Sunteți pe pagina 1din 23
MPRA
MPRA

Munich Personal RePEc Archive

Money, central banks, monetary policy and regulation of modern banking system

Cristian Paun

Romanian Society for Economic Science

February 2010

Online at http://mpra.ub.uni-muenchen.de/33462/ MPRA Paper No. 33462, posted 17. September 2011 16:35 UTC

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ ŞI REGLEMENTAREA SISTEMULUI BANCAR MODERN*

CRISTIAN PĂUN

Academia de Studii Economice din Bucureşti

Abstract:

The “new” economy seems to be vulnerable to cyclical shocks that increased in magnitude and induced higher volatilities on the markets. The role assumed by state in this equation of markets’ equilibrium significantly increased. The causes of current crisis of modern economies are strongly related to the nature of money, the role of “fiat-money” as exchange support for real transactions and the impact of central banks and their monetary policy on the economic stability. Even we are tempted to consider that current crisis are the effect of free market failure, one of the source of crisis is the public intervention on the free market. This article offers a different perspective than the mainstream vision on these particular aspects, providing a better understanding of crisis and the role played by state through monetary institution in this sensitive matter.

Key words: fiat money, central banking, monetary policy, gold standard

JEL classification:E42, F33, B53

Criza actuală declanşată în ultima perioadă a redeschis puternic discuţia legată de rolul statului în economie, utilitatea şi impactul politicilor economice ale statului (inclusiv în plan monetar), eşecurile şi limitele pieţei libere, lipsa de moralitate a unor actori din piaţă. Mai puternic ca oricând, economiştii s-au împărţit în tabere şi au început să apere sau să critice cu argumente cele două poziţii antagonice: intervenţionismul statului în economie şi piaţa liberă. Aceste dezbateri nu sunt deloc lipsite de miză şi încearcă să lămurească cauzele reale ale crizelor cu care ne confruntăm tot mai des şi cu efecte tot mai distrugătoare asupra bunăstării generale. Se discută tot mai aprins problema reglementării sistemelor financiar-bancare, a introducerii de noi mecanisme de control şi supraveghere la nivelul pieţelor financiare, a utilizării instrumentelor financiare de ultimă generaţie sau la nivelul acţiunii operatorilor bancari şi nebancari pe aceste pieţe. Înainte de a trece însă la reglementarea sau dereglementarea acestor pieţe, trebuie să ne aplecăm mult mai puternic asupra teoriilor economice care discută şi tratează cu adevărat problemele monetare din economia modernă. Reglementarea pieţelor financiare fără a ţine cont de cauzele reale ale crizelor tot mai globale este lipsită de

* Lucrare prezentată în cadrul Colocviilor SOREC – Deschideri Economice cu tema “Liberalism – Etatism”.

OECONOMICA 2/2010

1

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

sens şi de finalitate (nu va duce la rezolvarea problemei ci la agravarea sa). Este important să ne reîntoarcem la teoriile economice care discută despre bani, politici monetare, bănci centrale şi bănci comerciale pentru a înţelege de ce sistemul nu funcţionează corect, de ce sistemul actual permite apariţia unor “lacomi” şi “ticăloşi” şi unde ar trebui intervenit pentru ca aceste situaţii să nu mai apară în viitor.

1. Teoria banilor: de la scoicile marine la banii discreţionari

Punctul de plecare în rediscutarea reformelor actuale aplicate sistemelor financiar – bancare ar trebui să fie “banul”. În istorie banul a apărut pentru prima dată în Mesopotamia acum circa 5000 de ani (în jurul anului 3000 BC), denumirea sa fiind legată de termenul de scoică (shekel). De-a lungul istoriei s-a operat cu mai multe tipuri de active pe post de bani:

-

Banii de tip marfă: pot îmbrăca forma oricărui tip de bun, de-a lungul istoriei fiind utilizate foarte multe mărfuri pe post de bani: metale preţioase, scoici, piei de animale, cupru, sare, piper, alcool, ţigări şi chiar canabis. Utilizarea banilor de tip marfă este similară barter-ului, mărfurile fiind bani şi banii fiind în acelaşi timp şi marfă(Mises 1953). Acele mărfuri care sunt mai tranzacţionabile decât altele s-au impus ca mijloc de schimb sau bani de tip marfă însă nu doar această condiţie (acceptabilitatea universală a mărfurilor folosite drept mijloc de schimb) a selectat natural anumite mărfuri pe post de mijloc de schimb: uşurinţa în transport şi stocare (valoarea mărfurilor să fie mare prin comparaţie cu volumul sau cantitatea lor, să nu necesite condiţii speciale de păstrare); divizibilitatea lor (să poată fi folosite atât la cumpărarea de mărfuri scumpe cât şi la cea de mărfuri ieftine), divizarea putându-se face fără a diminua din valoarea mijlocului de schimb; să nu fie perisabile sau degradabile în timp (să poată fi păstrate fără a-şi pierde din valoare în timp) şi să nu poată fi uşor falsificat. O problemă sensibilă a banului de tip marfă este legată de atracţia de a produce o anumită cantitate mai mare din acel bun folosit cu precădere ca mijloc de schimb: o creştere a cantităţii de tutun ar diminua valoarea acestuia prin comparaţie cu alte bunuri (o cantitate mai mare de tutun ar fi folosită pentru a cumpăra orice alt bun). Metalele (preţioase sau nu) au răspuns cel mai bine la toate aceste caracteristici (incluzând aici şi dependenţa mai redusă de producţia artificială de mijloace de schimb prin faptul că metalele nu pot fi produse artificial ci doar descoperite în natură).

-

Monedele metalice şi banii de hârtie: odată impuse metalele ca mijloc de schimb, pe piaţă au fost create o serie de diviziuni din aceste metale, care, pentru a preveni eventualele fraude, erau însemnate cu diferite însemne (monedele metalice). Falsificarea frecventă şi uzura monedelor de metal impunea o mare atenţie din partea celor care erau plăţiţi cu aceste monede pentru serviciile şi bunurile prestate. China a fost prima ţară unde este atestată utilizarea bancnotelor de

2

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

hârtie cu acoperire în metal. Hârtia a fost descoperită în această ţară şi apoi popularizată în Europa de Marco Polo. În Europa introducerea primilor bani de hârtie s-a făcut în Italia la presiunea negustorilor care aveau probleme cu numărul mare de monede existente în circulaţie, cu falsificarea conţinutului de metal din aceste monede şi cu uzura frecventă a lor. Apariţia banilor de hârtie este strâns legată de apariţia băncilor comerciale care puteau păstra cu costuri mult mai reduse cantităţi importante de metale preţioase eliberând în schimbul depozitării acestora un certificat de hârtie care putea fi folosit în diferite schimburi comerciale. Aceste certificate erau emise cu un discount care acoperea costul de depozitare a metalului în seiful băncii. Valoarea acestor bani de hârtie nu este dată de valoarea materialului din care sunt confecţionaţi ci din valoarea ce se află în spatele acestui certificat de depozit la vedere a unei cantităţi de metal. De fapt, aceşti bani de hârtie sunt contracte încheiate cu băncile şi dau dreptul total de acces la metalul care se află în spatele acestor bancnote.

