Sunteți pe pagina 1din 23

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE MEDICINA SI FARMACIE

INFECTIILE TRACTULUI URINAR LA COPIL


(ITU)

Coordonator: Dr. Todor Meda


Student: Cobzaru Mihai
MG, Anul I, subgrupa 9

Cuprins
1.Introducere3
1.1 Domeniul bolii ...3
1.2 Definitie ITU .3
1.3 Sistemul renal, notiuni de anatomie si fiziologie... 3
1.4 Istoric .5
2.Materiale si metode..5
2.1 Etiologie..5
2.2 Patogenie.5
2.3 Clasificarea ITU..6
2.4 Manifestari generale.....10
2.5 Factorii de risc..11
2.6 Explorari paraclinice....12
2.7 Explorari imagistice..13
2.8 Tratament......13
2.9 Complicatii...14
2.10 Epidemiologie.....15
2.11 Riscul recurentei.15
2.12 Preventie.15
2.13 Pregatirea pentru consultatie..16
3. Rezultate ....16
4. Concluzii ....18
Bibliografie.....22
Terminologie medicala..23

1. Introducere
1.1 Domeniul bolii
Nefrologia este ramura medicinei interne care se ocupa cu studiul patologiei renale. Cuvantul
nefrologie vine de la grecescul nephros care inseamna rinichi la care se adauga sufixul logie care
inseamna studiu al [3]. Majoritatea patologiilor care afecteaza rinichiul nu sunt limitate doar la organ ci
mai degraba sunt afectiuni sistemice. Aceste patologii pot interesa atat organul in sine cat si tracturile
urinare. Printre patologiile nefrologice se numara insuficienta renala acuta sau cronica, hematuria,
proteinuria cat si infectiile urinare. Infectiile urinare pot afecta atat omul adult cat si copilul astfel ca in
momentul in care un copil sufera de o infectie urinara domeniul bolii va fi nefrologia pediatrica, pediatria
fiind ramura care se ocupa de tratarea patologiilor survenite la copil. Tratamentul unei afectiuni la un copil
este diferit de cel de la adult astfel ca specialistul care se va ocupa de tratarea infectiilor urinare la copil va
fi medicul pediatru.

1.2 Definitie
Infectiile tractului urinar, dupa cum le spune si numele, sunt acele infectii care afecteaza anumite
segmente ale tractului urinar si se caracterizeaza prin modificari clinice, functionale si morfologice
secundare unor colonizari bacteriene.
Pentru o mai buna intelegere a acestui subiect vom incepe prin a explica in primul rand ce este
aceea o infectie. O infectie este patrunderea activa sau pasiva a unor germeni patogeni. Acesti germeni
pot ramane in locul care constituie poarta de intrare sau pot ajunge chiar si in sange. Dupa natura
germenului patogen o infectie se poate clasifica in: infectii virale, bacteriene, fungice sau chiar infectii cu
viermi. [2] Infectiile tractului urinar sunt in majoritatea cazurilor infectii bacteriene si sunt considerate ca
fiind foarte obisnuite, in copilarie, ocupand locul al doilea dupa infiectiile respiratorii. Ca si caracteristici
generale ale acestor tipuri de infectii se poate mentiona faptul ca afecteaza femeile intr-o rata de doua ori
mai mare decat barbatii. Jumatate dintre femei sufera cel putin o infectie de tract urinar in viata.

1.3 Sistemul excretor, notiuni de anatomie si fiziologie


Sistemul excretor este un sistem functional care indeparteaza din organism produsii inutili si
toxici, asigurandu-se astfel mentinerea constanta a compozitiei mediului intern- homeostazie. Aceste
indeplineste o dubla functie, cea de reglare a homeostaziei prin mentinerea unei aceleasi cantitati de saruri
si de apa, iar adoua functie este aceea de a elimina substantele inerte si substantele toxice, rezultate din
metabolismul substantelor proteice. Principala cale de excretie este cea renala. Alte cai de excretie decat
cea renala sunt plamanii, glandele sudoripare, tegumentul, mucoasa intestinala.
Sistemul renal este constituit din rinichi si tracte urinare, acestea din urma fiind reprezentate de
uretere, vezica urinara si uretra. Rinichii sunt organele raspunzatoare de filtrarea plasmei sangelui cu
formarea ulterioara a urinii. Urina formata este condusa de-a lungul ureterelor pana la vezica urinara unde
este depozitata pana la excretia ei prin uretra, la exteriorul corpului, process numit mictiune. In decursul
copilariei acest tract urinar poate fi tinta unor bacterii ce vor fi capabile sa produca ITU.
Rinichiul este un organ pereche, localizati in cavitatea abdominala, retroperitoneal,intinzandu-se
aproximativ intre vertebrele T2-L3. Rinichiul are forma de bob de fasole, prezentand 2 poli si doua
margini. La polul superior rinichiul vine in contact cu glanda suprarenala, marginea laterala este convexa
si priveste catre peretele lateral al cavitatii abdominale, iar marginea mediala este concava, prezinta hilul
rinichiului care contine vasele sangvine si limfatice care iriga acest organ si nervii responsabili de
3

inervatia organului. La interior rinichiul este format din doua zone, cea corticala situata la periferie fiind
aderenta de capsula renala conjunctiva in care rinichiul este invelit si medulara localizata la interior.
Unitatea morfofunctionala a rinichiului este nefronul care este constituit din corpuscul
renal
si tubi uriniferi. Corpusculii renali sunt cei responsabili de filtrarea
glomerulara a plasmei prin formarea urinii primare, iar
tubii uriniferi, reprezentati de tubii contorti proximal si
distal si de ansa Henle dispusa intre cei doi tubi contorti
sunt segmentele nefronului care se ocupa de reabsorbtia
produsilor folositori din urina primara si secretia compusilor ce
trebuie eliminati prin urina. Urina finala este colectata de tubii
colectori care trec din corticala in medulara pana la nivelul
calicelor bazinetului unde vor varsa urina preluata de la
nefroni. Bazinetul sau pelvisul renal este o portiune dilatata
a
ureterelor, care in momentul acumularii unei anumiea
cantitati de urina o va transporta prin intermediul ureterelor
catre
vezica
urinara. Arterele renale aduc la rinichi aproximativ 20% din debitul cardiac,
90% fiind filtrat de catre glomerulii din cortexul renal. Vascularizatia arteriala a rinichiului este asigurata
de arterele renale stanga pentru rinichiul stnag si dreapta pentru cel drept care se ramifica progresiv pana
la stadiul de capilare. Nu exista circulatie colaterala la nivelul rinichiului prin urmare ocluzia oricaruia
dintre vasele de ramificatie ale arterei renale poate determina infarct in zona adiacenta a parenchimului.
Ocluzia arterei renale principale duce la infarctizarea intregului rinichi cu atrofie renala si cu disparitia
compleata a functiei in 3 saptamani daca nu se intervine terapeutic. Arterele renale au ambele originea din
artera aorta, parcurgand o anumita distanta pana la hilul renal. La nivelul hilului, artera renala se divide in
ramuri segmentare anterioare si posterioare care se divid in artere interlobare situate intre piramidele
renale. La jonctiunea dintre corticala si medulara arterele interlobare se ramifica in artere arcuate din care
rezulta arterele interlobulare. Arterele interlobulare dau nastere arteriolelor aferente care apartin
glomerulilor renali. Filtrarea are loc la nivelul glomerulilor. Arteriolele glomerulare eferente parasesc
glomerulul vascularizand medulara renala prin formarea vasa recta. Ureterele sunt conducte musculomembranoase, capabile de peristaltism care sunt responsabile de trasportarea urinii de la rinichi la vezica
urinara. [2] Ele sunt retroperitoneale la fel ca si rinichii si patrund in vezica prin peretele ei posterior intr-o
directie oblica. Aceasta patrundere oblica este necesara impiedicarii unui reflux de urina dinspre vezica
inspre uretere. Vezica urinara este un organ musculos, cavitar constituit dintr-un corp si un col. Functia
principala a vezicii este aceea de a depozita urina. Corpul vezicii este portiunea superioara, acesta este
format din muschi neted. Colul este segmentul inferior al vezicii si este continuat in jos de uretra. Uretra
este ultima portiune a tractului urinar, astfel ca in
momentul in care urina este evacuata din vezica prin
contractia acesteia, ea este condusa prin uretra pana la
exteriorul corpului. Sangele adus de artera renala ajunge in
glomerulul de capilare unde se filtreaza in cavitatea
capsulei nefronului. globulele proteinele sangelui nu trec.
Lichidul filtrat din capsula formeaza urina primara 180 l in
24 de h care are aceasi compozitie ca a plasmei , fara
proteine . Urina primara inainteaza prin tuburile urinifere
si o mare cantitate de apa substantele folositoare si toata
glucoza se reabsorb apoi in sange . ceea ce ramane in
tuburile urinifere si trece in tuburile de colectare este urina
finala 1,5 l in 24 h deci urina se formeaza la nivelul
nefronilor. Urina finala contine apa 90% uree si acid
format de ficat in urma degradarii proteinelor, saruri minerale (sulfati , fosfati , cloruri) care nu au fost
utilizate de organism , medicamente etc. Urina finala este un lichid limpede, transparent, de culoare , de
culoare galben deschisa , usor sarata si are o reactie acida , la omul sanatos . In cazuri patologice, urina
4

finala este tulbure, isi schimba culoare, contine glucoza si proteine. Eliminarea urinei din vezica urinara se
numeste mictiune. Urina din pelvisul renal trece in uretere si prin contractia acestora inainteaza si se
acumuleaza in vezica urinara. Pe masura ce urina patrunde in vezca urinara, musculatura peretilor se
relaxeaza . Cand s-a umplut peretii musculosi se contracta datorita presiunii exercitate de urina, sfincterele
de la baza uretrei se deschid si sunt eliminati 300-350 ml de urina .

