Sunteți pe pagina 1din 5

Eseu Poema in oglinda de George Bacovia

Simbolismul, curent literar de dimensiune europeana ce a aparut in Franta la sfarsitul


secolului al XIX-lea, constituie o reactie impotriva parnasianismului, a romantismului, dar si a
naturalismului. Astfel, simbolismul renunta la modalitati care sunt de domeniul epicului sau al
dramaticului, optand, in schimb pentru o lirica a inefabilului realizata prin sugestie, aluzie,
analogie, corespondenta. Simbolistii refuza ideile si imaginile clare, precise, preferand sa
exprime impresii vagi, stari sufletesti neclare, sa cufunde sufletul in reverie. Sensibilitatea
simbolista se caracterizeaza prin melancolie, anxietate, nevroza, spleen, prin gustul pentru
bizar.
George Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa Eminescu, desi opera sa
a starnit reactii controversate in randurile criticilor. Nichita Stanescu considera ca "dintre
poetii a caror tensiune de comunicare a atins pragul extrem al suportabilitatii emotive, in
ordinea poeziei romanesti, Bacovia este primul", pe cand George Calinescu il pune in mari
drepturi, numindu-l "poet care cultiva artificiul".
Creatorul volumelor "Plumb", "Scantei galbene", "Cu voi", "Comedii in fond" si
"Stante burgheze", recunoaste ca o importanta sursa de inspiratie o reprezinta operele
simbolistilor francezi: "Una din obsesiile mele a alcatuit-o simbolismul decadent. Prin 18981903 m-am preocupat adanc de Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moreas pe care
i-am descoperit in colectia "Les hommes d'aujourd'hui"" si marturiseste ca poeziile sale nu
sunt o manifestare pe plan social, ci un lucru personal, un mijloc de a-si procura satisfactii
proprii: "Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru ca imi place
aceasta indeletnicire".
Eugen Lovinescu spune ca, in operele sale, Bacovia creaza "o atmosfera de plumb",
surprinde un univers exterior "de coplesitoare dezolare", pustiu, apasator, obsedant prin
repetitie. Imaginea toamnei cu ploi monotone, ce grabeste declinul vitalului, cu copaci
decompusi in parcuri devastate, este limitata intr-un peisaj de mahala al targului provincial de
altadata, cu casele scufundate in noroaie eterne, "intre cimitir si abator".
Bacovia valorifica teme si motive simboliste autentice, pe care le preia de la poetii
francezi si pe care le impleteste cu maiestrie: motivul targului provincial, motivul toamnei
dezolante, motivul ploii, motivul parcului solitar, motivul singuratatii, motivul vagabondului

si alcoolismului, motivul mortii si a descompunerii materiei, motivul poetului damnat,


motivul iubirii (vazuta intr-o maniera opusa romantismului). Motivul nevrozei provocate de
un anotimp sumbru, schimbator este insuflat de Baudelaire.
"Poema in oglinda", aparuta in volumul "Plumb" (1916), explica in buna masura
mecanismul reflectarii in universul poetic bacovian, felul in care elementele spatio-temporale
exterioare devin peisaj interior si perceptie sinestezica in maniera simbolista:
In salonul plin de vise,
In oglinda larg-ovala incadrata in argint,
Bate toamna,
Si gradina cangrenata,
In oglinda larg-ovala incadrata in argint.
Procedeul este de mise en abime, de lume reflectata in oglinda, in semnificatiile ei
profunde. inca din prima strofa, oglinda isi defineste rolul esential in spatiul poetic, complex,
continuat in tot textul, cuprinzand mai multe unghiuri de reflectare: oglinda - axa de simetrie
intre planul real, in dezagregare, contaminat de trecerea timpului ("Bate toamna, Si gradina
cangrenata"), si cel ireal, antinomic, proiectie onirica a eului, in "salonul plin de vise".
Oglinda - poarta de trecere, de corespondenta intre spatiul exterior, al unei naturi in
agonie lenta, discreta, si cel interior, devitalizat si el prin personaje melancolice, prin atitudini
livresti, prin atmosfera decadenta de final de epoca, in care o muzica lenta, de "clavir prafuit",
uneste, in melodia ei obosita, un plans discret al timpului universal.
Oglinda - reflectare antinomica a starii de spirit a membrilor cuplului, "eu" si "tu", ea,
"ostenita", "pierduta", coplesita de melancolia sfarsitului povestii lor de dragoste, el
proiectand inca iluzoriu "poema roza a iubirii viitoare", pana cand, trecand din planul
imaginar in cel real, in "gradina devastata", se cufunda in peisajul sepulchral:
Insa pal ma duc acuma in gradina devastate
Si pe masa parasita alba marmora sculptataIn vesmintele-mi funebre,
Ma intend ca si un mort.
In toata aceasta aglomerare de sensuri ale decadentei naturii "cangrenate", "devastate"
de toamna si ale prabusirii visului de iubire sub efectul unei melancolii inexplicabile, ca un
"mal du siecle", versul "in oglinda-ovala incadrata in argint" revine ca un laitmotiv al poeziei,