- Banii discreţionari: pot exista atât în formă de bancnote cât şi în formă de monede metalice. Sunt bani care au apărut odată cu centralizarea politicii monetare. Aceşti bani nu au în spate o valoare a unui depozit de metal preţios. Sunt bani care au în spate doar o promisiune a guvernului care, prin banca centrală, a emis aceste active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în economie. Astfel de sisteme monetare se bazează foarte tare pe încrederea utilizatorilor în acţiunile pe care le întreprinde banca centrală (singura care poate prin lege să multiplice sau să restrângă masa monetară aflată în circulaţie). Sistemele financiare actuale sunt în totalitate bazate pe bani discreţionari (ultima legătură s-a pierdut odată cu prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods în 1971 după ce SUA, care s-a angajat în faţa întregii lumi că va păstra valoarea neschimbată a dolarului în raport cu aurul, a emis cantităţi importante de dolari care au sporit neîncrederea în această monedă), care nu mai au legătură cu nici un etalon şi care sunt puşi în circulaţie în economie fără nici un control din partea utilizatorilor de către stat, prin băncile centrale (mai mult sau mai puţin independente de decizia politică). Băncile centrale au folosit această putere conferită de legile statului pentru a multiplica după bunul plac cantitatea de bani din economie, reducând drastic într-o perioadă relativ scurtă de timp valoarea intrinsecă a acestui mijloc de schimb. Libertatea de decizie de care se bucură băncile centrale (unele dintre ele aparent private) conferită de stat nu a fost folosită niciodată în folosul conservării (sau chiar creşterii) valorii banilor puşi în circulaţie ci, dimpotrivă, în scopul de a diminua puterea de cumpărare a acestora şi de a distribui discreţionar bunăstare în economie favorizând pe cei care intră primii în posesia banilor proaspăt multiplicaţi (de cele mai multe ori aceştia fiind reprezentanţii statului sau cei care lucrează cu statul pe tot felul de proiecte în care interesul naţional este mimat). De cele mai multe ori, băncile centrale au cedat

OECONOMICA 2/2010

3

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

presiunilor politice şi şi-au pus politica de multiplicare a banilor în slujba statului sau a unor grupuri de interese restrânse care gravitează în jurul acestor bănci centrale şi au diminuat puterea de cumpărare a celor din piaţa liberă în folosul unora care nu au nici o legătură cu aceasta. Băncile comerciale au fost şi ele beneficiarii direcţi ai sistemului, fiind primele care pot accesa resursele monetare ale băncii centrale (la o dobândă de câteva puncte procentuale).

Figura 1:

Evoluţia comparativă a ofertei de bani şi a valorii intrinseci a dolarului pe piaţa americană

şi a valorii intrinseci a dolarului pe piaţa americană Sursa : www.DollarDaze.org. Banul discreţionar încalcă

Sursa: www.DollarDaze.org.

Banul discreţionar încalcă una dintre caracteristicile esenţiale ale mijlocului de schimb: valoarea sa să nu se modifice semnificativ în timp (să nu fie perisabil). Atunci când devine evidentă perisabilitatea sa pentru cei mai mulţi din piaţă, preferinţa de a-l deţine devine foarte mică. Iar când vedem că nu prea mai avem ce să licităm cu simplele hârtii şi că nu prea mai putem să cumpărăm mare lucru cu ele (oricât de frumos colorate ar fi, oricât de caligrafic sunt semnate sau oricât de bine protejate de elemente de siguranţă sunt), disperarea noastră nu are margini. O altă caracteristică – să nu fie falsificabil mijlocul de schimb – este şi ea încălcată de emisiunile necontrolate de bani (împotriva voinţei celor care deţin aceşti bani). Într-un astfel de context, băncile centrale devin falsificatori legali de bani (Rothbard 1994, 27-29), în timp ce toţi ceilalţi falsificatori de bani din economie sunt pedepsiţi cu promptitudine pe motiv că încalcă siguranţa naţională şi proprietatea noastră. Piaţa liberă este distorsionată puternic de prezenţa tot mai mare în economie a banilor fără valoare. Libertatea şi proprietatea noastră sunt violate de acest comportament al statului care ne obligă să folosim numai mijlocul

4

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

de schimb controlat în exclusivitate de el. Cu cât elementul de discreţionaritate din bani este mai mare cu atât şi acceptabilitatea universală a acestora este pusă sub semnul îndoielii (atunci când încrederea noastră în bani scade semnificativ vom încerca să migrăm către monede mai stabile, această migraţie este însă adesea atent controlată de stat prin tot felul de măsuri care descurajează deţinerea şi tranzacţionarea monedelor străine sau efectuarea de plăţi într-o altă monedă decât cea naţională, menţinându-ne prizonieri fără voia noastră ai unui mijloc de schimb pe care, în mod natural, îl acceptăm tot mai puţin). Înclinaţia spre economisire (exprimă valoric sacrificiul consumului prezent pentru un consum viitor de aceeaşi valoare) şi preferinţa de lichiditate (dimensionează fondul tampon pe care dorim să îl păstrăm în conturile sau buzunarele noastre) sunt şi ele puternic influenţate de caracterul discreţionar al banilor care sau. Funcţiile pe care le îndeplinesc aceşti bani în economie pot fi împărţite în funcţii specifice şi funcţii generale ale banilor (Davies 2002):

- Funcţii specifice ale banilor la nivel microeconomic:

Unitate de cont (o funcţie abstractă): este o funcţie care se suprapune peste funcţia banilor de unitate de măsură a valorii similară şi cu alte funcţii cum ar fi standard de valoare sau denominator de valoare (Khanna 2005);

Unitate de măsură a valorii (o funcţie abstractă): exprimă mult mai uşor şi mai clar valoarea echivalentă a fiecărui bun sau serviciu de pe piaţă, asigurând o mai bună comparabilitate a acesteia, o informare mai bună a participanţilor la piaţă.

Mijloc de schimb (o funcţie concretă): simplifică sistemul anevoios de troc prin care o marfă era schimbată cu o altă marfă;

Mijloc de plată (o funcţie concretă): permite stingerea unei datorii acumulate ca urmare a achiziţionării unor bunuri şi servicii.

Un etalon pentru plăţile la termen (o funcţie abstractă): orice plată la termen poate fi exprimată printr-o cantitate de bani pe care, în viitor, cel care cumpără bunurile este obligat să o plătească vânzătorului. Dacă valoarea banilor se schimbă semnificativ de mult până la momentul plăţii viitoare şi dacă suma este fixă cel care avea de încasat această sumă poate suferi pierderi semnificative;

Un mijloc de păstrare a valorii (o funcţie concretă): rezultatele muncii noastre pot fi acumulate sub forma banilor care pot fi economisiţi pentru achiziţiona bunuri şi servicii în viitor.

- Funcţiile generale ale banilor (la nivel macroeconomic şi abstracte):

Active lichide în piaţă: banii sunt activele cele mai lichide din piaţă şi care au cel mai mic risc asociat păstrării lor (doar riscul de inflaţie şi riscul de furt);

Cadru pentru sistemul de preţuri al pieţei: cantitatea de bani din economie determină şi modifică structura preţurilor pieţei;

