Cap.

29 Born to the purple

First part – blurry

Pășisem în gol, mergând tărăgănat și cu scăpări evidente de echilibru, dar

încercasem totuși să nu par jalnică, așa că m-am străduit să fac față blondei
hotărâte care m-a târâit fără compasiune în jocul ei ciudat către nu știu unde, către
nu știu ce. Încă persista efectul nefericit al sutelor de camere cu care mă atacaseră
la ieșire, reporterii, ca niște hiene flămânde, dar pe care armata de ”luptători” ai
securității Seltzer îi combătuseră cu precizie
și sânge rece. Se pare că domnița
planificase toate cu tact dinainte, și ea, spre
deosebire de mine, știa exact unde și ce îmi
are pregătit.
- Nu pot să cred că s-a ajuns la situația
asta.. se lamenta încruntată, privind în gol
pe geamul mașinii.
- La ce te referi ? intervin intrigată.
Deja nu mă mai uimea condiția mea precară
de a nu ști niciodată pe ce lume mă aflu.
Când va sosi ziua aia cred că va fi datorită
vreunei radiații puternice al unui meteorit
care mi s-a ciocnit în aterizare de cap. Sau
m-am lovit eu de el. Sună mai credibil.
- E groaznic. O adevărată întorsătură neașteptată.. continua să murmure, ignorându-
mă complet.
Nu am mai văzut-o așa de îngândurată de la descoperirea că ultima ei comandă de
rochii a fost încurcată. Și în loc de trei rochii neon a primit două. Ce tragedie.
- Ce anume ? insist debusolată.
Nu eram totuși foarte hotărâtă în ton, nu ceream cu forță un răspuns, poate pentru
că nu eram pregătită pentru un nou val de nefericire, de teamă că nu mai am putere
să îl înfrunt, indiferent ce ar fi fost.
- Dar vom elimina orice ar putea clătina viețile noastre. Cu tact și sânge rece. Ca
întotdeauna.. plănuia cu buzele încordate.
Când am auzit elementul ”sânge” în discursul ei, am simțit cum un val de frisoane
mă cuprinde, și cum fiecare întrebare care poposea în mintea mea se dispersează ca
un fum. Blondă sadică.
- Am ajuns. își îndreaptă atenția brusc spre mine, vorbind pe un ton grav.
Înghit în sec, simultan cu bolidul care frânează furios pe carosabilul încărcat de pașii
înfometați care și începuseră să îl împrejmuiască.
- Ascultă aici, Christine. Pentru nimic, dar nimic din lume,
să nu dai nici o declarație, să nu răspunzi la nimic. Ai
înțeles ? îmi poruncește cu precizie.
Am deschis gura să dau un răspuns, dar vorbele mi-au
fost spulberate de furtuna de afară, de lumini, de
zgomotul asurzitor și zumzăitul deranjant al vocilor
curioase de pretutindeni. Tocmai se deschisese portiera,
și cu ea se terminase dracului și liniștea mea.

...
- Ce..faci ? Unde mă duci ? am spus pe un ton sfios, deloc cel pe care intenționam să
îl folosesc.
Vorbind așa cu siguranță aș fi avut șansa să mă impun și să o înfrunt. Dar în alt
secol.
Galopul întrebărilor indiscrete și intrigante pentru mine, de mai devreme, încă îmi
suna în cap cu un ecou insuportabil: ” Ce relații mai sunt între tine și Robert
Pattinson ? Ați rămas amici ? ”, ” Este adevărat că motivul despărțirii voastre este
legătura amoroasă ținută în secret de ochii tuturor cu actorul Taylor Lautner, care
este și colegul său de platou?”, ” Ce legătură există între tine și proprietarul Heast
Corporation, Gerald Heast ?”, ”El este cel care a determinat ascensiunea ta rapidă în
actorie ?”.
“Nu există nici o relaţie între G. şi domnul acesta. Nici nu se cunosc”. Colleen a
răspuns cu hotărâre la ultima întrebare. Prinsesem ideea. Heast mereu a dorit să fie
în umbră, nu se cunoştea nimic de apropierea dintre noi. Şi ea doar remedia asta.
Curiozități tâmpite, ale unor minți ilustre, la nivelul cărora dacă m-aș coborî, cu
siguranță aș da de petrol. Sună profitabil ? O să mă mai gândesc la asta.
Eram obosită. Mult prea obosită. Atât fizic, efortul de a alerga pe macarale
umblătoare nu e cel mai agreabil totuși, dar, mai ales,
psihic, întrucât multitudinea de evenimente nefericite
recente din viața mea mă doborâseră de data asta. A
pierde atât sprijinul, protecția, oferită de Bred
necondiționat, dar și căldura blândă care mi-a dezmierdat
sufletul înghețat cu atenția și iubirea lui feerică, pe care
Rob mi-a dăruit-o din toată inima, mă făcea să resimt un
gol imens în mine. Deși prea scurt, fiecare moment cu ei a
fost de vis, și plin de intensitate. De ajuns pentru a mă
marca pentru totdeauna.
- Vei afla imediat. îmi răspunde grăbită, fără să se uite la
mine.
Mă exaspera enorm modul ei de a se comporta adesea.
Clar, Colleen era o comandantă autoritară ca și fratele ei.
Genul de oameni care consideră că sunt stăpânii absoluți
peste orice, inclusiv suflete.
- Nu, voi afla acum. o înfrunt mârâind, punând rezistență
mișcărilor cu care mă trăgea după ea cu forță.
Se oprește ca o păpușă războinică, de plastic, încrucișându-și brațele în timp ce
aproape ar fi scos fum pe nări. Bună încercare. Dar nu mă impresiona.
Dacă pentru a mă întoarce în camera mea , între zidurile de unde mă furase, pentru
a reveni cât mai repede la starea nefuncțională, de legumă, din ultimele zile, era
necesar să înfrunt taurul din coridă, o voi face și pe asta. Totul de dragul hibernărilor
constructive.
- Nu e timp de asta acum. mă sfidează pe un ton țâfnos.
Începe să mă împingă cu determinare pe culoarul insuportabil de alb și igienic. Nu
m-am mai putut împotrivi, deoarece senzația neplăcută din jur îmi înăbușea
simțurile.
Mirosul insuportabil de spital mă izbise neiertător din prima clipă în care pășisem
aici. Dar aspectul primitor și deloc palid, cum e în instituțiile de genul, al clădirii în
care intrasem amețită, împinsă pe de o parte, târâtă, pe cealaltă, și mai ales
zdrobită din toate direcțiile, nu îmi trezise semne de întrebare. Trecusem cu un
”Slavă cerului că am scăpat” gândit în sine și peste partea dubioasă a ceea ce nasul
meu îmi trimitea, bazându-mă pe ideea că e el înghețat și nefuncțional, deci, clar, de
neîncredere acum.
Dar nu era așa. Persoanele grăbite din jurul meu nu erau fantome, ci asistente, clar.
Fir-ar, oare e un spital de nebuni ? Trădătoarea.
- Vorbește odată, nu mă mai provoca ! o ameninț mârâind cu furie.
Nici eu nu aveam timp de excesele ei de egocentrism stupid și frustrant, de
persoană ce se consideră singura capabilă să rezolve ceva, și peste modul ei absurd
de a mă dădăci constant ca pe un copil nevinovat și tont.
- Ți-am spus, va veni și momentul în care vei afla. insistă pe un ton rece să mă
sfideze.
Ușor, dar cu rădăcini bine fixate, panica începuse să se instaleze în mine, și locul
prevestitor de nimic bun să mă tortureze cu imaginea ce îmi trimitea gânduri pline
de nenorocire, deloc pozitive.
- Asta e..
- O clinică particulară. confirmă dând simultan din cap și privind cu subînțeles.
Vocea ei stinsă clar nu dădea de gol emoție, sau bucurie. Deci implant cu silicon,
sau orice altă operație estetică a ei erau excluse de pe lista motivelor pentru care ne
aflam aici.
- Dar nu se ştie că cel la care am venit noi e internat aici. S-a acţionat cu mare
discreţie în această situaţie. continuă ideea.
- Adică.. cine ? zic ezitantă.
- Ți-am spus. E vorba despre domnul Heast. continuă oftând să explice.
O tristețe amară se instalează pe chipul meu.
- Ce a pățit ? întreb panicată.
- Un atac vascular.
Am simțit cum mi se taie respirația și stabilitatea picioarelor mă lasă. Nu că mi-ar fi
fost de un real ajutor vreodată.

...

- Kitty ! o tonalitate atât de cunoscută și plină de armonii angelice mă trezește brusc

din transă.
Sau mă introduce în visare ?
- Mel ?! spun confuză și cu o bucurie decolorată de uimire.
Ridic capul cu greu și observ că adormisem cu el pe patul de spital, undeva pe lângă
Gerald. Poziția nefavorabilă și scaunul deloc confortabil mă amorțiseră fără milă, dar
mi-am găsit puterea de a-i sări plină de emoție în brațele firave și fine, care acum
mă strângeau însă cu o forță ce nu credeam că o voi găsi vreodată în ea. Aproape că
am simțit cum îmi trosnesc oasele blocate din cauza modului genial în care căzusem
lată în lupta cu somnul.
- Of, Kitt, Kitt, mi-ai lipsit enorm. îmi șoptește cu un clinchet de Nu înțelegeam ce
minune divină o adusese aici. Dar nu conta. Ea era exact ce aveam eu nevoie
acum : gura proaspătă de aer, luminița menită să mă ajute să ies din întunericul în
care mă înfundam tot mai adânc, fără să realizez măcar.
- Chiar dacă ai fi îngerul menit să mă ghideze către altă existență tot aș muri
împăcată.
- Hei, nu atrage răul. mă mustră în timp ce îmi dă un ghiont ușor.
- Da..ai dreptate..
Plec capul rușinată în timp ce privesc la cel care stătea fără suflu, prizonier al unui
pat apatic.
- E..mai bine. Stabilizat acum. o informez cu un surâs palid.
Îmi răspunde cu un zâmbet copleșitor în timp ce îmi mângâie cu degete ei delicate
mâna.
- Știu. Totul va fi bine. mă încurajează cu tonul duios.
- Dar.. cum de ai venit ?
- M-a înfuriat și întristat enorm ceea ce se petrece în ultima perioadă cu tine. Mi-am
zis să renunț la a mai urla furioasă și a-mi vărsa frustrarea aiurea pe ceilalți din
cauza minciunilor deplorabile și să fac ceva practic, anume să fiu lângă tine.
Un hohot scurt mă cuprinde. Ea trântind obiecte și țipând la cei din jur nu era o
imagine ușor de vizualizat. Dar se pare că și calmitatea întruchipată mai are micile
ei scăpări.
- Plus că am aflat și de domnul Heast. Și el e ..
- O persoană deosebită. continui cu admirație.
Își oprește cuvintele mușcându-și buza ușor, în timp ce își pleacă puţin capul.
- Da.. așa e. confirmă ușor crispată.
Nu i-am înțeles reacția. Pentru o clipă îmi dăduse impresia că dorea să spună cu
totul altceva.
- E un om minunat și un prieten de nădejde. M-a ajutat
mult și nu știu cum aș fi răzbit prin lumea asta tăioasă
fără suportul lui.
- Cu siguranță e.
Îmi dă dreptate surâzând inocent.
Era atât de frumoasă, radia de inocență, de bunătate.
Cine a spus că frumusețea vine din interior mare dreptate
avea. Ea e exemplul cel mai evident.
Avea părul împletit într-o parte într-o coadă lejeră,
copilărească, ochii ei mari, căprui, erau conturați de
genele lungi și negre, iar obrajii rozii accentuau forma
frumoasă a pomeților. Părea o păpuşă de porțelan.
- Pur și simplu m-am săturat de ploaie ! Cole năvăli
deodată.
- Știi, există o nouă chestie.. numită bătut la ușă ..? îi
atrag atenția cu sprânceana ridicată.
Nu părea foarte impresionată. Continua să își scuture cele
câteva șuvițe umede ca un cățel , fără să îmi acorde importanță. De ce nu mă mir ?
Ea, comparată cu Melissa, părea prototipul clar al unei Barbie sau Cindy tipice,
supraaglomerate de strident, de mov, de blond, de lipsă de delicatețe. Mirosea
teribil a plastic și cauciuc, dar mă obișnuisem cu asta. Tipic Colleen.
- Uuu.. Melulina.. se schimonosește râzând ironic. Tu , aici ? Prin ce minune ?
continuă pe același ton superior.
- Am venit să repar ceea ce voi ați distrus cu bună intenție. cea atacată se apără cu
duritate.
Nu am văzut-o niciodată atât de războinică pe Melli. Dar Cole reușise să îmi confirme
încă o dată că poate scoate din sărite și cel mai liniștit suflet prin felul ei deranjant
de a fi.
- Ușurel, zâna bună. blonda ripostează fixând-o cu o privire amenințătoare. Să nu
îndrăznești.
- Hei, ce naiba se întâmplă aici ? intervin intrigată, vizibil amețită de mica lor
dispută.
Oare chiar toată lumea a luat-o razna ?
- Nimic nimic. Doar caractere contrare, ciocniri evidente. blondina clarifică pe un ton
șiret, în timp ce Mel încuviințează dând ușor din cap.
Nu înghițisem însă asta. Povești de genul sună fantasmagoric și irealist. Iar pentru o
dată în viață vroiam să știu pe ce teren mă aflu. Nu păreau însă foarte dispuse să
mă ajute în sensul ăsta.

