Echilibrul de putere n sistemul internaional

Echilibrul de putere n sistemul internaional

ntr-o lume n care securitatea colectiv, dreptul internaional, cooperarea i dialogul

ctig popularitate, conceptul de echilibru al puterii pare czut n desuetitudine. ns cum putem
explica apelul, n discursurile oamenilor de stat sau n textele strategiilor de securitate, la noiuni
precum: interes naional, raiune geopolitic, influen, putere? Departe de a fi o cauz pierdut,

echilibrul puterii rmne un obiectiv major urmrit de ctre cea mai mare parte a actorilor din
sistemul internaional.
n secolele al XVI-lea i al XVII-lea ns aceast ordine statornicit a fost zdruncinat. n
toat Europa domnea o stare de nemulumire fa de abuzurile Bisericii Romano-Catolice.
Reformatori religioi precum Martin Luther i Jean Calvin predicau despre ntoarcerea la valorile
Bibliei. Luther i Calvin s-au bucurat de sprijin din partea maselor, aceast micare stnd la baza
Reformei i a Protestantismului. Reforma a mprit imperiul n trei credine: catolic, luteran i
calvinist.
Catolicii i priveau pe protestani cu suspiciune, iar protestanii i priveau pe rivalii lor
catolici cu dispre. Acest climat a dus la formarea la nceputul secolului al XVII-lea a Uniunii
Protestante i a Ligii Catolice. Unii principi ai imperiului s-au alturat Uniunii, iar alii Ligii
Catolice. Dominat de suspiciune i nencredere, Europa, i mai ales imperiul, era ca un butoi cu
pulbere gata s arunce totul n aer la cea mai mic scnteie. Odat ce scnteia s-a produs, a
izbucnit un rzboi care a durat 30 de ani.
Pn la Pacea Westfalic (1648), sistemul de state europene se confrunta cu aspiraiile
medievale ctre universalitate ale Imperiului Roman i ale Bisericii Catolice, ntruchipate de
Sfntul mprat Romano-German. ns Rzboiul de 30 de ani, purtat n interiorul Imperiului ntre
catolici i protestani (i mai apoi francezi), a determinat prbuirea sa i apariia unei noi ordini
n sistemul internaional.
Ceea ce a nceput ca un conflict religios n Boemia s-a transformat ntr-o lupt pentru
putere la nivel internaional. n urmtorii 30 de ani au fost atrase n rzboi Danemarca, Frana,
Olanda, Spania i Suedia. Conductorii catolici i protestani, deseori mnai de lcomie i sete
de putere, urmreau s ctige prin orice mijloc supremaie politic i avantaje comerciale.
Rzboiul de 30 de ani a avut mai multe faze, numite dup numele principalelor ri ce s-au opus
mpratului. Unele lucrri de referin menioneaz patru faze: Rzboiul boemian i palatinatului,
Rzboiul dintre danezi i Saxonia Inferioar, Rzboiul suedez i Rzboiul franco-suedez.
Majoritatea btliilor au fost purtate pe teritoriul imperiului.
Tratatul de pace din Westfalia
Europa era devastat de jafuri, crime, violuri i epidemii. Dorina de pace a devenit i mai
puternic pe msur ce s-a neles c n acest rzboi nimeni nu putea iei nvingtor. Cartea vivat
pax Es lebe der Friede! arat c spre sfritul deceniului al patrulea, principii i-au dat n cele
din urm seama c nu-i mai puteau atinge elurile prin for militar. Dar cum avea s se
realizeze acea pace pe care o doreau cu toii?

mpratul Ferdinand al III-lea al Sfntului Imperiu Roman, regele Ludovic al XIII-lea al

