Sunteți pe pagina 1din 4

Nationalismul continua sa fie unul din cele mai controversate curente politice ale secolului XX.

Dupa mai bine de doua sute de ani de la aparitia sa, ca miscare politica, ideologia nationalista
exercita o puternica atractie att n tarile cu traditie democratica si liberala, ct si n cele postcomuniste, mai putin obisnuite cu exercitiul parlamentarismului.
Nu exista un fenomen unitar numit nationalism. Este mai corect sa vorbim d 454d33e espre
nationalisme n diferite contexte istorice. Pentru a circumscrie continutul notiunii ct mai precis,
recurgem la cteva definitii care se completeaza reciproc:

"Nationalismul este o stare de spirit care penetreaza larga majoritate a unei populatii; el
recunoaste statul-natiune ca norma ideala de organizare politica si nationalitatea drept sursa
ntregii energii culturale si a bunastarii economice"[1]

"Nationalismul ... este o conditie a mintii, sensibilitatii sau sentimentului unui grup, care
traieste ntr-o arie geografica bine definita, care vorbeste o limba comuna, are o cultura care
exprima aspiratiile natiunii, si este atasat unei traditii comune.si n unele cazuri are o religie
comuna"[2]

"Nationalismul descrie un grup de oameni uniti prin (1) locuirea unui teritoriu comun, (2) o
cultura si mostenire comuna, (3) interese comune n prezent si speranta de a trai mpreuna n
viitor, si (4) o dorinta comuna de a sustine propriul stat"[3]

Nationalismul se refera la "o anumita populatie care mparte un teritoriu comun, o memorie
istorica si mituri comune, o cultura publica, o economie comuna, drepturi legale si ndatoriri
pentru toti membrii ei"[4]

"Nationalismul nseamna recunoasterea unui popor si a nevoii sale de statut, probabil


incluznd statul".
Ca matrice culturala a ideologiei nationaliste, "identitatea colectiva" legitimeaza puterea politica
si mobilizeaza indivizii pentru participarea la viata publica n numele "binelui national".
Termenul de ideologie, n acest caz, se refera la ansamblul de idei regulative ce pot fi regasite,
implicit sau explicit, n diferitele discursuri nationaliste fara sa fie vorba neaparat de o doctrina
sistematica. Ca ideologie, nationalismul este o fuziune de elemente cognitive si expresive
disparate (eroii nationali, lupte istorice, monumente si privelisti naturale, diferite simboluri sacre)
legate de sentimente si aspiratii[5]. Miezul ideologiei nationaliste ar putea fi rezumat n cteva
axiome:
1) Lumea este formata din natiuni, fiecare avnd propriul destin, o istorie si o individualitate
specifica.
2) Natiunea este sursa ntregii puteri politice si sociale si, de aceea, loialitatea fata de natiune
trebuie situata deasupra tuturor celorlalte angajamente individuale.

3) Libertatea si realizarea individuala depinde de identificarea cu natiunea.