...
 ” Întunecat de îmbolnăvirea capului suprem,
imperiul Heast se clatină vizibil datorită
acestei nenorociri. Un val de probleme și
gestionarea proastă a celor ce ar trebui să
ducă în continuare compania pe linia de
plutire evident au dus la un declin nefericit.
Directorul adjunct Aus ..”
Am închis cu ciudă televizorul, oftând din
cauza repulsiei care creștea în mine. Mi-am
promis că asta va fi singura și ultima dată
când voi mai asculta tâmpeniile lor. Oricum
asta făcusem în ultima perioadă. Mă
detașasem total de presă, și de mizeriile pe
care le puteau construi.
Era dureros. Acum nu mai era doar norul negru al atacurilor către mine, era și
durerea că cei la care țin sunt distruși fără milă de furia necontrolată a presei. Grijile
nesănătoase privitoare la Gerald, la starea lui, nu erau de ajutor pentru situația mea
din ultimul timp.
Și mai ales peste conștientizarea faptului că nu mai am nici un ajutor, nici un suflet
curat care să mă consoleze. Brendal dispăruse, Robert dispăruse, Kitty dispăruse
odată cu ei. Tragic.
Reușisem totuși, chiar și așa, să trec de perioada lamentărilor și a plânsului istovitor,
iar Mel a jucat un rol esențial, fără îndoială. Și eu eram
uimită de cât de influențabilă și instabilă devenisem.
Dar mă impresionase profund să îl văd așa, palid, fără
vlagă, încărcat cu tuburi și fire.
Domnul Heast fusese suportul meu necondiționat de
când revenisem în Los Angeles. Mi-a oferit un acoperiș
deasupra capului, prin apartamentul din hotelul său ”
Ramada ” , oprise atunci știrea aceea defăimătoare
datorată de indiscreția lui Taylor de la recepție, când a
fost și confruntarea cu un Rob acid și insensibil, mă ajutase enorm în carieră, și mai
ales, îmi acordase încredere, înțelegere, sfaturi părintești. Era o persoană plină de
viață și umor, mereu mă relaxa să vorbesc cu dânsul. Mă apropiasem repede de el,
și atașasem mult și ușor. Felul lui incredibil de a fi făcuse totul mai ușor pentru mine.
Era așa ciudat să mă aflu aici, în locul ăsta care parcă păstra în fiecare colțișor
amprenta lui. Un loc unde am râs copios la dineurile amuzante sau seara, gustând
din ceaiul meu preferat în timp ce el îmi povestea întâmplări comice, ca unui copil.
Oftez și așez în valiză ultima cămaşă pe care trebuia să o duc la spital. În poale
aveam teancul de dosare, acte importante, care erau necesare.
- Hey, ești pregătită ? o voce voioasă mă dezmiardă subit.
Mă întorc blocată și uimirea se instalează pe chipul meu. Aproape orbită de
zâmbetul lui impecabil, reușesc totuși să îmi revin în simțiri.
- Taylor ? spun contrariată.
- În persoană. confirmă cu o grimasă plină de mândrie.
- Cum ai..
- Pile. recunoaște cu un rânjet plin de satisfacție.
Ah. Era imposibil să reușească să intre aici altfel. Totuși..ce căuta el în reședința
Heast ?
- Colleen m-a sunat și m-a rugat să vin aici. Mi-a spus că ai nevoie de mine, că pot fi
de folos. Și ea mi-a facilitat intrarea.
Clar reușise să topească sufletul înghețat al blondei. Altă șansă nu văd. Și totuși, ce
îi acorda atâta influență ei? Încât să poată permită ea accesul într-un loc ca acesta ?
Dubios. Atât de enigmatică, mereu mă lasă perplexă.
Nu înțeleg de ce nu făcuse asta cu Bred. Îl doream cu ardoare lângă mine. Ah. Poate
pentru că m-a părăsit ? Și poate pentru că nici o tipă autoritară ca ea nu îi putea
comanda unui munte de indiferență, unui perete de beton armat ?
În fine. Bine că a făcut și ea ceva omenesc odată. Clar aveam nevoie de un prieten
acum. Iar Taylor..Taylor era mai mult decât ideal în condiția mea sufletească
precară.
- Sper că nu..
Ai venit să îmi scoți ochii şi tu. Nu că nu aș merita, desigur.
- Voi pleca prea repede ? completează pe un ton voios, cu subînțeles. Sigur că nu.
Îi zâmbesc cât pot eu de frumos, privindu-l cu recunoștință.
Vine spre mine, așezându-se cu spontaneitate pe canapea, în timp ce își înconjoară
brațele după talia mea, apropiindu-mă tot mai mult de el și de căldura plăcută care
era emanată de corpul lucrat. Îmi agăț mâinile de gâtul lui , răspunzându-i la
îmbrățișarea care îmi făcea atât bine, și după care râvnisem fără să știu.
- Ce bine că ești aici. recunosc împăcată.
Că nu îmi întorci și tu spatele, mai bine zis.
- Hey, oricând va fi nevoie. Necondiționat. mă asigură cu o voce sigură pe ea, și cu o
grimasă drăgăstoasă.
L-am strâns și mai tare, și pentru un moment parcă i-am simțit inima care stătea să
îi iasă din piept.
- Îmi.. îmi pare rău.. mă scuz rușinată.
- Pentru ?
- Tot noroiul în care te-am băgat involuntar..
- Ah..asta ? Nu e nimic ce mă afectează, G. Doar..
Își pleacă capul și își îndepărtează apropierea, ridicându-se brusc, robotic.
- .. faptul că mi-ai ascuns relația cu Robert. Că m-ai lăsat să îmi fac speranțe în van.
continuă îndurerat și cu un ton frânt.
Nu aveam cum să îi neg asta. Deși nu acum, deși în circumstanțe diferite, Rob
existase în viața mea, și nu aș fi putut vreodată să îi reneg importanța necontenită
pe care a avut-o asupra mea.
- Nu am făcut-o intenționat.. eu.. începusem să mă bâlbâi penibil.
Grozav.
El, sesizându-mi stângăcia, se apropie din nou, mângâindu-mi obrazul cu podul
palmei.
-Nu e nimic. Înțeleg. mă calmează pe un ton blând.
Surâd frumos, plină de recunoștință.
- Ești o persoană aparte Tay. Un prieten adevărat. Îmi ești tare drag. încerc să îl
împac cu un ton frumos și delicat.
- Nu a fost niciodată intenția mea să fiu doar atât. Asta e dureros.
Îmi clarifică oftând, și trimițând prin vorbele lui mii de mustrări și gânduri negre și
neplăcute la adresa mea. Nu mi-am imaginat vreodată că el.. simțea altceva pentru
mine. Că vroia mai mult. Îmi era imposibil de crezut, părea atât de neverosimil.
Poate într-adevăr exagerasem cu joculețele mele stupide. Cam prea mult.
- Eu ..
- Nu ți-ai dat seama ? spune revoltat.
Trebuia? Oh nu, acum mă va crede o retardată.
- Nu.. am fost niciodată sincer pe deplin de teamă să nu mă îndepărtezi.. spune
oftând.
Și ce îi dăduse atâta încredere deodată ? Sper că nu o doză sănătoasă de whisky.
Clar. Sesizase că habar n-am pe ce lume mă aflu. Asta mă făcea să par așa
superficială. Fir-ar. Și nu, nu eram. Doar distrată.
- Nu vreau să te fac să suferi. continui cu sinceritate, plecându-mi capul și
suspinând.
Bingo. Găsisem scăparea. Dau vina pe mine, îmi conturez o imagine de ”Vrăjitoarea
cea malefică” din poveste și gata. Îl amețesc cu vorbe.
- Eu..sunt nocivă. continui cu determinare discursul denigrant la adesa mea.
El începe să râdă puternic, fără semne chiar și firave de seriozitate. Fir-ar, ce făcea
tipul ăsta ? Nu îmi era de ajutor. Deloc. Vroiam și eu o dată în viață să fiu sinceră și
obiectivă, și mi se răspundea astfel strădaniei. Minunat.
- Ce ? spun ușor iritată, dându-mi ochii peste cap.
- Ești comică. mă asigură ștrengar, cu o grimasă.
Serios ? Nu mi se pare.
Răspundea bine unui refuz puștiul. Se ținea bine.
- Oricum îmi pare rău pentru tot. continui vorbind repede, ușor alarmată de situație.
- Dar vei avea ocazia să te revanșezi. îmi șoptește pe un ton cu subînțeles,
apropiindu-și nepermis de mult buzele de fața mea.
- Trebuie să plec. tresar deodată, ridicându-mă brusc.
Am reușit să prind din zbor dosarele, și să nu dau curs unei noi secvențe tipice
filmelor pentru proști. Nu era cazul. Încă încerc să mă dezic de asta. A crea haos.
El își păstrase rânjetul larg, continuând să mă țintească cu sclipirea din ochii mari,
negrii.
- Ne vedem diseară, la premieră. mă anunță nonșalant.
- Ce ? zic confuză, întorcându-mă deodată.
- Eu te voi însoți.

...

Am ieșit mergând ușor și impulsionându-mă,

încurajându-mă în sinea mea. Puteam face asta. O
premieră stupidă, urc pe scenă , iau premiul acela, ce nu
era din fericire cel de ” Ratata anului”, și așa profit de
discurs pentru a explica și a-mi emoționa fanii , care
sper eu că nu deveniseră invizibili între timp, datorită a
ceea a fost. Le voi vorbi despre mine, despre scopul și
menirea mea, cu sinceritate, cu șarm, cu tărie de
caracter. Arătându-le că asta sunt eu.
Christine, Georgianna, Helena, Marie sau Gilda,
rămâneam același suflet, același om, indiferent de
nume. Și ei vor înțelege. Îmi vor da dreptate că esența e
cea care contează, nu aspecte înșelătoare de la
suprafață.
Iar dacă nu o vor face, să se ducă dracului toți. Sper
doar că cel cu roșiile nu va avea ținta așa bună. Și că nu
voi ieși ca o zacuscă de acolo.
Ăsta era planul. Colle și Ronan îl aveau pus la punct pas cu pas. Oricum nu îmi păsa
de cariera asta tâmpită. Mă băgasem aici din teribilism, căutându-l pe el. Pe actorul
idolatrizat ce nu a fost niciodată pe deplin al meu până la urmă. Dar acceptasem
acum să nu renunț, să îmi clarific situația incertă, curățându-mi numele pătat , și o
făceam de dragul lui Heast. Îmi propusesem în sine să nu îl dezamăgesc, să nu
renunțe vreodată să fie mândru de mine. Și asta făceam.
- Deci.. câteva ore bune până atunci. Masaj, coafor, make-up..am timp berechet să
mă pregătesc pentru eveniment așa cum trebuie. murmuram cu preocupare.
Îmi aminteam în sine planurile și locația, vizualizam ce va urma, dar nu aveam
emoții. Faptul că până acum nu mă împiedicasem sau nu dansasem samba cu vreun
copac e un semn pozitiv.
- Ești bine ? un glas familiar mă cutremură cu claritatea sa.
Exactă întrebare, ce pune punctul pe ”i”. Având în vedere că mai înainte vorbeam
singură, cu siguranță nu sunt. Cel puțin la mansardă. E așa greu de remarcat asta ?
Fugi cât mai poți, oricine ai fi, că nu e de bine.
Am ignorat intervenția străinului inoportun, continuându-mi drumul. Fără să cad.
Mândră de mine.
- Te rog, așteaptă puțin… vocea mă implora suferindă.
Un val de amintiri năvălea odată cu ea. Dar nu știam dacă îmi închipui, dacă visez,
dacă apa din paharul pe pe care o înghițisem pe fugă nu era o băutură tare de fapt
și acum mintea încețoșată altera realitatea.
- Kitty ? vocea insistă deznădăjduită.
Mi-am fixat ochii cuprinși de șoc pe imaginea lui, pe contururile încordate ale
chipului său frumos, pe corpul falnic care se înălța mândru în fața mea. Avea în
mână nelipsita țigară. Asta mi-a confirmat faptul că într-adevăr era el.
- Ce mai dorești, Robert Pattinson ? zic cu un suspin.
El se încruntă ușor dar apoi revine la o față sigură pe ea, analizatoare.
- Nu știu. recunoaște mușcându-și ușor buzele, în timp ce își încordează fruntea.
- Ai venit să îmi râzi în față ? Să te bucuri de eșecul meu ? îl înfrunt pe un ton aprig.
Probabil vorbisem cu prea multă înflăcărare și nu știu dacă asta era recomandabil.
Să par trufașă, când evident clacasem, pierdusem lupta asta. Am vrut la un moment
dat să fiu mai bună decât el. Să îi pun în umbră cariera culminantă, să îl eclipsez.
Reușisem asta pentru un moment. Dar nu și să mă bucur de gustul victoriei,căci era
amar, și nici timp destul să o fac n-am avut. Evident, nu îl puteam doborî în lupta
asta. Era un actor mult mai bun decât mine. Complet.
- Nu fi absurdă. mă mustră cu dezgust.
Trage un fum și apoi aruncă cu ciudă țigara. Oftează,
merge în cerc, își duce brațele la ceafă, în timp ce se
balansa cu spatele la mine, ca un om în suferință, sau
chinuit de situația neprielnică.
- Fir-ar, Kitt. răbufnește deodată cu o voce de bas.
Cu un gest brusc mă acoperă cu trupul lui, își strânge
brațele în jurul meu, lipindu-mă de el, și sprijinindu-și
bărbia pe părul meu și capul pe care îl așezasem din
instinct pe pieptul său care gâfâia.
- Nu pot, nu pot, oricât aș vrea, să te uit. Și vreau să știi
că te voi sprijini, voi fi acolo pentru tine când totul va
izbucni. Voi fi acolo…
Habar n-aveam ce tot bâiguia acolo dar nu îmi păsa. Cu
siguranță abera, ca de obicei. Dar atât timp cât vorbele lui
implicau și atingeri de genul, fie binevenite.
Mi-am prins degetele în mătasea părului său , strângând
cu delicatețe. Aroma lui delirantă începea să își facă
efectul, toate simțurile fiindu-mi vrăjite de el. Își îndreaptă degetul către obrazul
meu palid, oprindu-mi lacrima care încerca ștrengară să cadă. Surâd ușor. Ce copil
jalnic pot fi uneori.
Dar nu îmi mai păsa că mă vede așa. Slabă și vulnerabilă. Conta că era aici.
- Orice aș face mereu îmi zboară gândul la tine.. Ești..ca o icoană care îmi luminează
calea. Indiferent că ești sau nu lângă mine, ești esențială.
Mi-am cufundat și mai tare capul în gulerul lui și bluza moale, plăcută la atingere,
până ce nasul rece mi se lipește de gâtul lui care mirosea puternic a parfum,
combinat cu aroma lui caracteristică, masculină, și unică. Tresare ușor și apoi
surâde. Probabil nu era o senzație drăguță un nas înghețat à la Rudolph. Plus că
trecuse de mult Crăciunul. Deci era și ieșit din trend. Nas stupid.
Acum era primăvară. Sfârșitul ei.
- Și..eu simt la fel. am îngânat printre suspine, blocată de emoție.
Aveam nefericita senzație că visez. Că nimic din toate astea nu se întâmplă. Era
mult prea perfect, minunat, de neimaginat. Iar eu îmi pierdusem până și forța de a-
mi închipui scenarii frumoase și nerealiste, de dragul revederii și evocării timpului
pierdut, bogat în iubire, în bucurie, împlinire sufletească.
- Haide. Nu e convenabil să stăm aici.
Mă aduce la realitate, în timp ce îmi prinde degetele în colivia palmei lui, ghidându-
mă după el. Atunci am realizat că nu era sigur locul. Deși era ieșirea din spate a
vilei, puteam fi oricând înghiți de marea învolburată de vulturi.
Observ mașina neagră, ciudată, parcată cu tact,
undeva în umbră, unde nu poate fi sesizată. Pentru o
clipă mii de emoții m-au trecut, și gânduri neplăcute
despre cine se putea afla acolo. Paparazzi ?
Am răsuflat însă ușurată când am înțeles că el acolo
mă duce, și acela va fi spațiul menit să ne protejeze
intimitatea, chiar și un timp scurt.
- Intră pe partea asta. mă ghidează pe un ton
tensionat, în timp ce își mișca ochii peste tot
împrejurul nostru.
Am ascultat cuminte, deși nu era deloc tipic mie. Dar
situația nu cerea un catâr absurd acum.
Am văzut cum dădea indicații unui individ
”stâlpometric” care dădea ascultător din cap ca un
Saint Bernard de încredere. Mărimea lui mi-a interzis
să mă gândesc la ceva mai mic de atât. L-am observat
pe geam cum se asigura, cum cântărea din priviri
fiecare colț, iar apoi, cu o mișcare rapidă, se aruncă înauntru, mai mult pe mine
decât pe scaunul mașinii. Am chicotit ușor, amuzată de deja-vu-ul avut, din prima zi
cu el, după ce ieşisem din Art Rose, şi ne pregăteam să fugim de tot imprevizibilul
de acolo. Nici atunci nu nimerise prea bine unde să se așeze. E bine că nu aterizeaza
între scaune, sau pe jos. Are instinctul de conservare bine definit, cred.
- Scuze.. am..probleme cu direcția. clarifică cu o grimasă rușinată.
Sfântă direcție ! Păcat că nu e mai gravă lipsa lui de aproximare a spațiului. Nu m-ar
fi deranjat să se urce direct pe mine. Perversă Kitty, perversă. Conștiința mă certa,
prezentă ca întotdeauna.
Dar nu mă puteam abține. Simpla lui prezență îmi cauza scenarii pasionale prin
intermediul imaginației păcătoase, și mă făcea să tremur de plăcere doar la gândul
că e lângă mine.
Mașina porni în trombă, aproape lipindu-mi mutra de gemulețul negru care ne
despărțea de șofer. Am început să-mi frec nasul cu ciudă, și am constat cu
mulțumire că nu mai era rece. Doar boțit.
- Probleme cu echilibrul. mă scuz rânjind inocent.
Un hohot scurt îl cuprinde , și chipul i se luminează de bună dispoziție. Își trece
mâna prin păr, iar apoi începe să dea agitat din picior. Eu eram fermecată de
imaginea perfect sculptată de lângă mine. Nu reușeam să fac altceva decât să îi
admir fiecare trăsătură de pe profilul frumos.
- Răbdarea nu prea mai face parte din calitățile mele. îmi explică cu un zâmbet
ștrengar.
Probabil observase că mă holbam ca un șoarece flămând la bucata de cașcaval. Fir-
ar. Sper că nu mă uit la el ca la un fel de mâncare. Deși îi urmăream cu precizie
fiecare gest, reacție, suflu.
- La mine nu a făcut parte niciodată. recunosc nonșalantă.
Nu reușesc să îmi întorc capul către geam, să încerc să înțeleg ceva, unde mă
ducea, sau dacă mai eram pe loc terestru sau în altă entitate – cu el totul era
posibil-, că și repet scenariul dureros de mai devreme din cauza frânării bruște. La
naiba, când își va procura șoferi și nu roboți fără creier să conducă ? Am început să
murmur în sinea mea injurii, dar m-am oprit când i-am observat mimica mulțumită și
semnul care i-l făcea distrugătorului de nasuri, de a ieși.
Expir adânc pentru a mă calma. Nu doream circ. Plus că el nu procurase nici un
bilet.
Mi-am aruncat privirea afară și am sesizat că era o stradă îngustă, lăturalnică.
Probabil șoferul frânase de teamă să nu ne lipească de vreun bloc. Era foarte posibil
aici.
- Umm.. e puțin ciudat. recunosc stingheră, reușind astfel să rup liniștea.
El își blocase de câteva clipe bune ochii pe
chipul meu, analizând, în timp ce un surâs
suav reușise să îi facă o mică adâncitură în
obraz, atât de dulce și drăguță.
Înghit în sec. Sper că nu aveam nimic pe față.
În afară de puțin negru furat de pe geamul
fumuriu datorită contactelor cu el.
- Scuze. E captivant să pot face asta după
atât timp. recunoaște cu o voce emoționată.
Nu m-am considerat niciodată o Monalisa
contemporană. Nici un tablou plăcut privirii. Cu siguranță acum deja se instalase
mutra imbecilă și neplăcută pe fața mea. Deci nimic admirabil.
- Ce ? întreb confuză.
- Asta. Să te pot contempla în liniște. Să îți pot urmări fiecare contur frumos al
chipului..
Vorbea cu o armonie magică în ton, ce aproape mă făcea să închid ochii și să mă las
pradă visului. Cu o mișcare suavă începuse să își plimbe un deget pe fața mea,
desenând cu precizie în jurul buzelor, pe care le-am umezit din instinct.
I-am prins mâna și i-am sărutat-o ușor, cu respect, ca a unui sfânt. El mi-a ridicat
atunci capul cu cealaltă, prinzându-mă de bărbie, și apropiindu-mă de el.
- Iartă-mă. m-am mâțâit cu un ton vinovat.
Nu știu de ce îi spusesem asta. Sau pentru ce. Probabil pentru toate clipele absurde,
reacțiile necontrolate, cuvintele dure pe care i le-am adresat fără milă.
- Cât mi-ai lipsit.. șoptește cu o voce chinuită, oftând.
Într-o clipă îmi înfinsesem din nou mâna în părul lui, și îmi lipisem buzele de ale sale.
Doream să șterg de pe ele fiecare regret, cuvânt dureros. Răsuflarea lui îmi
inundase firea și o senzație aparte mă domina. Îi simțeam atingerea pe limba mea,
pe fiecare dinte, iar mișcarea lui flămândă care aluneca pe fiecare colțișor din gura
mea mă făcea să tresar de plăcere.
În ciocnirile fețelor noastre, o delicatețe de porțelan o resimțeam pe pielea lui care
ardea de dorință și emana un miros ademenitor. Cu o mână mă trăgea tot mai
aproape de el, și eu mă împingeam pentru a-l ajuta. Corpurile noastre se mișcau în
același ritm, ca într-o coreografie bine pusă la punct. Cu o mână începuse să îmi
frământe pieptul, ridicându-mi bluza ușor, în timp ce îmi mângâia fiecare colțișor de
piele care zvâcnea din cauza atingerilor lui.
Am încercat să îi trag bluza dar s-a blocat din cauza brațelor lui. Am renunțat, fără
să arăt prea tare dezamăgirea, de teamă că voi opri momentul nostru de vis.
Când am sesizat că se trage în spate, îndepărtându-se delicat, am intrat ușor în
panică , dar am remediat imediat inconvenientul cu o mișcare de geniu: m-am
aruncat deasupra lui, lipindu-mi cu toată puterea de care dispuneam corpul de el.
Am început să îmi unduiesc senzual mijlocul, frecându-l de pantalonii lui, și simțind
unele părți mai proeminente din ei. A scos un geamăt scurt și i-am examinat cu
atenție fața : ținea ochii închiși, gura aproape deschisă, respirând repede și cu
gâfâieli. De fiecare dată când îl atingeam mai puternic își încorda maxilarele, se
încrunta ușor, adoptând o mimică extaziată. Am început să apăs tot mai tare și să
mă rotesc mai repede, iar el a dat startul
unor gemete intense, tot mai profunde, iar eu
am înțeles prin asta că îi place, și încă mult.
I-am mușcat ușor buza de jos, iar el a surâs
ușor, extrem de încântat.
- Kitt.. șoptește cu greutate.
I-am ignorat intervenția, continuând să îl incit
tot mai tare cu joculețul meu provocator.
- Nu e cel mai potrivit loc ăsta.. continuă să
întrerupă magia momentului.
Oftez în sinea mea.
Știu că nu era un pat de petale de trandafiri, lipsea romantismul cu desăvârșire, de
care el e atât de dependent. M-am strâmbat ușor imaginându-mi mirosul florilor
acelea pe care nu le suport. Dar cui îi ardea de asta acum, când așteptasem atât
pentru a simți din nou extaz cu el, când trecuse un infinit printre noi. Un infinit irosit.
- Ah.. lipsește pianul. realizez bosumflată.
El începe să râdă ușor, descoperind din nou mica adâncitură din colțul gurii.
- Și nu se poate fără pian. concluzionez dezamăgită, oftând.
Râsul lui ia forma unui hohot și nu înțelegeam care e cauza. Păream oare prea
disperată ? Probabil.
- Nu e asta dar.. nu e foarte sigură zona. mă asigură pe un ton liniștitor.
- Ah.. răspund apatică.
- De fapt, trebuie să ajungem în altă parte. mă informează cu o seriozitate
disimulată, dată de gol de ochii sclipind de voioșie.
Și-a așezat la loc bluza, cu o mișcare profesionistă. Și-a trecut de câteva ori mâna
prin păr, așezându-l fără greutate într-o formă mai puțin sălbatică, cum i-o făcusem
eu.
- Dar.. premierea.. Eu.. spun încurcată.
- Vei ajunge și acolo. Este timp. mă asigură cu blândețe, oprindu-mi mâțâielile cu un
deget așezat cu delicatețe pe buze.
Am aprobat cuminte din cap, asigurându-l prin asta că mă poate duce unde vrea. Și
că e liber să facă orice cu mine. Cui îi mai pasă de restul, când e el aici ?
Nu știu ce minune reușise să îi înfrângă mândria, orgoliul
stupid , și mi-l returnase. Speram în sinea mea că acea
minune avea și o denumire simplă: ”iubirea”.