1.4 Istoricul bolii


Infectiile tractului urinar au fost prezente chiar din timpuri stravechi. Prima descriere fiind
documentata in Ebers Papyrus datat din c. 1550 inainte de Hristos. Egiptenii descriau aceasta boala ca
senzatia de fierbinteala care iese din vezica urinara. Tratamentul eficace nu a aparut decat dupa aparitia
si utilizarea antibioticelor, in 1930, inaintea acestei date fiind recomandate plante si odihna. [3]

2. Materiale si metode
2.1 Etiologie
Majoritatea infectiilor de tract urinar la copii de orice varsta sunt provocate de bacteriile enterice
(Enterobacteriacae) Gram-negative. Bacteriile gram negative sunt acele bacterii care nu raspund la
metoda de analiza microbiologica numita metoda lui Gram. Colora ia Gram este o colora ie compus
folosit n microbiologie pentru examenul microscopic al bacteriilor, care a permis clasificarea acestora n
funcie de afinitatea tinctorial a peretelui bacterian. Metoda a fost inventata de bacteriologul danez Hans
Christian Gram, in anul 1884. [3] Colorantul bazic (violet de gen ian ) patrunde in celula bacteriana
fixata in prealabil si reactioneaza cu componentii acizi din citoplasma care, dupa tratarea cu solutia Lugol
(iodur de potasiu), formeaza un complex stabil in interiorul celulei. Acest complex insolubil este specific
bacteriilor Gram pozitive ce nu se decoloreaz cu alcool si acetona. Bacteriile Gram negative in care nu se
formeaza acest complex stabil se decoloreaza si trebuie recolorate cu alt colorant de contrast (fuxina).
Dintre aceste bacterii enterice face parte si Escherichia coli, ea fiind responsabila pentru 80 %, si
Staphylococcus saprophyticus 5-10%, din totalul de infectii urinare la copil. Pe langa Escherichia coli si
Staphylococcus saprophyticus mai sunt prezente si alte bacterii cum ar fi: Proteus, Klebsiella spp, etc. [1]
Escherichia coli este o bacterie care traieste n organismele cu sange cald. E. coli este o bacterie
lactozo-pozitiva (descompune lactoza), gram-negativa, oxidazo-negativa, ce apare la microscop in forma
de bastonase. El face parte din grupa enterobacteriilor care traieste ca epifit n tractusul digestiv. n unele
cazuri de dezechilibrare a microflorei intestinale, aceste bacterii pot produce imbolnaviri, printr-o
nmultire masiva sau aparitia unor tulpini toxicogene. Bacteria a fost denumit n 1919 dup numele
bacteriologului germano-austriac Theodor Escherich, cel care a descoperit-o. Bacteriile E. coli nu sunt
intotdeauna limitate la intestin, si abilitatea lor de a supravietui pentru perioade scurte de timp in afara
corpului ce le face un organism-indicator ideal pentru a testa probe de mediu de contaminare fecala.
Bacteria poate fi, de asemenea, cultivata cu usurinta si genetica sa este relativ simpla si usor de manipulat
printr-un proces mutagenic, facandu-l unul dintre cele mai bine studiate organisme procariote model, si o
specie importanta n domeniul biotehnologiei si microbiologie.
Klebsiella este o bacterie intalnita in pediatrie, poate determina infectii urinare severe sau mai
putin grave in functie de imunitate. O infectie urinara cu acest microb trebuie tratata conform
antibiogramei, trebuie repetata uroculturi lunar, trebuie cautat un substrat malformativ al aparatului urinar.
Nu se transmite in familie si necesita o igiena riguroasa.
Staphylococcus saprophyticus este o bacterie de tipul Staphylococcus, care este deseori implicata
in infectiile tractului urinar. Acest organism este rareori intalnit la oamenii sanatosi dar destul de des
intalnit la animale i cadravrele lor. Este implicat n 5-10% n infectiile tractului urinar.

2.2 Patogenie
In cele mai multe cazuri ale ITU bacteriile care colonizeaza tracturile urinare provin din flora
bacteriana fecala. Acestea colonizeaza mai intai perineul apoi prin uretra reusesc sa ajunga in vezica
urinara. In cazul baietilor bacteriile pot provenii si din flora acumulata sub preput. Daca bacteriile
ascensioneaza din vezica spre rinichi poate survenii pielonefrita. [1]
Bacteria E. coli are anumiti factori de virulenta, acesti factori reprezentand proprietati specifice
bacteriei si au rolul de a intensifica invazitatea lor. Specifice bacteriei E. coli sunt fimbriile, localizate pe
suprafata membranei celulare si ajuta la aderenta bacteriana fata de celulele uroepiteliale. In momentul in
care microorganismul adera prin fimbrii la celulele uroepiteliale, rinichi sau caile urinare au raspuns
inflamator datorat secretiei de cytokine sau chemokine. Aceste secretii vor fi prezente si in urina copiilor,
fapt ce va ajuta la diagnosticarea clinica a cazurilor de ITU. Pe langa raspunsul inflamator pe care il are
organismul la activitatea bacteriilor acesta are si un raspuns immunologic, reprezentat in prima faza de
neutrofile care sunt mobilizate tocmai de acele citokine secretate in timpul raspunsului inflamator.

2.3 Clasificarea infectiilor urinare


O buna clasificare a infectiilor urinare se face in functie de localizarea lor, astfel ca vom impartii
infectiile de tract urinar in doua mari categorii:
- Infectii de tract urinar superior
- Infectii de trac urinar inferior
Infectiile de tract urinar superior: Asa cum s-a precizat majoritatea in infectiilor de tract urinar au
un traiect ascendent. Putem vorbii de infectia de tract urinar superior in momentul in care bacteriile
ascensioneaza de la vezica urinara catre rinichi. Bacteriile ajunse in rinichi pot da diverse afectiuni, cele
mai frecvente fiind pielonefritele acute pielonefrita cronica, abcesul renal si abcesul perirenal.
Pielonefrita acuta este infectia de tract urinar superior localizata mai exact la nivelul calicelor
sau chiar si a parenchimului renal [3]. Survine ca urmare a unei colonizari cu E. coli in marea majoritate a
cazurilor, dar poate fi data si de bacterii ca Proteus. Debutul acestei afectiuni este brusc insotit de frisoane
si febra, dureri in loja renala, stare de rau generala, mictiuni frecvente si disurie (stare de usturime in
mictiune). Evolutia pielonefritei acute poate fi una grava ducand chiar si la soc septic deseori fatal daca
afectiunea nu este tratata. Apare deseori la sexul feminin, datorita comformatiei anatomice a aparatului
urinar. Are ca factori de risc golirea incompletsa a vezicii urinare, refluxul vezico-ureteral. Deseori
pielonefrita apare prin refluxul vezico-ureteral in momentul in care modul de intrare a ureterelor in vezica
urinara este perturbat. Aparand refluxul vezico-ureteral bacteriile urca din vezica pana la nivelul calicelor
sau a parenchimului renal si pot produce aparitia pielonefritei. Diagnosticul pielonefritei acute consta in
examenul clinic. La palpare se observa rinichii mariti in volum, cu sensibilitate la nivelul lojelor renale.
Punctele ureterale superior si mijlociu pot fi dureroase, unghiul costo vertebral la fel producand durere. La
percutie, semnul Giordano este pozitiv diagnosticului de pielonefrita acuta. Examenele paraclinice constau
in hemoleucograma, analize de VSH, investigare urinei, etc. Hemoleucograma poate indica leucocitoza cu
neutrofile. In cazul pielonefritei VSH este crescut, la fel si fibrinogenul, proteina c reactiva, etc. Urina va
prezenta cresteri tranzitorii a ureei, creatininei si acidului uric. La toate aceste investigatii se mai adauga
ecografia renala ce va exclude o eventuala malformatie renala ce a favorizat aparitia infectiei, radiografia
renala simpla ce ajuta sa ne dam seama de marirea in volum a umbrei renale. In diagnosticul diferential se
pot lua in calcul urmatoarele afectiuni: apendicita, sarcina ectopica, diverticulita, chistul ovarian
complicat, boala inflamatorie pelvina, infectii urinare joase. Tratamentul initial se face neaprat cu
spitalizare daca copilul prezinta febra inalta, deshidratare si o stare de rau generala. Daca starea generala
se imbunatateste se poate trece la un tratament ambulator. Antibioticoterapia se incepe dupa recoltarea
6