4) Natiunile pot fi libere si n siguranta doar daca dreptatea si pacea sunt asigurate n ntreaga
lume.
Aceasta definitie statueaza o ideologie politica si o doctrina culturala. Ea se refera la supozitiile
cele mai generale pe care se construieste retorica nationalista; o analiza aplicata va putea
evidentia consecintele lor n constituirea supozitiilor "relative" la diferite contexte istorice.
Acestea sunt de fapt radacinile filozofice si antropologice ale conceptului de identitate nationala
si pot fi gasite nca n sec.XVIII.
E. J. Hobsbawm se refera la trei faze importante n evolutia nationalismului:
a) 1830-1880, perioada burgheziei liberale si a nationalismului liberal;
b) 1880-1918, perioada de transformare ntr-o miscare conservatoare;
c) 1918-1950, cnd se nregistreaza apogeul nationalismului[6].
ntr-o clasificare adesea vehiculata n lucrarile de specialitate, identificam urmatoarele tipuri de
nationalism: 1. Liberal; 2. Traditional; 3. Civic; 4. Etnic.
Nationalismul liberal (Risorgimento), ale carui radacini pot fi descoperite n Iluminism, este
asociat cu precadere de numele lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) si de idealul sau "umanist
internationalist". Militant de seama pentru unificarea Italiei, el a fost inspiratorul unei miscari de
rasunet, "Tnara Italie", care va culmina cu una internationala, "Tnara Europa". Idealul sau era
al unei Europe unite formata din 11 natiuni independente si suficient de puternice pentru a face
fata imperiului Habsburgic, si care aveau un regim constitutional democratic. Fiecare natiune
trebuia sa fie independenta (deci sa aiba dreptul de auto-determinare) n cadrul unui sistem de
guvernamnt democratic constitutional care sa garanteze drepturile si libertatea indivizilor.
Pentru Mazzini suprema vocatie nsemna devotiunea pentru natiune (expresia unei ordini divine)
care presupunea implicit slujirea "umanitatii" (a armoniei divine). Indivizii si exercitau
libertatea si si realizau misiunea n desavrsirea idealului comun, umanitatea. Acest gen de
nationalism, denumit si romantic-colectivist, era compatibil cu universalismul si
cosmopolitismul liberal. Este ceea ce n literatura de specialitate a fost considerat drept un
nationalism moderat, legitim, corespunznd liberalismului moderat.
Nationalismul traditional (conservator), inspirat de temele culturale ale Romantismului, a aparut
ca o reactie la Revolutia franceza si la rationalismul care ameninta continuitatea si organicitatea
evolutiei istorice. Edmund Burke si Joseph de Maistre vedeau n natiune expresia unei ordini
superioare, a unei comunitati organice, opusa unui "simplu corpus de cetateni egali n drepturi".
n variantele romantice germane (la Schlegel si Novalis), sub influenta ideilor lui Herder si
Fichte, natiunea era expresia "puritatii limbajului, a mitologiei populare si culturale". Se dorea
rentoarcerea la traditiile comunale stravechi, care jucasera un rol esential n nasterea natiunilor.

Cultura comuna, un spirit, vointa sau suflet unic exprimat n limba, mituri, obiceiuri si legi, erau
elementele fundamentale n constituirea natiunilor. Perceput la vremea respectiva ca o forma de
protest mpotriva hegemoniei culturale franceze (Fichte cu Adresa catre Natiunea Germana si
ideea lui Meinecke de Kulturation) n cadrul statelor germane, nationalismul traditionalist, de
inspiratie romantica, este considerat esenta per se a nationalismului. Nu ntmplator sec. XIX
cunoaste un puternic reviriment al culturii populare, al interesului pentru vechile obiceiuri si
traditii. Era o ncercare de afirmare a culturii autentice personificate n popor, care cerea dreptul
la auto-afirmare nationala. Se putea realiza astfel un ideal estetic de stat si o armonie ntre
natiuni, mergnd pna la restaurarea, prin catolicism, a medievalei Respublica Christiana
(Novalis). Forta acestui tip de discurs cultural este semnificativa. Ofera o anumita legitimitate
idealului national de auto-determinare si, n plus, raspunde nevoii de filiatie intelectuala n
constituirea identitatii. Nu ntmplator a fost asociat deseori cu idealurile unei Europe
cosmopolite.
Nationalismul civic este asociat nationalismului liberal pentru ca este ca ncearca sa
mbine principiul auto-determinarii nationale cu cel al auto-determinarii individuale. Particula
"civic" pare sa-i ofere o anumita legitimitate (si superioritate) ntruct sugereaza ca dincolo de
ceea ce ntelegem prin nationalitate, n sens traditional, exista si o comunitate politica. Or,
aceasta implica un set de legi si institutii politice care-i leaga pe membrii comunitatii n jurul
unei autoritati de alt tip dect cea istorica si culturala. Pentru Anthony Smith, modelul "civic" al
natiunii este n primul rnd o conceptie predominant teritoriala. Natiunile poseda teritorii bine
definite care trebuie sa fie "istorice" si "sacre". Un alt element este ideea de patria, "o comunitate
de legi si institutii si o singura vointa politica"[7], care exprima anumite scopuri si interese
politice comune. Aceasta comunitate politica devine substanta egalitatii juridice si a drepturilor
civile si economice. Expresia finala a acestei comunitati este un set de valori si traditii culturale
comune, un set de aspiratii, sentimente si idei care-i leaga pe oameni ntr-un teritoriu istoric.
Asadar, teritoriul istoric, o anumita comunitate si egalitate politico-juridica, plus o cultura civica
sunt, pentru Anthony Smith, "elementele standard ale conceptiei occidentale despre natiune".
Acest tip de nationalism s-a dezvoltat n special n tarile care aveau un teritoriu relativ stabil
( Anglia, Franta) si pentru care problema era o ideologie comuna care sa corespunda nevoii de
unitate nationala. n tarile din estul Europei, unde disputele teritoriale sunt si astazi actuale, s-a
dezvoltat un nationalism care revendica o patrie originara, un tinut initial pierdut pe nedrept de-a
lungul istoriei.
Nationalismul etnic. Prin contrast, nationalismul etnic pune pe primul plan ideea comunitatii de
nastere si a culturii native. Indiferent de locul n care traiesti, esti legat organic, ineluctabil de
comunitatea n care te-ai nascut, descendenta comuna e trasatura esentiala a natiunii "suprafamilie"[8]. Deci comunitatea etnica este trasatura principala a acestui nationalism. n locul
institutiilor si legilor comune actioneaza "vointa poporului" si de aceea mobilizarea populara are
un important rol "moral si retoric". Astfel, ideea de egalitate este nlocuita de modelul culturilor
vernaculare, al traditiilor si obiceiurilor populare, care au creat conceptul unei "comunitati