Factor cauzativ în economie: cantitatea de bani din economie poate influenţa

OECONOMICA 2/2010

5

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

direct sau indirect echilibrul general al pieţei (nivelul preţurilor, nivelul dobânzilor, nivelul cursului de schimb, balanţa de plăţi). Lipsa de valoare a banilor discreţionari pune sub semnul întrebării o bună parte din aceste funcţii asociate banilor cu care operăm în economia modernă pe care aceştia ar trebui să le îndeplinească şi, din păcate, le îndeplinesc tot mai puţin: funcţia de etalon pentru plăţile la termen (riscul valutar a devenit o problemă tot mai mare pentru sistem), păstrarea valorii, expresia structurii preţurilor din economie. Deşi ar trebui să ofere o simplificare şi o uşurare a schimburilor în economie diminuând incertitudinea asociată afacerilor, banii (discreţionari) puşi în circulaţie şi controlaţi de stat induc o serie de probleme care complică şi mai mult decizia economică. Trebuie remarcat faptul că banii (chiar şi cei discreţionari) au fost puşi tot timpul în concurenţă şi că întotdeauna banii “răi” au scos de pe piaţă banii “buni” în condiţiile în care banii sunt impuşi de o convenţie sau o lege (legea lui Gresham enunţată şi de Oresme şi de Copernicus, împământenită aşa datorită lui Henry Dunning Macleod, 1858). Prin “banii răi” se înţelege “bani care au o valoare reală mult mai mică faţă de valoarea nominală”. Prin “banii buni” se înţelege “bani care au o valoare reală mult mai apropiată de valoarea lor nominală”. Monedele din metale preţioase au caracterul de bani buni şi monedele discreţionare de bani răi (dovada actualităţii legii lui Gresham se poate constata în economia modernă plină doar de bani discreţionari fără valoare intrinsecă, valoarea nominală fiind impusă doar de legile monetare şi nefiind validată de piaţa liberă). Explicaţia pentru care această lege de eliminare a banilor “buni” funcţionează ar fi că întotdeauna cel care încasează este interesat să primească bani “buni” în timp ce cel care plăteşte este interesat să plătească în bani “răi” (Fisher 1912, 113-114). Cum statul este cel care a impus prin puterea legii şi, prin politica monetară a băncilor centrale pe piaţă, banii discreţionari prin puterea legii este evident de ce în momentul de faţă în economia globală au rămas doar banii “răi” (multe dintre plăţile statului trebuie să se facă în bani “răi” şi nu în bani “buni” care erau în defavoarea sa, discount-ul aferent rămânând în buzunarul plătitorului şi nu în bunzunarul celui care încasează aceşti bani). Banii “răi” au “ieftinit”, într-o primă fază, tot ceea ce a cumpărat statul de pe piaţa liberă, scumpind ulterior produsele şi resursele limitate de pe această piaţă. Banul este definit în diferite moduri şi din diferite perspective:

-

Definiţia legală sau convenţională a banilor: banul este ceea ce zice legea că este” (o definiţie inconsistentă pentru teoria economică);

-

Definiţia funcţională a banilor: “banul este acel activ care îndeplineşte funcţiile banilor, orice altceva ce nu îndeplineşte aceste funcţii nu este ban”. Mult mai completă şi mai aproape de realitatea a ceea ce înseamnă bani, această definiţie ridică şi ea probleme legate de câte şi care dintre funcţii ar trebui să fie îndeplinite de un activ pentru ca el să poată fi considerat ban.

-

Definiţia economică a banilor: banul poate fi definit ca fiind orice activ care este general acceptat pentru a compensa bunuri şi servicii achiziţionate de pe piaţă

6

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

sau pentru a stinge o datorie contractată anterior (Pesek şi Saving 1967). Banul este astfel un “mijloc de schimb general” (Mises 1953) menit să simplifice schimburile de bunuri şi servicii şi să reducă semnificativ costurile de tranzacţionare asociate acestora. Nuanţarea definiţiei de bani trebuie făcută şi în corelaţie cu ceea ce considerăm în momentul de faţă că reprezintă bani în economie. În practică şi în teoria economic se operează cu diferite clase de bani numerotate succesiv M1, M2, M3, M4 (distincţia a pornit de la Irving Fisher, 1912). Cea mai restrânsă clasă de bani este M1 care include monedele, bancnotele şi depozitele la vedere.

Figura 2:

Clasele de bani din mediul economic

la vedere. Figura 2: Clasele de bani din mediul economic Legat de ce trebuie inclus sau

Legat de ce trebuie inclus sau nu în categoria de bani (masa monetară din economie), în practică se evidenţiază două tipuri de abordări:

- Şcoala de la Chicago (monetariştii): care operează cu o definiţie mai largă a banilor, considerând că includerea în categoria banilor doar a monedelor, bancnotelor şi depozitelor la vedere este prea restrictivă. Această abordare a consolidat ideea că oferta de bani din economie este una dintre variabilele cele mai corelate din punct de vedere statistic cu venitul naţional (o abordare mai degrabă statistică decât una teoretică). Depozitele de economii, depozitele la termen şi “cvasi- bani” (titlurile de stat, certificatele de depozit, alte instrumente monetare cu lichiditate ridicată) ar putea îndeplini o bună parte din funcţiile pe care le îndeplinesc banii şi pot fi utlizaţi pe post de bani. Ei sunt însă doar o aproximare a banilor care, în contextul în care nu există o piaţă secundară dezvoltată implică costuri semnificative pentru a fi transformaţi în bani efectivi

OECONOMICA 2/2010

7

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

(cei din M1). Depozitele la termen şi cele de economii sunt şi ele considerate în categoria banilor prin caracteristicile pe care le au contractele de depozit care dau dreptul deţinătorilor să retragă banii când vor dintr-un astfel de depozit (cu costurile aferente). Aceste depozite, aşa cum sunt ele înţelese, reglementate şi folosite în momentul de faţă, dau băncilor doar dreptul de folosinţă şi de uzufruct asupra banilor din depozit, dreptul de a dispune de bani rămânând în mâna deponentului (ceea ce înseamnă că astfel de depozite nu sunt un transfer real şi temporar de proprietate de proprietate dinspre deponenţi către bănci).

- Şcoala austriacă: defineşte banii într-o manieră diferită de reprezentanţii Şcolii de la Chicago. În masa monetară austriacă M A (asociată ideii de bani, austriecii nu operează cu M1, M2, M3, M4 considerându-le foarte confuze) se includ următoarele: numerarul emis pe piaţă – numerarul păstrat de bănci + depozitele la vedere + depozitele de economii din băncile comerciale şi băncile de economii + participaţii sub formă de acţiuni la băncile de economii şi în asociaţiile de credit + depozitele la termen şi certificatele de depozit de mică valoare + rezervele la poliţele de asigurare de viaţă – depozitele la vedere ale băncilor de economii, asociaţiilor de credit şi companiilor de asigurări de viaţă + obligaţiunile de economii (savings bonds). Această definiţie a banilor (Rothbard 1978) este mult mai puţin restrictivă decât M1 şi mai restrictivă decât M4, evitând includerea în categoria de bani a unor instrumente lichide dar care nu îndeplinesc multe dintre funcţiile şi caracteristicile banilor. În contextul rezervelor fracţionare cu care se operează în sistemul bancar modern, definiţia banilor a devenit tot mai complicată dar şi mai confuză. Cantitatea de bani din economie nu mai reprezintă un element controlabil pentru că depozitele la vedere se transformă în mod fraudulos în credite la termen, băncile comerciale refinanţând lipsa de lichidiate generată de creditarea din banii la vedere de la banca centrală. Deşi în economie contăm pe M1, în realitate banii cu care se licitează resurse de pe piaţa liberă sunt mult mai mulţi datorită faptului că, în acelaşi timp, un deponent la vedere şi un debitor împrumutat de bancă din depozitele la vedere vor putea participa legitim la o licitaţie cu bani diferiţi, dar în realitate cu aceeaşi bani. Se vede clar că, în momentul de faţă, în economie se operează de către băncile centrale, stat şi alte instituţii implicate în politica monetară cu definiţii foarte subiective ale banilor. Includerea în categoria banilor într-un mod arbitrar a unor instrumente financiare lichide (depozite la termen, titluri de stat, certificate de depozit) bulversează total imaginea celor care ar trebui să administreze politica monetară. Nici antreprenorii nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă în acest sistem monetar inundat de bani fără valoare, multiplicaţi peste noapte care elimină de pe piaţa liberă tot ceea ce creează cu adevărat valoare în economie. Mergând pe legea lui Gresham se poate observa uşor faptul că: activele rele elimină de pe piaţă activele bune. În economiile dezvoltate (aşa zis capitaliste) nu se mai produce aproape nimic. Toată lumea este concentrată pe producţia şi distribuţia de bani fără valoare în

8

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

economie, pe dezvoltarea unei industrii de stat – industria financiară – care concurează tot mai mult şi cu foarte mult succes cu industria privată a bunurilor şi serviciilor, altele decât cele financiare. De aceea asistăm la închiderea de fabrici, reluarea creditării cu mare dificultate şi alte astfel de fenomene greu de înţeles de către cei care administrează sistemul monetar al statului: pur şi simplu nu mai rentează să concurezi cu o industrie monetară şi financiară care din operaţiunile cu statul câştigă fenomenal (să nu uităm că în 2009 Banca Goldman – Sachs a obţinut un profit de 13 miliarde dolari fără să producă nimic în economie – doar a făcut “investiţii” foarte profitabile cu banii primiţi de la stat). Banii “răi” ajung practic să elimine din piaţă unul din comportamentele absolut normale şi foarte utile de pe piaţa liberă: economisirea de resurse (ce sens are să mai pui bani deoparte atâta timp cât ei înglobează valoare tot mai mică pentru cei care au nevoie de ei). Trăim într-o lume în care viaţa pe credit, plasamentele speculative pe pieţele de capital sau în portofolii de valute lipsite de valoare intrinsecă au ajuns să elimine acumularea de resurse pe căi sănătoase. Economia, piaţa liberă şi sistemele de valori (nu doar cele economice ci şi modelele sociale) sunt date complet peste cap.