Franei i regina Christina a Suediei au ajuns la concluzia c trebuia inut o conferin la care
toate prile implicate n rzboi s fie prezente pentru a negocia termenii de pace. Pentru
desfurarea tratativelor s-au ales dou orae, Osnabrck i Mnster, din provincia german
Westfalia, deoarece acestea se aflau la jumtatea distanei dintre capitala Suediei i capitala
Franei. ncepnd din anul 1643, peste 150 de delegaii, unele cu armate de consilieri, s-au
ndreptat spre cele dou orae, catolicii adunndu-se la Mnster, iar protestanii la Osnabrck.
Mai nti a fost pus la punct un protocol pentru a stabili chestiuni precum titlul i rangul
delegailor, ordinea locurilor ocupate i procedurile efective. Apoi au nceput tratativele,
propunerile fiind transmise de la o delegaie la alta prin mediatori. Dup aproape cinci ani, timp
n care rzboiul a continuat, s-a ajuns n sfrit la un acord: Tratatul de pace din Westfalia. Cu
aceast ocazie s-au semnat mai multe documente: o nelegere ntre mpratul Ferdinand al IIIlea i Suedia, i o alta ntre mprat i Frana.
Vestea despre ncheierea tratatului de pace a fost srbtorit pretutindeni. Ceea ce
ncepuse cu o scnteie nefast s-a sfrit cu focuri de artificii, care au luminat cerul multor orae.
Se trgeau salve de tun, se trgeau clopotele bisericilor, iar oamenii cntau pe strzi. Dar se putea
atepta Europa acum la o pace durabil?
Tratatul Westfaliei a recunoscut principiul suveranitii statelor. Acesta a nsemnat c
fiecare parte semnatar se angaja s respecte drepturile teritoriale ale celorlalte pri i s nu se
amestece n treburile interne. Astfel s-a nscut noua Europ ca un continent de state suverane.
Unele dintre aceste state au fost mai avantajate de prevederile tratatului dect altele.
Frana a fost recunoscut drept mare putere, iar Elveia i Olanda i-au dobndit
independena. ns statele germane, ntre care multe fuseser sectuite de rzboi, au fost mai
puin avantajate. Soarta lor a fost hotrt mai mult sau mai puin de celelalte ri. n The New
Encyclopdia Britannica se spune: Ceea ce pierdeau i obineau principii germani s-a stabilit n
funcie de interesele puterilor principale: Frana, Suedia i Austria. n loc s fie unificate ntr-o
singur ar, statele germane au rmas divizate, aa cum fuseser nainte. Mai mult, au fost
trecute sub controlul unor conductori strini unele teritorii, printre care i regiuni ale
principalelor fluvii din Germania, Rinul, Elba i Oder.
Religiile catolic, luteran i calvinist au fost recunoscute cu drepturi egale. Acest lucru
nu a fost pe placul tuturor. Papa Inoceniu al X-lea a protestat vehement mpotriva tratatului,
declarndu-l nul i neavenit. Cu toate acestea, noile granie religioase au rmas n mare parte

neschimbate de-a lungul urmtoarelor trei secole. Dei nu se putea nc vorbi de o libertate
religioas a individului, totui se fcuse un pas nainte.
Tratatul a pus capt Rzboiului de 30 de ani, i odat cu semnarea lui au ncetat
majoritatea ostilitilor. Acesta a fost ultimul rzboi religios important din Europa. Dei
rzboaiele n-au ncetat, cauzele care au stat la baza lor nu au mai fost de natur religioas, ci de
natur politic sau comercial. Dar asta nu nseamn c religia nu a mai jucat nici un rol n
conflictele din Europa. n primul i al doilea rzboi mondial, soldaii germani purtau centuri pe a
cror cataram era o inscripie care ne sun deja cunoscut: Dumnezeu este cu noi. n timpul
acestor conflicte oribile, catolici i protestani s-au aliniat nc o dat pentru a lupta mpotriva
catolicilor i protestanilor din tabra advers.
Tot in aceasta perioada se contureaza politica Angliei de a impiedica formarea oricarei
dominatii pe continent , fie de catre Franta prin castiguri teritoriale noi sau prin unirea tronurilor
francez si spaniol sub acelasi spectru ., fie de catre Austria , in acelasi mod .Totodata , Anglia
incepea formarea unui urias imperiu colonial si pentru aceasta avea nevoie sa domine marile si
oceanele. Vom intalni in mod constant aceasta politica a Angliei , de a impiedica orice dominatie
pe continent. In urma pacii westfalice , Franta devenise puterea dominanta in Europa .Ea
urmarea in continuare sa-si extinda teritoriile , pentru a obtine frontiere naturale pe Pirinei si Alpi
, pe Rhin si pe Canalul Manecii , in rasarit , urmarea sa profite de slabiciunea Imperiului
habsburgic si sa incheie alinate cu Imperiul otoman , cu Rusia , Polonia , Suedia , astfel incat
Austria sa fie angajata in aceasta parte a Europei. In vest , a incheiat aliante cand cu Olanda ,
cand cu Anglia , dar a avut repetate razboie cu acestea. Dupa pacea de la Westfalia , Austria si-a
canalizat expansiunea spre sud-est , inaintarea Austriei si Rusiei spre sud-estul continentului a
determinat ceea ce a fost denumita timp de doua secole chestiunea orientala , a declinului si
prabusirii Imperiului Otoman si a succesiunii la posesiunile acestuia. Pacea din Westfalia a fost
incheiata dupa lungi tratative , deoarece problemele ce urmau a fi solutionate erau controversate .
Tratativele au fost incepute in anul 1644 si incheiate in anul 1648 in orasele Osnabruck si
Munster .