▪▪▪

Mireasma dulce
era tot mai
profundă, mai
stridentă. Îmi
inunda fiecare
por, suflare, cu aroma delicată, atât de
rară,unică, oferită simțurilor mele fragile.
Euforia feerică mă domina, dar o fracțiune de
realitate dură care a trecut fulgerătoare prin ea a fost de ajuns să mă cutremure.
Am tresărit speriată, ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis minunat, și acum aș fi
realizat că momentele perfecte trăite mai devreme cu el erau imaginație pură. Sau
perversă, mai bine spus. Luând în considerație care-mi erau intențiile. Pentru că el,
chiar și în plăsmuirile-mi păcătoase, tot demn se comporta.
- Oh, fir-ar tu să fii ! am izbucnit isterică. Și naiba să ți-o ia de cavalerism stupid și
onoare distructivă de plăceri.
Și atunci, de parcă divinitatea m-ar fi pedepsit pentru reacția necontrolată, o lovitură
simțită în moalele capului mă face să urlu și mai serios, acompaniată de o întreagă
și complexă revărsare de frustrare, manifestată prin injurii neiertătoare la adresa
mea. Și ea, firavă și suavă, îmi aterizează direct în cap, arătându-mi că totuși nu
eram atât de într-o dungă cum credeam, și spitalul 9 mai avea de așteptat puțin
până i-aș fi ferecat eu ”liniștea”.
- Ce naiba ? zic ridicând cu două degete sărmana floare.
Ih..a dracului respect ce-l manifești, Kitty, insensibil cap de plastic. Conștiința mă
alintă ”drăgăstoasă”.
O miros circumspectă, absorbind mai mult cantitatea de polen decât parfumul care
trebuia să mă răsfețe. Încep să strănut zgomotos, înjurându-mă în gând. Din nou.
- Hmm.. deci nasul meu defect nu plăsmuia nimic,
va să zică.. realizez pe un ton concentrat.
Am adoptat o falsă mimică de om preocupat,
profund, începând să analizez împrejurimile. Halal
împrejurimi. Era tot spațiul claustrant al cutiei de
fier în care am stat cu el. Ce.. ? Și unde e individul ?
Remarc speriată, ridicându-mă brusc, până ce o
lovitură sănătoasă, în vârful capului de data asta,
mă trimite brusc la locul meu, anume jos, printre
scaune, unde eram și mai devreme. Asta pățești când confunzi dimensiunile
modeste ale unei mașini cu Turnul Eiffel. Oftez resemnată deja de idioțenia-mi
caracteristică, în timp ce analizam daunele cu degetele. Nu simțeam nimic exagerat,
sau denivelări deranjante pe suprafața agresată. Totul pentru diversitate,
concluzionez împăcată.
Apropii din nou floarea de fața mea, bucuroasă că de data asta nu mai am ce aspira
cu nările mele materialiste. Deja înghițisem polenul. Ce mai rămânea ? Petalele,
poate.
- Bună frumoaso. zic inocent, făcând abstracție de vocea din capul meu care se
tăvălea de râs pentru că vorbeam cu o plantă.
Insensibila.
Inspir plăcutul parfum, odată cu valul de amintiri frumoase pe care mi le aducea, în
speranța că are proprietăți de relaxare. Blânda mea magnolie. Cât îmi lipsise. Cu
siguranță efecte de calmare n-am resimțit, ci doar o panică logică, aș spune eu.
Care probabil mă va bântui până îl voi găsi. Sau voi afla unde dracului e și ce caut
eu aici singură.
Până ce inspirația de geniu mă lovi brusc. Nu fizic, de data asta. Slavă cerului.
Partea cu visul n-a fost, dar cadrul favorabil lui da. Chiar adormisem. La propriu.
Imbecilă, imbecilă, Kitty ! Cum naiba poți să faci asta ?! Ești un dezastru. Adică, ce
tipă normală, și mai ales, super focoasă, cum te-ai dat tu, face asta ? Jalnic, până și
baba aia de Jefferson ar fi fost mai rezistentă !
Stop, stop ! Să nu depășim limitele. Toate ca toate, până la mumia aia. Nu vreau să
mai aud de bunica lui Tutankamon. Blestemul faraonilor poate fi aspru. Și gata cu
morala injositoare, rațiune stupidă. Că tot eu sunt obiectul existenței tale, clar? Fără
mine ești zero. Închei plină de mine furtuna din cap.
Asta nu înseamnă că ceva de mai devreme nu ar fi fost adevărat. În locul lui, eu oare
cum m-aș fi simțit? Umilită, normal. Și cum aș fi reacționat ? Ce i-aș fi făcut? Hmm..
să nu dăm frâu liber imaginației malefice. Filmele horror nu prea sunt specialitatea
mea.
Aproape că îmi pare rău că nu m-am lovit mai tare când am aterizat de pe banchetă,
în vreo răsucire subită, cum am presupus. Poate aveam
din nou vreo amnezie din aia și nu-mi aminteam cât sunt
de penibilă uneori. Și fir-ar, când reușisem totuși să
ațipesc ? Sau cum ? Cu tact și îndemânare. Cu ajutorul
prostiei care îmi guvernează ființa, clar.
M-am ridicat resemnată, privind curioasă afară. Nu mai
era priveliștea sufocantă din cauza aglomerării blocurilor
anoste, gri și scorojite. Ciudat. Unde eram ?
Remarc o hârtie suspectă pe banchetă, boțită sărmana
de fundul meu insensibil. Inspir sănătos, înainte să îmi
fac curaj pentru a citi ocara lui dureroasă, dar pertinentă,
de asemenea. O meritam.
” Urmează indiciile. Te aștept. P.S. Poartă aia, te rog. ”
Ochii mei rămân blocați, holbându-se la scrisul lui
frumușel, nu cel mai organizat din lume, dar totuși, ce
mai conta, când dosul meu ștersese deja orice urmă de
romantism de pe biata hârtie ? Recitesc, pentru că nu-mi
venea să cred. Poate și chiorâsem între timp, și nu țin eu minte. Orice e posibil.
Când mă asigur că nu inventam scenarii din nou, sar ca arsă, în căutarea a ceea ce
în biletul lui era ”aia”. O pungă stilată, așezată frumos undeva pe lângă mine, îmi
face cu ochiul. Sper doar că nu e o cămașă de forță.
Nu, nu era. Am avut noroc. Sau doar bunul lui simț caracteristic care și-a făcut
datoria și de data aceasta.
- Și care naiba ar fi minunatele acelea indicii ? Cu siguranță le voi găsi repede. Adică
secolul ăsta. bolboroseam în sinea mea, plângându-mi de milă.
De fapt, devenisem ușor iritată din cauza angoasei
existențiale că vremea care mă lovise rapid cu răceala ei
îmi va veni de hac repede. Oricum înainte să mai ajung la
un calorifer. Sau la el. Pentru că bineînțeles că am de gând
să-l transform în sursa mea personală de încălzire, mai ales
că m-a pus să port rochița asta așa silfidă, transparentă și
vaporoasă. Totul de dragul romantismului. Sau al încălzirilor
corporale mai bine zis. Fir-ar..pe continentul ăsta nemernic
mereu e așa urât afară? Groaznic.
Am început să alung gândurile care îmi distrăgeau atenția,
și să mă concentrez pe ceva serios. Nici nu am apucat să
respir, că s-au și văzut rezultatele. Două înșiruiri lungi , care
formau o mică potecă , cred, din magnolii. Sute de magnolii
parfumate, vibrând de rozul lor caracteristic, palid, cu unele
de un alb limpede, pur, presărate pe alocuri, creau un
aspect mirific, de basm. Mi s-a oprit suflarea un moment, și
nu știu sigur dacă de vină era parfumul amețitor și care devenea deja strident, sau
senzația venea de la șocul ce m-a cuprins datorită decorului impresionant. Nu era
ceva ce vedeai în fiecare zi. Cu siguranță asta.
Fir-ar, din nou mă joacă pe degete presentimentul ăla nenorocit că visez, că nimic
din asta nu e real, că e plăsmuire evidentă, proiecție a minții mele colorate,
supraîncărcate de iluzii de fetiță toantă, nerealistă, care trăiește în altă dimensiune
decât cea bună. Cea normală.
Pașii au început să mă poarte ușor în direcția indicată. Simțeam că plutesc ușor, că
sunt o adiere acum. Am prins poalele lungi ale rochiei catifelate, mândră de ea, și de
asemănarea izbitoare a nuanței ei cu petalele magnoliilor.Identică aș spune. Mă
simțeam specială. Sună absurd, dar mă vedeam, la rândul meu, ca o magnolie. Și
eram atât de încântată că mă puteam alătura horei lor jucăușe. Am început să merg
cu sărituri mici, ca un copil fericit, și în lumea lui. Nu știu ce fel de nebunie
declanșase asta în mine. Bucuria asta inexplicabilă. De parcă el ar fi apăsat pe
butonul magic, și în somn a avut loc și resetarea în adevărata Kitty. În cea veche.
Cea fericită.
Cu cât pătrundeam mai mult în necunoscutul spațiu, cu atât îmi devenea mai
familiar . Nu știu cât de mult înlocuisem țopăiala cu o fugă curioasă, cu o nerăbdare
de a descoperi ce mi-a mai pregătit care mă tortura tot mai intens. Rochia lila făcea
valuri încrețite frumos în aer, creând o imaginea de basm. Eu mă simțeam o
prințesă. Una adevărată. Treptat, florile așezate una după alta erau înlocuite cu
arbuști, copăcei mici înecați în florile rozii, albe, și mirosind mai divin. Din depărtare,
zărisem deja oceanul. Asta mi-a confirmat că eram în locul în care bănuiam, pe care
îl recunoscusem treptat. Locul unde mă adusese atunci, cu elicopterul, pământul
sfânt unde mă dăruisem lui complet, pe acel pian alb și valoros. Surâd larg în sinea
mea. Se pare că într-adevăr nu putea fără pian. Măcar știam acum care va fi
deznodământul. Ajunsesem la destinație, dar prințul meu nu era pe nicăieri.
Simțeam că panica mă cuprinde, dar m-am mai liniștit când am zărit în vârful
grămezii uriașe de petale, care îmi sugera că aici e capătul drumului, sfârșitul
indiciilor, un nou bilet.
Ar fi scenă desprinsă dintr-un film cu proști să scrie în el ceva de genul: ”Ha ! Țeapă.
1-0 ”. Putea fi răzbunarea perfectă, să mă lase așa, ca o cretină magnifică, să-mi fac
speranțe, să îmi imaginez scenarii ireale, ca mai apoi să descopăr că era doar un
plan meschin de a mă pune la punct. Oricum mi s-a părut subită și ilogică apariția și
iertarea lui subită. Am tras aer în piept, și l-am deschis. Am răsuflat ușurată când i-
am descifrat mesajul : ” Închide ochii și nici nu vei simți când și voi fi lângă tine. Nu
trișa” Și asta am făcut. Și am așteptat. Drăguț. Va veni el, încercam să mă încurajez.
Am început să trag subtil cu colțul ochiului în jur, pentru că nerăbdarea își spunea
cuvântul. I-am mai închis odată. Aceeași poveste. Ce naiba ? Ochii erau cum mi-a
spus el dar tot ce simțeam era vântul amestecat cu parfumul florilor care se ciocnea
de chipul meu, desfăcându-și aroma în mii de armonii plăcute. A treia încercare.
Poate e cu noroc. Aștept, aștept..nimic. Uf ! Ce dracu’ ?!
Am început să pășesc înțepată spre ocean, care mă atrăgea cu valurile care se
spărgeau de țărm. Poate ea e era găleata de apă rece menită să mă trezească la
realitate. Mi-am smuls cu ciudă pantofii ăia stupizi din picioare, care mă chinuiau
teribil, stricând tot farmecul. Plină de o disperare neplăcută, o frustrare amară și o
iritare fără margini la gândul că îmi trăsese țeapa, și că acum stătea undeva și se
amuza pe seama mea, am pășit în apa care a început să îmi aline blând picioarele
suferinde. Cu cât înaintam , cu atât mă simțeam mai bine, mai liberă. Intrasem până
pe la genunchi, și nu aveam de gând să mă opresc aici. Valurile se ciocneau tot mai
tare, iar vântul le purta neiertător și le izbea, creând adevărate imagini acustice. Nu
mai auzeam nimic decât frământarea apei furioase. Am închis ochii, pentru a mă
bucura de concertul naturii. Dar brusc chipul lui îmi apăru proiectat de imaginația
mea cretină și disperată. Furia a spus stăpânire pe mine și am urlat din toți rărunchii
: ” Ooh..! Al dracului ! Fir-ai tu să fii, Robert Pattinson ! ” .
Atunci, exact în clipa aceea, o mână caldă îmi cuprinse talia, și vocea lui armonică,
melodioasă, îmi șopti jucăușă la ureche :
– Prezent.
A apărut la fix. Hmm..se pare că tot asta funcționa, și de fiecare dată. Chiar era o