2. Băncile centrale: între războaie şi “bail -out”-uri

“Acela care va controla volumul banilor în orice ţară va fi stăpânul legilor şi al comerţului” spunea (James Abraham Garfield, al douăzecilea preşedinte al SUA şi al doilea preşedinte care a murit asasinat în 1881 şi care a avut al doilea cel mai scurt mandat ca preşedinte de doar 6 luni şi cincisprezece zile. Puterea banului a reprezentat şi reprezintă în continuare un miraj pentru orice lider politic indiferent de orientarea sa. Odată cu instaurarea Actuala criză, precum şi cele de până acum, ridică tot mai serios întrebarea dacă nu cumva prezenţa băncilor centrale în inima sistemelor economice capitaliste reprezintă problema reală a funcţionării pieţei libere. Politica monetară, adesea creditată cu mult prea multe virtuţi, s-a dovedit insuficientă şi inadecvată rezolvărilor problemelor din economia reală. Ideea de bani ieftini şi nelimitaţi introduşi în sistemul economic a creat mai multe probleme pieţei libere decât a rezolvat. În încercarea de a înţelege mai bine ce ni se întâmplă în momentul de faţă trebuie să ne aplecăm nu doar asupra banilor şi semnificaţiei acestora ci şi asupra băncilor centrale. Trebuie să înţelegem în ce măsură băncile centrale (unele dintre ele private) reprezintă un apanaj al pieţei libere. Un prim pas ar fi să înţelegem de ce au apărut băncile centrale şi ce rol le-a fost atribuit iniţial şi ce rol au ele în prezent. Prima bancă centrală a fost creată în 1668 în Suedia – Riksbank având un rol fundamental în finanţarea Marelui Război Nordic (1700-1721) dus de această ţară (condusă la acel moment de Charles al-XII-lea) împotriva unei coaliţii formată din Rusia, Danemarca-Norvegia şi Saxonia-Polonia-Lituania.

OECONOMICA 2/2010

9

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

La scurt timp după crearea acestei bănci, apare o nouă bancă centrală – Banca Angliei (1694), în mijlocul Războiului de Nouă Ani (1688-1697) când, în urma Bătăliei de la Bévéziers din 1690, flota engleză condusă de amiralul Torrington este învinsă de flota franceză condusă de amiralul Tourville care a reuşit să scufunde şi să captureze 15 nave engleze. Rămas fără flotă, regele Angliei William al-III-lea şi Regina Maria a II-a au fost de acord cu crearea unei instituţii “private” care în numai 12 zile a obţinut suma de 1,2 milioane lire sterline din care jumătate au fost cheltuiţi pentru o nouă flotă engleză. Istoria Rezervelor Federale din SUA e de dată ceva mai recentă. Iniţial, crearea unei bănci centrale în SUA a fost privită cu multă reticenţă pentru că exista suspiciunea că se dorea ca Marea Britanie să aibă un control asupra politicii monetare. Prima încercare de a centraliza politica monetară în SUA este considerată Bank of North America în 1781 (lichidată în 2008 în urma crizei subrime din SUA). Această încercare a fost înlocuită de First Bank of the United States, creată după modelul Băncii Angliei şi recunoscută de Congres în 1791, derulând operaţiuni de bancă centrală până în 1811. Bank of North America, First Bank of United States şi Bank of New York au creat bursa New York Stock Exchange în 1792 (iniţial plecată de la o încăpere închiriată cu 200 de dolari pe lună

a ajuns în 2008 la o capitalizare totală de 28,5 trilioane de dolari). First Bank of the United States a finanţat o bună parte a cheltuielilor Războiului de Independenţă din SUA (1776-1783) şi a fost înlocuită de o copie a sa cu filiale în toate statele – Second Bank of the United States (1816-1836), pentru a finanţa urmările Războiului din 1812, după ce cinci ani SUA a funcţionat fără bancă centrală. Începând cu 1836 până în 1862 în SUA a fost o perioadă fără bancă centrală (free banking). În această perioadă preţul aurului şi argintului a fost foarte stabilă. Perioada a început cu înregistrarea a 712 bănci care trebuiau să îndeplinească nişte cerinţe legale impuse de Michigan Act (1837). Jumătate din aceste bănci au dat faliment pentru că nu au mai fost capabile să îşi onoreze plăţile către clienţi. Este perioada caracterizată printr-o durată foarte mică de viaţă a unei bănci (comparativ cu perioada modernă). Perioada a încetat în 1863 când, pentru a finanţa Războiul Civil, politica monetară este din nou centralizată prin obligarea băncilor comerciale să se transforme în bănci naţionale care să accepte o singură bancnotă emisă de Comptroller of the Currency şi să cumpere titluri de stat ale Trezoreriei Statului (pentru acoperirea cheltuielilor de război). În 1913 este creată Rezerva Federală în scopul temperării panicii monetare generate de Primul Război Mondial şi de finanţarea cheltuielilor cu acesta. Banca Regală a Prusiei a fost fondată între 1765 şi 1875, oferind un important sprijin financiar statului în timpul Războiului de 7 ani (1755-1763). Banca Centrală

a Franţei (Banque de France) a fost creată de Napoleon Bonaparte în 1800 pentru a

finanţa războaiele napoleonice. Tot ca o consecinţă directă a acestor războaie duse

de Napoleon în Europa între 1792 şi 1815 au apărut şi alte bănci centrale: Banca Finlandei (1811), Banca Olandei (1814), Banca Austriei (1816), Banca Norvegiei

10

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

(1816), Banca Danemarcei (1818). Banca Portugaliei a apărut ca urmare a Războiului Civil (1846-1847) pentru a oferi sprijin financiar statului pentru soluţionarea conflictului. Figura 3: Implicarea FED în finanţarea Primului Război Mondial

3: Implicarea FED în finanţarea Primului Război Mondial Sursa : John Paul Konig, www.financialgraphart.com Crearea

Sursa: John Paul Konig, www.financialgraphart.com

Crearea Băncii Naţionale a României s-a făcut în anul 1880 după Războiul de Independenţă (1877-1878). În acea perioadă, România a acumulat deficite publice masive generate de război (în 1878 acest deficit totaliza 8.828.844 lei). Deficitul

comercial extern a crescut şi el semnificativ pe fondul prăbuşirii exporturilor româneşti de cereale (în 1877 era de 194.467.899, în 1878 era de 89.540.575). Invadată de rublele de argint ruseşti, România s-a temut şi de pericolul unei invazii

a rublelor de hârtie. Încrederea în rubla rusească era ştirbită şi de suspiciunea că

argintul din aliajul său nu era unul corespunzător. Înfiinţarea unei bănci de emisiune şi de scont – Banca Naţională a României s-a făcut în acest context, statul beneficiind direct acoperirea cheltuielilor de război prin retragerea biletelor ipotecare emise în acest scop în 1878. Tipărirea monedei de 5 lei de argint de către banca de emisiune nou înfiinţată s-a făcut cu un discount suficient de mare pentru

a acoperi o bună parte din deficitul public generat de război (iniţial aceste cheltuieli s-au acoperit prin credite ipotecare garantate cu proprietăţile statului pentru suma de 1.350.000 lei şi bonuri de tezaur în valoare de 9.000.000 lei). După crearea sa Banca Naţională a trecut la expandarea masei monetară, creditele acordate de bancă ajungând de la 66 milioane lei în 1891 la 1073 milioane lei în 1914 (se pare că am învăţat repede lecţia). Multe dintre aceste instituţii sunt considerate, în mod greşit, a fi private sau

semi-private. În realitate, toate aceste bănci centrale sunt instituţii publice pentru