uroculturii si a hemoculturii. Antibioticele cele mai frecvent utilizate sunt cele cu spctrul larg ce au o
concentrare buna in urina. Acestea se vor administra per os sau intravenos in functie de toleranta digestiva
a pacientului. Pentru tratarea pielonefritei acute usoare se folosesc ca medicamente: ciprofloxacina,
augmentin, norfloxacin. In cazul pielonefritei severe pacientul va fi internat, iar antibioticele vor fi
administrate intravenos. Se utilizeaza deseori asocierea a doua antibiotice, spre exemplu ampicilina cu
chinolone sau aminopeniciline cu aminoglicozide. Printre antibioticele care trateaza pielonefrita severa se
numara si ampicilina, ceftriaxona, ciprofloxacina, gentamicina si multe altele.
Pielonefrita cronica se caracterizeaza prin inflamatia renala cronica si fibroza renala. Aceasta
este determinata deseori de infectii urinare recurente sau persistente. Poate aparea de la infectiile urinare
survenite in copilarie cand rinichii sunt inca insuficienti dezvoltati. Boala mai poate surveni autnci cand
urina infectata ajunge la parenchimul renal prin reflux vezico-ureteral. Printre factorii de risc se numara
sexul feminin la fel ca si in cauzl pielonefritei acute. Predispozitia sexului feminin este deterniata de
confomatiile anatomice ale sistemului urinar. Sarcina, factorii genetici, factorii bacterieni, varsta tanara,
disfunctia neurologica a vezicii urinare, reprezinta deasemenea factori de risc pentru pielonefrita cronica.
De obicei aceasta boala este asimptomatica daca infectia acuta lipseste, insa in antecedente se indentifica
factori de risc precum: recurenta infectiilor urinare cu stare febrila, infectii de tract urinar in copilarie,
vezica neurogena si refluxul veico-ureteral. Diagnosticul se pune luand in considerare simptomatologiile
bolii, examenul clinic si examenel paraclinice. Pacientii cu pielonefrita cronica nu au modificari clinice in
stadiile initiale sau prezinta simptome necaracteristice unei pielonefrite cronice. Indentificarea unei
hipertensiuni arteriale, cresterea nesatisfacatoare a copiluli mic la care se asociaza durere la nivelul
flancurilor pot fi semne de intrebare pentru clinician. Examenele paraclinice constau in examinarea urinei
ce va indica leucocitourie, hematurie, proteinurie in cazul in care apare afectarea glomerulara. Radiografia
renala simpla poate indentifica prezenta litiazei renale. Ecografia renala ce vizualizeaza rinichii mici, cu o
corticala subtire, uneori cu prezente de calcificari sau abcese renale, indicele parenchimatos este redus,
calicele sunt mici. Urografia intravenoasa se numara si ea printre examinarile paraclinice. Aceasta odserva
sistemul parenchimatos deformat cu un cortex subtire. Cistouretrografia mictionala indentifica cel mai
frecvent refluxul vezico-ureteral. CT scanul este indicat in cazul in care diagnosticul nu este cert sau la
cazurile la care sunt prezente si complicatii majore. Complicatiile pielonefritei cornice sunt: proteinuria,
glomeruloscleroza focala, afectarea progresiva a parenchimului renal cu evolutie spre boala renala
cronica, stadiul terminal, pielonefrita xantogranulomatoasa pentru care se face si diagnostic diferential cu
cancerul renal. Tratamentul pielonefritei cronice va urmari eradicarea infectiei, daca aceasta este prezenta,
si corectarea cauzei ce a determinat aparitia pielonefritei cronice. Leziunile renale ce se instaleaza
consecutiv pielonefritei cronice sunt ireversibile. Importanta este preventia aparitiei acestora prin
indentificarea precoce a refluxului vezico-ureteral si tratarea lui, administrarea de antibiotic pe o pelicula
lunga de timp, pana la corectarea chirurgicala a refluxului, dezobstructia imediata a cailor urinare in cazul
de obstructii prin litiaza. Instalarea unei hipertensiuni arteriale datorita pielonefritei cornice indica uneori
chiar nefroctomia. Evolutia tardiva este spre boala cronica renala, apoi spre insuficienta renala cornica, ce
va necesita hemodializa sau transplant. Administrarea unui tratament adecvat va stopa evolutia spre
insuficienta renala cornica. Majoritatea bolnavilor cu pielonefrita cronica dezvolta cicatrici la nivelul
parenchimului renal cu atrofie renala. Daca este afectat un singur rinichi, evolutia este buna pe cand in
cazurile in care sunt afectati ambii rinichi prognosticul este deseori prost.
Pielonefrita emfizematoasa reprezinta necroza severa a parenchimui renal cauzand forme grave
de gaz in sistemele colectoare. Este frecventa la persoanele cu diabet, iar tabloul clinic este similar cu cel
al pielonefritei acute. Totusi evolutia poate fi severa si amenintatoare vietii daca boala nu este recunoscuta
la timp si trata adecvata. Aceasta boala este rapid progresiva. Rata de aparitie a acestei boli este de doua
ori mai mare la sexul feminin decat la sexul masculin, iar rata de mortalitate poate ajunge si la 80%.
Principalii factori de risc sunt uropatia obstructiva, litiaza urinara, stenoza caliceala si neoplasmele.
Simptoamele bolii sunt febra, frisoane, dureri in flanc, letargie si conuzie. Deseori in cazul acestei boli
poate aparea si socul septicemic. Diagnosticul bolii se face prin studii de laborator, imagistice si prin
7

diagnostic diferential. Studiile de laborator constau in analiza leucotitelor din sange ce vor avea o deviere
de la normal, pacientii prezinta deasemenea si piurie, urina infectata si trombocitopenie. Creatinina
ridicata si hemocultura pozitiva sunt si ele semne de diagnostic pentru pielonefrita emfizematoasa.
Studiile imagistice in diagnosticul pielonefritei emfizematoase sunt reprezentate de radiografia care poate
indentifica cele 3 stadii ale bolii in functie de localizarea gazului format. Sonograma renala arata zone
inalt echogene cu umbre murdare si prezenta fluidului perinefric. Scanarea CT reprezinta testul definitiv,
pe scanare aparand gazul format sub forma unor semilune in zona perinefrica. Diagnosticul diferential se
face fata de perforatia retroperitoneala a viscerelor abdominale, abcesul de psoas cu organisme formatoare
de gaz, reflux de aer din vezica, fistule bronhorenale, enterorenale, cutaneorenale. Tratamentul consta in
hidratarea promta, resuscitare lichidiana si tratamentul cu antibiotice sistemice. Initial tratamentul
antibiotic este reprezentat de ampicilina, gentamicina si metronidazol intravenoase si este administrata
pana cand sensibilitatea prin cultura este disponibila. Terapia chirurgicala este tratamentul de electie in
majoritatea cazurilor. Nefrectomia se practica cu o incizie in flanc retroperitoneala pentru a evitaa
contaminarea peritoneala. Aceasta tehnica poate fi asociata cu hemoragii semnificative si lezarea
structurilor adiacente. Pacientii cu aceasta boala necestia tratament medical agresiv si interventie
chirurgicala promta. Cazurile cu gaz in sistemele colectoare ncesita tratament antibiotic si drenaj. Desi
interventia prin nefrectomie da cel mai bun prognostic trebuie oferita si optiunea tratamentului
conservator.
Pielonefrita xatogranulomatoasa, reprezinta o infectie renala cronica severa, care poate duce
progresiv la distrugerea parenchimului renal. Rinichii au aspect de masa tumorala, sunt greu de diferentiat
imagistic si intraoperator de o tumora renala. Este o boala data in general de infectiile cu Proteus, rar de E.
Coli. Un alt factor de risc in constituie si obstructia urinara data cel mai frecvent de litiaza renala. Celulele
xantomatoase sunt cele incarcate cu lipide si sunt dispuse in jurul abceselor parenchimatoase. Rinichii
sunt mult mariti in volum cu parenchim inlocuit de noduli galbui si granulatii pericaliceale. Boala este
data si de istoricul vechi de infectii urinare sau de litiaze renale. Simptomele include durere renala, febra si
stare generala alterata. Examenul clinic consta in palparea zonei lombare si depisatarea unei mase
tumorale. Examinarile paraclinice include ecografia in care se poate vedea volumul marit al rinichilor si
aspectul lor de masa tumorala, granuloame xantomatoase, litiaza renala. CT-ul ajuta si el la depisatarea
bolii. Se paote observa usor marirea rinichilor, functia slaba, clacefierile centrale, parenchimul renal
diminuat cu zone hipodense, extensia in tesuturile de vecinatate, ganglionii limfatici mariti reactiv. O
caracteristiva importanta a acestei boli este ca nu capteaza substanta de contrast si asa poate fi diferentiata
de tumora grawitz care consta in cancer de parenchim renal. Observatiile la diagnosticarea bolii trebuie
neaparat precizate pentru a nu se confunda. Celulele xantomatoase pot fi foarte usor confundate cu
celulele renale clare din tumora grawitz. Inflamatia cronica se poate asocia cu carcinomul tranzitional
pielo-caliceal. Tratamentul acestei boli include administrarea de antibiotice pe termn lung astfel se paote
eradica infectia. Indicatiile spre nefrectomie se fac pentru a nu exclude malignitatea.
Abcesul renal se caracterizeaza ca si acumularea de puroi la nivelul parenchimului renal,
secundar unei infectii de tract urinar ajunsa la rinichi prin reflux vezico-ureteral sau chiar prin flux
sanguin. Abcesul renal se poate localiza in corticala renala, medulara sau chiar si in pelvisul renal. Atat
abcesul renal cortical cat si cel medular sunt numite abcese intraparenchimale. Aceste abcese se pot marii
in volum daca nu sunt tratate repede, ajungand in unele cazuri pana la capsula renala pe care deseori
reuseste sa o perforeze si astfel apare ca si complicatie secundara abcesul perirenal. Abcesul renal
parenchimatos are o incidenta de 1-10 cazuri la 10.000 de internari in statele unite, abcesul perirenal fiind
de doua ori mai mare. Datorita diagnosticarii precoce a abcesului renal, acesta nu mai ajunge sa se
complice si sa perforeze capsula renala. Rata de mortalitate a abcesului intraparenchimatos renal este de
1,5-15%. 75% dintre abcesele renale corticale afecteaza sexul masculin pe cand rata aparitiei de abces
renal medular este egala atat la sexul masculin cat si la sexul feminin. Abcesul renal are ca factori de risc
infectiile recurente de tract urinar. 66% dintree pacientii cu abces renal au o infectie de tract rinar
recurenta sau recidivanta in antecedente, cele mai frecvente recurente fiind date de bacteriile gramm8

