Stan M.

Florin

Curs 2
2-03-2016
- Continuare

Capacitatea testamentara activa se numeste testamenti factio activa si consta in

posibilitatea persoanei de a-si face testamentul sau de a asista in calitate de martor la intocmirea
unui testament. Regula se aplica pentru toti aceia care sunt capabili de drept si de fapt. Totusi,
din ratiuni de ordin practice, s-au emis si unle exceptii astfel: sclavul public ( functionar
inferior), putea sa dispusa prin testament, de jumatate din peculiul sau, iar fiul de familie (alieni
in iuris), care avea peculium castrense (incapabili de drept), adica un peculium in caliatate de
soldat in regiunile romane putea dispune de bunurile sale prin testament.
La origine, femeia (sui iuris), nu-si putea face testamentul, dar incepand din vremea lui
Hadrian s-a admis ca femeia sa-si faca testamentul dar numai cu auctoritatis tutoris(in prezenta
tutorelui).
Testamenti factio pasiva inseamna capacitatea persoanei de a veni la succesiune in
calitate de mostenitor sau de legator.
In mod simetric aveau testamenti factio pasiva cei care erau capabili de drept si de fapt
insa si de la aceasta regula s-a admis exceptii, astfel: persoana alieni iuris si sclavii puteau veni la
succesiune desi nu aveau capacitate directa. Totodata, in anul 169 I.Hr. s-a dat Legea Voconia
(Cato cel Batran), prin care s-a prevazut ca femeia nu poate veni la o succesiune in valoare mai
mare de 100 mii de asi.
Pe de alta parte, pentru ca testamentul sa fie intocmit in mod valabil era necesara
instituirea de mostenitori despre care Gaius spunea ca este inceputul si fundamentul oricarui
testament si presupunea intrunirea unor conditii de forma si de fond.
Sub aspectul formei, instituirea de mostenitri se facea in fruntea testamentului in termeni
imperativi si solemni. Prin urmare orice testament incepea cu instituirea de mostenitori care
trebuia facuta in termeni imperative si solemni. Spre exemplu: daca era instituit Octavian, in
fruntea testamentului se mentiona: Octavius heres esto(Octavian sa fie mostenitor).
Iar conditia de fond ale instituirii si-au gasit expresia in doua principii fundamentale ale
dreptului succesoral.
1. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi nimeni nu
poate muri in parte cu testament si in parte fara testament. Prin efectul acestui
principiu, mostenirea legala nu se putea deschide alaturi de mostenirea
testamentara iar daca testatorul dispunea prin testament numai pentru o parte din
bunurile sale, totusi cel instituit pro parte dobandea intreaga succesiune pentru
ca ar fi insemnat ca mostenirea legala sa se deschida alaturi de mostenirea
testamentara, ceea ce nu era permis.

Stan M. Florin

2. Semel heres semper heres adica odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor,
ceea ce inseamna ca instituirea de mostenitori nu se poate face cu termen, adica
pana la un anumit termen ci pentru totdeauna deoarece succesiunea este un mod
de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci numai
caracter perpetuu.
Pe langa instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori care
este tot o instituire dar de gradul al II-lea, conditional pentru ipoteza in care cel instituit
mostenitor nu poate sau nu vrea sa dobandeasca mostenirea si imbraca 3 forme:
1. Substitutio vulgaris;
2. Substitutio pupillaris;
3. Substitutio quasi pupillaris.
Substitutio vulgaris este cea mai obisnuita si se facea pentru ipoteza in care cel instituit
nu voia sau nu putea sa dobandeasca mostenirea.
Substitutio pupillaris se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit ar fi murit inainte
de varsta pubertatii.
Substitutio quasi pupillaris se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor
si-ar fi pierdut mintile.

