β ⋅ cos 2 ωsp t −


− 2V sin β ⋅ sin ωsp t ⋅ cos ωsp t = (7.43)
= V cos β + V cos β ⋅ cos 2ωsp t − V sin β ⋅ sin 2ωsp t
Filtrele trece–jos, existente la ieşirile demodulatoarelor, înlătură componentele
cu frecvenţa 4πfsp , rezultând astfel semnalele diferenţă de culoare ponderate U cosβ şi
V cosβ.
Prin faptul că raportul semnalelor V cosβ şi U cosβ este egal cu V/U, semnalele
obţinute la ieşirea filtrelor trece–jos redau corect nuanţa culorii. În schimb,
amplitudinile celor două semnale sunt micşorate cu cosβ, ceea ce înseamnă o scădere a
saturaţiei culorilor redate, ceea ce este mai puţin supărător pentru ochi decât existenţa
unor erori de nuanţă (v. relaţiile (7.14)).

7.6.3. Refacerea subpurtătoarei de crominanţă

Extragerea semnalelor diferenţă de culoare ponderate U şi V se realizează prin


demodularea sincronă de produs. Această operaţie presupune prezenţa la recepţie a
subpurtătoarei de crominanţă fsp.
Întrucât subpurtătoarea de crominanţă este suprimată la emisie în procesul de
modulare (modulare MA–PS), se pune problema regenerării în decodor a
subpurtătoarei, adică a unui semnal sinusoidal cu frecvenţa fsp. Subpurtătoarea de
crominanţă se obţine din salvele de sinusoide de frecvenţă fsp amplasate pe palierul
posterior al impulsurilor de stingere pe orizontală (palierul posterior impulsului de
sincronizare linii), cunoscute sub denumirea de semnal de sincronizare a culorii
(semnal "burst"), SC .
Mai mult, procesul de demodulare a semnalelor modulate MA–PS cu semnalul
U şi, respectiv, semnalul V este corect dacă subpurtătoarea de crominanţă se aplică cu
faza corectă la demodulatoare, adică 00 la demodulatorul U şi ±900 la demodulatorul V,
la fel ca la emisie.
În acest scop în decodor este prevăzut un oscilator sincronizat în fază şi
frecvenţă de către semnalul de sincronizare a culorii SC , care are rolul de a reconstitui
subpurtătoarea de crominanţă cu faza şi frecvenţa corectă la demodulatoarele U şi V.
Acesta lucrează într-o buclă PLL de sincronizare a fazei împreună cu un comparator de
fază, după cum se arată în figura 7.17.a. Forma impulsurilor de comandă generate în
decodor este prezentată în figura 7.17.b.
Din semnalul video complex color se extrage, cu un filtru trece–bandă,
semnalul de crominanţă modulat C şi semnalul de sincronizare a culorii, SC .
Semnalul de sincronizare a culorii, SC , este extras cu o poartă, comandată de
semnalul P, obţinut din semnalul de sincronizare linii, S(H). Salvele de sincronizare
astfel obţinute aservesc oscilatorul local prin intermediul comparatorului de fază.
7.6 - Structura decodorului PAL 147

Semnalul de sincronizare a culorii precum şi subpurtătoarea regenerată local sunt


aplicate comparatorului de fază. Acesta generează o tensiune de comandă, dependentă
de diferenţa de fază dintre cele două semnale, care se aplicată oscilatorului local în
scopul modificării frecvenţei de oscilaţie şi sincronizării subpurtătoarei regenerate,
după o filtrare prealabilă (filtru trece-jos, FTJ).

C+SC sin ωspt +_cos ωspt


0° CE +90°/-90°
P Poartă 90° 270° K
SC 90°

SC cos ωspt -cos ωspt


90° StH+V
Compator Oscilator SH+V
fază fsp 180°
P
Semnal K
TH TH
de identificare
FTJ Linia n Linia n+1

Identificare CBB b.
linie

Impulsuri S(H)
fH/2
a.

Fig. 7.17. Refacerea subpurtătoarei de crominanţă: a) schema de


principiu; b) forma impulsurilor de comandă.