In orasul Osnabruck s-au intalnit reprezentantii imparatului , ai pricipiilor

protestanti germani si ai Suediei , iar la Munster s-au intrunit ambasadorii imparatului, Frantei si
ai celorlalte state catolice .

Iscusitul diplomat Trautmansdorf ambasadorul imparatului

habsburgic si-a indreptat toate eforturile spre satisfacerea pretentiilor Suediei , urmarind astfel
s-o desprinda de Franta si sa creeze imperiului conditii de negocieri mai favorabile .Suedia a
ramas insa puternic legata de Franta care era carmuita de noul conducatorcardinalul Mazarin,

(numit dupa moartea cardinalului Richelieu). Instigandu-l pe principele elector de Brandenburg

impotriva pretentiilor exagerate ale Suediei asupratarmului de sud al Marii Baltice

, el a

zadarnicit astfel pretentiile suedezilor , silind Suedia sa ramana alaturi de Franta. Trautmansdorf
n-a izbutit decat sa fereasca de dezmembrare posesiunile austriece ale Habsburgilor pastrand
integritatea de stat a viitoarei Austrii , ceea ce a fost considerat un succes diplomatic al
Imperiului .
Prevederile finale ale tratatului de pace au fost semnate la Munster , pe data de 24
octombrie 1648 , unde s-au alaturat si imputernicitii de la Osnabruck.
Urmtorele evenimenet care a avut consecine importante pentru echilibrul de putere din
Europa a fost Revoluia Francez, urmat de rzboiele napoleoniene. Din perspectiva relaiilor
internaionale, aceste evenimente sunt importante deoarece Congresul de la Viena din 1815, care
a pus capt dominaiei lui Napoleon, a consfinit o nou ordine n Europa.
Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 - 9 iunie 1815) a fost o conferin a statelor
europene desfurat la sfritul rzboaielor napoleoniene cu scopul de a reinstaura n Europa
ordinea conservatoare existent naintea izbucnirii Revoluiei Franceze. Scopul Congresului de la
Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, i nlturarea urmrilor ocupaiei franceze
n Europa. ntre preocuprile majore ale congresului s-a numrat favorizarea autoritilor
tradiionale, adic a nobilimii conservatoare i clericale.
Cuvintele cheie ale Congresului au fost restauraie i legitimism. Restauraia consta
n readucerea pe tron a dinastiilor care fuseser ndeprtate n urma unor revolu ii sau a altor
evenimente cu rezonan, iar legitimismul era o teorie monarhic ce considera drept principiu
fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime i puterea absolut a acestora.
edinele oficiale au nceput la 1 noiembrie 1814, fiind purtate ntre cancelarul Klemens
von Metternich al Imperiului Austriac, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al
Franei, Talleyrand, arul Alexandru I al Rusiei i baronul prusac Heinrich Friedrich Karl vom
Stein, cel care avea s transfome Prusia ntr-o mare putere european.
La Congresul de la Viena au participat delegaii din aproape toate statele europene, ns
deciziile cele mai importante s-au luat de ctre marile puteri. Aadar, soarta Europei a fost
hotrt de ctre delegaii marilor puteri, aa cum se va repeta de dou ori n secolul urmtor,
XX, la marile conferine de pace de la Paris, din 1919/1920 i 1946/1947, care au schimbat harta
geo-politic a Europei i a ntregii lumii, dup Primul i, respectiv, Al Doilea Rzboi Mondial ...
Rolul principal l are britanicul Castlereagh, spirit flexibil i subtil, care, sub o aparen glacial,
avea un comportament practic care nu se mpiedica de rigiditatea protocolar a diploma ilor de