negative. Alti factori de risc sunt calculii renali. Acestia sunt prezenti la aproximativ 30% din pacientii
care dezvolta un abces renal. Deseori cand infectiile care ajung pana la calculii renali, incep sa provoace si
nefrolitiaza. Formarea calculilor renali poate fi data de infectii de tract urinar netratate cu bacterii
producatoare de ureaza precum Proteus, Pseudomonas si Klebsiella. In prezenta unui calcul renal la
nivelul caruia se insamanteaza bacteriile, ascensiunea infectiei catre parenchimul renal este semnificativ
usurata. Interventiile clinice la nivelul tractului genito-urinar precum ureteroscopia sau endopilotomia pot
cauza obstructii ureterale. Refluxul vezico-ureteral este deasemenea un factor de risc pentru abcesul renal,
fiind perturbata jonctiunea anatomica dintre vezica si uretere. Pacientii cu diabet zaharat sau cu vezica
neurogena au un risc crescut de a suferii un abces renal. Diabetul zaharat duce la dezolatarea unui abces
renal prin intermediul producerii de cistopatie sau neuropatie diabetica si prin slabirea sistemului imun. In
general pacientii cu diabet dezvolta mai degraba pielonefrita emfizematoaza cu bacterii fermentatoare de
lactoza. Din cauza aceasta se poate indentifica prin testarea urinii, pielonefrita emfizematoasa provocand
pneumaturie. Aceasta afectiune poate aparea si secundar unei pielonefrite acute [4].
Abcesul perirenal este o colectie de puroi, material nectrotic si detritusuri celulare la nivel
perirenal. Nivelul perirenal este descris ca fiind spatiul dintre capsula renala si fascia Gerota, aceasta din
urma invelit rinichiul in totalitate. Apare deseori ca si complicatie a infectiilor de tract urinar superior mai
ales daca pacientul a suferit initial de pielonefrita obstructiva [4]. Datorita faptului ca abcesul perirenal are
o morbiditate si mortalitate inalta este foarte important ca diagnosticul sa fie pus foarte repede si
tratamentul sa inceapa cat mai curand de la diagnosticare. Simptomele care indica abcesul perirenal sunt
durerile abdominale sau in flanc, febra si bolile cronice ca diabetul zaharat sau vezica neurogena.
Infectiile de tract urinar inferior: Ele sunt cauzate ca urmare a colonizarii bacteriene a vezici
urinare fara ascensionare catre rinichi. Deobicei infectiile de tract urinar inferior se numesc cistite si pot fi
de mai multe feluri: cistita bacteriana acuta, cronica, hemoragica, eozinofilica sau interstitiala.
Cistita bacteriana acuta se caracterizeaza prin inflamatia acuta a mucoasei vezicala ca urmare a
colonizarii cu bacteria E.coli in cele mai multe cazuri. Se manifesta prin absenta febrei, dureri abdominale,
disurie, mictiuni imperioase si urina cu miros neplacut. Cistita bacteriana debuteaza in general atunci cand
bacteriile patrund in tractul urinar prin uretra, de aici bacteriile se fixeaza pe peretele mucos al vezicii
urinare si incep sa se multiplice. Aderarea lor la mucoasa vezicii produce un raspuns inflamator al
organismului. Sunt foarte frecvente la diabetici, la femelile tinere in perioada de activitate sexuala si la
gravide. In acest ultim caz cistita se poate afla la originea unor contractii uterine ce pot declansa o nastere
prematura. Printre factorii de risc se numara si disfunctiile de evacuare a urinei din vezica datorita unor
obstacole ce impiedica eliminarea normala a urinei precum ingustarea sau un diverticul al ureterei sau
prezenta unor calculi vezicali sau o tumora a vezicii. Relatiile sexuale se pot afla la originea inoculturii din
vagin, dar si femeile fara activitate sexuala pot fi afectate de infectii ale tractului urinar inferior. In cazul
barbatilor se poate mentiona ca evacuarea deficitara a urinei poate fi cauza si de un adenom de prostata.
Durerile intense sub forma de arsuri in momentul mictiunii, nevoia imperioasa de a urina cu emisia unei
cantitati mici de urina, polakiurie, senzatia de plenitutide vezicala, urina cu miros urat sau ce contine
puroi, hematuria, toate acestea sunt simptome ale cistiteai bacteriene acute. La copii pe langa simptomele
obisnuite ale cistitei se pot adauga si episoadele de enurezie, emisia de urina in timpul noptii. Sexul
feminin este mai frecvent afectat decat cel masculin. Peste 20% din femei sufera cel putin o data infectii
urinare in timpul vietii. Uretra femeilor este mai scurta decat cea a barbatilor, facilitand astfel accesul
bacteriilor la vezica urinara. Incidenta infectiilor urinare este in special mai mare la femeile cu activitate
sexuala, deoarece aceasta favoreaza patrunderea bacteriilor in uretra. Modificarile hormonale din timpul
nasterii pot fi si ele cauze ale unor infectii de tract urinar inferior precum citstita bacteriana acuta.
Deasemenea si metoda contraceptiva bazata pe diafragme cresc considerent riscul de infectii urinare.
Modificari ale sistemului imunitar pot surveni in afectiuni precum diabetul, iar aceste modificari ale
sistemului imunitar sunt factor de risc pentru cistitele bacteriene acute. Trebuie mentionat ca si utilizarea
unui cateter vezical pe o durata de timp mare creste riscul de a dezvolta o infectie urinara. Aceste catetere
9

vezicale sunt necesare pacientilor cu boli cronice sau la varstnici. Aceasta boala in absenta unui tratament
adecvat poate evolua intr-o afectiune a cailor urinare si a rinichilor. Evolutia lor este foarte favorabila in
24-48 de ore. Exista situatia unor cistite recidivante, peste 4-5 pe an, iar atunci este necesara instituirea
unui tratament prelungit insotit de o profilaxie. In acest scop sunt efectuate examene complementare, in
special o urocultura sau o urografie intravenoasa. Tratamentul este unul bazat pe antiobiotice in general.
Sub actiunea antibioticelor simptomele dispar in catea zile de la inceperea tratamentului. Este necesara
continuarea tratamentului cu antibiotice inca 3-4 zile pana la o samptamana uneori depinzand de
severitatea bolii, pentu a preveni ricidivarea si pentru a fi sigura eradicarea completa a infectiei. In cazul
infectiilor recurente tratamentul antibiotic va fi de durata mai lunga. La unele femei administrarea unei
singure doze de antibiotic dupa un raport sexual s-a dovedit a fi eficienta. Cistita bacteriana acuta poate fi
prevenita cu ajutorul unor masuri simple precum consumul de lichide, mai mult de 2 litrii pe zi, mictiuni
frecvente, fara intarzierea lor prea mult, evitarea unei igiene intime agresive, utilizarea unui sapun delicat
pentru a nu modifica flora bacteriana vaginala, efectuarea unei mictiuni dupa fiecare raport sexual si
evitarea utilizarii in zona genitala a produselor de igiena feminina ce pot irita uretra.
Cistita bacteriana cronica este afectiunea data de cele mai multe ori de cistitele acute recurente.
Prin recidivarea repetata a bacteriei cauzante de cistite acute se vor petrece complicatii ale acestei
afectiuni ducand pana la cistite cronice. Cistita cronica produce la fel ca si cea acuta inflamatia mucoasei
vezicii urinare dar produce in plus si o bacteriurie permanenta sau episodica. In inflamatiile cronice ale
vezicii urinare este afectat tot peretele vezical. Simptomatologia este una foarte variabila. Poate da
polachiurie suportabila si episoade frecvente de cistita acuta severa. Poate fi diagnosticata usor prin
utilizarea unor metode imagistice precum ecografia, cistoscopie. Tratamentul acestei boli se paote face
prin prfilaxie antibiotica in doze mici pe termen lung.
Cistita hemoragica este cistita asociata cu hematurie si poate fi cauza de infectii virale,
chimioterapie, radiatii.
Cistita eozinofilica este o forma rara de cistita dar care este descrisa ocazional si la copii.
Simptomele sun similare ca si la cistitele bacteriene dar se noteaza hematuria si dilatatia ureterala, precum
si defecte de umplere in vezica cauzate de mase inflamate cu eozinofile.
Cistita interstitiala se caracterizeaza prin simptome iritative precum disurie mictiuni imperioase,
dureri vezicale si pelviene ameliorate prin evacuare vezicala. Uroculturile sunt negative [2]. Aceasta boala
se caracterizeaza prin afectiunea inflamatorie cronica a peretelui si fibrozarea acestuia rezultand reducerea
capacitatii vezicale adica vezica mica. Are ca si complicatii majore cistita interstitiala ulcerativa si
noonulcerata. Se paote asocia cu boli autoimune si mai poate fi provocata si de reactiile alergice suferita
de organism. Alti factori de risc sunt obstructia vasculara sau limfatica, factori neurogeni si hormonali.
Diagnosticul se face prin excludere, bazandu-ne pe simptomatologie si evaluarea urologica inclusiv
cistoscopie. Tratamentul aceste boli are o eficacitate slaba si este bazat pe administrarea de steroizi cu
administrare sistemica. In caz de simptomatologie severa si recurge la cistectomie plus substitutie vezicala
sau derivatie urinara.

2.4 Manifestari clinice generale


Manifestarile clinice variaza cu varsta, locul infectiei in tractul urinar si severitatea infectiei. [1]
Manifestarile clinice sunt foarte diferite depinzand de felul infectiei urinare. Pentru o mai buna intelegere
vom impartii infectiile urinare in cele febrile sau pielonefritele acute si non-febrile sau cistite.
ITU febrile (pielonefrita acuta) este cea mai comuna la sugarii care au febra fara o localizare certa.
Pe langa febra inexplicabila sugarul mai prezinta si hipotensiune, soc, icter, varsaturi, diaree, acidoza
metabolica si iritabilitate. La copil se inregistreaza febra , frisoane, disurie, mictiuni imperioase. Acestia
prezinta si dureri abdominal si in unghiul costo-vertebral. In anumite cazuri dupa o pielonefrita poate
10

surveni si un abces renal de la care pacientul poate dezvlota nefrita lobara acuta, manifestarile clinice fiind
identice cu cele pentru pielonefrita. La copilul de vrst mic, cel mai important semn este febra, care
poate depi 38 de grade Celsius, ajungnd pn la 39 de grade. n plus, infec ia de tract urinar la copii
include o serie de alte semne nespecifice cum ar fi lipsa apetitului, vrsturile, uneori scaunele diareice i
aspectul de copil bolnav. La copilul mare semnele sunt pu in diferite, pentru c de cele mai multe ori
precolarii se confrunt cu urinri frecvente, usturimi la urinat, urin tulbure i urt mirositoare. Mai mult
dect att, copiii mari pot avea sngerri mic ionale i chiar incontinen urinar.
ITU non-febrila, denumita si cistita, este mai frecventa la fete decat la baieti. Se inregistreaza o
durere abdominal inferioara, disurie, mictiune imperioasa, iar urina are un miros neplacut. Un alt aspect al
acestor infetii urinare este hematurina care a fost depistata la 26% din cazurile de cistita bacteriana mai
ales a celei cu E. coli. Cistita hemoragica poate fi asociata cu hematurie macroscopica si poate fi cauzata
de infectii virale, chimioterapie sau radiatii. [1] Deobicei hematuria microscopica trece in timp fara
tratament sau doar cu tratamentul pentru cistita bacteriana acuta, dar daca hematuria microscopica persista
intr-un timp indelungat aceasta trebuie depistata si diagnosticata ca si cistita hemoragica. Acesata fiind o
complicatie a cistitei bacteriene, mai ales a celor date de bacteriile e.coli, specialistul trebuie sa elimine
alte cauze posibile ce dau hematurie. Daca nu s-au gasit alte cauze se trataeaza medicamentos cistita
bacteriana si implicit si cea hemoragica.
Cistita interstitiala, manifestare clinica caracterizata prin simptome iritative: disurie, mictiuni
imperioase, dureri vezicale si pelviene ameliorate prin evacuarea vezicala. Are ca si complicatii majore
cistita interstitiala ulcerativa si noonulcerata. Se paote asocia cu boli autoimune si mai poate fi provocata
si de reactiile alergice suferita de organism.