replică magică. Ar trebui să-mi notez asta pe undeva.
Am deschis plină de emoții, și mușcându-mi ușor buza de jos, în timp ce el mă rotea
cu finețe spre el, ca pe un fulg. Portretul lui de înger îmi dovedi că era aici, și nu mai
era plăsmuirea mea de vină acum. Mi-a surâs blând, în timp ce părul lui răvășit era
înecat de adierea vântului zglobiu.
– Hey, n-ai respectat indicațiile de pe bilet. încep să miorlăi pe un ton bosumflat, de
copil țâfnos.
El își luminează fața cu un zâmbet, în timp ce îmi așează după ureche o șuviță
nărăvașă ce își propusese să îmi astupe gura, cred. Conștientă probabil de ce
tâmpenii mai pot scoate. Pentru a o fixa acolo, îmi așează o magnolie mică și albă
peste ea. Zâmbesc copleșită de gestul lui.
– De fapt, mesajul era codat. Se referea la faptul că trebuie să fii luată prin
surprindere. Ori ochii tăi închiși pe jumătate și care spionau numai asta nu respectau
ei. Esența. explică calm, cu o grimasă plăpândă.
Kitty, cap de plastic. Ultima dată parcă eram mai deșteaptă. Și mai
perceptivă la sensul conotativ al cuvintelor. Dar nu când trebuie. Fir-ar.
- Cum am ajuns aici ? curiozitatea din mine întreabă.
Pentru că nu ajunsesem așa proastă încât să confund o mașină cu un
elicopter, sper. Plus că m-ar fi trezit schimbările, huruitul tâmpeniei
ăleia înaripate, de fier. ”Amicul” meu.
- Cu.. mașina ? confirmă suspicios, ridicând o sprânceană.
Aha. Și eu sunt caracatița agasantă apărută o dată într-un episod din ”Tom și Jerry”.
Nu înțeleg de ce era așa surprins de întrebare și de ce mai avea și glume ironice în
program, pe deasupra.
- Uu..e subacvatică. îl iau peste picior ironică, cu un ton mâțâit și gesticulând stupid.
El se uită circumspect și încordându-și puțin maxilarul.
- Kitty..te-ai lovit la cap ? întreabă bănuitor.
La dracu’. E așa evident ? Credeam că idioțenia e ceva ce ține de mine.
- Umm..da.. recunosc stângace mușcându-mi buza. De două ori dar..asta nu are nici
o importanță ! încep să mă scuz vorbind repede, ca un titirez.
Nu cred că a înțeles mare lucru. Privirea lui asta îmi arată.
- Nu înțeleg unde vrei să ajungi..Se poate ajunge aici fără probleme cu mașina. zice
pe un ton serios și concentrat.
Hmm..cred că am pierdut eu ceva. Sau mai multe, pe drum. Mintea și demnitatea,
probabil.
- Fără submarin ?
- Fără.
- Elicopter ? încerc dezamăgită.
- Fără.
- Și atunci de ce m-ai torturat cu el data trecută ? îl trag la răspundere mârâind.
- De dragul romantismului. spune nonșalant și cu o grimasă.
Aha..presupun că au fost foarte romantice urletele mele de atunci. Și isteriile. Clar.
- Al naibii romantism. mârâi în sinea mea, și el începe să râdă zgomotos.
- Vreau..să fim mereu așa. Să nu ne mai distanțăm vreodată. Și nu regret că mi-am
călcat tot eu orgoliul, dacă răsplata sunt clipele astea minunate cu tine..
I-am oprit cuvintele cu un sărut, atingându-i ușor buzele moi. El a tremurat ușor,
parcă ar fi fost curentat de gestul meu brusc. Apoi a rămas blocat, închizându-și
ochii, ușor forțat, și rămânând așa, încordat. M-a surprins reacția lui ciudată, dar am
trecut peste momentul intimidant, prinzându-i din nou buza de jos între ale mele, și
umezindu-i-o ușor, apoi mi-am apăsat din nou gura peste a lui. El a expirat în mine,
și apoi mi-a cuprins buzele cu ale lui, în timp ce cu palma îmi mângâia maxilarul, ca
mai apoi să-l tragă tot mai tare spre el, contopindu-mi tot mai puternic buzele.
- Je te jetterai de sors..pour que tu m’aimes encore *.. i-am murmurat folosindu-mă
și de buzele lui.
El mi-a surâs, în timp ce obrajii lui aproape mi-au ridicat simultan și pe ai mei. Cu
siguranță înțelegea mai mult decât o morsă eșuată.
- N-ai nevoie de vrăji pentru asta. mă asigură cu o grimasă.
Fir-ar. L-am subestimat. De acum trebuie să am grijă ce îi spun. Că se prinde. Am
 ridicat inocent din umeri, și el m-a sărutat scurt.
- Dar astăzi va fi actul final, continuă concentrat,
meditând la ce a spus. Îți vei curăța numele și apoi
nimic nu ne va mai despărți.
- Nici nu cred că mă mai duc. mormăi plictisită.
- Să nu aud asta ! mă ceartă ușor amenințător.
Trebuie să fii acolo, ca să încheiem capitolul ăsta.
Dau ascultătoare din cap, iar el își lipește buzele de
părul meu, în timp ce brațul lui după spatele meu
mă aducea către o îmbrățișare delicată și plină de
trăire.
- De acum totul va lua un curs firesc. Doar să ai
încredere în mine. mă atenționează serios.
Am făcut ochii mari, curioși, și apoi am plecat ușor
capul.
- Nici tu nu excelezi la capitolul ăsta. l-am combătut
rapid.
A oftat și mi-a repetat gestul de mai devreme resemnat. I-am ridicat capul,
apropiindu-mă ușor și mângâindu-l cu obrazul. A surâs emoționat , și mi-a ridicat
palma, sărutând-o ușor.
- Dar să lăsăm astea acum. corectez repede situația, rânjind larg.
- Te rog..doar.. să mă lași să te iubesc. rostește oftând, pe un ton stins. Așa cum
simt eu, necondiționat.. complet.. Fără să fiu nevoit să mă mulțumesc cu jumătăți de
măsură. Și..să.. nu mai fugi, cum obișnuiești să faci adesea, când te simți copleșită.
- Multe se vor schimba de acum, promit.
Măcar aveam intenția să încerc asta. Și să mă străduiesc să îmi și iasă de data asta.
Mă..voi concentra și voi reuși să mă îndepărtez de celelalte tentații. Tentații care au
și nume, din păcate. Și suflet. Și o inimă care bate. Dar care refuză să o mai facă
pentru mine. Pentru că Bred deja a luat o decizie, fără să îi pese de ce vreau eu.
Oh, dracu’ să mă ia ! Atunci toate ar fi mai ușor de suportat.
M-am uitat la el și mi-am văzut reflexia înecându-se în ochii lui de un albastru
intimidant. Reușeau fără probleme să pună în umbră imensul ocean, care devenea
un nimic în comparație cu ei. Mi-a zâmbit cu o grimasă și adoptând o mimică
smecheră.
- Of.. uite ce ai făcut. zice pe un ton șiret, uitându-se sugestiv la rochia udă. Acum
va trebui să o dăm jos… continuă pe același ton cu subînțeles, în timp ce îmi dă o
bretea de la rochie jos, lăsând-o să cadă pe umăr.
- Umm.. așa e. recunosc cu o voce prefăcută, alintată, și intrând în jocul lui. Dar.. nici
tu n-ai fost mai cuminte.. îl atenționez miorlăit, umezindu-mi buzele, și privind spre
pantalonii lui uzi.
Nu apuc să-mi ridic ochii, când și eram în brațele lui . Am scos un țipăt scurt, și apoi
am dat startul unui râs copilăresc, zgomotos, în timp ce el alerga către mal, și stropi
de apă ce săreau de pretutindeni ne făceau fleașcă.
- Chiar nu poți fără pian. spun chicotind.
Oh, la naiba. Dacă va crede acum că îl iau peste picior și îi pun la îndoială
capacitățile.
- Pentru..romantism. completez repede.
El continua să pășească concentrat, cu o față relaxată. Ce bine. Nu am dat-o în bară.
- Pianul într-adevăr l-am adus la locul lui, adică aici, dar, nu.. Nu mergem spre el. mă
informează pașnic și cu o grimasă.
- Ah, nu ? spun mult prea dezamăgită, iar el observă asta.
Asta înseamnă că n-o să.. uh..fir-ar. Nu poate să-mi facă asta.. Să mă lase
așa..mocnind de dorință. Cu siguranță după episodul din mașină mă consideră
disperată . Ce sens are s-o mai dau la întors acum ?
- Avem altceva, mai frumos, completează.
- Nimic nu depășește pianul. îl corectez bosumflându-mă.
Vorbeam totuși în lipsă de comparație cu altceva. Dar mă străduiam să îi gâdil
orgoliul masculin. Bărbații adoră să le fie lăudate performanțele. Îi impulsionează.
- Pianul rămâne sfânt, așa este. Dar, eu zic să nu te grăbești să tragi concluzii. mă
asigură printre hohote.
Mi-am întins botul după gâtul lui, mușcându-l ușor. El a tresărit cuprins de plăcere.
- Cuminte, pisicuțo.. mă atenționeză rânjind tentant, și descoperind adâncitura de
lângă gură. Îți.. plac ? schimbă deodată subiectul, în momentul în care ajunsesem
deja pe lângă copăceii de magnolie.
Parfumul lor deja mă amețise, iar nuanțele plăpânde din jur mă făceau să mă simt
într-un mare iaurt de zmeură. Ciudat sentiment. Dar e preferatul meu.
- Sunt minunați.. confirm emoționată.
- Nu..eram sigur că vor înflori anul acesta. Deși de mult m-am ocupat de aspectul
ăsta. Dar se pare că am avut noroc. surâde mulțumit.
- Nu..ai uitat. remarc cu duioșie.
- Nici o clipă din momentul din care mi-ai spus despre ele. Cum aș fi putut uita care
sunt florile tale preferate ? Singurele ?
- Presupun că instinctul de conservare e mare. Dacă le greșeai știi ce pățeai cu
buchetul respectiv, pe care mi l-ai fi adus, nu ? îl tachinez ironic.
Izbucnim în hohote zgomotoase, și nici nu simt momentul în care mă așează cu grijă
pe ceva moale în care mă cufund ușor. Era grămada aceea mare de petale. Vântul le
împrăștiase în jur, dezvelind un pat alb, delicat atingerii. M-am întins cuminte, cu
florile rămase în jurul meu, iar el ș-a așezat lângă mine, pe o parte, contemplându-
mă. Am început să-i fredonez din ” La vie en rose ” și el a surâs cald, în timp ce îmi
mângâia fața cu degetele lui lungi, de pianist. Apoi, când în mijlocul cântecului, i-am
simțit gura cum presează pe a mea și îmi fură răsuflarea, înlocuind-o cu a lui. Corpul
lui s-a urcat deodată pe-al meu, cu grabă, înăbușindu-l cu căldura lui copleșitoare.
Am gemut ușor când el și-a urcat o mână pe decolteul meu, și a strâns puternic. Mi-
a ridicat un picior cu mâna, și eu l-am încolăcit după șoldul lui, ajutându-mă de el să
îl trag spre mine. A început să-și plimbe limba prin gura mea cu precizie și
înfometare, în timp ce trupul lui apăsa tot mai puternic în mine. Am deschis ochii și
i-am văzut fața încordată, maxilarul proeminent, și intensitatea cu care trăia fiecare
mișcare.. Am început să îi deschei nasturii de la cămașă, iar el să îmi scoată rochia,
dar nu reușea. Funda ce o lega în talie îl împiedica.
M-am ridicat în genunchi, surâzând cu subînțeles, în timp ce îi dădeam drumul
materialului vaporos de pe mine. El s-a oprit blocat o clipă, concentrat, analizând cu
ochii mari fiecare colț al meu. Și-a imediat tras cămașa de pe el, și într-o clipă i-am
simțit din nou mâna sub mine, susținându-mi talia și apropiindu-mă de el tot mai
mult. A început să își plimbe limba pe gâtul meu, iar eu mă chinuiam să mă ocup de
alt aspect care ne încurca, pantalonii.
I-am simțit din nou prima apăsare și am gemut. Mișcările pasionale și pline de
ardoare pe care le realiza pe pielea mea mă făceau să tremur de dorință și de
patimă arzătoare. S-a așezat din nou pe mine, presând cu forță, încât nu mai
conștientizam la un moment dat nimic, nu mai eram doi, ci ne contopisem într-un
singur corp. Tot ce mă copleșea era plăcerea gradată, ce devenea din ce în ce mai
intensă, și cum apăsarea era din ce în ce mai puternică, mai rapidă.. până la un
moment dat, când nu am mai știut de mine. Ajunsă pe culmea bucuriei, a extazului,
nu mai gândeam, nu mai vedeam nimic. I-am cuprins ca prin vis chipul cu palmele,
sărutându-i fiecare bucățică de piele, fiecare bob de sudoare de pe el. Mi-am agățat
degetele în părul lui și el s-a așezat pe pieptul meu, iar înconjurați de mireasma
amețitoare, învelindu-ne unul cu îmbrățișarea celuilalt, dar și de un covor de petale
delicate, am început să-i cânt din nou ” La vie en rose”.