mod veche. El voia ca vocea Angliei s se fac auzit n concertul marilor puteri i nu a tepta
vreo mrire teritorial, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus n pericol de
ambiiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Acelai obiectiv l urmrea i delegatul
Austriei, prinul Klemens Wenzel von Metternich, diplomat abil i prudent, ns viziunea sa
despre echilibrul european difer de cea englez prin faptul c el vedea echilibrul european
numai ntr-o Europ conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegai au un
adversar puternic: arul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delega ia rus,
aflat sub autoritatea ministrului afacerilor strine, Nesselrode. Alexandru se considera, i nu
chiar fr motiv, principalul autor al coaliiei antinapoleoniene. Numai c, paradoxal, i nsuise
ambiiile hegemonice ale nvinsului. Dorina lui era s realizeze o federa ie a statelor europene
condus de el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , i ministrul su,
Hardenburg, care devin simple unelte ale arului, n schimbul unor promisiuni teritoriale. Trimis
de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are i el un rol secundar n cadrul congresului.
Totui, reuete s se fac purttorul de cuvnt al statelor mici i s fac uitat faptul c Fran a era
o putere nvins. n cele din urm, obiectivele britanice i austriece au nvins, iar Congresul de la
Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.
Congresul de la Viena a pus capt rzboaielor napoleoniene i a stabilit noile grani e din
Europa. Un rol important n desfurarea lucrrilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei,
Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, i Metternich, cel al
Austriei. Fiecare reprezentant cuta s ctige numeroase avantaje pentru ara sa, prin diploma ie
i prin aciuni desfurate n secret.
n acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat i de poliia secret austriac, a fost
deosebit de abil i eficient. In timpul lucrrilor, s-a remarcat i ministrul de externe francez
Talleyrand, care, sprijinit de delegaii micilor puteri, cuta s destrame alian a anglo-austro-rusoprusac i s obin pentru ara sa hotrri care s nu-i ngreuneze foarte mult situaia.
Revenirea lui Napoleon n fruntea Franei, n martie 1815, a grbit ncheierea lucrrilor
congresului, semnarea Actului final, i a determinat formarea unei noi coali ii militare
antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).
Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relaiilor interna ionale
moderne, marcat de semnarea Declaraiei Puterilor cu privire la desfiinarea comerului cu negri
i adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanilor diplomatici, aflat n vigoare i
astzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost

semnat Actul final. Acesta preciza graniele hotrte de marile puteri. Deciziile cele mai
importante luate n cadrul Congresului au fost:
Frana i vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789; n plus, avea obliga ia de a
plti despgubiri de rzboi i de a primi trupele strine care s staioneze pe teritoriul ei;

Regatul Unit al rilor de Jos reunete Provinciile Unite i rile de Jos Austriece
i trebuie s constituie o barier util mpotriva deteptrii dorinelor franceze de

expansiune;
Regatul Prusiei ctig, la vest, Westfalia i Renania, iar n est, Pomerania, i

devine unul dintre membrii cei mai importani ai Confederaiei Germane;

Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul pn la Bavaria i
primete provinciile ilirice, Lombardia i Veneia; poziia sa se consolideaz prin
venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar n ducatul de Parma, a

Mariei Luiza, a doua soie a lui Napoleon I;