La sincronism, bucla de sincronizare a fazei asigură la ieşirea oscilatorului un


defazaj de 900 a fazei subpurtătoarei regenerate în raport cu faza de referinţă aleasă
după SCU , care este 1800 (v. fig. 7.10.b).
Subpurtătoarea necesară pentru demodulatorul sincron U se obţine cu ajutorul
circuitului de defazare cu 900.
Comparatorul de fază furnizează şi semnalul de comandă pentru circuitul de
identificare a liniilor în care se transmite semnalul de sincronizare a culorii cu fază de
1350, respectiv, cu fază de 2250. La ieşirea acestui circuit se obţine semnalul de
identificare sub forma unei succesiuni de impulsuri de polaritate alternantă, datorită
polarităţii semnalului SCV , variabilă de la linie la linie (v. fig. 7.10.b). Cu acest semnal
se poziţionează faza corectă a impulsurilor dreptunghiulare K, de frecvenţă fH/2,
furnizate de circuitul basculant bistabil, CBB, care comandă comutatorul electronic,
CE, pentru introducerea subpurtătoarei cu faza corectă la demodulatorul sincron V.
Faza subpurtătoarei de crominanţă asigură prelucrarea PAL de la recepţie, prin
identificarea liniilor care au faza subpurtătoarei de crominanţă pentru semnalul V
148 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

inversată la emisie, adică semnalul –cosωspt (obţinut din semnalul cosωspt prin defazare
cu 1800).

7.7. Întrebări şi probleme


1. Care este principiul modulaţiei în cuadratură şi care sunt cei doi parametri ce
conţin informaţiile ce se transmit?
2. De ce este necesară compresia semnalelor diferenţă de culoare şi care sunt
limitele pentru determinarea coeficienţilor de ponderare?
3. Cum se elimină erorile de fază în sistemul PAL?
4. Care este frecvenţa subpurtătoare PAL şi de ce s-a ales astfel?
5. Care sunt căile principale de semnal într-un decodor şi cum se realizează
separarea semnalelor de crominanţă şi de luminanţă?
6. Cum se realizează reglarea contrastului, luminanţei şi a saturaţiei culorii?
7. Ce efecte pot avea asupra imaginii defecţiunile în interiorul decodorului?
8. Ce efect are asupra imaginii redate pe ecranul tubului cinescop defectarea
amplificatorului final video de pe calea de roşu (AVR în fig. 7.13)?
9. De ce nu este folosită, în blocul de separare, o linie de întârziere cu o durată
egală cu durata unei linii?
10. Care este influenţa erorilor de fază asupra imaginii refăcute?
11. Pentru semnalul video complex de culoare, transmis în sistemul PAL,
corespunzător unei imagini complet roşu, cu saturaţie 75 %, să se determine:
a) valoarea nivelului semnalului de luminanţă Y; b) valoarea semnalelor
diferenţă de culoare R–Y şi B–Y; c) valoarea semnalelor diferenţă de culoare
ponderate U şi V, cu coeficienţii de compresie kB = 0,493 şi, respectiv kR =
0,877; d) modulul semnalul de crominanţă |C|; e) să se deseneze la scară
(proporţionalitate pentru amplitudine şi durată) oscilograma unei linii pentru
semnalul de luminanţă, semnalul de crominanţă modulat şi semnalul video
complex de culoare.
R: a) 0,22; b) 0,53 şi -0.22; c) -0,11 şi 0,46; d) 0,47.
12. Într-un sistem TV se transmite imaginea din figura 7.18 printr-un semnal video
complex de culoare codat PAL, cu albul de luminanţă 100 % şi culorile
saturate 75 %. Cunoscându-se valorile coeficienţilor de compresie kR = 0,877
şi kB = 0,493, să se determine: a) mărimile R, G, B, Y, R–Y, B–Y, U, V, |C|, Y–
|C|, Y+|C| pentru linia a–a′; b) să se deseneze oscilograma la scară a liniei a–a′
pentru semnalul de luminanţă Y, semnalul de crominanţă modulat C şi
semnalul video complex de culoare; c) frecvenţa maximă a fundamentalei
semnalului video; d) numărul de armonici ce se transmit pe canal dacă banda
7.7 - Întrebări şi probleme 149

de frecvenţe alocată canalului video este de 6 MHz; e) numărul de linii


necesare pentru explorarea zonei de culoare verde.