▪▪▪

Second part- vision ahead

Îmi studiam cu grijă machiajul și coafura în oglinda mașinii. Bine..asta dacă două
pensule de blush trecute în grabă peste pomeți, câteva agrafe aruncate alandala
prin păr și așezate habar n-am cum, după cum îmi veni atunci, presată de timp, se
pot numi astfel. Șoferul se holba curios, cu o mutră gen ” ce păpușică superficială de
plastic e” , deși probabil avea impresia că o face subtil. Pe dracu’. Avea noroc că azi
eram foarte bine-dispusă și puteam trece cu vederea peste multe. Plus că de când
mă întâlnisem cu Rob parcă îmi ocupase sufletul vechea și imprevizibila Kitty.
Aveam lângă mine dosarul acela buchisit de acte, pe care uitasem să i-l las lui
Heast, dar urma după gală să i-l duc, mai ales că mă sunase Colle, spunându-mi că
și-a revenit aproape complet, și că a întrebat din nou de mine. Am început să
scotocesc grăbită prin poșetă când începuse să ciripească insistent. În ultima
perioadă fusesem mai atentă la detaliul ăsta decât să nu iau copaci sau oameni
înainte. Sau să mă împiedic.
- Să nu cumva să te duci la gala aia. o voce groasă, severă, mă atenționează rapid,
fără să apuc să mai spun ceva după ce-am răspuns.
Un fior începe să crească în mine, și inima deja mă trăda, galopând ca o nebună.
Nici o bază în ea. E mai zăpăcită decât mine.
- Ah..sigur. Și de ce aș asculta de ce îmi zice un.. străin ?
comentez ironică, accentuând cuvântul ” străin”, deși
recunoscusem timbrul din prima clipă.
- Hai să nu ne mai tragem de șireturi, Kitty. Știi prea bine
cine sunt. spune serios.
După ce că mă părăsise fără milă, acum mai era și
nesimțit. De parcă ar fi auzit vreodată de sintagma ”
mustrări de conștiință”.
- Eu nu trag de nimic. Tu tragi de timpul meu, și sunt
așteptată la un eveniment foarte important, așa că ”pa” !
Bineînțeles că era departe de mine intenția de a-i trânti
telefonul în nas. Deși , fir-ar, o merita, și cât. Dar.. nu mă
puteam desprinde așa ușor de el. Dacă nu voi mai avea
altă șansă să-l înebunesc cu isterii și reproșuri după ce
mi-a făcut ?
- Kitty , la dracu’ ! urlă disperat.
Merge. Disperarea e un element cheie în care starea pe
care i-o doream.
- N-am timp acum de mofturi de copil ! Am atâtea probleme pe cap !
- Mă scuzi că eu am o viața minunată, perfectă, și ți-o încurc și mai tare pe a ta. îi
scuip cu dispreț.
- De ce nu faci și tu ceva odată, fără să comentezi, să te opui prostește ? Am spus :
nu te du dracului acolo ! Ce e așa de greu de înțeles ?
- Dar..Colleen m-a..
- Colleen e o proastă !
- De parcă ai avut altă părere vreodată despre sora ta. îl tachinez acidă.
- Uite, poate asta te va convinge. Am aflat, și din surse sigure, că Pattinson ăla e cel
care a dat informații despre tine presei.
- Brendal, să fim serioși ! i-o tai furioasă. Nici eu n-am timp de prostiile tale ! țip
mânioasă trântind telefonul.

▪▪▪

Nici nu ajunsesem bine că începeam să regret. Mă

enervasem la coborâre, când îmi agățasem tâmpenia
asta de rochie în ușă, și aproape aș fi ajuns o Eva
contemporană și stupidă. Și fir-ar, unde naiba e
nemernicul ăla de Taylor ? Dracu’ să-l ia,mă descurc
perfect și singură. Am intrat rânjind larg, cu luminile
alea tâmpite orbindu-mă de pretutindeni.
- Brendal..?! Ce naiba ? spun uimită când parcă zăresc
printre mulțime pe cineva ce semăna izbitor, dar pe
care l-am pierdut imediat din privire.
Ochii mi s-au oprit imediat asupra staturii lui frumoase,
a costumului stilat, cambrat, ce conferea eleganță pură
combinat cu freza perfectă, atent aranjată. L-am
admirat în tăcere de la distanță, cu un surâs stupid pe
față. Oricine mi-ar fi inspectat mimica imbecilă m-ar fi
confundat cu o tocilară, fata prostuță amorezată de
frumușelul popular al liceului. Dar..cu un
amendament : eu eram la fel de elegantă și stilată, și eram mândră de asta, deci nu
exista nici o diferență între noi. Rânjetul infantil mi se blochează brusc pe față când
observ o mână scoasă în evidență de niște unghii oribile, țipătoare, care se plimba
fără nesimțire pe spatele lui.
Am început să pășesc înțepată acolo, jurându-mi în gând că îi voi face colier în jurul
gâtului poșeta aia kitchoasă și care oricum se potrivea ca o nucă în perete cu restul
ținutei ei, la fel de fără bun gust. Individa asta va regreta că s-a pus în calea mea.
Deja m-a călcat de prea multe ori pe nervi cu declarațiile ei idioate, demne de
mintea pătrată. Dar tot curajul a început să-mi scadă treptat pe măsură ce
observam buzele ei roșii lipindu-se nonșalant de ale lui, fără probleme. Am zărit-o și
pe Claire lângă ei, și m-am trezit acolo deodată, fără posibilitatea de a mă întoarce,
bucurându-mă de întreaga secvență cu lovituri de cuțit in inimă.
– Măi, măi ..dar dacă nu e chiar minunata Georgianna . individa se strâmbă ironic,
plină de satisfacție, când mă zărește.
M-am uitat cu ură la el, și am observat cum s-a albit brusc când a remarcat că eu
asistasem la întreaga mizerie. Nu știu cum m-am abținut să nu îi mut mutra la spate,
să nu îi dau cap în cap pe ambii, în timp ce le dau foc.
– Ușurel Rozina. Nu cred că ți-am permis vreodată să mă tutuiești. spun sigură pe
mine și fără să trădez că în interior ardeam de durere și furie.
- Rozene. mă corectează strângând din dinți.
Am privit-o surprinsă pe Claire. Nu doar că nu mă salutase, dar nici nu dădea semne
că o deranjează cu ceva circul ieftin pe care îl făcea gaița asta balconată.
- Tot aia.. Rozalia, Rosalia, Rosalinda.. ce mai contează ? e un nume predestinat
femeiușilor fără respect, vânate de eșecul vieților lor ieftine. o atac neiertătoare.
Pattinson sufla cu greutate, fără să se uite la mine. Se îndepărtase de ea, și stătea
cu capul plecat, murmurând în sinea lui ceva. Probabil cât de tâmpit e.
- Dar cine vorbește ! Protejata lui Heast. Ai venit în căutare de prospături, nu te mai
interesează experiența celor maturi ? scuipă sarcastică.
Primul meu gând a fost să-i umflu botul ăla plin de colagen, și apoi să îi bag un ac
într-însul , să îl văd cum explodează . Dar nu mă coboram eu la nivelul ei.
- Nu, de fapt am venit în căutare pe teren. Centrul de cercetare are nevoie de un
creier de șinșila plasticată, și ce crezi , imediat m-am gândit la tine ! Dar.. nu..dacă
mă uit mai bine, s-ar putea să cheltuiască prea multe fonduri până ar scoate tot
varul ăla și vopseaua de pe buze, și nu ar ieși în avantaj deloc. Să aveți o seară
plăcută ! zic teatral, cu un zâmbet larg și ironic.
M-am întors cu spatele, mușcându-mi limba, oprindu-mi instant lacrimile care îmi
înmuiau ușor ochii. Am simțit o mână cum mă apucă de braț, și i-am auzit vocea lui
scârboasă implorând la ureche :
- Kitty, te rog, doar nu poți să crezi așa ceva. Am dat un interviu legat de film și
habar n-aveam ce are ea de gând să facă.. La naiba Rozene, zii ! poruncește
arțăgos.
Mi-am smuls mâna, trimițându-i săgeți otrăvite din ochi, și m-am uitat către ea, care
chicotea cu un pahar în mână, împreună cu
Claire. Ziceai că sunt cele mai bune prietene.
A părut surprinsă de chemarea lui, deși
evident auzise tot ce el bălmăjise mai
devreme aici .
- Ce zici, iubitule ? a răspuns pe un ton de
mironosiță.
- Fir-ar ! Kitty, nu.. a început iar să se
umilească.
Mi-era scârbă de el.
- Începe. am zis simultan cu luminile care s-
au stins. Și am altceva mai important de făcut decât să discut cu viermi. i-am dat
lovitura de grație fără milă, îndepărtându-mă cu demnitate în sală, spre locul meu.
Fără să plâng. Fără să mă umilesc. Mândră că onoarea mea, deși toți gândacii se
străduiesc să mi-o întineze, nu o pot face.

▪▪▪

-” Aveți dreptate. Transparența, am zice, e ceea ce definește un om valoros.

Sinceritatea. Dar sunt aspecte care nu contează , pe care , le știm sau nu, nu pot
schimba cu nimic admirația pe care i-o purtăm unei persoane , dacă aceasta prin
faptele, prin alegerile și modalitatea de a se comporta, de a realiza ceva
excepțional, a reușit să atragă respect, cinste, laude. Nu sunt perfectă și nu m-am
străduit niciodată să vă fac să credeți asta. Am greșit, dar doar în unele decizii
inconștiente luate brusc, strict legat de viața mea. Nu cred că v-am greșit însă vouă
cu nimic, prin faptul că am omis, nu v-am ascuns, subliniez, ce.. un nume ? Actori,
celebrități , scriitori mari folosesc pseudonime. Și nu sunt judecați. Eu am utilizat
doar o bucățică din nume, pentru că, sincer, m-aș fi plictisit enorm , și voi la fel, la
fiecare premiere de genul să auziți ceva ce ar suna ca un citat mai mult ca un
apelativ. Caracterul, frumusețea cuiva nu stă în aspectele acestea de suprafață, fără
valoare, ci in ceea ce poartă în interior, în esență..”
Am făcut o pauză și am înghițit în sec. La naiba. Discursul făcut de Colleen era mai
sec decât capul ei. Şi sigur mai era şi copiat din vreo carte, fără să-l fi citit înainte.
Dacă mai continuam așa aș fi terminat înghițită de căscatul celor din sală sau
nevoită să plătesc terapie persoanelor cărora le distrug nervii acum.
Am boțit hârtia în mână, mârâind în sinea mea ce plăcere minunată ar fi să i-o bag
acum pe gât autoarei. Am ridicat privirea și sute de ochii flămânzi, curioși,
circumspecți, mă găureau. Mi-am făcut curaj, și am continuat, rânjind stupid :
- Mă iertați, dar.. nu pot citi tâmpeniile astea. recunosc inocent. Ok..deci..să o luăm
de la capăt. Bună ! Eu sunt Kitty ! spun pe un ton inocent, făcându-le cu mâna.
Mă simţeam mai penibilă ca la discursul de absolvire, când reuşisem înainte să
ajung pe scenă să dărâm câteva panouri.
Bineînțeles că nu primeam nici un răspuns, iar ei aveau aceleași reacții greu de
impresionat. Doar un puști simpatic care îmi zâmbea fermecat m-a amuzat. Am
surâs din nou, mai încrezătoare.
- Mulți veți crede că nu o cunoașteți, însă eu vă voi contrazice. Kitty e latura mea
pură, frumoasă, visătoare. E tânăra optimistă ce găsea ceva bun în toate, ce acționa
impulsiv tot timpul, spunea orice îi trecea prin cap și plină de spontaneitate. Vi se
pare ceva străin ce v-am spus până acum ? Nu cred. G. se potrivește în mare
măsură descrierii. Nu a fost niciodată reținută, a zis tot ce credea, s-a comportat
cum a simțit, chiar și când era în contradicție cu restul..ceea ce era tot timpul, dar
nu asta contează acum. Nu v-a deranjat niciodată. Adică eu nu v-am displăcut aşa.
M-ați acceptat, m-ați admirat pentru felul meu de a fi, și m-ați încurajat mereu,
fiindu-mi aproape. Nu e mare diferență între cele două , care poartă prenume
diferite, dar sunt tot ale mele, și comportamentul lor tot de aici, din sufletul acesta,
își au izvor. Doar atât. Kitty era mai inocentă, și
când nu avea parte de lumea ei perfectă, își
construia una, sau lupta prin orice mijloc să o
schimbe, în bine. Am hotărât să mă întorc la ea, la
vechea ”eu” . Nu știu cât dintre voi îmi veți mai fi
aproape, sau nu, dar plec cu aceeași speranță,
dorință, să fac ceva mai bun din mine, și din viața
mea. Vă mulțumesc.
Am plecat surâzând și emoționată, sub ovațiile,
strigătele încurajatoare, aplauzele necontenite ale
celor din sală. Nu mă mai impresionau. Făcusem
asta doar pentru că nu las niciodată ceva
neterminat, şi pentru a le demonstra lor, celor care
mă vor la pământ, că le sunt cu mult superioară, şi
indiferent de situaţie rămân în picioare. Știam eu că
voi reuși. Kitty e irezistibilă, cum naiba ? Mă lăudam
în sinea mea.
Am ieșit afară, oricum terminasem ce aveam de făcut acolo, începând să mă
îndepărtez de locația respectivă, căutând mașina, dar strigătul puternic al cuiva m-a
oprit :
- Kitty !
M-am întors suspicioasă, privind la fața plângăcioasă și disperată a epavei aurii ce
mă apelase. Ah, fir-ar. Poate chiar aș fi compătimit-o dacă nu se comporta ca o mică
trădătoare la început, și n-ar fi complotat cu frustrata aia de Rozene. Nu dădeam doi
lei pe fufa aia, și pe cei din jurul ei. Ghinion.
- Ah.. Claire.. mă grăbesc. spun rece, dându-mi ochii peste cap.
Ea pufnește într-un plâns subit, acompaniat de sughițuri comice. Bine, poate sunt
puțin cam meschină acum. Dar umilința pe care el mi-a oferit-o gratis azi mă face să
mă doară în cot de alții, pentru că eu și așa mă simt ca dracu’, și cui îi pasă ? Nici
dracului.
- Încearcă niște antidepresive. Îți vor folosi. îi dau un sfat prietenesc, vorbind frumos,
în timp ce o bat pe umăr.
- Te detest , ești o insensibilă, o prietenă rea ! urlă isteric deodată.
- Ce naiba mai ai și tu ? izbucnesc iritată.
Grozav. Chiar de o Barbie plângăcioasă aveam nevoie pe cap acum. Mă confundă cu
o batistă, cumva ? Şi de când îndrăznea nemernica asta mică să îmi vorbească aşa ?
Poate a uitat că eu am crescut-o în domeniul ăsta.
- Cum ai putut să faci ceva ? Eu aveam încredere în tine ! M-ai mințit, ți-ai bătut joc
de sentimentele mele !
Oh nu. Sper că nu urmează să aud acum o declarație de dragoste. Încă una pe ziua
de azi.
- Nu inteleg la ce te referi ! mă răstesc furioasă.
- La Austin !
- Jane Austen ? întreb neîncrezătoare, ridicând o sprânceană.
- Fir-ar, nu ! Știi prea bine la cine mă refer !
Sau..nu ? Asta dacă nu e piticul acela de pe creierul ei. Dacă a părăsit-o și el e grav.
- M-ați înșelat, ambii !! Pe la spatele meu ! Și eu chiar țineam la tine ! lacrimile îi
curgeau șiroaie, la fel ca și reproșurile.
Habar n-aveam cine e tipul ăsta sau cum arată. În afară de povestirile ei legate de
persoana lui, nu mai știam altceva.
- Clarrie, nu poți să crezi orice articol stupid din ziare.. mă scuz bănuind că asta ar fi
fost problema.
Sau că e ea nebună.
- El mi-a spus ! Că nu mă iubește, că ești singura persoană pentru care poate simți
ceva așa profund !
Nu mai știu acum sigur care e nebunul.
- Austin e un degenerat. concluzionez rece. Să ai o viață fericită, Clarrie. o încurajez
ușor ironic, plecând, și făcând abstracție de urletele, reproșurile idioate, și injuriile
ce le auzeam în spatele meu.
Scăpasem slavă cerului de frustrată, și zărisem în depărtare mașina. Am simțit că
văd negru în fața ochilor când am zărit mașina lui în apropiere, așteptând. Am grăbit
pasul, ignorându-l, și înjurându-l în gând cum n-o mai făcusem vreodată. Mi-a stat
inima când l-am văzut cum coboară, trecându-și o dată mâna prin păr . Fir-ar ,Kitty,
se presupunea că nu te uiți ! Idioato. Și nici n-am gaz.
Nici brichetă.. Cum naiba o s-o scot la capăt acum ?
- Kitty ! rostește serios în timp ce pune o mână pe
portiera mașinii, oprindu-mă să intru.
- Dă-mi drumul. mârâi amenințătoare printre dinți când
îmi atinge mâna.
- Vreau să mă …
- Dă-mi drumul ! insist, ridicând tonul.
- Asculți. spune pe un ton stins.
- Te-ai plictisit de partenera ta minunată ? zic sarcastică.
- Kitty, ți-am zis ce a fost. Mi-au întins un fel de capcană
sau ceva..
- Știi ce ? De ce întotdeauna trebuie să fie scuze peste
scuze, motive ieftine ? De ce e așa greu să fii sincer . Să
recunoști ? Pentru că oricum deja nu mă mai miră, venind
vorba de tine. încep să mă răstesc și să arunc cu ură.
El își concentrează maxilarul, încruntându-se ușor.
- Tot timpul a fost problema asta . Și fir-ar, nu vreau un fustangiu care pur și simplu
nu se poate abține, lângă mine ! M-am săturat să te văd în ziare , reviste, cu toate
individele deplorabile, în toate pozițiile, m-am săturat ca de fiecare dată când ceva
nu merge bine să fugi și să mă înlocuiești cu prima femeie ușoară pe care o găsești !
- Ce naiba tot zici ? intervine arțăgos.
- Asta ai făcut de fiecare dată. Bine, am înțeles prima dată, ai fost dezamăgit, te-ai
descărcat, dar atunci..? Nici nu mi s-a evaporat bine parfumul din nefericita aia
cameră de hotel că deja ai împuțit-o cu o cârpă fără onoare ! Ești.. dezgustător ! țip
cu durere, în timp ce lacrimile începeau să-mi curgă șiroaie pe față.
Mi-am dus palmele la față, iar el mi le-a prins de încheieturi.
- Dă-mi dracului drumul ! urlu cu scârbă, smulgându-mi mâinile.
- Chiar asta crezi tu despre mine ? întreabă cu dezamăgire, ascunzându-și durerea în
ton.
- Și acum ? Cum naiba ai putut să-ți bați joc de mine așa, fără milă ? Să mă minți
cum ai făcut-o ? Ce s-a întâmplat..era parte din planul de a mă umili sau ceva ?
Ajuta ca lovitura să fie fatală ? Ei bine, poți să fii fericit, mi-ai rupt în două inima !
Continuam să mă descarc, atât prin țipete, cât și prin plâns. Nu prea conștientizam,
gândeam ce zic, dar nu mă puteam controla. Plânsul acela idiot, specific oamenilor
slabi, vulnerabili, fără pic de putere, mă copleșea.
Dar îmi amintise şi de telefonul lui Bred , de avertizare, de ceea ce aflase, şi totul
începuse să prindă un contur clar în mintea mea.
El și-a dus palmele la tâmple, apăsând cu forță. Se înroșise și o venă i se umflase
vizibil pe gât. Am încercat din nou să deschid portiera, dar a izbit-o cu mânie, încât
am avut senzația că a sărit într-un colț vopseaua.
L-am pocnit cu toată puterea peste față în momentul în care se apropia nepermis de
mult de mine, din instinct, şi mai mult din teamă, și a rămas așa, blocat. Începuse să
mă sperie cu apucăturile lui de om dement, și nici răbdare și motive să i le mai
suport nu găseam.
- Doar că.. ești atât de nedreaptă.. de .. insensibilă. Niciodată nu m-ai înțeles,
niciodată nu știi ce e în jurul tău, habar n-ai pe ce lume trăiești și continui să insiști
că mentalitatea și ceea ce crezi tu e și corect, e și adevărat ! Nu stai să gândești
înainte, nu cauți răspunsuri, preferi de fiecare dată să mă judeci și să mă sfâșii cu
ura și cuvintele tale tăioase decât să ai , măcar o dată, încredere în mine ! vorbea cu
ciudă, cu furie, repede.
Eu mă făcusem mică, mică, și ascultam cu
ochii mari la reproșurile aduse, fără să am
puterea să mă apăr.
- Și , la naiba ! Nu știu de ce m-am mai
complicat. Nu ai avut și nu vei avea niciodată
încredere în mine , deși mi-am deschis
sufletul de atâtea ori în fața ta, pe când tu nu
ai făcut-o vreodată ! Și nu ți-am cerut asta,
nu ți-am reproșat nimic, te-am înțeles, te-am
pus pe tine mai presus de mine, de dorințele
mele, pentru că , fir-ar , tu ai devenit mai
importantă decât orice altceva , decât oricine,
chiar decât mine, decât binele meu !
- Rob..
- Lasă-mă să termin ! Tu ai avut timp să vorbești ! Dar nu mai aștept nimic din
partea ta. Să renunți la egoism, la lipsa de încredere. Și știi de ce ? Pentru că nu ar
exista aspectele astea negative dacă sentimentele tale ar fi cu adevărat sincere și
curate, dar nu sunt ! Și m-am săturat să mă lupt cu morile de vânt. Gata ! Am
terminat-o ! Și acum definitiv.
- Nu..
- Acum înțeleg simbolul magnoliilor în viața noastră. Așa cum ele stau înflorite doar
două săptămâni, și apoi se ofilesc, așa se va întâmpla și cu iubirea noastră.
- Te rog..
- Acum poți să pleci ! mă întrerupe acid, a nu știu câta oară, deschizându-mi
sarcastic portiera.
Am strigat după el, dar nu s-a întors. S-a urcat în mașină și într-o clipă a dispărut,
fără să mă mai privească măcar o clipă, chiar cu încercările mele disperate de a-i
cere iertare că fusesem chiar atât de dură.
M-am aruncat la volan, cu lacrimile încă pe față. Mă distruseseră cuvintele lui. Au
fost ca ultima lovitură, cea fatală. Am pus cheile în contact și am pornit, fără să-l mai
aștept pe tâmpitul acela de șofer care nu știu unde naiba umbla. Să-și caute
creierul, presupun. M-am întins după dosar, dar l-am scăpat din mână când am zărit
pe geam o Claire , la fel de jenantă, și un Brendal frământându-se. Fir-ar, știam eu
că văzusem bine atunci. Că el era. Dar ce naiba vorbea cu ea ? Nici nu știam că se
cunosc.
M-am aplecat după dosar, și din el , pe lângă acte, a căzut o poză, unde erau
conturate trei fețe zâmbitoare. Le-am recunoscut fără îndoială pe două dintre ele, pe
al meu și al mamei, dar cine era bărbatul mândru care ne îmbrățișa ? Nu am mai
avut mult timp să meditez la asta, când o izbitură puternică, subită, îmi aminti că
eram la volan.