Rusia obine 2/3 din Polonia, inclusiv Varovia, constituite ntr-un un regat
autonom al Poloniei, arul Rusiei obinnd i titlul de rege al Poloniei; Rusia mai
obine Finlanda i i se recunotea anexarea Basarabiei, rpit din trupul Moldovei

prin pacea ruso-turc de la Bucureti (16 mai 1812);

Regatul Unit a redobndit coroana Hanovrei, i-a meninut dominaia asupra
Coloniei Capului Bunei Sperane, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice i insulei

Hellgoland; n plus, i se recunoate suveranitatea asupra Gibraltarului

n Spania i Regatul celor Dou Sicilii se produce restauraia Bourbon-ilor;
Statele germane (38) vor fi reunite n Confederaia German, condus de o diet

federativ prezidat de Austria;

Suedia primete Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianelor

antinapoleoniene;
Elveiei i se recunosc independena i neutralitatea perpetu.

Consecine
Congresul de la Viena a instituit o nou ordine n care Europa era sub controlul unui
ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia i Anglia. Pentru a pstra vechile regimuri
dinastice, nelund n seam dorinele i aspiraiile naiunilor care doreau s-i creeze state
proprii, naionale, monarhii Prusiei, Austriei i Rusiei creau, n 1815, Sfnta Alian , un pact de

asisten mutual ntre monarhii absolui europeni ndreptat mpotriva frmntrilor

revoluionare, i care, pn n 1823, a permis mpiedicarea tuturor micrilor liberale sau
naionale europene. Tratatul Sfintei Alianea fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui
aflndu-se arul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit i pe mpratul Francisc I al Austriei i pe
regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dac textul Sfintei Alian e este ambiguu i
nu aduce precizri practice care s asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un
ndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele cretine de iubire de oameni i existen a unui singur
Dumnezeu pentru toate popoarele, nsemntatea acestui tratat este deosebit, deoarece marcheaz
ncercarea Marilor Puteri europene de a nceta conflictele majore. Aerul mistic al tratatului a
fost sugerat de arul Alexandru I, ns rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei,
Metternich, a crui oper este Noua Europ, care se ntemeiaz pe marile principii ale
legitimitii, dar este i o ncercare de raionalizare a hrii Europei i de organizare a
concertului european. Marile puteri victorioase i arog dreptul de a interveni pentru
meninerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena i s pun sub observa ie Frana, acea
peter de unde sufl vntul ce rspndete moartea asupra corpului social.
Congresul de la Viena a deschis o nou er n istoria Continentului prin care s-a pus
capt ultimei ncercri a Franei de a-i impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere
al securitii europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezint o noutate absolut,
constituindu-se ntr-o prim ncercare a unui organism politic de securitate. Fr a ncheia un
tratat formal, prin instituia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, n sensul
de a-i respecta reciproc interesele, fiecare n interiorul propriilor granie i n zonele adiacente
de interes, adic a sferelor de influen n accepiunea modern a sintagmei. Consensul marilor
puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria i Prusia, avea s fie consemnat de istorie ca
fiind Concertul european, avnd rolul de a asigura meninerea echilibrului de fore n Europa
i, pe acest fond, asigurarea stabilitii i pcii. Independent de criticile pe care unii istorici le
aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internaional pentru rezolvarea
conflictelor au fost reluate cu un secol mai trziu, nti prin crearea Ligii Naiunilor, apoi a
Organizaiei Naiunilor Unite.
Noile state-naiuni i-au condus politica extern n baza unui concept mai nti practicat
i abia apoi teoretizat: echilibrul de putere. Conform acestuia, ori de cte ori un stat i sporea

puterea i devenea amenintor, celelalte state se coalizau, crend aliane de contrabalansare i