2.5 Factorii de risc pentru ITU


Unii copii sunt predispusi la dezvlotarea ITU din cauza unor factori anatomici, functionali si
comportamentali care il fac pe copil susceptibil la aceste infectii si recurenta lor frecventa. Factorii
anatomici sunt variabili in functie de sex.
Sexul feminin este mult mai predispus la aceste infectii, aceasta predispozitie fiind data de
ureterele mai scurte si cu diametrul uretral ingustat. La sexul masculine s-a stabilit ca frecventa infectiilor
urinare este mai mare la nou-nascuti si sugarii necircumcisi. Explicatia pentru aceasta frecventa marita
este posibilitatea de acumulare a unei flore bacteriene sub preputul sugarului. Aceasta flora poate migra
prin uretra pana la nivelul vezici urinare.
Un alt factor de risc pentru ITU este disfunctia evacuatorie. Aceasta este un model anormal de
mictiune chiar si cu caile urinare anatomic normale. [1] Aceasta disfunctie duce la golirea incomplete a
vezicii urinare si drept urmare favorizeaza colinizarea acesteia de catre bacterii. Aceasta disfunctie apare
la copiii care incearca sa retina urina pentru a nu uda lenjeria, sau evita impulsul mictional din cauza
preocuparilor, rezultatul fiind un flux turbulent al urinii sau o golire incompleta a vezicii. Aceste disfunctii
pot survenii inclusiv la copii mai mari care refuza folosirea altor toalete decat cea de acasa.
Obstructiile caiilor urinare pot fi deasemenea cauza unor infectii urinare. Cele mai frecvente sunt
obstructiile de cai urinare joase cum ar fi cea de valva de uretra posterioara.
Refluxul vezico-ureteral reprezinta fluxul urinei dinspre vezica spre uretere si bazinet.
Aranjamentul anatomic al ureterelor si vezici previne acest reflux. Intrarea ureterelor oblic in vezica
urinara si incorporarea lor in submucoasa vezicii ajuta la prevenirea refluxului, dar anumite anomalii ale
acestui aranjament anatomic poate duce la incapacitatea de prevenire a acestui reflux. Avand loc refluxul
vezico-ureteral, bacteriile din vezica urinara sunt transportate de fluxul urinar spre tractul urinar superior.
Astfel organismul este predispus la aparitia pielonefritei. Acest reflux mai reprezinta si cea mai frecventa
anomalie congenital a tractului urinar.
Desi este in curs de investigare se considera ca si grupele de sange sunt un factor de risc al ITU.
Antigenele grupelor sanguine prezenti in celulele organismului inclusive in cele ale uroepiteliului. Aceste
antigene favorizeaza legarea fimbriilor bacteriene de peretele ureterelor si a vezicii urinare.
11

Activitatea sexuala este si ea prezenta printre acesti factori de risc. Este factor frecvent in randul
adolescentilor ce prezinta si goliri incomplete ale vezicii urinare.
Incidenta ITU la sugarii care sunt alimentati natural este mai mica decat aceeasi a sugarilor
alimentati artificial. [1]

2.6 Explorari paraclinice


De foarte multe ori aceast patologie este greu de diagnosticat dac nu se fac ni te examene
absolut obiective pentru o infecie de tract urinar, adic un examen de urin i o urocultur. Dac factorul
de apariie al infeciei de tract urinar este o malforma ie a tractului urinar, atunci aceste malforma ii se
diagnosticheaza cu ajutorul unor investigaii imagistice, radiologice, nefiind suficient numai o ecografie.
Culturile de urin sunt cele care pun corect diagnosticul i care orienteaz medicul asupra germenilor din
tractul urinar.Explorari pentru confirmarea diagnosticului si identificarea microorganismului infectat:
A. Analiza de urina, consta in analizarea aspectului, culorii si mirosului urinii pentru a detecta
ITU. Aspectul turbulent poate indica prezenta ITU pe cand aspectul clar absenta acesteia. Examenul
microscopic al urinei urmareste in special existenta piuriei si a bacteriuriei. Piuria reprezinta prezenta in
urina a unor leucocite neutrofile.
Esteraza leucocitara este prezenta in neutrofile. Ea poate fi detectata in urina cu ajutorul unor
bandelete speciale.
Bacteriuria reprezinta detectarea bacteriilor in urina necentrifugata colorata cu coloratia Gram,
aceasta metoda fiind cu inalta specificitate si o inalta sensibilitate. Cu toate astea este mai putin utilizata in
practica medicala deoarece necesita timp si multa experienta in citirea coloratiei Gram.
Testul nitritilor. Se bazeaza pe faptul ca enzima bacteriana nitrat-reductaza transforma nitratul
urinar in nitrit care poate fi indentificat cu ajutorul unor bandelete. Acest test este efficient doar la 65% din
infectii deoarece nu paote indentificagermeni Gram-pozitivi care sunt lipsiti de nitrat-reductaza.
Urocultura, reprezinta standardul de aur pentru confirmarea diagnosticului de ITU. Rezultatul
investigatiilor microbiologice depinde de calitatea recoltarii si a transportului probelor:
- in conditii obisnuite se va preleva prima urina de dimineata sau la cel putin 4 ore de la ultima
mictiune; inaintea inceperii tratamentului cu antibiotice;
- in situatii de urgenta se poate recolta proba de urina in orice moment pe cererea catre laborator
se va mentiona daca timpul de la ultima mictiune <4h;
- in cazul urmaririi eficientei tratamentului cu antibiotice, se va repeta recoltarea dupa 48-96 ore;
- inaintea recoltarii probei se va face o toaleta locala riguroasa cu apa si sapun;
- proba va fi recoltata din jetul urinar mijlociu, fara a intrerupe fluxul, intr-un recipient steril;
pentru a preveni contaminarea probei, evitati sa atingeti recipientul de zona genitala;
- pentru recoltarea probei la sugari se va utiliza punga pediatrica (conform instructiunilor primite
la receptia laboratorului);
- proba va fi transportata cat mai repede la laborator (in 1-2 ore)3.
B. Alte analize pentru confirmarea diagnosticului de infectie
Leucocitoza, neutrofilia, viteza de sedimentare a hematiilor si proteina C reactiva ridicata sunt
constatari obisnuite ale infectiei renale acute sau pielonefrita. In caz de abces renal, numarul leucocitelor
poate depasi 25-30 de mii/ mm3.[1]
C. Explorari pentru stabilirea bilantului functional
Are ca obiectiv stabilirea consecintelor ITU asupra rinichiului si include teste pentru functia
tubular, teste pentru functia glomerulara si pentru explorarea functional renala globala.
Functia tubular poate fi testata prin explorarea functiei de dilutie si concentratie a urinei. In cazul
ITU acuta se va determina densitatea, concentratia si osmolaritatea urinei. Pe langa acestea se vor face si
12

teste pentru pH-ul urinar, se va doza aciditatea titrabila si vor fi analizati parametric Astrup. Nu in ultimul
rand se fa efectua si o ionograma serica si ionograma urinara.
Functia glomerulara paote fi explorata prin teste de concentratie serica si urinara a ureei,
creatininei si acidului uric.
Functia renala globala poate fi si ea explorata prin teste precum nefrograma radiizotopica. Metoda
se aplica doar in pielonefrita cronica, la cazurile la care se impune o evaluare functionala exacta.[1]

2.7 Explorari imagistice pentru declararea malformatiilor si anomaliilor


anaotmice care pot predispune la ITU
Ecografia abdominal sau ultrasonografia este o metod de diagnostic de mare utilitate folosit cu
succes la ora actual. Ecografia este util n diagnosticarea bolilor care afecteaz organe n care, n mod
obinuit, nu se afl aer- ficat, rinichi, splin, vezic urinar, ovare, prostat, inim etc. Ecografia nu
prezint utilitate n bolile care afecteaza plmnii, creierul sau oasele. Ultrasonografia este obligatorie la
toti copiii cu un tablou clinic de pielonefrita, pentru a exclude anomalii strcuturale urinare [1].
Cistografia mictionala si cistografia radioizotopica este necesara doar acelor fete care au 2 sau
chiar 3 episoade de ITU in tabloul clinic. Aceste explorari evidentiaza refluzul vezico-ureteral la 40 %
dintre pacienti [1]. Cistografia ajuta la determinarea:
-infectii urinare recurente
-examinarea tractului urinar daca au existat traumatisme vezicale
-obstructii sau stenoze ale ureterelor sau uretrei
-incontinenta urinara
-disurie
-cresterea in marime a prostatei
-identificarea tumorilor de vezica urinara
-identificarea reflexului vezicoureteral
Examinarea CT s-a dovedit si ea o metoda utila pentru diagnosticul cicatricilor renale date de
infectiile urinare.