Third part - awakening

***
……- Să-mi iei și inima din piept.. iubirea care mă
macină de dor.. și sufletul și amintirile și tot să-mi iei,
căci fără de tine oricum nu mai sunt nimic..
A așezat cu mâna tremurându-i buchetul cu magnolii
pe pământul abia răscolit, acoperit de celelalte,
ofilite. Din cădere, câteva petale s-au grăbit să se
desprindă repede , căzând alene.
- Oricum și acestea vor muri curând.. la fel ca
celelalte. La fel ca
tine..
Rostește suspinând,
cu glasul stins și
răgușit. Nu mai avea
forță. Nici măcar să
respire, nici să trăiască.
- Și până la urmă nici unul nu am avut parte de ea..
Bred intervine pe un ton frânt, în timp ce își scoate o
țigară din pachet. Ciocnindu-se de privirea
întunecată a lui Rob, o boțește rapid între degete,
trântind-o cu ciudă în pachet și ascunzându-l în
buzunar la fel de repede.
- Nu suporta tutunul.. conștientizează plecându-și capul și oftând.
Şi cel mai groaznic era asta : că fiecare gest, fiecare situaţie, îi amintea de ea. Era
prezentă peste tot. În închipuirile lui, în imaginea din oglindă, în poze, pe varul de pe
zid, unde îşi lipise odată trupul plin de dorinţă, în vise şi-n coşmaruri. Deşi nici unul
nu era mai intens decât realitatea. Şi mai dur.
- Aș fi ales o viață fără ea, dacă ar mai fi trăit, decât să rămân astfel fără prezența
ei. Doar să o știu că e fericită. Chiar dacă eu m-aș fi răsucit în chinuri groaznice,
chiar dacă m-ar fi terminat îndepărtarea ei. Preferam să rămână cu tine decât să se
întâmple așa.. îi răspunde înverșunat la intervenție.
Vorbea cu greutate, cu suspine între cuvinte, iar pe sfârșit hohote zgomotoase l-au
acaparat, lacrimile inundându-i fiecare părticică din chipul obosit, palid. Slăbise
mult, refuza să mai mănânce, refuza orice i-ar fi prelungit existența nefericită. Dorea
cu înverșunare să se termine totul cât mai repede. Să fie împreună. Chiar și acolo. În
viața de după moarte.
- Așa e. Știi.. mărinimia nu e ceva ce mă caracterizează. Dar și eu aș fi ales la fel ca
tine. Mereu a fost ea. Centrul lumii mele. Al noastre. Noi am fost doar particule
infirme care ne-am învârtit în jurul Christinei. Și care oricum nu mai avem nici un
rost de acum fără ea.
Se străduia să nu dea frâu durerii, să nu abdice suferinței ca cel ce până atunci îi era
adversarul cel mai puternic în lupta pentru inima ei. Dar totul , aparenta stăpânire
de sine, modul stabil de a face față nefericirii, nu erau decât de fațadă. Dar se surpa
ușor și zidul lui, zidul ce îi ascundea adevăratele trăiri.
Față de Rob, își înecase amarul în tutun, alcool, tutun, tutun… A tras în el mai multe
pachete de țigări decât toate adunate în viața lui vicioasă. Dar fără rost. Ele nu îi
alinau dorul, nu îi dispersau realitatea funebră. Că ea nu mai e. Că scopul existenței
lui s-a rupt.
- De ce trebuia să fie așa.. ? Și.. câte i-am zis atunci.. nu am apucat să mă mai
împac cu ea.. S-a dus cu impresia că .. Doamne, cu ce am greșit de merit asta ?! Ia-
mă, ia-mă la tine.!
A început să strige cu forță, printre suspine, în timp ce își cufundase fața în pumni,
aplecându-se în genunchi,prea slăbit să mai reziste. Bred s-a apropiat ușor,
întinzând mâna către umărul lui, dar s-a abținut încă o dată să își dezvăluie
adevăratul suflet.
- Frate, mie mi-a zis ultima dată că mă urăște. Deci se poate și mai rău. încearcă cu
o voce pașnică să destindă puțin atmosfera.
Păstra pe față un zâmbet amar, cauzat de amintirea acelui moment. Pentru o clipă
parcă i-a simțit pumnii ușori cum se ciocneau de pieptul lui, parfumul ei fin care o
înconjura, lumina vie ce strălucea din ea. Și a oftat. A suspinat, s-a cutremurat o
clipă. Era așa ciudat să mai perceapă pe sine atingerea ei. Atingere ce niciodată nu
o va mai avea.
- Nu dar.. la mine a fost groaznic.. groaznic.. Cum i-am putut spune așa ceva.. cum ..
Vreau să mor.. și cât mai repede.. Vreau să mă duc la ea.. vreau să îi cer iertare..
Când hohotele aproape îl dărâmau, Bred s-a apropiat de el, apucându-l de umeri și
ridicându-l. A început să-l îmbărbăteze, deși nu credea că ar fi făcut vreodată asta.
- Eu..eu sunt vinovat de asta. Eu sunt cel care a cauzat asta..
Continua cel debusolat să se acuze, să se condamne din cuvinte.
- Toți suntem. Nici eu nu sunt mai prejos.
Recunoaște și el , înfrânt de conștiința care atârna ca un munte de durere, de
reproșuri tăioase, gata să îl zdrobească într-o clipă. Își ascundea lacrimile care îi
curgeau galopând pe obraji, recunoscător că Rob era prea sfâșiat, prea adâncit în
trăirea și în regretele care îl măcinau, pentru a observa asta.
Dar nu era mai puternic decât el. Acum, nu. Devenise la fel de vulnerabil, instabil,
slăbit. Brendal cel care cutremura doar prin caracterul și firea de neclintit devenise
acum o epavă. O epavă umană.
- Și.. oprește-te ! Crezi că ea ar fi vrut să te vadă așa ? Revino-ți în simțiri, ce naiba ?
Măcar atât mai poți face ! îi porunci pe un timbru dur, de nepătruns.
Cu cât îl îmbărbăta mai mult pe fostul lui adversar, cu atât simțea cum el se
prăbușește. Dar nu vroia să abdice așa ușor. Kitty nu ar fi permis asta.
Nu înţelegea cum îşi găsise forţa de a-şi opri
impulsurile criminale. Dorinţa arzătoare din
ultimele zile de a-l zdrobi cu propriile lui mâini
pe cel ce acum era frânt in bratele sale. Poate
pentru că a înţeles că nu avea dreptul să
atenteze la ceva ce ea a iubit. Şi mai ales
tranchilizantele aplicate aveau şi ele un cuvânt
decisiv de spus aici.
Și iată-i aici, împreună, pe cei ce se urau, ce își
doreau tot ce e mai rău unul pentru celălalt, ce
și-ar şi terminat unul altuia viața fără să se gândească de două ori. Și uite cum ea a
realizat până la urmă și miracolul ăsta. Acela de a-i uni, de a-i aduce împreună, de
a-i împăca. Pentru că ea le putea pe toate.
Au stat și au evocat fiecare moment de basm trăit în preajma acelei ființe minunate
ce odată a fost Christine Charvet. Nimic nu ar fi acoperit golul pe care lipsa ei l-au
adus în viața lor. Doar ea. Dar nu mai exista.
Și-au dat mâna, și Bred s-a îndepărtat cu greutate. Nu știa ce curs va lua mizeria ce
o numea existență și care, deși prea mândru pentru a recunoaște, visa să se încheie
și la el în curând. S-a mai întors o dată privind cu durerea care îi sfâșia interiorul
către mormânt, apoi a plecat pe drumul macabru și negru, înconjurat de cruci uitate
şi scorojite, uitate de vreme. Cu ea în suflet. Pentru totdeauna.
Robert a ridicat cu greutate palma în care odihnea bucata de hârtie boțită, cu tușul
șters de regrete și de lacrimile lui. A oftat adânc, în timp ce ochii lui se plimbau pe
fiecare contur unic al chipului ei, asupra frumuseții naturale, neprețuite, asupra
zâmbetului inocent și caracteristic, capabil să frângă inimi chiar și dintr-o poză
veche, a unui ziar, unde ea încă mai era acolo, când încă putea răvăși pe oricine cu
o privire sau îngenunchea cu un gest de furie.
Și-a coborât ochii asupra textului lugubru, îngroșat de negrul tragic, în timp ce fiori l-
au cutremurat a mia oară, deşi îl citise de atâtea ori :

” † Tragedie în lumea artistică. Un accident teribil de mașină ne-a răpit-o

dintre noi pe atât de iubita actriță Georgiana Heast Seltzer, lăsându-ne pe
toți cu un gol imens și un gust amar despre viața ce atârnă mereu de un fir
de ață.. † ”………..

. . .