subminnd ambiiile hegemonice ale statului puternic. Echilibrul, care nsemna pace, se realiza
prin diferite mijloace, de la rzboi la diplomaie, n timp ce dezechilibrul conducea aproape sigur
la crize i conflicte.
ntr-un astfel de sistem internaional, doi actori importani i-au asumat sarcina de a
modera echilibrul de putere: Marea Britanie i Statele Unite ale Americii. Pentru Anglia secolelor
XVIII i XIX, rolul de protector al echilibrului puterii a nsemnat sprijinirea celui mai slab
mpotriva celui mai puternic. Anglia i putea alege n voie disputele, de vreme ce singurul su
interes european era echilibrul; diverii aliai ad hoc ai Marii Britanii aveau propriile lor
obiective, dar cnd treceau mai departe de ceea ce Anglia considera potrivit, ea se situa de
cealalt parte i organiza coaliii mpotriva aliailor de odinioar. ns acest lucru a presupus o
politic extern lipsit de obiective pe termen lung i de o strategie oficial i previzibil, fapt
surprins cu exactitate de Sir Edward Grey (ministru de externe ntre 1892-1895 i 1905-1916),
atunci cnd a afirmat c minitrii de externe britanici au fost cluzii de ceea ce li s-a prut a fi
interesul imediat al rii lor, fr a face calcule laborioase cu privire la viitor.
Pe de alt parte, Statele Unite ale Americii au trecut peste politica izolaionist confirmat
prin instituirea doctrinei Monroe (1823) i au intervenit n Europa n momente critice (cele dou
Rzboaie Mondiale), atunci cnd Marea Britanie nu mai putea evita instaurarea hegemoniei pe
continent i echilibrul european prea irevocabil compromis. ns spre deosebire de Anglia,
Statele Unite au intrat n rzboi nu pentru a apra un interes naional, ci pentru a impune o nou
ordine mondial, determinat de valorile americane, i pentru c pricepea securitatea ca fiind una
colectiv. n viziunea sa, sistemul internaional trebuia s se bazeze pe principii, nu pe putere, pe
lege, nu pe interese.
Momentul istoric al genezei si desfasurarii principiilor securitatii colective este identificat
de catre literatura de specialitate in moduri diferite. S-a vehiculat mult timp asocierea securitatii
colective doar cu intemeierea Ligii Natiunilor imediat urmator incheierii primului razboi
mondial. Afirmatia este insa doar partial adevarata, deoarece pe plan international afirmarea
modelului securitatii colective incepe cu acel eveniment istoric. In stare de proiect, el poate fi
surprins din secolul al XIX- lea ( ce intelegea Wilson prin comunitate a puterii aera un
concept cu desavarsire nou, care ulterior a devenit cunoscut drept securitate colectiva, cu toate

ca Wlliam Gladstone, in Marea Britanie, avuses in 1880 o varianta nascuta moarta a

conceptului), sau chiar mai devreme, fie in secolul al XVIII-lea, daca se admite faptul ca
filozoful german Kant a fost, prin proiectul sau de pace perpetua, unul din precursorii
conceptului, conform altor abordari, modele de securitate colectiva( fara a fi denumite in mod
oficial astfel) se pot identifica deja din epoca polis-urilor grecesti din Antichitate si a oraselorstat din Evul Mediu, care erau deseori interdependente nu doar la nivelul unor tratate, aliante si
rute comerciale comune, ci chiar in sensul unor forme federaliste de organizare, in cadrul carora
aplanarea conflictelor si convietuirea pasnica erau asigurate printr-o serie de masuri coerente,
mergand pana la interventia armata impotriva oricaror membri care incalca principiul relatiilor
pasnice. In cazul securitatii colective, ca si in cazul echilibrului de putere discutia in jurul originii
relativ recente a conceptului, sau, din contra, contemporaneitatea acesteia cu cele mai vechi
timpuri din cadrul istoriei diplomatiei, ramane deschisa.
O caracteristica importanta a securitatii colective este faptul ca, spre deosebire de
concerte ( cum am amintit exemplul concertului european) si sistemele de echilibru al puterii,
aceasta forma de organizare este adresata nu doar catorva actori importanti, nu doar marilor
puteri, ci si statelor mici si mijlocii, mult mai numeroase, chiar daca mai putin influente, pe scena
europeana si mondiala. Acest fenomen este cu atat mai relevant cu cat Liga Natiunilor,
constituita pe principiile securitatii colective, este formata si din noile state rezultate de pe urma
dezmembrarii si declinului celor trei imperii europene (german, austro-ungar, otoman) dar si in
contextul iminent al disparitiei imperiilor coloniale europene, a caror echilibru de forte se baza si
pe colonii ca garant reciproc al non-agresiunii. Securitatea colectiva reprezinta o formula nonelitista sau exclusivista, deschisa unui numar larg de state, putand incorpora practic orice stat de
pe mapamond (cu conditia ca acesta sa se angajeze in aceasta politica), de altfel, Liga Natiunilor
acceptand in randurile sale si state europene nou aparute, precum Romania in noile granite de
dupa 1918, sau non-europene, precum Brazilia. Localul are in cadrul securitatii colective, o
importanta mai mica decat nivelul international, desi starea de securitate la nivel local este
dezirabila, totusi consensul interstatal intr-un cadru mai larg fiind aspiratia finala.
Daca echilibrul de putere nu ezita sa se implice in conflicte armate in scopul mentinerii
unei stabilitati cu orice pret, chiar al razboiului preventiv, securitatea colectiva pune un accent
mai pronuntat pe asigurarea convietuirii pasnice. De aici rezulta si conceptia conform carora