imaginate": natiunea. De aici si fascinatia pentru miturile istorice, baladele populare despre eroii
anonimi care s-au jertfit pentru binele patriei. Arsenalul ideologic este impresionant si el
valorifica la maximum nevoia de afirmare n numele unui trecut glorios, cu care prezentul nu se
poate compara. Dincolo de deosebirile de continut dintre cele doua tipuri de nationalisme, exista
un element mpartasit n comun: identitatea (culturala) colectiva care constituie miezul ideologiei
nationaliste.
Nationalismul este tratat uneori ca ideologie distincta, alteori ca dimensiune aaltor ideologii.
Deoarece a suscitat si suscita controverse, se subliniaza deseoriambivalenta termenului, facnduse distinctia ntre nationalism "ofensiv" si"defensiv", "democratic" - "antidemocratic",
nationalism - neonationalism si mai alesnationalism - ultranationalism. Ca urmare, mai mult
chiar dect n cazul altorideologii, formula de plural, "nationalisme", apare necesara.
Nationalismul s-a conturat ca ideologie politica n acelasi context postrevolutionar de la sfrsitul
secolului al XVIII-lea si nceputul secolului al XIX-lea. A parcurs patru etape (unii le numesc
"valuri"), fiecare urmnd unor procese revolutionare saucaderii unor imperii.
Dupa Revolutia franceza, n legatura cu sustinerea afirmarii natiunilor si a statelornationale;
Dupa primul razboi mondial, mai nti ca urmare a disparitiei Imperiului austroungar, iar apoi,
dupa marea criza din anii '30, sub forma fascismului;
Dupa al doilea razboi mondial, n conditiile dezagregarii imperiilor coloniale, iarmai apoi n
legatura cu procesul integrarii europene;
Dupa 1989, ca urmare a dezintegrarii "imperiului" sovietic, precum si aconglomeratului iugoslav,
respectiv a extinderii si aprofundarii procesului deintegrare europeana.
Desi deseori se afirma ca, n contextul globalizarii, nationalismul are un caracterdesuet si chiar
periculos, abordarile echilibrate releva si caracterul benefic al unoradintre expresiile sale pentru
cultivarea sau regasirea identitatii unor comunitati,subliniind nsa nocivitatea
ultranationalismului, ca atitudine excesiva, de respingere avalorilor proprii altora.Acelasi spirit
de echilibru obliga la constatarea faptului ca nationalismul siultranationalismul genereaza
controverse nu doar n tarile subdezvoltate, ci si n celedezvoltate, mai cu seama n spatiul
Europei occidentale.