OECONOMICA 2/2010

11

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

că prin legea dată de stat au primit monopol şi drept legal de unic emitent de monedă. Toţi cei care încearcă să acrediteze ideea că politica monetară este privată pentru că proprietarii unor bănci centrale sunt privaţi se înşeală amarnic. Acum cred că este mult mai clar de ce au apărut toate aceste instituţii publice şi ce rol au jucat ele în istorie. Băncile centrale trebuie asociate războaielor duse de către state şi acoperirii inflaţioniste a cheltuielilor generate de acestea (unei familii căreia îi mureau rude în război era destul de greu să o convingi să plătească taxe mai mari sau să doneze din veniturile sale şi aşa mici pentru acoperirea cheltuielilor de război). Băncile centrale au acţionat întotdeauna ca un simplu agent fiscal în perioadă de conflict sau criză, emiţând suficientă monedă pentru a finanţa războaie. Inflaţia, mult mai puţin vizibilă de către contribuabili, a acţionat ca un impozit mult mai uşor de colectat şi mai uşor de justificat. Inflaţia este taxa plătită progresiv care are grad de colectare 100% de către stat (nimeni nu poate scăpa de această taxă, nici măcar economia subterană). Din păcate, rolul prezent al acestor instituţii nu este departe de cel pentru care au fost create iniţial. Puterea monetară cu care au fost înzestrate de stat le face responsabile de foarte multe lucruri care se întâmplă în momentul de faţă în economia globală. Deşi tindem să credem că statul nu este prezent în economie (şi că trăim un capitalism autentic bazat pe o piaţă liberă în totalitate), prin inflaţia, care acţionează ca taxă, statul ne penalizează în cel mai direct mod posibil, influenţând nu numai nivelul tuturor preţurilor din piaţă ci şi structura acestora. Piaţa liberă este tot mai sufocată de intervenţii monetare cu titlu de “soluţii salvatoare”, dar care, în realitate, nu fac decât să redistribuie arbitrar veniturile între membrii societăţii şi să genereze crize tot mai profunde. De la finanţarea războaielor băncile centrale au trecut la finanţarea proiectelor publice dar şi la salvarea şi protejarea cu orice preţ a sistemului financiar bancar, “mult prea important pentru a fi lăsat să cadă”, care dă rateuri tot mai mari şi care are nevoie de tot mai multe resurse pentru a se redresa. Un alt aspect foarte interesant de discutat este cel al independenţei băncilor centrale în sistem. Prin independenţa băncilor centrale se înţelege plasarea acestor instituţii care administrează un bun public – banul şi pune în aplicare o politică public – politica monetară în afara oricărui control, de orice natură. Independenţa merge în unele ţări (în SUA de exemplu) până la faptul că instituţia nu are buget aprobat de nici o altă instituţie care reprezintă interesul public (parlamentul de exemplu). Independenţa băncilor centrale îmbracă, în practică, forme diferite şi se referă la: independenţa funcţională (obiectivele primare ale băncii centrale să fie determinabile şi clare şi să poată fi atinse exclusiv cu mijloacele şi cu instrumentele aparţinând băncii centrale); independenţa instituţională (banca centrală nu trebuie să răspundă comenzilor nici unei instituţii ale statului sau instituţie privată); independenţa personală (mandatul guvernatorului băncii centrale este stabilit pe o perioadă mai mare decât ciclurile electorale) şi independenţa financiară (băncile centrale au buget propriu, au capital propriu).

12

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

Această independenţă este motivată de argumentul că, dacă ar fi subordonată politic banca centrală, ar exista tentaţia creării de bani artificială în perioadele pre- electorale care ar spori inflaţia şi ar da peste cap stabilitatea economică. În realitate însă, plasarea băncilor centrale în afara controlului public nu face decât să împuternicească o instituţie a statului să ia decizii fără ca ea să poată da socoteală pentru ele cuiva (în condiţiile în care aceste decizii ne afectează pe toţi). De aici până la a pune pe primul loc interesele sale şi a băncilor comerciale nu este decât un singur pas. Dacă ne uităm la cantitatea de bani fără valoare infuzată în economie de către băncile centrale ne putem da seama că, deşi s-au detaşat prin independenţa lor de presiunile electorale, emisiunea monetară nu a încetat ci, dimpotrivă, cantitatea de bani “răi” în economie a crescut semnificativ. Statul a participat tot timpul implicit la acest “dezmăţ” contra intereselor naţionale prin faptul că multe dintre titlurile de stat emise de el au fost cumpărate de către băncile comerciale, care apoi s-au refinanţat de la banca centrală prin tot felul de mecanisme de refinanţare ieftine şi accesibile (nu întâmplător valoarea nominală a titlurilor de stat este de ordinul miilor de dolari pentru a le face inaccesibile publicului larg). Independenţa băncilor centrale este doar aparentă şi declarativă. Băncile centrale nu pot exista şi nu pot funcţiona fără stat. Băncile comerciale obţin şi ele profituri semnificative şi sigure din relaţia lor cu statul. Statul finanţează o bună parte din proiectele sale pe spinarea contribuabililor care, în condiţiile unor cantităţi sporite de bani de hârtie în economie în care există doar o promisiune goală a statului că acei bani înseamnă ceva pentru noi.

3. Politica monetară a băncilor centrale: între ţintirea inflaţiei şi ajustarea masei monetare prin operaţiuni de piaţă

Orice politică a statului trebuie să urmărească trei obiective majore: grad de ocupare ridicat al forţei de muncă, creştere economică şi stabilitatea preţurilor. Există o serie de specialişti care consideră că politica monetară prin banii ieftini şi prin dobânda scăzută indusă de aceştia poate fi folosită pentru a creşte investiţiile, acest lucru generând o creştere a gradului de ocupare şi o creştere economică. În realitate, prin politica banilor ieftini, statul şi banca centrală nu fac decât să creeze o falsă impresie legată de capitalul care există în economie şi care poate fi folosit pentru a licita resurse (limitate) pe piaţa liberă. Eroarea antreprenorială este evidentă în acest caz. Optimismul generat de falsa impresie că există o “bunăstare” care a generat “capital” în surplus pe piaţă îi determină pe aceşti antreprenori să se angajeze în tot felul de proiecte de dimensiune tot mai mare şi cu scadenţe tot mai mari. Toate calculele economice (micro şi macro) sunt date peste cap de acest comportament al băncilor centrale de a inunda piaţa cu bani ieftini. Totul devine mult mai volatil şi mai impredictibil (deşi, paradoxal, banii ieftini au menirea de a crea certitudinea unui cost al capitalului foarte redus). Mediul de afaceri pare tot mai nesigur, nu doar pentru antreprenorii angajaţi în producţia de bunuri şi

OECONOMICA 2/2010

13

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

servicii care îşi văd afacerile date peste cap, ci şi pentru omul de rând interesat de o casă, o maşină, o familie şi un loc de muncă stabil cel puţin pe termen mediu. Riscul şi incertitudinea existentă în orice decizie cu privire la viitor este ignorat aproape complet şi hazardul moral devine o virtute. Politica banilor ieftini şi fără valoare dusă de stat te îndeamnă la o viaţă pe credit şi nu la una de cumpătare, de economisire şi de limitare la resursele certe pe care le poţi implica în proiectele tale antreprenoriale. Pe lângă eroarea antreprenorială evidentă a unei astfel de politici a banului ieftin, există în spatele acestei intenţii de a folosi politica monetară pentru a stimula creşterea economică şi diminuarea şomajului şi un efect de distribuire a resurselor în societate. Primii care ajung la aceşti bani ieftini vor licita la un preţ mai scăzut resursele însă următorii vor avea deja inclus în preţ comportamentul unei cereri formate pe baza unui capital uşor de obţinut. Politica monetară eşuează întotdeauna atunci când este folosită pentru a reduce şomajul sau pentru a genera creştere economică. Atribuirea unui rol imposibil de atins politicii monetare este o greşeală frecventă în guvernările moderne. Politica monetară trebuie să se limiteze strict la un singur obiectiv – acela al stabilităţii preţurilor (Friedman 1982, 100).