regland nuantele, corespondentele, recompunand mereu, precum oglinda magicianului


atemporal, hybrisul miscator al lumii, confundand planurile, starea agonica a naturii, sub
semnul culorii violete dominante, si atmosfera obosita a unei povesti de dragoste spre
stingere. Starile acestea, comunicante prin apele oglinzii, se confunda, se transfera, intr-o
sinestezie totala, protagonistilor, eului liric, el insusi receptacul, oglinda a unei complexe stari
de spirit. Toamna, vazuta ca un imens depozitar al starilor de tristete, bate" o cadenta
irepresibila a trecerii, a timpului, gradina este "cangrenata", natura toata este maladiva,
rasturnata in oglinda, inducand si in spatiul interior, "in salonul plin de vise", starea de
neliniste, de anihilare treptata a biologicului.
Iubita apare in acest "joc secund" al realului "ostenita", intr-o imbracaminte opulenta,
recitand o poezie, preluand si amplificand atmosfera crepusculara de afara, in cromatica
violeta a apusului:
In fotoliu ostenita, in largi falduri de matase,
Pe cand cade violetul,
Tu citesti nazalizand
O poema decadenta, cadaveric parfumata,
Monotona.
Poema "decadenta" este inca o oglinda, alt plan de reflectare a realului, e monotona,
"cadaveric parfumata", ceea ce poate sugera, in concordanta cu toate manifestarile stingerii
autumnale, insasi moartea poeziei, un sfarsit al Logosului. Iubita este maladiva, receptand
constienta, cu ochi "ironic", agonia toamnei, adormind in aceasta atmosfera de totala
decadenta, de moliciune a fanarii, reflectand, inca o data, in subconstient, preluat din oglinda,
ntregul tablou:
Dar pierduta, cu ochi bolnavi,
Furi, ironic, imprejurul din salonul parfumat.
Si privirea-ti cade vaga peste apa larg-ovala,
Pe gradina cangrenata,
Peste toamna din oglindaAdormind
Versul Eu prevad poema roza a iubirii viitoare" functioneaza in gol, inertial, ca o
placa defecta de patefon, insa pentru putin timp. Poetul insusi constientizeaza ruptura
definitiva, stingerea iubirii, catre al carei sens converg toate elementele poetice, dar gestul sau

este neobisnuit, opus celui al iubitei, nu o cufundare in apele somnului, ci o iesire din
oglinda, chiar in peisajul concret al toamnei, ros de cangrena sfarsitului:
Insa pal ma duc acuma in gradina devastate
Si pe masa parasita alba marmora sculptataIn vesmintele-mi funebre,
Ma intend ca si un mort.
Peste mine punand roze, flori palite, -ntarziate
Ca si noi
Poetul se intinde singur pe lespedea funerara. intr-o invaluire ritualica in "roze, flori
palite,-ntarziate", intr-o atmosfera prevestitoare de moarte. E o sugestie de stingere in mijlocul
naturii, de integrare, poate in sens mioritic, in ritmurile ineluctabile ale firii, intr-un mormant
de roze fanate, semn al concentrarii vietii in forme trecatoare.
Finalul poemului reia simetric inceputul, cu o muzica-bocet reunita din melodia trista,
finala, a clavirului "prafuit" si din plansul universal al apei din havuzuri, completand insa, in
oglinda, un element care atunci lipsea, si anume, mormantul, firesc integrat intre "agonia
violeta" si "gradina cangrenata":
Zi, finala melodie din claavirul prafuit,
Or ajunge plansul apei din havuzele-nnoptate.
Vezi, din anticul fotoliuAgonia violeta,
Catafalcul,
Si gradina cangrenata,
In oglinda larg-ovala incadrata in argint
Apare "catafalcul", simbol al mortii universale: natura insasi devine o relicva, un
strigat al materiei care nu se poate implini in forme stabile, urmand coordonatele trecerii
continue, ale frangerii formelor. Melodia finala a poetului presupune un final apoteotic al
intregii lumi. Toata aceasta lume decadenta se compune intr-o oglinda argintata, printr-o
reflexie imperfecta, a continuei multiplicari a planurilor.
Cromatica la fel ca si acustica poeziei bacoviene are un rol esential in conturarea
atmosferei. Bacovia isi marturiseste preferinta pentru culoare: "In poezie, m-a obsedat
intotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau auditie colorata. Fiecarui sentiment ii

corespunde o culoare." Cromatica stridenta, compusa din culori in stare pura. Albul, negrul,
rosul, galbenul, violetul ocupa cel mai important loc in poeziile bacoviene, fiecare avand rol
de simbol. Albul reprezinta visarea si eternitatea, violetul sugereaza monotonie, spleen, iar
negrul este culoarea mortii; galbenul sugereaza deznadejdea, boala.
Poetul urmareste, totusi si efectele melodice, de aici provenind preferinta pentru
instrumente muzicale, in special clavirul, vioara ale caror cantecele sunt simboluri ale
melancoliei grave, ale tristetii.
Acesta tehnica dovedeste faptul ca Bacovia nu este doar simbolist, ci face un pas spre
expresionism.