SUCCESIUNEA DEFERITA CONTRA TESTAMENTULUI

Acest sistem succesoral este expresia principiului simetriei in materie succesorala

deoarece in conceptia vechilor romani, asa cum testatorul poate sa-si instituie descendentii ca
mostenitori, tot asa, in mod simetric el poate sa-si dezmosteneasca descendentii cu conditia sa fie
respectate anumite forme solemne astfel:
-fiii de familie erau dezmosteniti individual printr-o formula imperativa si solemna. Spre
exemplu: daca era dezmostenit Octavian, testamentul scrie: Octavian est heres esto.
-Pe cand fiicele si nepotii puteau fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna ceteri omnes
exheredes sunto - toti ceilalti sa fie dezmosteniti.
Daca era dezmostenit un fiu fara respectarea formelor solemne, testamentul era ruptum (nul), iar
daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne, fiice sau nepoti testamentul nu era nul
ci se reCtifica, astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa dobandeasca
totusi o parte din succesiune.
Aceleasi efecte se produceau si in cazul omisiunii iar omisiunea apare atunci cand
descendentii nu sunt nici instituiti, nici dezmosteniti; prin urmare, daca era omis un fiu,
testamentul era nul, iar daca erau omise fiice sau nepoti, testamentul se rectifica.

Stan M. Florin

Cu timpul insa, drepturile romanilor in materie succesorala au evoluat si pe acest fond de

evolutie s-a impus ideea de officium in virtutea careia testatorul are indatorirea sa-si iubeasca
rudele apropiate adica descendentii, ascendentii, fratii si surorile.
In noul stadiu de evolutie, chiar daca rudele apropiate erau dezmostenite cu respectarea
formelor solemne, totusi cei dezmosteniti puteau ataca testamentul in justitie printr-o actiune
speciala denumita querela inofficiosi testamenti, adica plagere pentru testamentul inoficios.
Aceasta actiune era interpretata in fata tribunalului centumvirilor care anulau testamentul
afirmand ca testatorul a fost nebun, deoarece, spuneau ei, numai un nebun poate sa-si
dezmosteneasca rudele apropiate. Totusi existau anumite motive care justificau dezmostenirea
rudelor apropiate (tentativa de omor), insa aceste motive nu erau prevazute in legi, ci erau lasate
la aprecierea tribunalului, iar de-a lugul timpului s-a constatat ca practica tribunalului nu este
unitara, ci este contradictorie si de aceea Justinian a intocmit o lista cu toate cauzele care
justificau dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu cauzele care justificau intentarea
querelei inofficiosi testamenti in vederea anularii testamentului.
Alte texte romane din materia succesiunii se refera la dobandirea mostenirii, iar sub
aspecul dobandirii mostenirii, mostenitorii se clasifica in 3 categorii:
1. Heredes sui et necesarii;
2. Heredes necesarii;
3. Heredes extranei sau volunatarii.
Din prima categorie faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias
deveneau persoane sui iuris. Acesti mostenitori puteau veni atat la succesiunea legala, cat si la
cea testamentara si erau denumiti mostenitori necesari intrucat succesiunea le revenea de drept,
adica automat si de aceea in cazul lor nu se punea nici problema acceptarii mostenirii, nici
problema repudierii mostenirii de vreme ce nu era necesar sa o accepte.
Din a doua categorie faceau parte sclavii proprii instituiti mostenitori deoarece romanii
au admis instituirea sclavului propriu, dar o asemenea instituire trebuia insotita de o clauza de
dezrobire testamentara astfel incat la moartea testatorului cel instituit dobandea mostenirea in
calitate de om liber si se numea mostenitor necesar intrucat ii revenea de drept, din ratiuni de
ordin practice.
Romanii au admis si instituirea sclavului altuia cu scopul de a ocoli/eluda interdictia cu
privire la vanzarea drepturilor succesorale, incat la romani nu era permisa vanzarea de drepturi
succesorale. Daca insa se instituia vanzarea sclavului altuia prin vanzarea succesorala a sclavului
instituit, se vindeau totodata si drepturile succesorale intrucat succesiunea revenea acelui stapan
care il avea pe sclav in proprietate in momentul mortii testatorului. Prin urmare un asemenea
sclav nu era mostenitor necesar deoarece el nu putea accepta mostenirea fara aprobarea expresa a
stapanului sau, iar aprobarea era necesara pentru ca o succesiune cuprinde, pe langa lucruri
corporale si de creanta, si datorii pe care trebuia sa le plateasca mostenitorul astfel incat stapanul
sclavului ii dadea aprobarea de acceptare numai daca activul succesiunii era mai mare decat
pasivul.