Negru Alb

a a′

Verde Albastru

Fig. 7.18.

R: a) v. tabelul 7.2; c) 38,46 kHz; d) 156; e) 383.


13. Pentru semnalul video complex de culoare, transmis în sistemul PAL,
corespunzător imaginii din figura 7.19, se cer: a) valorile corespunzătoare
nivelului semnalului de luminanţă pentru cele două zone; b) amplitudinea vârf
la vârf a semnalului de crominanţă modulat; c) valorile minimă şi maximă ale
semnalului video complex de culoare; d) să se deseneze la scară oscilograma
unei linii corespunzătoare semnalului video complex de culoare.

Galben Albastru

Fig. 7.19.

R: a) 0,66 şi 0,09; b) 0,68; c) 0,32 şi 1 şi, respectiv, -0,25 şi 0,43.


14. Într-un sistem de televiziune, standard B-CCIR, se transmite imaginea din
figura 7.20. Semnalul este codat PAL cu albul de luminanţă 100 % şi culorile
saturate 75 %. Se cer: a) valorile mărimilor Y, U, V, |C| pentru componentele
de culoare ale mirei, ştiind că coeficienţii de compresie pentru cele două
semnale diferenţă de culoare sunt kR = 0,877 şi kB = 0,493; b) care este
frecvenţa minimă necesară a fundamentalei semnalului de luminanţă pentru
imagine; c) să se reprezinte la scară oscilograma semnalului video complex de
culoare corespunzătoare liniei a - a′.
150 Sistemul de televiziune în culori PAL - 7

Negru Alb

a a′
Fig. 7.20.
Roşu Turcoaz

Fig. 7.20.

R: a) Alb: Y = 1, U = V = 0, |C| = 0; Negru: Y = 0, U = V = 0, |C| = 0;


Roşu: Y = 0,22; U = -0,11; V = 0,46, |C| = 0,47;
Turcoaz: Y = 0,53, U = 0,11; V = -0,46, |C| = 0,47; b) 77 kHz.
15. Care este nivelul semnalelor diferenţă de culoare ponderate U, respectiv V,
transmise pentru culoarea galben, cu saturaţie de 75 %, şi ce nivel se obţine la
recepţie, după decodare, dacă pe durata transmisiei semnalul de crominanţă
modulat este afectat de o distorsiune de fază de 30°?
R: emisie U = -0,33 şi V = 0,08; recepţie U = -0,286 şi V = 0,069.
0
16. Să se arate că pentru o distorsiune de fază de β = 30 pe lanţul de
transmisie TV gradul de desaturare al culorii este de 13,5 %.
R: 100ּcos β [%].
17. Pentru valorile mărimilor U şi V calculate la problema 15, să se determine:
a) gradul de saturaţie al culorii definit prin |C| la emisie şi, respectiv, la
recepţie, după decodare, dacă pe durata transmisiei semnalul de crominanţă
modulat este afectat de o distorsiune de fază de 30°; b) gradul de desaturare al
culorii, în %.
R: a) emisie 0,34; recepţie 0,295 ; b) 13,5 %.
18. În decodorul PAL, după separarea semnalelor diferenţă de culoare ponderate,
U şi V, se realizează o mărire a amplitudinii acestor semnale, cu valorile
inverse ale coeficienţilor de compresie, pentru a se obţine valorile corecte ale
semnalelor diferenţă de culoare R–Y şi B–Y, necesare pentru comanda tubului
cinescop tricrom. Pentru valorile mărimilor U, V şi Y calculate la problema
14, să se determine valorile semnalelor de culoare primare la ieşirea matricei
de decodare MRGB .
R: Roşu: R = 0,75, G = 0 şi B = 0; Turcoaz: R = 0, G = 0,75 şi B = 0,75.