statele, chiar nealiniate unui sistem de securitate colectiva, nu trebuie tratate ca potentiali rivali, a
caror izolare diplomatica si chiar confruntare deschisa este raspunsul la orice tendinta de
afirmare a acestora (chiar daca nu in detrimentul alor state sau a unui echilibru international).
Din acest motiv sanctiunile Ligii Natiunilor pentru grave incalcari ale suveranitatii unor state
membre de catre alte state membre au avut o forta regularizatoare limitata, accelerand, in cele
din urma pierderea prestigiului acestei institutii coroborata cu acumularea unor tensiuni ce vor
duce la izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Insa pornind de a premise fie pacifiste, fie
cu finalitate pacifista, modelul de securitate colectiva tinde sa dovedeasca o fermitate uneori
insuficienta in identificarea inamicilor unei ordini internationale consacrate, tocmai datorita
aspiratiei de a atrage cat mai multe state in actiuni convergente si de a nu interveni de pe pozitii
de forta. Totusi, sanctiunile impuse de un astfel de sistem, chiar daca au avantajul de a actiona
non-violent, la un nivel mai ales simbolic, moral, au dezavantajul de a nu controla in mod destul
de ferm eventualele disensiuni, existand problema delicata de a respinge pe de-o parte orice
abatere intr-un mod eficient, fara insa a indeparta statul sau grupul vizat din acest sistem
international, fara a interveni in mod arbitrar in buna functionare a acestuia. Trebuie mentionat ca
daca in modelul echilibrului de putere, actorii importanti aveau destule resurse materiale, umane,
destul spatiu chiar( in sensul suprafetei teritoriale) pentru a isi putea permite confruntari
ocazionale fara caracter mondial si total pentru regularizarea sistemului, prin contrast securitatea
colectiva tinde deseori sa condamne conflictele internationale chiar fara a lua masuri concrete
pentru stoparea lor( nici macar a interventiei unora sau mai multor membri in acest sens). In cele
din urma, experienta esecului Ligii Natiunilor a completat modelul securitatii colective prin
masuri mai ferme, exemplul cel mai concludent fiind organizatia Natiunilor Unite, aparuta dupa
al doilea Razboi Mondial, care, marcata de experienta acestor doua realitati istorice, nu ezita sa
foloseasca, in cazul in care este necesar, forta militara in scopul mentinerii sau instaurarii pacii in
zonele de conflict.
Procesul decizional din cadrul unui sistem de securitate colectiva evita deliberarile pe
baza de consens absolut sau drept de veto. Dezavantajul unui astfel de demers reprezinta tocmai
o fermitate, o unitate pronuntata in cadrul acestor deliberari precum si posibilitatea tergiversarilor
acestora. Ca avantaj insa se observa incapacitatea unui stat sau a unui grup de state de a isi
impune punctele de vedere in detrimentul altora cu viziuni opuse si ca forma finala a deciziilor se