* * *

- Fir-ar ! Ce dracu’ ?
Am dus din instinct mâna la cap. Nu, nu visam.
Acum, cel puţin, nu o mai făceam. Avem o tâmpenie de
bandaj care mă irita al naibii, și pe care am început să
mă chinui să îl smulg cu ciudă. Mi-am aruncat privirea
fără să-mi dau seama în capătul celălalt al camerei, către
oglindă, și am tresărit rapid. Parcă eram nevasta lui
Tutankamon. Deși eram prea roz în obraji pentru a
contura o mumie perfectă. Fir-ar, nimic nu îmi iese
niciodată. Plus că rochia asta era cam indecentă pentru
perioada aia. Deşi arată mult mai bine decât
îmbrăcămintea lor funebră de spital.
Apoi am lăsat mâna în jos, către inima care-mi zvâcnea.
Aveam senzaţia că nu mai durează mult până îmi sare
din piept. Gâfâiam ca un om bătrân după munci grele, ca
un copil speriat de o umbră malefică noaptea. Eram transpirată, agitată, plină de
imagini de nedescris în minte. Mi-am şters faţa îndepărtând acea lucire neplăcută.
Dar imaginile din vis continuau să apară. Şi erau încă al dracului de reale. Nu a fost
uşor să trec prin asta. Chiar şi vie, tot e greu să priveşti ceea ce conştiinţa mea plină
de imaginaţie bolnavă tocmai îmi proiectase. Şi mai ales să realizez ce aş fi lăsat în
urmă. Pe ei.
- Oo.. bună dimineața, rază de soare ! Colle intră cu un zâmbet înfloritor pe chip,
rupând liniștea.
Dar nu și vocile din capul meu. După visul amar de mai devreme, rămăsesem cu
sechele. Cum naiba ? Dacă tâmpiții ăia de la presă și acolo erau la fel de
incompetenți ca în realitate. O poză mai idioată să o pună în ziar nu au găsit. Decese
decese..dar ce dracu’ ? Puţin respect, totuşi ?
- Ce vezi așa bun ? am mormăit indispusă.
Ea a început să râdă ușor, în timp ce s-a așezat lângă mine și cu privirea îmi analiza
fața, boțită cred eu, la momentul acesta. Atât de tipică mie.
- Hmm..cineva s-a trezit cu fața la cearșaf azi.. rostește printre chicoteli în timp ce
îmi mângâie o șuviță de păr.
Dacă chestia asta palidă , gălbicioasă , șifonată, de sub mine se poate numi așa. Și
poziția șezând, cu ceafa lipită de perete, una care să îți provoace un mod plăcut și
agreabil de a reveni la realitate din somnul adânc. Tipa asta e mai blondă ca o
mătură, clar. Sau iar și-a încurcat lentilele. Le-a luat pe cele expirate.
- Mai rău. Și la pachet cu vise idioate. completez bosumflându-mă.
- Ce poate fi așa rău ? intervine suspicioasă, ridicând
sprânceana.
- Păi.. m-am visat.. nu tocmai vie. zic cu un rânjet
larg, exagerat de fals.
- Ce drăguț. spune pe un ton mâțâit.
Apoi începe să râdă zgomotos. Super. Nici măcar
partea cu disimulatul din bun simț nu mai e la modă.
Pentru că ea mereu e în tendințe. Dacă acolo scrie că
trebuie să se comporte ca o insensibilă imbecilă, clar
îi iese din plin.
- Eu m-am visat fără nuanţa asta la păr. zice alarmată
şi adoptând o mimică îngrijorată.
Nu mi-am dat seama dacă juca teatru sau e doar
bătură în cap. Tind spre a doua variantă.
- Mult mai groaznic. o ironizez subtil.
Dar în loc să observe asta, devenise subit preocupată de imaginea ei de plastic din
oglindă. Nu ştiu dacă îşi număra firele de păr sau îşi studia decoloratele meşe , atât
de chinuite.
- Şi, cum erai ? rupe tăcerea deodată.
Tresar uşor, dar încerc să nu îi dau de înţeles cât de speriată de bombe devenisem
în ultima vreme.
- Cum eram cum ? întreb confuză.
- Ştii tu.. spune gesticulând absurd şi cu o mimică falsă de îngrijorare.. Moartă.
termină fraza cu un rânjet în colţul gurii.
Nu mai eram sigură acum că vorbeam cu „minunata” şi „devotata” mea „prietenă”,
sau cu nevasta lui Chucky. Uu.. dubios.
- Păi, nu ştiu exact, din moment ce cutie impenetrabilă de metal mă ţinea prizonieră
şi mai erau şi câteva tone de pământ deasupra. Dar..presupun că bine.. Cu
siguranţă tu te-ai fi îngrijit să mă boieşti ca pe Corpse Bride..
Încerc să reacţionez şi să iau totul într-un spirit de glumă pentru a dispersa
momentul macabru.
- Cu cea mai scumpă pudră.. notează, continuă radiantă.
- Neapărat. zic cu un rânjet tras de păr.
Blondă sadică.
- În accident de mașină. continui dezarmată ideea, mușcându-mi buza.
De fapt încercam subtil să aflu ce se întâmplase. Nu vroiam să îi dau satisfacție ca
de obicei și să îi arăt că sunt mai paralelă decât liniile alea de ni le desena soldățelul
de ghips în liceu la matematică.
- Da.. ai făcut-o din nou. Noroc că s-a acționat rapid. Vorba lui Bred : ” Cum naiba să
fie greu de observat Kitty ? Uită-te mereu după mașina care conduce pe
contrasens .” mă ia peste picior acidă, gesticulând ironic.
- Ha ha. zic strâmbându-mă. Brendal ăsta e mai amuzant ca o morsă răgușită care
spune bancuri.
Nemernicul ăla oricum are de dat explicații multe, și în curând. Va veni și rândul lui
la spovedit, să fie fără griji. Trădătorul.
- Bine că sunt doar răni superficiale.
Superficiale ? Pe naiba ! Orice zdruncinătură e letală
pentru stabilitatea mea psihică şi aşa firavă. Plus că nu
vreau să-mi imaginez cum aş fi arătat acum, cât de
bandajată. Ca un cocon al unui fluture ? Cel mai probabil.
- Mai mare a fost sperietura. Dar să ştii că nu e nimic
grav. Un anestezic şi gata, după cum a spus doctorul.
Folosiseră anestezie din aia cu ciocanul ? Sau atunci de
ce dracu’ mă doare aşa tare capul ? Materialul prost, cum
s-ar zice.
Heast. Georgiana Heast Seltzer. Numele îmi străfulgeră
deodată prin minte. Îmi rămăsese imprimat pe creier din cauza nenorocitului ăla de
vis.
Am sărit ca arsă de pe pat, îndreptându-mă către geantă, în găsirea dosarului. M-am
descotorosit şi de mâinile blondei agitate de lângă mine, în căutarea mea asiduă
către ceea ce mi-ar fi dispersat semnele de întrebare, bănuielile covârşitoare care
nu mă lăsau să respir acum. Am început să scotocesc disperată prin geantă, după
actele care evident lipseau. Căutam fără pic de răbdare ceea ce evident ..nu mai era
acolo. Am răsturnat conţinutul şi printre dansul rujurilor, pixurilor şi creioanelor care
se împrăştiau pe jos ceea ce doream eu cu înverşunare dispăruse.
- Unde e dosarul ? am zis pe un ton răstit, uitându-mă cu furie.
Nu părea să fie prea binevoitoare să mă ajute. Altă trădătoare.
- Fir-ar, Colleen ! Unde naiba e dosarul ăla ? am urlat isterică, ţipătul meu răsunând
cu ecou în toată încăperea.
- S-a întâmplat ceva ?
O gâscă panicată spune speriată în timp ce năvăleşte înăuntru. Parcă era o fantomă,
palidă şi cu hainele acelea jalnic de triste pe ea. Meseria asta e atât de plictisitoare.
La fel ca faţa ei. Asistentă idioată. Am ieşit nervoasă din sala aceea, ce era de
urgenţe cred, aproape dărâmând-o pe sărmana nefericită care îndrăznise să îmi
perturbe momentul de celebritate asiduă. Neşansa ei.
Simţeam cum tot şi toţi rămâneau undeva în jurul meu, uimiţi de nebuna care alerga
ca o zăludă pe holurile spitalului. Am luat înainte pe oricine şi orice încerca măcar să
interfereze în drumul meu.. copii, doctori, asistente cu dosare. Le-am văzut foile
zburând prin aer, le-am simţit privirile indignate, am remarcat şuşotelile stresante.
Dar nu îmi păsa.
Nu ştiu dacă zgomotul infernal al spaţiului claustrant, amestecat cu forfota, paşii mei
înţepaţi care troncăneau nervoşi din cauza tocurilor sau urletele mele furioase se
auzeau mai intens, dar până aveam să ajung la salonului lui nu aveam de gând să
îmi opresc isteriile. Chit că după asta voi ajunge direct în
cămaşă de forţă.
M-am împins cu forţă în uşi, izbindu-le fără milă de perete,
în timp ce strigam din toţi plămânii aceeaşi frază repetată
pe tot parcursul drumului :
- Heeast !
Ochii mi s-au îndreptat involuntar către silueta plăpândă,
părul mătăsos şi arămiu, uşor buclat, a doamnei ce stătea
aplecată pe pat, îmbrăţişându-l. Am căscat gura larg, şi
singurul lucru care am mai reuşit să-l spun înainte ca uimirea să mă înece a fost :
- Mamă.. ?!
 * * *