Figura 4:

Tipuri de politici monetare folosite în perioada modernă a banilor discreţionari

Politica monetară:

Variabila ţintită de politica monetară aleasă:

Obiectivul pe termen lung

 

urmărit:

Ţintirea inflaţiei

Rata de dobândă pe datoria pe termen scurt şi foarte scurt

O

rată specifică de creştere a

preţurilor de consum (într-o bandă de variaţie)

Ţintirea nivelului preţurilor

Rata de dobândă pe datoria pe termen scurt şi foarte scurt

O

valoare specificată a

nivelului indicelui preţurilor de consum

Agregate monetare

Rata de creştere a masei monetare (unul din agregate)

O

rată specifică de creştere a

preţurilor de consum

Ţintirea cursului de schimb (fixarea sa)

Preţul spot al monedelor străine

Preţul spot al valutei

Standardul Aur

Preţul spot al aurului

Rată scăzută de inflaţie măsurată prin modificările la preţul aurului

Politici mixte

De regulă rata dobânzii

Şomaj redus + modificarea redusă a IPC

Practica banilor discreţionari a dezvoltat tot felul de variante care mai de care mai sofisticate pentru a justifica intervenţionismul monetar. Politica monetară pentru a fi una de succes (în condiţiile banilor discreţionari) ar trebui să îndeplinească următoarele caracteristici (Ibidem, pag. 101): (1) trebuie să fie ţintit un singur agregat monetar; (2) ţintele monetare alese trebuie să vizeze obiective pe

14

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

termen lung; (3) ratele curente de creştere a agregatelor monetare trebuie să fie modificate gradual, sistematic, anunţate dinainte (4) autorităţile monetare trebuie evite acordul fin şi (5) autorităţile monetare trebuie să evite să manipuleze rata dobânzii şi a cursului de schimb. Monetariştii au sesizat bine problemele politicilor monetare bazate pe contextul banilor discreţionari însă au propus soluţii care niciodată nu pot fi îndeplinite simultan (dacă ţintim o masă monetară M1 mai mare există automat şi o manipulare a cursului de schimb sau a ratei de dobândă). Politica monetară bazată pe ţintirea unui agregat monetar trebuie să răspundă la întrebarea fundamentală: care ar trebui să fie dimensiunea viitoare a agregatului monetar ales drept ţintă? O astfel de politică monetară are următoarele limite:

- exclude incertitudinea şi presupune că autoritatea monetară poate prezice cu acurateţe viitorul şi îl poate introduce obiectiv în ţinta monetară ce urmează a fi adoptată (nivelul unui agregat monetar sau ritmul de creştere a acestuia);

- agregatele monetare (oricare ar fi ales drept ţintă) nu ar trebui nici să scadă şi nici să crească. Orice creştere a masei monetare scade puterea de cumpărare şi devine incompatibilă cu interesul naţional pentru care se aplică această politică monetară.

Figura 5:

Creşterea şi descreşterea dolarului american (1800 – 2009)

şi descreşterea dolarului american (1800 – 2009) Sursa : Sean W. Malone ,

Ţintirea inflaţiei sau a cursului de schimb (care fixează mai degrabă un cadru de acţiune decât o serie de reguli precise) presupune o previzionare acestor variabile macroeconomice (sau a unei bande de variaţie a nivelului preţurilor) pentru perioada următoare şi apoi, prin folosirea instrumentelor specifice de politică monetară (rata rezervelor minime obligatorii, operaţiuni în piaţă, facilităţi de

OECONOMICA 2/2010

15

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

finanţare sau depozit), nivelul preţurilor trebuie să se apropie cât mai mult de ţintă (de preferabil să nu o depăşească şi să se poziţioneze în banda estimată). Trebuie spus că, în foarte multe ţări în care a funcţionat acest tip de politică monetară (Noua Zeelandă a introdus pentru prima dată în 1989 acest tip de politică monetară, Chile în 1991, Canada în 1991, Israel în 1991, Australia în 1993 etc.) au fost ratate frecvent aceaste ţinte. Pentru a explica vulnerabilităţile ţintirii inflaţiei aş porni de la modul în care banca centrală înţelege şi aproximează rata inflaţiei pe baza indicelui preţurilor de consum. Indicele preţurilor de consum este o medie ponderată a preţurilor unei liste exhaustive de bunuri din economie (în cazul României cuprinde 37% bunuri alimentare, 45% bunuri nealimentare şi 18% servicii). IPC nu poate însă include toate bunurile şi serviciile din economie, oricât de exhaustiv ar fi el. Inflaţia este definită ca creştere generalizată a preţurilor şi deci vizează toate preţurile dintr-o economie fără excepţie. În aceste condiţii inflaţia devine practic incalculabilă la nivel naţional, fiind o variabilă ce diferă de la individ la individ în funcţie de structura sa de consum. IPC este o aproximare practic a unui coş de consum mediu care nu se suprapune de multe ori peste un comportament individual de consum. În imposibilitatea de a calcula cu exactitate inflaţia (definită prin creşterea generalizată a preţurilor), banca centrală aproximează această inflaţie prin diferiţi indici (cel mai adesea IPC) şi pe această inflaţie o ţinteşte prin politicile sale monetare. Banca centrală nu ţinteşte de fapt nici inflaţia mea, nici inflaţia altei persoane ci inflaţia unui “individ mediu”, a unui individ inexistent în societate care atunci când cumpără o maşină de gătit îşi cumpără şi una pe gaz şi una electrică, şi o maşină şi o motocicletă, şi o maşină de spălat automată şi una manuală (toate sunt prezente în indicele de consum cu ponderi aferente). Toată intervenţia băncii centrale se bazează pe un simplu indice din care sunt lăsate pe dinafară foarte multe bunuri sau servicii, alternative de plasament (de exemplu nu intră acolo pariurile sportive, terenurile sau plasamentele în titluri financiare). Atunci când face expansiune monetară sau retrage masă monetară, banca centrală are în vedere aceast indice a cărui evoluţie ulterioară nu poate fi concludentă pentru eficacitatea intervenţiei monetare. Banca centrală nu poate spune, pe baza acestui indice, dacă administrarea masei monetare a produs un anumit efect asupra preţurilor, în cazul în care există posibilitatea ca întreaga masă monetară să se îndrepte spre titluri financiare pe bursă sau, de ce nu, spre pariuri sportive sau cazinouri (care nu sunt prinse în indicele preţurilor de consum). În condiţiile în care are loc liberalizarea contului de capital, ţintirea inflaţiei devine şi mai lipsită de substanţă. Creşterea generalizată a preţurilor nu poate fi ţintită în nici un fel (aceasta fiind practic incalculabilă). Inflaţia calculată prin indicele preţurilor de consum este o aproximare mai mult sau mai puţin exactă a realităţii de consum. De multe ori, ţintind această aproximare poţi risca să te îndepărtezi de situaţia reală. În aceste condiţii ţintirea inflaţiei devine o chestiune de noroc fiind, în acelaşi timp, şi o chestiune strict politică cu prea puţină relevanţă pentru indivizi şi pentru societate în ansamblul