apropie in modul cel mai benefic pentru toate partile implicate unor obiective comune si reciproc
avantajoase.
Securitatea colectiva are si o dimensiune ce depaseste politicile militare sau diplomatice:
alte obiective fundamentale ale acestui model sunt legate de probleme de mediu, reducerea
decalajelor economice, protejarea minoritatilor nationale, religioase si de orice alt fel etc.,
existand cel putin doua justificari in abordarea unor linii de actiune mai varianteinterdisciplinaritatea starii de securitate si caracterul deseori comun la nivelul international al
acestor probleme, mizand pe faptul ca ele nu pot fi gestionate, in majoritatea cazurilor complet
autarhic, ca sunt probleme de interes comun ale caror implicatii nu sunt limitate la un singur stat
ci pot afecta in mod la nivel mondial si ca gestionarea acestor probleme in comun mareste
gradul de responsabilzare interstatala prin coeziune si cooperare.

Securitate colectiva poate fi un termen prea general, existand de fapt mai multe abordari
distincte ale acestui model. Exista abordarea regionala, adaptata necesitatilor de securitate ale
fiecarei regiuni in mod diferit, careia i se reproseaza caracterul local prea pronuntat, opus
aspiratei universaliste si integratoare a securitatii colective, abordarea concertelor de putere, care
preia modelul concertului european intr-un efort mai substantial de a preveni eventualele
conflicte, mai apropiat de obiectivele puterilor si echilibrului acestora, in fine, forma hibrida,
care pune accent pe caracterul dual al securitatii colective punand accent atat pe problemele
regionale cat si pe apararea comuna.
Securitatea colectiva, in ciuda esecului Ligii Natiunilor, este si astazi, in forme
imbunatatite si adaptate odata cu aparitia unor organisme internationale precum NATO si ONU,
o constanta a politicii internationale si diplomatiei actuale. Evitarea unui razboi tocmai de talia
celui pe care Liga Natiunilor nu a reusit ca sa il previna dovedeste adaptabilitatea si avansul
acesteia fata de momentul primei tentative de afirmare pe plan mondial.
Ultima etap din evoluia echilibrului de putere este n plin desfurare, ncepnd cu
colapsul Uniunii Sovietice n 1991 i sfritul Rzboiului Rece. n actualul sistem internaional,
principala caracteristic a balanei de putere este aceea c ea nu mai este una sistemic, ci una a

subsistemelor. Echilibrul puterii din zilele noastre se practic n subsistemele relaiilor

internaionale, iar unul dintre cel mai des invocate exemple este Asia.
Odat cu conturarea disciplinei relaiilor internaionale drept domeniu distinct de
cercetare tiinific, echilibrul de putere a fost teoretizat i intens dezbtut, att de (neo) realiti,
ct i de (neo) liberaliti.
Astfel, pentru realiti principiul suprem al relaiilor internaionale este puterea, iar fiecare
stat urmrete maximizarea ei. Prin intermediul balanei de putere, politica internaional devine
un joc cu sum nul, n care un ctig propriu nseamn o pierdere pentru adversar. Pentru
liberaliti, securitatea internaional este o consecin a pcii, iar n meninerea pcii nu
echilibrul este soluia, ci dreptul internaional. n schimbul alianelor specifice balanei de putere,
idealitii mizeaz pe eficiena i virtuile organizaiile internaionale de cooperare i integrare.

Bibliografie

Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 4, Iai, Institutul European,

1998.
Kissinger, H., Diplomaia, Bucureti, Editura Bic All, 2002
Sava, I. N., Studii de securitate, Bucureti, Editura Centrul Romn de Studii
Regionale, 2005.

Surse web
http://www.istoriacontemporana.info/2012/02/congresul-de-la-viena-si-

concertul.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Congresul_de_la_Viena
http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Conferinta-de-pace-de-la-Paris41.php
http://www.cssp.ro/analize/2011/11/08/echilibrul-puterii-in-teoria-si-practicarelatiilor-internationale/