2.8 Tratament
Tratamentul ITU are ca scop eradicarea infectiei acute, prevenirea urosepsisului, profilaxia
recidivelor si reducerea la minimum a sanselor de afectare a parenchimului renal.
Pentru nou-nascutii si sugarii de pana la trei luni tratamentul se efectueaza numai in conditii de
spitalizare. Pentru copii trecuti de varsta de un an se recomanda deasemenea o perioada initiala de
spitalizare daca simpotemele include deshidratare, febra, varsaturi repetate si o stare generala alterata.
Copiii pot fi externati si tratati ambulatoriu, daca starea generala devine buna. Daca starea copilului
permite instituirea unui tratament ambulator de la inceput, parintii trebuie sa recontacteze medicul dupa 48
de ore pentru evaluarea rezultatelor uroculturii si efectuarea unor eventuale ajustari terapeutice [1].
A.Tratamentul antiinfectios
In principal, pentru selectarea unui tratament antibacterian, medicul specialist are de luat in
considerare urmatoarele:
- bacteria sa fie sensibila la antibioticul respectiv
- medicamentul sa aiba o eliminare urinara inalta
- medicamentul sa fie bine tolerat de pacient
- medicamentul sa aiba o toxicitate cat mai redusa
- medicamentul sa se pastreze la monoterapie
- sa poata sa fie administrat pe cale orala
13

raportul cost/eficienta sa se plaseze in limite rezonabile

Tratamentul initial empiric consta in alegerea tratamentului pe baza cunoasterii sensibilitatii


generale a microorganismelor patogene in comunitatea respectiva. In ziua de azi se estimeaza ca aproape
jumatate din flora patogena este rezistenta la ampicilina si amoxicilina. In consecinta, tratamentul initial
empiric se va face cu cefalosporine [1].
Tratamentul ITU febrila(pielonefrita acuta). Este diferit in functie de varsta pacientului. Pentru
pacienti cu varsta pana in 3 luni se va administra 200mg/kg/zi ampicilina intravenoasa in patru subdoze si
5-7 mg/kg/zi gentamicina in 3 subdoze, pentru infectiile cu bacteriile gram-negativ cat si pentru
streptococul B [1]. Durata tratamentului in pielonefrita este de 14 zile, desi in unele cazuri dupa 24 de ore
de afebrilitate se poate face trecerea la un tratament oral. Dupa 7 zile de tratament se recomanda
efectuarea unei uroculturi de control pentru asigurarea ca urina este sterila. Pentru copiii intre 3 si 24 luni
tratamentul va incepe prin administrarea intravenoasa a unor cefalosporine de generatia a treia. In caz de
alergie la cefalosporine se poate administra gentamicina. Cefalosporinele asociate cu gentamicina sunt
foarte eficiente in infectiile cu Enterobacteriaceae cu exceptia cazurilor de infectii cu Pseudomonas
aeruginosa [1]. In cazul in care infectia cu eterococ realizeaza forme severe de pielonefrita in special la
sugarii, sau in cazul pacientilor imunosupresati, se recomanda administrarea de sancomicina asociata cu
gentamicina. Pentru copii mari si adolescenti tratamentul incepe deasemenea cu cefalosporina
administrata intravenos pentru primele patru zile apoi se administreaza oral cefalosporine de generatia a
treia [1].
Tratamentul cistitelor este unul normal, pentru copiii cu tract urinar anatomic normal, bazat pe
antibiotice administrate pe cale orala. In functie de sensibilitatea germenului la antibiotice se poate folosi
amoxicilina-clavulant sau cefalosporine cu administrare orala.
Tratamentul antibacterian profilactic, se refera la utilizarea tratamentului antibacterian pe o durata
mai lunga de doua luni. Acest timp de tratament trebuie sa tina cont de urmatoarele indicatii:
- pacientii cu primul episod de ITU pana la efectuarea explorarilor imagistice
- pacientii cu reflux vezico-ureteral
- existenta unei staze sau obstructii urinare pana la rezolvarea acestora
- distructie avansata a parenchimui renal
- recurenta frecventa a ITU (2-3/an)
- copiilor mai mici de trei ani cu pielonefrita acuta
Este important sa se administreze toate antibioticele prescrise de medic. Majoritatea pacientilor
incep sa se simta mai bine la scurt timp dupa inceperea tratamentului. Daca tratamentul este intrerupt cand
pacientul se simte mai bine, infectia poate sa reapara. Cand nu se administreaza intreg tratamentul prescris
pot sa apara bacterii rezistente la antibiotice. In acest caz antibioticele sunt mai putin eficiente si infectia
mai greu de tratat. Multe bacterii au devenit rezistente la antibioticele obisnuite folosite impotriva lor.
Acestea se numesc bacterii rezistente la antibiotic. Rezistenta la antibiotice printre bacteriile care duc la
aparitia ITU este intr-o continua crestere in ultimele decenii. Medicul poate incerca diferite antibiotice si
diferite combinatii de antibiotice pentru a gasi medicatia adecvata sa distruga bacteriile care cauzeaza
ITU. Inainte de a incepe tratamentul cu un nou antibiotic, medicul poate lua o proba de urina pentru a
efectua cultura urinara. Rezultatul testelor acestei culturi ajuta in luarea deciziei privind antibioticul ce va
fi folosit in continuare. Daca medicul va prescrie antibiotice, trebuie intrebat daca exista interactiuni ale
medicamentelor, pe care trebuie sa le ai in vedere. De exemplu, unele antibiotice folosite in tratamentul
ITU fac contraceptivele mai putin eficiente. In acest caz medicul va indica o alta metoda contraceptiva.
Antibioticele pot reduce de asemenea si eficienta warfarinei, un anticoagulant care scade riscul de accident
cardiac si cerebral la persoanele cu acest risc.
B. Tratamentul refluxului vezico-ureteral are ca scop prevenirea pielonefritei, lezarea
rinichiului si alte complicatii ale refluxului. Tratamentul medical se bazeaza pe principiul ca refluxul
deseori se rezovla pe parcursul timpului si ca morbiditatea si complicatiile refluxului pot si prevenite fara
14

chirugie. Tratamentul chirugical se bazeaza pe faptul ca, la anumiti copii, refluxul a cauzat sau are un
mare potential de a cauza complicatii si ca eliminarea refluxului va reduce probabilitatea complicatiilor
catre minim. La copii cu reflux, profilaxia antimicrobiana se efectueaza cu aceleasi medicamente ca in
orice caz de ITU. Corectia chirurgicala deschisa se efectueaza cu rezultate foarte bune. Rata succesului de
corectie chirurgicala a refluxului este de 95-98%.
C.Tratamentul adjuvant
In cursul perioadei febrile se recomanda repausul la pat. Regimul dietetic va fi modelat in functie
de toleranta individuala fiind restrictiv lacto-fainos, pe perioada febrila. Aportul de lichide este foarte
important fiind asigurat pe cale orala. Atunci cand copilul prezinta deschidratare prin varsaturi si lipsa de
aport, hidratarea se face prin administrarea perfusabila a necesarului de intretinere. Datorita faptului ca
multi copii ce prezinta ITU au disfunctii evacuatorii vezicale se va face un prgram de evacuare ritmic si
complet a vezicii urinare. Copii care prezinta disurie raspund foarte bine la bai de sezut in apa calda timp
de 20-30 de min de 3-4 ori pe zi. In cazul unor copii cu abces renal sau perirenal este nevoie de drenaj
precutanat sau chirurgical, pe langa terapia cu antibiotice.

2.9 Complicatii ale ITU


A. Cicatricile renale
Pielonefrita acuta are potentialul de a cauza pagube tubulointerstitiale si de a forma cicatrici
renale. Raspusul inflamator al gazdei, leziunea tubulara si ischemia din timpul pielonefritei acute sunt
elemente importante in formarea de cicatrici parenchimale renale. Incidenta cicatricilor renale cronice sunt
prezente intr-un raport de 8-63% din cazurile de ITU febrila. Factorii de risc pentru formarea cicatricilor
renale dupa pielonefrita acuta include:
- Anomalii ale tractului urinar
- Intarzieri in tratamentul pielonefritelor acute de peste 48 de ore
- Pielonefrite acute recurente
Cicatricile renale date de pielonefrite apar de obicei la polii superiori si inferiori ai rinichilor,
posibil din cauza tipului de papile din aceste regiuni. Odata formata, cicatricea nu mai regreseaza, iar
tesutul renal din zona aceea va suferii o pierdere progresiva de volum. Aparitia acesto cicatrici este
influentata si de numarul de episoade de pielonefrita a avut pacientul. 10% din pacienti au prezentat
cicatrici renale dupa un singur episod de pielonefrita, in timp ce pacientii cu patru sau mai multe episoade
au dezvoltat cicatrici in proportie de 50%.
B. Hipertensiune arteriala
Hipertensiunea poate fi consecinta formarii cicatricilor la pacientii care au avut pielonefrita,
deseori in asociere cu refluxul vezico-ureteral sau alte anomalii anatomice. Hipertensiunea apare intr-o
proportie de 6-23% din pacientii care au prezentat cicatrici renale si reflux vezico-ureteral. Hipertensiunea
a fost evidentiata si la pacientii cu istoric de ITU dar fara a prezenta cicatrici parenchimale renale.
C. Boala cronica renala
Urmarirea unui numar semnificativ de copii cu ITU si reflux vezico-ureteral pana la varsta adulta,
pe o perioada de 10-40 de ani, a aratat ca boala cronica renala s-a dezvoltat la 10% din pacienti, iar studiul
terminal al bolii renale survenit la 1,9% din cazuri.

15

2.10 Epidemiologie
Studiile de epidemiologie a infectiilor de tract urinar estimeaza ca ele afecteaza 3,5% din fete si
1% din baieti. Alte studii indica faptul ca riscul global pentru infectiile de tract urinar este de 1-1,8%
pentru baieti si 3,3-7,8% pentru fete. Sexul feminin este mult mai predispus la infectiilede tract urinar din
cauza conformatiei anatomice a sistemului urinar. Uretra lor este mai scurta si mai ingusta favorizand
astfel accesul mult mai usor al bacteriilor din catre uretra la vezica urinara, ajungand in vezica urinara
acestea pot determina infectii de tract urinar inferior sau superior atunci cand ascensioneaza catre uretere
si rinichi.
La baieti in general infectiile de tract urinar apar in primul an de viata, in special in primele trei
luni. Studiile arata ca in aceste trei luni majoritatea infectiilor de tract urinar sunt insotite de bacteremii,
comparativ cu perioadele urmatoare.
De la varsta de 1-2 ani se observa o incidenta foarte crescuta a infectiilor de tract urinar pentru
sexul feminin raportul fiind de 1 la 10 fata de masculi. Fetele in general prezinta prina infectie de tract
urinar pana la varsta de 5 ani, perioada in care copilul este supus educatiei controlului sficterian.