Stan M. Florin

Din categoria a treia faceau parte persoanele straine de familie cu precizarea ca in

materia dobandirii succesiunii, colateralii erau considerati strainii de familie. Acesti mostenitori
noi erau denumiti si voluntari intrucat ei aveau posibilitatea fie sa accepte, fie sa repudieze
succesiunea iar daca intelegeau sa accepte succesiunea, atunci era necesar sa recurga la una
dintre formele acceptarii iar formele acceptarii mostenirii sunt in numar de 3:
1. Cretio
2. Pro herede gestio
3. Nuda voluntas.
Cretio era o forma de acceptare care presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne iar
testatorul avea posibilitatea de a-i impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in
aceasta forma.
Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de mostenitor si presupunea un act de
administrare a bunurilor succesorale. Spre ex: plata impozitului pe succesiune sau vanzarea unui
bun din succesiune , acte din care rezulta ca mostenitorul a inteles sa accespte succesiunea.
Nuda voluntas - forma expresa de acceptare, dar nu presupunea pronuntarea unor
cuvinte solemne. Pentru ca mostenirea sa fie acceptata in mod valabil era necesar sa fie intrunite
anumite conditii pe care le denumim conditiile acceptarii mostenirii:
In primul rand era necesar ca cel instituit mostenitor sa aiba capacitatea de a oblige in
nume propriu de vreme ce acela care accepta mostenirea isi asuma obligatia de a plati datoriile
succesorale si de aceea, cand erau instituiti sclavii altuia sau persoanele alieni iuris era necesara
aprobarea lui dominus sau lui pater familias.
In al doilea rand era necesar ca cel instituit sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o
mostenire, drept care a fot creat din initiativa lui Octavian Augustus care a initiat 2 legi: Iulia si
Papia Poppaea, denumite pars nuptiaria si pars caducaria.
Prin dispozitiile lui pars nuptiaria s-a prevazut ca femeile intre 20-50 ani si barbatii intre
25-60 ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii.
Prin dispozitiile lui pars caducaria - celibatarii nu pot dobandi nimic din succesiunea
pentru care au fost instituiti.
Cei care erau casatoriti dar nu aveau copii, dobandeau numai jumatate din partea
instituita iar partea caduca (nedobandita) din succesiune revenea acelora care erau instituiti in
acelasi testament si care intruneau conditiile legii caducare.
Acceptarea mostenirii presupune si anumite efecte juridice pe care le denumim efectele
acceptarii mostenirii:
1. Confuziunea patrimoniilor in virtutea caruia patrimoniul defunctului se contopeste cu
patrimoniul mostenitorului. Acest efect poate genera consecinte pagubitoate si pentru
mostenitorii si creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se
produc atunci cand mostenirea este incarcata de datorii deoarece mostenitorul trebuia sa

Stan M. Florin

plateasca datoriile succesorale ultra vires hereditatis, adica dincolo de limitele activului
succesoral, astfel incat dupa ce se epuizau lucrurile corporale si creantele din succesiune
si mai existau datorii de platit, mostenitorul trebuia sa le plateasca din bunurile sale si de
aceea mostenitorii voluntair repuneau succesiunile incalcate de datorii in paguba
creditorilor defunctului care nu-si mai putea valorifica drepturile de creanta, iata de ce
pretorul a intervenit si creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine in virtutea caruia
mostenitorul instituit trebuia sa plateasca datoriile succesorale numai intra vires
hereditatis adica numai in limitele activului succesoral.
In acelasi sens, Imparatul Justinian a creat beneficium inventarii adica beneficiul de
inventar in virtutea caruia mostenitorul care avea grija sa faca un inventar al bunurilor
succesorale raspundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis.
Dar confuziunea patrimoniilor putea genera consecite pagubitoare si pentru creditorii
defunctului atunci cand mostenitorul era insolvabil deoarece atunci cand mostenitorul era
insolvabil, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si, intrucat
mostenitorul era insolvabil, ei nu-si puteau valorifica dreptul de creanta integral, ci numai in
parte adica proportional cu valoarea creantelor lor. Si de data aceasta a intervenit pretorul care a
creat separatio bonorum prin care ori de cate ori mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului
erau separate de bunurile mostenitorului astfel incat creditorii defunctului isi puteau valorifica
drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea avea loc
confuziunea patrimoniilor.