16

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

său. O problemă similară există şi în cazul cursului de schimb, unde se pune problema dacă să fie ţintit un singur curs sau mai multe cursuri (coş valutar), caz în care se pune problema ponderilor fiecărei monede în coşul valutar (folosit pentru a reflecta corect deprecierea sau aprecierea monedei naţionale). În încercarea de a menţine preţurile stabile, băncile centrale emitente a banilor discreţionari au dificultăţi reale în a aplica o politică monetară care să răspundă simultan şi nevoilor statului şi nevoilor sistemului privat. Crizele din ultima perioadă demonstrează fragilitatea sistemelor economice aparent de piaţă (sistemele mixte) în care statul îşi asumă un rol tot mai “social” fără a mai avea caracterul unui contract voluntar. Capitalismul bazat pe bani discreţionari dublaţi de flotarea liberă a cursului de schimb şi de liberalizarea contului de capital ridică o serie de probleme. Prin trecerea de la banii de aur şi argint la banii fără valoare capitalismul a trecut de la un sistem bazat pe piaţă liberă la unul bazat pe intervenţionism în economie. Degeaba considerăm că piaţa petrolului, piaţa acţiunilor sau piaţa bunurilor de consum sunt libere pentru că, în realitate, preţurile formate pe aceste pieţe sunt reglementate, într-o anumită măsură, de stat prin “valoarea” pe care o conferă banilor pe care îi aruncă în piaţă. Capitalismul modern se bazează de fapt pe o piaţă reglementată puternic din punct de vedere monetar. Într-un astfel de sistem (aparent mixt, în realitate socialist în bună măsură pentru că asigură un puternic distribuţionism dinspre producătorii de bunuri şi servicii către sistemul financiar- bancar şi către statul care legitimează acţiunile acestuia), politica monetară devine un instrument de distorsiune şi de incertitudine, cu un tot mai redus sens economic, însă cu pronunţat sens politic (şi uneori social).

4. Concluzie: reglementarea sistemelor monetare bazate pe bani discreţionari

Analiza de faţă demonstrează o serie de probleme care stau la baza funcţionării economiilor moderne. Dihotomia comunism (în care nu există deloc proprietate privată) – capitalism îşi pierde tot mai mult sensul. De o perioadă foarte îndelungată, statul a preluat controlul total asupra banilor şi asupra politicilor monetare. Această naţionalizare a instaurat un socialism monetar” pe piaţa liberă (având în vedere că proprietatea asupra banilor este stric publică şi nu privată l-am putea numi chiar comunism monetar”). Chiar şi fără alte intervenţii în economie, “capitalismul” modern se bazează pe acest socialism monetar şi de aceea discuţia dintre capitalism şi comunism trebuie mutată într-un alt plan: comunism (forma extremă în care proprietatea privată dispare complet) şi socialism (proprietatea privată coexistă cu proprietatea de stat şi intervenţionismul). Capitalismul pur (cel bazat pe proprietate privată şi pe piaţă liberă) a încetat să mai existe demult. Beneficiarii (tot mai mulţi, incluzând aici şi pe cei care fac afaceri oneroase cu statul, industriile militare etc.) ai intervenţionismului statului în economie deplasează încet şi cele mai “capitaliste” economii ale lumii către un socialism tot

OECONOMICA 2/2010

17

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

mai pronunţat (intervenţionismul statului nu se limitează doar la intervenţionismul monetar ci a început să includă domenii tot mai diverse, de la educaţie, sănătate până la protecţia mediului înconjurător). Statul acaparează tot mai mult din economie, sufocă tot mai mult iniţiativa şi proprietatea privată şi va sfârşi prin a o elimina complet din economie (evident aducând în discuţie argumente legate de eşecul pieţei libere). Pe lângă eşecul natural al pieţei libere, apare şi un eşec indus de acest intervenţionism al statului care generează “afaceri” ce niciodată nu vor da faliment sau vor fi afectate întotdeauna mai puţin de ciclurile economice. Rolul social (distribuţionist şi arbitrar) asumat tot mai mult de instituţiile statului (în care se includ şi băncile centrale) este însă unul aparent şi iluzoriu. La fel de iluzorie este şi impresia că statul ne protejează de eşecurile pieţei libere (ticăloşii, externalităţi de tipul poluării mediului înconjurător, monopoluri, înţelegeri de piaţă). Adepţii intervenţionismului statului în economie uită că statul se interpune între cei pe care îi agresează prin impozitele şi taxele sale şi cei pe care îi asistă din aceste fonduri. Un astfel de terţ niciodată nu va pune pe prim plan interesele celor asistaţi şi interesele celor de la care solicită fonduri pentru asistenţă (mai mult, în absenţa unui control instituţionalizat din partea plătitorilor şi beneficiarilor statul se îndestulează semnificativ din aceste fonduri). Această agresiune instituţionalizată asupra proprietăţii noastre (motivată spuneam de considerente sociale sau de considerente legate de diminuare eşecurilor pieţei) nu produce, şi nu va produce niciodată efectele scontate la nivelul societăţii. Fiind un intermediar al fondurilor colectate în baza “contractului social”, statul a eşuat el însuşi în a rezolva eşecurile pieţei libere, devenind o barieră pentru piaţa liberă. Este relevant ceea ce observa Friedman în acest caz: "O societate care va pune egalitatea înaintea libertăţii nu va obţine nici una dintre ele. Societatea care pune libertatea înaintea egalităţii va avea mai mult din ambele." Un stat cât mai minimal ne oferă nouă o bunăstare mai mare, mai multă protecţie şi mai multă egalitate de şansă (înţeleasă corect şi diferit de egalitatea de rezultate). Sistemele monetare actuale se confruntă cu o serie de probleme identificate deja:

BANII:

- Sunt tot mai lipsiţi de valoare;

- Sunt emişi într-o cantitate tot mai mare în economie;

- Liberalizarea conturilor de capital permite o distribuţie globală a acestor hârtii lipsite de valoare;

- Există confuzii puternice legate sensul şi definiţia corectă a banilor în economie

- Banii discreţionari se îndepărtează tot mai mult de funcţiile pe care aceştia ar trebui să îi îndeplinească în economie

BĂNCILE

- Sunt instituţii aparent private plasate de stat (prin puterea legii) în poziţie de monopol privind emisiunea monetară;

CENTRALE:

- Au apărut iniţial pentru a finanţa războaiele purtate de diferite state, ulterior s-au transformat în furnizoare de lichiditate pentru sistemul

18

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

financiar – bancar şi, indirect, pentru stat;

- Sunt instituţii foarte dependente de stat atunci când e vorba de finanţarea deficitelor acestuia şi foarte independente când este vorba de bugetul lor de venituri şi cheltuieli, de controlul cu privire la eficacitatea economică a măsurilor de “stabilizare” pe care le aplică în economie

POLITICILE

MONETARE:

- Încearcă fără succes să ofere un plus de stabilitate sistemelor economice;

- S-au diversificat şi rafinat ca număr însă sunt destul de lipsite de consistenţă în absenţa unui etalon de valoare obiectiv;

- Se bazează pe o capacitate ridicată de predictibilitate a evoluţiilor economice viitoare în condiţiile în care sistemele, datorită banilor discreţionari, devin tot mai volatile şi tot mai incerte;

- Constau într-o pronunţată expansiune monetară care modifică nu doar nivelul preţurilor ci şi structura acestora, inducând mediul antreprenorial într-o eroare care se transformă în criză

O serie de specialişti (între care includem foarte mulţi reprezentanţi ai statului)

au sărit în apărarea sistemului monetar bazat pe bani discreţionari, acuzând vocal

ticăloşia, lipsa de scrupule şi lăcomia din sistemul financiar – bancar ca fiind cauza fundamentală a crizelor economice. Primul impuls (şi cel mai puternic a fost să se treacă rapid la reglementarea acestor comportamente, fiind trecute în subsidiar problemele reale ale sistemelor financiar bancare:

- Politica de expansiune monetară care modifică nivelul preţurilor şi structura acestora;

- Rezerva fracţionară;

- Depozitele la termen cu posibilitate de retragere înainte de scadenţa lor. Au căpătat o atenţie deosebită şi factorii consideraţi agravanţi care au contribuit

la contagiunea crizelor la nivel global: liberalizarea contului de capital, fluxurile de investiţii speculative sau operaţiunile pe pieţele valutare (FOREX).