2.11 Riscul recurentei


Dupa primul episod de infectie a tractului urinar ce a avut loc in primul an de viata, riscul de
recurenta este de 18% pentru baieti si 28% la fete. Dupa varsta de un an riscul creste la 32% pentru baieti
si 42% la fete.

2.12 Preventia infectiilor urinare


Pentru a evita o infecie a tractului urinar, copiii trebuie s consume ap i foarte multe lichide,
fiindc numai n felul acesta se asigur un lavaj bun al rinichiului i al vezicii urinare. Al doilea lucru
important n prevenirea unei infecii urinare este legat de disciplinarea mic iunilor. Copiii trebuie s
urineze la fiecare trei-patru ore, indiferent c au senza ia de mic iune sau nu. Alt lucru demn de luat n
seam este igiena care trebuie asigurat att sugarilor ct i copiilor mai mari. n cazul sugarilor scutecele
trebuie schimbate des, iar copiii de vrst mai mare, trebuie nv a i s se tearg corect. Zona genital
trebuie curat din fa n spate, pentru a nu infecta urina cu germeni din flora fecal.
Masuri profilactice la femei si barbati
- consumul crescut de lichide in fiecare zi: acesta determina urinare frecventa, in acest fel
curatand tractul urinar de bacterii
- evitarea abtinerii de a urina
- evitarea constipatiei
- unii oameni considera ca sucul de merisoare si vitamina C previn ITU.
Masuri profilactice la femei
- urinarea dupa actul sexual: aceasta este cea mai buna metoda de a preveni ITU la femei pentru
ca impiedica bacteriile sa ajunga in uretra
- evitarea folosirii diafragmelor si a prezervativelor acoperite cu substante spermicide (care
distrug spermatozoizii) deoarece acestea pot cauza ITU
- schimbarea frecventa a tampoanelor
- evitarea spalaturilor vaginale si a produselor de igiena intima (deodorante): acestea modifica phul local favorizand aparitia ITU.
Masuri profilactice la barbati

16

- mentinerea curata a organului genital (penis) mai ales in cazul in care nu este circumcis (de la
nivelul preputului bacteria poate ajunge la nivelul tractului urinar cauzand infectie).

2.13 Pregatirea pentru consultatia infectiilor urinare


Daca o persoana are semne sau simptome comune ale cistitei, intr-o prima etapa va consulta
medicul de familie sau un medic internist. Dupa o evaluare initiala, pacientul poate fi trimis la un medic
specialist (urolog sau nefrolog). Iata cateva informatii utile legate de consultatia la doctor:
- Se va nota orice fel de simptom, debutul si durata acestuia.
- Se va face o lista care va cuprinde toate informatiile medicale importante, inclusiv orice alte boli si
tratamentul care le insoteste, denumirea oricaror medicamente si suplimente alimentare utilizate.
- Recomandabil ar fi ca in timpul consultatiei sa fie prezent si un membru al familiei sau un prieten
apropiat. Poate fi dificil de absorbit un volum mare de informatii, iar acesta si-ar putea aminti anumite
detalii.
Intrebarile de baza care ar putea fi adresate specialistului, in cazul persoanelor care manifesta
cistita, ar putea fi:
- Care este cauza cea mai probabila a semnelor si simptomelor?
- Mai exista si alte cauze posibile?
- Sunt necesare investigatii pentru confirmarea diagnosticului?
- Ce factori ar fi putut contribui la declansarea cistitei?
- Ce fel de schema de tratament (abordare) este recomandata?
- In cazul in care primul tratament nu functioneaza, care este urmatorul pas?
- Ce masuri se pot lua pentru a reduce riscul de recidiva?
- Ar trebui consultati si alti medici specialisti?
In plus, fata de intrebarile pregatite, nu trebuie sa se ezite sa se ceara orice detaliu in timpul
consultatiei. Medicul ar putea sa solicite pacientului raspuns la oricare din urmatoarele intrebari:
- Care sunt simptomele manifestate?
- Cand au debutat simptomele?
- Aceste semne si simptome s-au mai manifestat si in trecut?
- S-a urmat vreodata tratament pentru o infectie la rinichi sau vezica urinara?
- Cat de sever este disconfortul?
- Printre simptome este inclusa si nevoia imperioasa de a urina?
- Cat de frecvent urinati?
- Simptomele sunt legate de actul urinarii?
- Simptomele includ dureri de spate, febra, scurgeri vaginale?
- Ati urinat cu sange?
- Sunteti activ sexual?
- Utilizati metode contraceptive? Ce fel?
- Contraceptivele pe care le utilizati contin spermicide?
- Sunteti insarcinata?
- Ati fost anterior diagnosticat cu alte afectiuni medicale?
- Ce tratamente ati primit pentru alte afectiuni medicale?
- Ati folosit cateter?
- Ce fel de medicamente utilizati in prezent (inclusiv medicamente eliberate fara prescriptie medicala,
vitamine si suplimente alimentare)?
- Aveti alergie la vreun medicament?

3. Rezultate
17

Infectiile de tract urinar (ITU), asa cum s-a mentionat, sunt infectiile localizate la nivelul tractului
urinar impartindu-se in 2 mari categorii in functie de localizarea lor la nivelul tractului urinar. Infectiile de
tract urinar superior in care bacteriile ascensioneaza din vezica urinara catre uretere si rinichi, si infectiile
urinare de tract urinar inferior cele care nu ascensioneaza catre rinichi, infectia avand ca si localizare
vezica urinara sau uretra.
Infectiile de tract urinar sunt foarte frecvente in randul copiilor dar si la varste mai inaintate.
Jumatate din femei sufera cel putin o infectie de tract urinar in cursul vietii. Majoritatea infectiilor de tract
urinar la copii de orice varsta sunt provocate de bacteriile enterice (Enterobacteriacae) Gram-negative.
Dintre aceste bacterii enterice face parte si Escherichia coli, ea fiind responsabila pentru 80 %, si
Staphylococcus saprophyticus 5-10%, din totalul de infectii urinare la copil. Pe langa Escherichia coli si
Staphylococcus saprophyticus mai sunt prezente si alte bacterii cum ar fi: Proteus, Klepsiella spp, etc. [1]
Bacteria E. coli are anumiti factori de virulenta, acesti factori reprezentand proprietati specifice bacteriei si
au rolul de a intensifica invazitatea lor. Specifice bacteriei E. coli sunt fimbriile, localizate pe suprafata
membranei celulare si ajuta la aderenta bacteriana fata de celulele uroepiteliale. In momentul in care
microorganismul adera prin fimbrii la celulele uroepiteliale, rinichi sau caile urinare au raspuns inflamator
datorat secretiei de cytokine sau chemokine. Aceste secretii vor fi prezente si in urina copiilor, fapt ce va
ajuta la diagnosticarea clinica a cazurilor de ITU. Pe langa raspunsul inflamator pe care il are organismul
la activitatea bacteriilor acesta are si un raspuns immunologic, reprezentat in prima faza de neutrofile care
sunt mobilizate tocmai de acele citokine secretate in timpul raspunsului inflamator.
Asa cum s-a mentionat infectiile de tract urinar sunt impartite in doua mari categorii:
Infectii de tract urinar superior:
- Pielonefrita acuta
- Pielonefrita cronica
- Pielonefrita emfizematoasa
- Pielenoferita xatogranulomatoasa
- Abcesul renal
- Abcesul perirenal
Infectii de tract urinar inferior:
- Cistita bacteriana acuta
- Cistita bacteriana cronica
- Cistita hemoragica
- Cistita interstitiala
- Cistita eozinofilica.
Chiar daca toate aceste infectii sunt impartite in cele doua mari categorii, majoritatea factorilor de
risc sunt comuni pentru aproape toate felurile de infectii ale tractului urinar. Diferentele de constitutie
anatomica a tractului urinar ne face sa putem impartii factorii de risc in functie de sex:
Factori de risc la femeie
Infectiile tractului urinar sunt mai frecvente la femei.
Factorii care cresc riscul ca o femeie sa aiba ITU sunt:
- refluxul vezico-ureteral
- activitatea sexuala, in special in cazul femeilor care folosesc diafragma si substante spermicide; studiile
arata ca o femeie poate sa faca de 3 ori mai frecvent ITU daca partenerul ei sexual foloseste un prezervativ
cu spermicid
- graviditatea: femeia gravida prezinta riscul de a face bacteriurie asimptomatica precum si dezvoltarea
unei infectii simptomatice; de asemenea este crescut si riscul de nastere prematura
- ITU anterioare
18

- folosirea de produse igienice ce contin deodorant


- consumul insuficient de lichide: consumul mare de lichide creste volumul de urina reducand bacteriile
din tractul urinar si vezica
- lipsa estrogenilor permite dezvoltarea bacteriilor ce cauzeaza ITU, favorizand multiplicarea acestora mai
rapid in vagin si uretra; femeile aflate in perioada de premenopauza si cele aflate la menopauza, care nu
iau estrogeni, au risc crescut pentru ITU.
Factori de risc la barbat
Factorii care cresc riscurile ITU la barbat sunt:
- afectiuni ale prostatei: barbatul devine predispus la ITU pe masura ce imbatraneste din cauza
problemelor prostatei, cum ar fi marirea prostatei (hiperplazia benigna de prostata) si prostatitele
- necircumcizia penisului
- sexul anal
- sexul neprotejat cu o femeie cu infectie vaginala
- infectia HIV.
Cateodata barbatii fac infectii de tract urinar fara complicatii. Cel mai frecvent ITU la barbati sunt adesea
legate de problemele prostatei. Acestea le fac mai dificil de tratat. Prezenta unei prostate marite de volum
care se intalneste frecvent la barbatii invarsta reduce posibilitatea organismului de a elimina urina. ITU
repetate indica prezenta unor prostatite, epididimite sau prezenta altor probleme de tract urinar.
Factori de risc comuni (atat la femeie cat si la barbat)
Cativa factori se intalnesc atat la femei cat si la barbati. Acestia includ:
- purtatori de cateter urinar, cum adesea se intampla la adulti varstnici care sunt spitalizati pe termen lung
sau traiesc in unitati de ingrijire
- sondarea creste de asemenea riscul pentru bacteriurie asimptomatica
- litiaza renala (piatra la rinichi) sau alta obstructie a tractului urinar: acestea pot bloca scurgerea urinei,
crescand riscul de infectie bacteriana
- diabetul: persoanele care au diabet zaharat au risc crescut pentru ITU pentru ca sistemul lor imunitar este
afectat, de asemenea glicemia crescuta mult timp altereaza sistemul de filtrare a rinichiului (nefropatie
diabetica)
- probleme de structura ale tractului urinar; acestea pot fi prezente de la nastere sau sa apara mai tarziu in
viata.
Tratamnetul pentru infectiile urinare variaza foarte mult in functie de varsta copiilor sau adultilor,
deoarece infectiile au graviditate diferita, iar dozajul medicamentelor difera de la categorie de varsta la
alta. Tratamentul ITU are ca scop eradicarea infectiei acute, prevenirea urosepsisului, profilaxia
recidivelor si reducerea la minimum a sanselor de afectare a parenchimului renal.
Pentru nou-nascutii si sugarii de pana la trei luni tratamentul se efectueaza numai in conditii de
spitalizare. Pentru copii trecuti de varsta de un an se recomanda deasemenea o perioada initiala de
spitalizare daca simpotemele include deshidratare, febra, varsaturi repetate si o stare generala alterata.
Copiii pot fi externati si tratati ambulatoriu, daca starea generala devine buna. Daca starea copilului
permite instituirea unui tratament ambulator de la inceput, parintii trebuie sa recontacteze medicul dupa 48
de ore pentru evaluarea rezultatelor uroculturii si efectuarea unor eventuale ajustari terapeutice [1].
Complicatiile infectiilor de tract urinar:
- Cicatricile renale
- Hipertensiune arteriala
- Abcesele renale
- Boala cronica renala
19

Infectii de tract urinar fiind foarte comune si foarte obisnuite au si un risc mare de recurenta daca
nu sunt tratate corespunzator si la timp. Dupa primul episod de infectie a tractului urinar ce a avut loc in
primul an de viata, riscul de recurenta este de 18% pentru baieti si 28% la fete. Dupa varsta de un an riscul
creste la 32% pentru baieti si 42% la fete.

4. Concluzii
Asa cum s-a constatat infectiile de tract urinar sunt infectii foarte comune atat la femei cat si la
barbati, sunt usor de diagnosticat si tratamentele sunt simplu de aplicat daca infectiile sunt diagnosticate la
timp. Chiar daca factorii de risc sunt numerosi exista totusi modalitati de prevenire a infectiilor de tract
urinar. O igiena corecta, atat in randul sexului feminin cat si in cel masculin, nu trebuie neglijata deloc.
Totusi trebuie avut grija sa nu fie nici excesiva. Copii sunt foarte predispusi la a face infectii de tract
urinar din cauza evacuarii deficitare a vezici urinare. Preocupati de alte activitati ei amana reflexele de
mictiune si trebuie invatati de catre parinti ca aceste reflexe de mictiune trebuie respectate. Ingerarea de
multe lichide este un tip de preventie foarte bun, deoarece forteaza la mictiui frecvente si evacuarea urinei
nedeficitare din vezica urinara. Chiar daca copii au avut deja cel putin un episod de infectie a tractului
urinar este bine totusi ca metodele de preventie sa fie aplicate si in timpul si dupa vindecarea bolii. Riscul
recurentei este mare asa ca trebuie avut grija chiar daca infectiile au fost tratate. Printre metodele de
preventie se numara si contactarea medicilor de familie pt analize de rutina a uroculturilor, mai ales in
randul copiilor. Infectiile urinare la copii, mai ales cele non-febrile au simptome usoare si sunt usor de
confundat cu alte boli, deaceea se recomanda contactarea medicilor de familie cel putin o data pe an,
pentru analiza uroculturii. La diagnosticarea unei infectii de tract urinar medicul specialist trebuie sa
apeleze la un tratament corespunzator in functie de varsta pacientului, starea lui generala si alegerea unor
medicamente care sa aiba caracteristicile potrivite pentru tratarea infectiei. In randul copiilor trebuie avut
mare grija in momentul in care sunt posibil infectati cu bacterii ce dau infectii urinare. Deobicei primul
semn de infectie este febra. Daca copilul face febra mare si are dificultati in a urina si senzatii de usturime
in momentul urinari, trebuie contactat urgent medicul de familie. Tratamentul se face neaparat
intraspitalicesc daca intervine febra ca prim simptom. Dupa ce starea generala a copilului se imbunatateste
tratamentul se paote continua ambulator, dar va fi necesara contactarea medicului in timp de o luna pentru
verificarea analitica a uroculturi. Daca urocultura este pozitiva se prelungeste tratamentul initial. In
concluzie este bine ca masurile de profilaxie sa fie luate in considerare, iar medicul de familie sa fie
contactat cel putin odata pe an pentru analize de rutina.

20

Bibliografie
1. Nefrologie Pediatrica volumul II, autor: Dr. Radu Spineanu
2. www.romedic.ro
3. www.wikipedia.org
4. www.sfatulmedicului.ro

21

Terminologie medicala
1. Nefrologie = ramura medicinei care se ocupa cu diagnosticul si tratamentul bolilor ce afecteaza rinichii
si tracturile urinare;
2. Patologie = ramura a medicinei care studiaza natura si simptomele bolilor
3. Infectie = patrunderea activa sau pasiva a unor germeni patogeni capabili sa produca raspuns inflamator
4. Homeostazie = proprietatea organismului de a mentine in limite foarte apropiate, constantele mediului
intern
5. Mediu intern = totalitatea lichidelor biologice prezente in organism
6. Tract urinar = totalitatea organelor ce asigura conducerea urinei spre exteriorul corpului
7. Uretere = segmente ale tractului urinar ce leaga rinichii de vezica urinara
8. Uretra = segment al tractului urinar ce conduce urina din vezica in exteriorul organismului
9. Parenchim = tesut animal cu aspect spongios, bogat n vase sangvine, specific organelor glandulare
10. Corticala renala = portiunea periferica a rinichiului formata fin nefroni
11. Medulara renala = portiunea centrala a rinichiului formata din piramidele Malpighi
12. Capsula renala = membrana fibroasa ce inveleste rinichiul la exterior
13. Fascia Gerota = fascia de tesut conjunctiv ce inveleste rinichiul si glandele suprarenale
14. Perirenal = spatiul dintre fascia gerota si capsula renala
15. Perineu = spatiul dintre vezica urinara si organele genitale
16. Nefron = unitatea anatomica si functionala a rinichiului
17. Bacterii enterice = bacterii anaerobe gram-negative care metabolizeaza glucoza la acizi
18. Patogenic = capabil sa produca o boala
19. Proteinurie = prezenta proteinelor in urina
20. Hematurie = prezenta elementolor figurate in urina
21. Polachiurie = urinare frecventa
22. Disurie = eliminare dificila a urinei
23. Mictiune = reflex prin care se elimina urina din vezica urinara
24. Hemoleucograma = analiza de laborator constituind notarea hematiilor si a leucocitelor
25. Urocultura = proba de laborator prin care se cerceteaza cultura microbiana din urina
26. Vezica neurogena = afectiune care apare la nivelul aparatului urinar inferior din cauza leziunii
anatomice a inervatiei centrale sau periferice
27. Carcinom = tumoare maligna constituita din celule epiteliale
28. Adenom = tumoare glandulara beninga, constituita din celule epiteliale
29. reflux vezico-ureteral = tranzitia urinei din vezica urinara spre rinichi datorita unor afectiuni ale vezicii
urinare si/sau uretere
30. Raspuns inflamator = raspuns biologic complex la factori nocivi, cum ar fi microorganisme patogene,
factori iritanti
31. Cistita = boala provocata de o infectie la nivelul unui segment din tractul urinar inferior
32. Acut = cu evolutie rapida
33. Cronic = cu evolutie in timp indelungat
34. Recurenta = care recidiveaza, care revine
35. Profilaxie = ansamblu de masuri medico-sanitare care se iau pentru preventia unor boli
36. Leucociturie = prezenta leucocitelor in urina
37. Calculi renali = formarea unor structuri calcefiate la nivelul parenchimului renal. Pietre la rinichi.
38. Abces = acumularea de puroi la nivelul tesuturilor
39. atrofie renala = boala cronica a rinichilor ce le reduce capacitatea de functionare in timp
40. Cistografie = examen radiologic care permite s fie observate contururile vezicii, capacitatea sa de
evacuare, starea uretrei si buna functionare a vezicii
41. Urografie = urografia intravenoasa este o metoda radiologica de examinare a rinichilor si cailor urinare
42. Trombocitopenie = scaderea numarului total al trombocitelor din sange
22

43. Nefrectomie = extirparea unui rinichi


44. Cistoscopie = examinare a vezicii urinare cu ajutorul unui instrument numit cistoscop
45. Celule xatomatoase = celule ce formeaza o masa utmorala galbena benigna
46. Granulatii pericaliceale = adunare de noduli in jururl calicelor ce dau marirea de volum a rinichilor
47. Pielonefrite = grup de boli date de infectii bacteriene localizate la nivelul tractului urinar superior
48. Acidurie = acidifierea suplimentara a urinei datorita prezentei unor substante cu caracter acid
49. Dializa = tehnica de epurare a anumitor substante continute de lichidele biologice
50. Litiaza renala = bucati de minerale acumulate la nivelul parenchimului renal.

23