O altă confuzie care se face este aceea între lipsa de reglementare a sistemului şi

gradul său de libertate. Sistemul monetar este unul din cele mai reglementate sisteme (regula că doar statul este emitentul legal de monedă este una dintre cele mai puternice reguli după care funcţionează toate sistemele financiar-bancare). Foarte mulţi consideră că actuala criză se datorează unui liberalism mult prea mare în sistemul financiar-bancar. Dacă privim doar rezerva fracţionară am putea interpreta această permisiune lăsată de banca centrală băncilor comerciale de a credita din depozitele la vedere ca un grad de libertate mai mare (nu este însă o dereglementare sau o lipsă de reglementare aici). Este însă o libertate acordată greşit şi cu efecte economice negative (similară situaţiei în care statul eliberează un deţinut condamnat şi închis de societate lăsându-i uşa celulei deschisă şi libertatea de a alege dacă să părărească sau nu celula). La fel şi independenţa băncilor centrale (aflate în afara oricărui control sau evaluări din partea societăţii) poate fi

OECONOMICA 2/2010

19

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

interpretată ca o libertate periculoasă. Până să ajungem să reglementăm “ticăloşia” bancherilor din sistem consider că trebuie reglementate problemele fundamentale ale acestor sisteme legate de bani, bănci centrale şi politici monetare:

- Adoptarea unui etalon de ancorare a politicii de emisiune a masei monetare practicată de toate băncile centrale din lume (acest etalon poate fi aurul, argintul sau o combinaţie între acestea). O măsură mai radicală ar fi renunţarea la banii fiduciari, privatizarea totală a aurului şi impunerea lui ca mijloc de schimb (aurul poate rămâne privat, păstrat în bănci şi pe baza lui să fie emise în circulaţie titluri de valoare cu acoperire integrală);

- Eliminarea operaţiunilor de emisiune de titluri monetare cumpărate de băncile comerciale, a acordurilor de răscumpărare şi a altor operaţiuni în piaţă executate de către băncile centrale.

- Renunţarea la sistemul rezervelor fracţionare şi impunerea regulii ca depozitele la vedere să fie păstrate 100% în conturile clienţilor de către bănci, cu plata de către aceştia a unor comisionane de custodie;

- Impunerea de restricţii asupra depozitelor la termen pentru ca ele să nu mai poată fi retrase de către deponenţi înainte de scadenţa lor (de exemplu utilizarea certificatelor de depozit să devină singura formă de a depune bani la termen în băncile comerciale). Dezvoltarea unei pieţe secundare globale pentru aceste certificate de depozit este obligatorie.

- Limitarea implicării statelor în proiecte publice (inclusiv conflicte armate) finanţate inflaţionist prin expansiune monetară. Băncile comerciale să nu mai poată cumpăra titluri de stat decât în limita unui procent din totalul activelor lor sau totalul capitalurilor lor (procent mult mai mic decât cel din prezent). Deficitul public finanţabil prin datorie publică internă al tuturor ţărilor să fie şi el puternic limitat la un anumit procent din PIB (similar criteriilor de convergenţă nominală în UE).

- Scumpirea drastică a condiţiilor de refinanţare de la banca centrală astfel încât împrumutul de ultimă instanţă de la aceasta să devină unul punitiv şi nu unul favorizat şi generator de hazard moral, aşa cum este el în prezent.

- Instituirea unor condiţii restrictive de acordare a schemelor de refinanţare de la banca centrală (un anumit nivel al capitalului propriu în total pasive).

- Limitarea politicilor monetare strict la controlul şi reglementarea activităţii bancare. Nu mai trebuie găsite soluţii monetare la probleme economice (de competitivitate a exporturilor, de ocupare a forţei de muncă). Exporturile nu trebuie stimulate prin cursul de schimb şi şomajul nu mai trebuie diminuat prin inflaţie (curba Philips). Trebuie acceptat faptul că politicile monetare nu sunt şi nu trebuie să fie soluţie la problemele din economia reală. Abia după ce aplicăm aceste măsuri radicale sistemului financiar – bancar actual putem începe apoi să ne gândim la greşelile de guvernanţă din bănci, la ticăloşia şi lipsa lor de moralitate. Până una alta, băncile comerciale sunt organizate

20

OECONOMICA 2/2010

| PĂUN

şi funcţionează ca afaceri private, dar vând un bun al statului: BANUL. Statul trebuie să fie foarte atent, în acest caz, câtă cantitate de bani emite în economie şi pentru ce, adică câtă putere lasă discreţionar pe mâna acestor bănci aparent private. Cu cât băncile vor fi conştiente că statul le salvează indiferent de ce se va întâmpla cu atât ele şi că le rezolvă prompt şi ieftin problemele de lichiditate vor continua să fie mai “ticăloase”, rafinându-şi metodele de a multiplica banul în economie şi urmărind cu precădere maximizarea profitului lor şi nu maximizarea profitului la care se gândeşte statul sau societatea că ar fi unul de “bun simţ” sau “moral” pentru ele. Băncile comerciale sunt şi vor rămâne afaceri deţinute privat care obţin profituri din afaceri cu statul (de aici şi dificultatea statului de a impune măsuri de control şi uşurinţa cu care măsurile de control impuse sunt evitate de acestea). Acordurile BASEL 2, 3 şi altele care vor urma nu ne vor proteja de criză pentru că ele nu iau în calcul cauzele prezentate mai sus. Astfel de acorduri impuse de marile puteri monetare sunt, de cele mai multe ori, încălcabile şi insistă prea mult pe ideea de efect (ticăloşie, imoralitate) şi prea puţin pe cauza reală a crizelor din sistem (banul ieftin, expansiune monetară, rezerve fracţionare).

Bibliografie

Davies, Glyn. 2002. A history of money from ancient times to the present day. 3rd ed. Cardiff: University of Wales Press. Fisher, I. 1896a. Appreciation and Interest. Publications of the American Economic Association 11(4). Fisher, I. 1896b. What is capital? The Economic Journal 6(24): 509-534. Fisher, I. 1897. The role of capital in economic theory. The Economic Journal 7(28):

511-537.

Fisher, I. [1912] 2007. Purchasing Power of Money: Its Determination and Relation to Credit Interest and Crisis. Cosimo Classsics. Friedman, M. 1968. The Role of Monetary Policy. The American Economic Review 58(1): 1-17. Friedman, M. 1982. Monetary Policy, Theory and Practice. Journal of Money, Credit and Banking 14(1): 98-118. Friedman, M. şi A. Schwartz. 1963. Money and Business Cycles. The Review of Economics and Statistics 45(1): 32-64. Part 2, Supplement (Feb.). Friedman, M. şi A. Schwartz. 1969. The Definition of Money: Net Wealth and Neutrality as Criteria. Journal of Money, Credit and Banking 1(1): 1-14. Khanna, P. 2005. Advanced Study in Money and Banking. Atlantic Publishing House. Mises, L. von. 1953. The Theory of Money and Credit. 3rd ed. New Haven: Yale University Press. Pesek, B. T. şi T. R. Saving. 1967. Money, Wealth, and Economic Theory. New York:

Mactnillan.

OECONOMICA 2/2010

21

BANII, BĂNCILE CENTRALE, POLITICA MONETARĂ |

Rothbard, M. 1994. The Case Against the FED. Ludwig von Mises Institute. Rothbard, M. 1978. The Austrian Definition of the Money Supply. New Directions in Austrian Economics. Kansas City: Sheed Andrews and McMeel.

22

OECONOMICA 2/2010