Nici nu mai ştiu cât timp a trecut de când mă zbat

încontinuu între pereţii ăştia lugubrii şi goi. Dar nu mai goi
ca mine. Ca inima, sufletul, interiorul meu. Nu eram doar
pustiită de sentimente, de speranţă, de tristeţea
apăsătoare. Îmi erau tovarăşe gândurile chinuitoare,
mustrările de conştiinţă, conexiunile dezarmante pe care
mintea mea le făcuse încontinuu de atunci, ca un circuit
neobosit. Avea dreptate el. Şi fir-ar, deşi uram să recunosc
asta, se pare că într-adevăr habar n-aveam pe ce lume
trăiesc. Şi de data asta fusese şi al naibii de dureros să
descopăr care era de fapt realitatea.
După zilele, orele, secundele astea scurse fără rost, fără
scop , printre lungile crize de isterie, propriile mele ţipete
exagerate ce terminau a se ciocni de creierul meu în ecoul
lor asurzitor, şi mai puţin de cel al indivizilor cărora le adresam, excesele de
dramatizare, bocete, clipe în care mă compătimeam şi îmi plângeam de milă, am
realizat că toate au fost doar în van, doar un consumism necontrolat de energie.
La urma urmelor, ce dracu’ era aşa tragic ? Care era motivul augmentării fără capăt
a suferinţei, a torturii psihice ? Ce era aşa groaznic că Heast era tatăl meu, totuşi ?
Ha. Sărmana fată bogată. Cu un imperiu la picioarele mele. Şi eu mă plâng. Toantă,
Kitty, toantă.
Mi-am tras pe mine şi altceva decât maieul ăla lung şi lălăi în care
vegetasem de ceva timp. M-am îndreptat spre baie, ferindu-mi
picioarele de jungla ce stătea flămândă să mă atace: haine
împrăştiate, vaze sparte, cutii aruncate, hârtii peste tot, menite să
mă dărâme din picioare, iar eu nu dispuneam tocmai de echilibrul
meu cel mai fidel. Bucuroasă că reuşisem să mă strecor prin
haosul a cărui semnătură de aur o purtam eu, am luat înainte
chiar la final o nenorocită de sticlă, cu un sfert de lichid mirosind
îngrozitor de expirat în ea, care odihnea lângă un pachet de ţigări
boţit. Am înjurat din suflet şi am mers mai departe, blestemându-
mi firea distructivă ce o aveam şi care atunci când erupea, cauza dezastre. Modul în
care arăta încăperea asta acum o dovedea fără alte explicaţii.
M-am aşezat pe cadă, în timp ce am dat drumul la apă, atât la ea, cât şi la chiuvetă,
bucurându-mă cu o faţă de retardată de simfonia pe care cursul căderii ei o creau
acolo.
Am stat aşa. Nu ştiu cât. Pierdusem orice contact cu realul, cu noţiunea timpului, şi
asta de mult.. De parcă ceasul meu interior, şi aşa defect, îşi dăduse iremediabil
ultimul suflu. M-am trezit ca din transă când apa din cadă începuse deja să îmi înece
picioarele, din cauza revărsării.
Cred că am stat mai mult de 5 minute privind în gol la apă.. mi-am zis în minte, în
timp ce o opream. M-am dus către chiuvetă şi mi-am trântit un jet îngheţat între
ochi. Am tresărit şi alunecat uşor pe gresie, gata să mă înec lovitura neplăcută cu
pământul. Am închis şi am revenit în cameră.
Arăta ca ieşită dintr-un taifun. Am zâmbit ironic, în timp ce am început să îmi caut
prin multitudinea de mizerii ceea ce mama mi-a descris ca fiind „ Cheia desluşirii
adevărului”. Pe naiba.
Am cules de pe jos poza mâncată de molii şi timp care îmi deschisese mie mintea
prăfuită şi în colţuri, care îmi trezise bănuielile atunci, în maşină. Înainte ca creierul
meu să facă „bang” pentru a mia oară. Dar nu grav, cel puţin, de data aceea.
În fotografie eram eu, zâmbind caracteristic. Nu ştiu dacă şi ironic. Nu cred că eram
încă capabilă de asemenea sentimente la vârsta aceea, dar cu siguranţă un rânjet
dubios tot era bifat pe listă. Aveam o mama frumoasă, radiantă, plină de viaţă, cu o
rochie elegantă, plină de bun gust. Mereu am admirat tenul de păpuşă de porţelan,
trăsăturile distinse şi atât de plăcute ochiului. Şi mai era el. El, cel care mă privase
de prezenţa lui. El, cel care mă ignorase, mă părăsise. Heast. Era al naibii de
arătos,trebuie să recunosc. Cu un aer boem, de artist, nimic din stilul dur şi rigid de
acum.
Am întors poza şi pe spate un scris caligrafic, frumos, era încă descifrabil, deşi se
putea remarca vechimea imprimării lui aici :” Kitty, Vérène, şi eu. O familie fericită.
20 octombrie 1988. Gerald H.S. „ . Sau mai corect spus Gerald Heast Seltzer. Ce
situaţie absurdă. Controversată.
Am găsit sub o jacketă scămoşată de nervi minunata cutie cu amintiri a mamei, dar
şi a lui. Am luat-o şi m-am îndreptat spre pat, cu greutatea ei ce mi se părea
insuportabilă. Dramatizam, ca de obicei. Am luat în drumul meu pantofi cu tocuri
ascuţite, tuburi de spray-uri, cărţi, hârtii boţite. Pe scurt, furtuna pe care o creasem
cu tact mă ataca acum fără milă.
Am tras aer în piept, încurajându-mă , susţinându-mă moral în gând. Am trântit cutia
pe pat, şi pe mine odată cu ea. Am stat aşa, cu capul în el, un timp bun. Din nou, nu
ştiu exact cât timp.
Destul, din moment ce micuţa Blossom a şi venit să-mi toarcă frumos, gâdilându-mă
cu mustăţile pe faţă şi atingându-mă cu blăniţa ei pufoasă şi drăgălaşă. Cu un „mrr”
scurt a reuşit cel puţin să mă scoată – din nou- din transă.
Am deschis cutia care era supraaglomerată de poze, la fel de vechi şi prăfuite,
scrisori, în stil vechi.. şi..acte. Era un certificat de naştere, probabil primul,
autenticul. Din cât îi permisesem mamei să îmi explice, în momentul în care a plecat
din Statea cu mine în braţe primul ei gând a fost să şteargă orice amintire a celui ce
se presupunea că era tatăl meu. Şi nu o condamn pentru asta. Şi eu aş face la fel
acum, atunci e de prisos de spus cum acţionam. Pentru că sunt convinsă că dacă
încăpăţânarea şi modul capricios îl moştenesc de la cineva, ea e cu siguranţă
„vinovata”. Am răscolit după cele câteva poze, şi majoritatea erau cu ei doi.
Am recunoscut cadrul distins al Parisului, pe ei doi ţinându-se de mână pe Champs-
Élysées. De fapt..acolo şi începuse totul între ei. El, tânăr afacerist, venit într-o
călătorie de relaxare, ea, un model extrem de frumos la început de drum. În minte
îmi veneau cuvintele mamei, puţinele pe care reuşise să mi le spună legat de asta
înainte să încep din nou cu isterii şi plânsete copilăreşti. „ Eram tânără, Kitt, poate
mult prea tânără.. Ieşisem din casă cu lacrimi în ochi, după o ceartă serioasă cu
bunicii tăi. Ştii, bunica Eloyse niciodată nu a fost de acord cu înclinaţiile mele
artistice, spunea că doar îmi voi rata viaţa astfel. Plus că avea o concepţie
defăimătoare despre lumea modelelor, pe care le condamna. Eu nu vedeam nimic
infam în asta. Mă simţeam frumoasă şi vroiam să arăt şi celorlalţi asta. Şi atunci
plecasem pe străzi tot pentru a-mi linişti sufletul distrus, a mă încuraja. Nu mai ţin
minte cum în drumul meu am ajuns către Champs.. nu conştientizasem o clipă
încotro m-au purtat paşii. Ştiu doar că ploaia care a început deodată să galopeze m-
a adus la realitate pentru o clipă ; dar, mai ales, jetul sănătos al bălţii care a aterizat
pe mine când un tâmpit cu deficienţe de condus m-a făcut fleaşcă stropindu-mă cu
o baltă imensă. Am început bineînţeles să îmi vărs furia şi să spun orice îmi venea la
gură. Nu credeam bineînţeles că va opri. Maşina impunătoare nu i-ar fi permis să se
 înjosească atât pentru o biată.. curcă plouată.
Şi atunci l-am văzut pe el.. mergând cu stil,
păstrându-şi rafinamentul chiar şi cu stropii
grei care îi stricaseră freza boemă. Asta nu m-
a împiedicat bineînţeles să îi mai zic vreo
două. Cu tot cu freza lui. Şi nu ştiu dacă am
fost doar slabă, vulnerabilă, dar m-am ataşat
din prima clipă de el. Era amuzant cu accentul
lui stricat, deşi franceza o vorbea la perfecţie.
Părea cult şi educat, şi.. trist. Mai trist ca
mine. Asta m-a şi făcut să doresc să îi aflu
povestea. El a părut impresionat de modul
meu franc de a fi, de a spune ce gândesc. i-
am criticat atunci ştiu culoarea cravatei.. adevărul e că se potrivea ca o nucă în
perete cu restul hainelor. Mi-a atras atenţia din prima şi până nu l-am făcut să o dea
jos n-am renunţat. Apoi am ajuns din două persoane care se displăceau în nişte
tineri nebuni care alergau ţinându-se de
mână pe străzile fermecate ale Parisului. A
fost totul atât de repede .. de.. neprevăzut.
Doar mă ştii cum sunt .. impulsivă..
iraţională..”
Pe naiba dacă nu ştiu. De parcă eu sunt altfel.
De parcă viaţa mea ar fi fost acum aşa dacă
eram eu domnişoara „gândeşte tot”. Mda.
Am surâs când mi-am amintit faţa ei chinuită
din clipa când mi-a povestit. Era comică..
mereu a fost iresponsabilă, şi acum se
străduia să pară aşa serioasă .. dură .. dar nu îi reuşeau sub nici o formă.. Nici
vocea, nici cuvintele nu erau bine alese..ci tot spontane, ca ea. Mă simţeam
oarecum prost că urlasem atunci ca tâmpita. Dar eram mult prea scoasă din sărite,
din minţi. Şi el avea noroc că era în spital. Dacă nu l-aş fi băgat eu, sau i-aş fi
prelungit cu plăcere şederea. Din mărinimie. Nu ştiu însă cum m-am abţinut. Poate
pentru că era foarte..palid. Bolnăvicios, suferind. Se citeau regrete pe faţa lui
obosită ?
Sau eram eu mult prea slăbită şi fragilă, în stare de nimic atunci ? Cu sufletul rupt în
bucăţele ? Începută operaţiunea cu drag de Pattinson..încheiată de ei ?
Am luat între degete celelalte poze.. Erau ei. La fel de frumoşi. Eram mândră într-o
oarecare măsură. Cum naiba să nu fii ?
M-am aplecat pe spate, închizând ochii şi încercând să-mi imaginez totul, în timp ce
vorbele pline de muzicalitate ale mamei continuau să îmi curgă prin minte.. „ Nici nu
am realizat ce puţin timp trecuse când ne-am şi căsătorit. Din nou, ca doi nebuni.
Cum şi poate fi descrisă relaţia noastră într-un cuvânt. Doream să ne răzvrătim, să
le arătăm tuturor că nimic nu contează cât timp suntem împreună, că suntem
puternici, tineri, frumoşi, capabili.. că le putem pe toate. Pe dracu’.
Ne-am oprit la prima capeluţă şi ne-am jurat iubire veşnică. Nu am anunţat pe
nimeni şi nimic. Cu siguranţă ne-ar fi împiedicat, mai ales dacă venea vorba de
părinţii mei. Ceea ce nu ştiam eu e că adevăratele probleme vor începe la ai lui. Mi-
a cumpărat un mic apartament în Paris, nu l-am întrebat niciodată ce avere sau ce
funcţie are, deşi era clar că nu una fără importanţă. Dar nu asta conta atunci pentru
noi. S-a străduit să prelungească cât de mult şederea lui în Franţa dar la un moment
dat datoria şi serviciul l-au făcut nevoit să se întoarcă. Urma să plec şi eu acolo, în
Statele Unite, cu el. Era ca un vis împlinit. Ştiam că acolo e ţara posibilităţilor, că voi
reuşi să îmi îndeplinesc visul, să am cariera dorită. Plus că aveam şi o familie,
iubeam, urma să găsesc succes pe toate planurile.
Bineînţeles că m-am desprins de familia mea atunci. Era inevitabil. M-a durut mult
dar eu doar m-au catalogat o nesimţită, o persoană fără respect şi responsabilităţi.
Dar era necesar să mă îndepărtez de ei, pentru a reuşi în ce doream, pentru a face
ce vreau. Probleme cu obţinerea vizei mele tot îmi amânau plecarea şi dorul de
Gerald devenea tot mai insuportabil. Ştiam că şi el are probleme acolo, îl simţeam în
tonul vocii încordate de la telefon, sau o citeam în ochii lui gânditori când se
reîntorcea în Franţa pentru a mă vedea. Când aproape era gata plecarea, am aflat
că urmează să am un copil. Eram deja în câteva luni bune, dar felul tău cuminte de
a fi nu mi-a făcut niciodată probleme. Nici nu mi-am imaginat vreodată că aşa ceva
e posibil. Pe cât de tare ar fi trebuit să mă dărâme o veste aşa, pe atât de mult m-a
bucurat. Nu ştiu de ce. Dar te-am iubit din prima clipă. Poate pentru că ştiam,
simţeam că vei fi un copil deosebit, aparte. Şi nu m-am înşelat. Era clar că visul meu
de a fi model s-a sfârşit odată cu această veste, dar nu era un capăt de lume. Eram
conştientă că şi eu voi trăi prin frumuseţea ta. Şi asta şi fac până în ziua de astăzi..”
M-am rupt odată din visare când lacrimile care îmi curgeau şiroaie, în linişte, mă
împiedicau să mai respir. Am căutat în cutie pozele mamei, pentru a-i admira încă o
dată frumuseţea, sclipirea din ochii ei mari, când încă spera că va reuşi să devină un
faimos model. Am revenit apoi la starea de transă, cufundându-mă în poveştile ei ..
ce păreau atât de ireale.. şi totuşi, nu erau. Încă un motiv să cred că viaţa bate
filmul.
„ Am reuşit să plecăm imediat ce tu te-ai născut. Îmi cumpărase
un apartament în New York, destul de luxos şi mare. Dar eu nu
aveam nevoie de asta. Îmi era de ajuns să ştiu că vă am pe voi
doi. Adevărata tragedie a venit în momentul în care aflasem că
acel Gerald Seltzer cu care mă căsătorisem mai avea un nume.. şi
unul greu, care atârna. Anume Heast. Heast Corporation se pare
că şi atunci, ca şi acum, era cel mai mare imperiu atât în lumea
artistică, cât şi în alte varii domenii. Bineînţeles că habar n-aveam
cam cât de mare era compania, câte afaceri deţinea. Eu aveam
impresia că totul e o glumă proastă, şi nimic mai mult. Mi se părea
ciudat şi de neînţeles că cineva care urma să deţină o asemenea avere s-ar fi
căsătorit cu cineva ca mine. Care deşi nu eram ultima cârpă, toţi banii pe care îi
aveau au rămas în urmă în momentul în care m-am despărţit de familia mea. Deci
practic eram lipită pământului. Mi-a motivat că s-a îndrăgostit de mine din prima
clipă, că l-a atras naturaleţea mea, faptul că eu îl puteam percepe ca pe ceea ce
era.. un om. Bolnav de hărţuiala presei, a greutăţii care stătea pe umerii lui.. vânat
doar de profitoare, fără prieteni sinceri, fără nimeni în care să aibă încredere, acesta
şi fusese motivul pentru care fugise o perioadă scurtă în Paris. Vroia linişte, vroia să
se regăsească pe sine, să simtă că trăieşte, că e om, că e obişnuit, comun. Nu doar
o maşină de făcut bani. L-a impresionat faptul că eu n-am dat doi bani pe costumul
lui scump, sau că i-am tras fără jenă cravata de firmă de la gât,
pentru că..nu îmi plăcea mie. A simţit că reînvie lângă mine, că
poate fi cine vrea, cu defecte, cu probleme, că eu îl accept aşa
cum e, îl înţeleg, şi , mai ales, nu vreau să profit de pe urma lui.
Aşa că mi-am propus să fiu puternică, să nu mă dărâme ceea ce
aflasem despre el şi familia sa. Am fost de acord să ţinem
ascunsă căsătoria noastră, cel puţin până ai lui vor afla, şi până
va urma să primească în mod oficial conducerea firmei şi toată
averea, afacerile. Atunci m-ar fi făcut cunoscută „lumii”. Şi atunci
le-aş fi demonstrat alor mei că nu sunt un nimeni, şi că nu m-am
căsătorit cu unul, cum ei l-au catalogat din start. Bineînţeles că
nimic din toate acestea nu au avut loc. Părinţii lui m-au detestat
din primul moment. Niciodată nu am cunoscut oameni mai urâcioşi şi duri. M-au
umilit, m-au făcut să mă simt ca ultimul om..ca o cârpă murdară. Toate acestea de
ce? Pentru că nu purtam numele lor „de viţă nobilă”? Mi-e greaţă. Am crezut că
toate acestea vor înceta la un moment dat, dar nu. Şi m-am simţit al dracului de
furioasă când am văzut că el nu face nimic pentru a-i împiedica, că era legat de
mâini. Că era doar o marionetă. Şi atunci l-am urât. Doamne cât l-am urât. L-am
văzut prost şi instabil şi manevrabil şi fără tărie de caracter.
Momentul în care scorpia de bunica ta a vrut să mă cumpere cu bani, ca să dispar
din viaţa lor fără să „fac gălăgie”, cum ea a zis, pentru că la ei totul era vorba
despre imagine, m-am simţit mai umilită cum nu am fost în viaţa mea. Nu
înţelegeam ce le făcusem, de ce se comportau aşa cu mine. Nu concepeam ca
cineva să mă deteste aşa tare, mă învinuiam că nu reuşisem să le câştig inima şi să
mă fac plăcută. Eu, care până atunci aveam lumea şi pe oricine la picioare cu un
zâmbet de păpuşă de al meu. Şi cel mai tare m-a durut faptul că au refuzat din
prima clipă să te cunoască. Eram sigură că tu eşti as-ul din mânecă, că le vei topi
sufletul îngheţat din prima clipă. Erai aşa inocentă, dulce, scumpică. Era imposibil să
nu reuşeşti asta. Dar am primit mereu un categoric „nu” ca răspuns. „Copila aia nu
face parte din familia noastră”.
Aşa că mi-am luat inima în dinţi, pe tine în braţe, şi cu lacrimi în ochi, am părăsit
acel pământ neiertător. Nu l-am anunţat, nu mai vroiam să am de a face vreodată
cu cineva aşa slab ca el. Mi-am jurat că aşa repede cum a intrat în viaţa mea, va şi
ieşi din a noastră. Ai lui au anulat căsătoria fără probleme, am modificat certificatul
de naştere pentru a nu crea suspiciuni, şi m-am întors cu coada între picioare acasă.
Ne-am descurcat pentru început din lecţiile mele ca profesoară de pian pe care le
dădeam, dar a fost foarte greu. Dar dacă pe ai lui nu i-ai convins, pe bunicii tăi de
pe mamă i-ai câştigat de la prima privire. M-au acceptat
acasă, m-au ajutat, şi eu am promis că nu mă voi mai
comporta vreodată ca o bezmetică. Şi m-am ţinut de
cuvânt. „
Am închis cutia, cu îndoieli şi întrebări ce încă mai poposeau
în mintea mea. Cu regrete, durere. Am oftat şi mi-am şters
noul val de lacrimi şi suspine. Dar încă unul m-a cuprins
imediat.
M-am lăsat păgubaşă şi sclavă somnului. Era singurul care
mai reuşea în acest moment să îmi aducă liniştea.

* * *- Pot intra ? am auzit ca prin vis odată cu atingerea de pe chipul meu.

Pentru o clipă am crezut că e Blossom, dar nu i-am perceput „mrr-ul” caracteristic.
Am deschis ochii pe jumătate şi m-am izbit de imaginea lui ruşinată. Am tresărit şi
m-am ridicat brusc, dând un cap sănătos de mobilierul de deasupra patului.
- Uh, la dracu’ ! am început să mârâi iritată, fără să conştientizez că încă mai aveam
spectatori.
Nu ştiam cum să mă
comport cu el. Trecuseră
multe zile, acum îi
acceptam prezenţa
mamei lângă mine, a
Mellissei, care venise să
mă încurajeze, ca de
obicei,şi a.. pisicuţii. Aş fi acceptat-o probabil şi pe a lui Taylor dar nu îl mai văzusem
de atât timp..
Am înţeles că îi merge foarte bine cariera. Scandalurile cu el lângă mine îl
propulsaseră foarte sus şi îl ajutaseră. Sună penibil şi ciudat, dar aşa au fost. Se pare
că de bine sau de rău, mereu reuşeam să ies în evidenţă şi să îi scot la lumină şi pe
cei de lângă mine involuntar. Mă sunase adesea, mi-a trimis şi bomboane fine, de
acolo, de unde filma acum. Era uşor dezamăgit, pentru că l-am făcut să realizeze că
nu are rost să-şi mai facă speranţe în ceea ce mă priveşte. Acceptase totuşi să
rămână prietenul meu bun, şi mi-a spus că îl va durea foarte tare dacă eu voi decide
să îl scot din viaţa mea din cauza sentimentelor lui. Aşa că nu am făcut-o. Plus că
îmi făcea mult, mult bine puştiul.
M-am ridicat din pat şi mi-am tras un capot pe mine. Mă simţeam ciudat să stau aşa,
dezmăţată, lângă el. Pentru că era un adult, şi pentru că, deşi nu merita, trebuia să
îl respect cât de cât.
- E o întrebare retorică ? zic îngâmfată. Asta trebuia să zici înainte să intrii.
Poate că eram puţin nesimţită că îmi permiteam să îl tutuiesc. Dar nu ştiu ce l-ar fi
rănit mai mult. Să mă comport cum aş face-o cu un străin sau să fiu aşa, să mă dau
superioară.
- Kitty.. uite..
- Christine. îl corectez acidă, uitându-mă urât.
Era a suta lui încercare de apropiere de mine din ultima vreme şi a o mia în care eu
îl jigneam şi îl făceam să se simtă în ultimul hal. Devenise o manie primejdioasă
pentru mine şi sufletul meu. De fiecare dată când el ieşea de aici cu lacrimi în ochi şi
cu ţipetele mele în cap, eu mă trânteam cu capul în pernă, încercând să îmi înăbuş
astfel zgomotul pe care hohotele mi-l făceau. Să mă folosesc de ţesătura fină pentru
a absorbi fiecare lacrimă dureroasă de pe faţa mea.
- Ştiu că mă urăşti, şi nu te condamn pentru asta.. continuă oftând şi plecându-şi
capul.
- Bingo. intervin ironică.
Dar ştiam că nu e adevărat. Că reuşise, nu ştiu cum, să intre în sufletul meu. Pentru
că fusese mereu aşa bun, înţelegător, cu mine. Mă ajutase necondiţionat. Să aflu că
e grav bolnav a reprezentat o lovitură dură pentru mine. Şi fir-ar, deşi eram mult
prea mândră ca să recunosc asta, mă bucura enorm că e bine, că şi-a revenit.
Chiar..că e aici.
- Dar vreau să ştii că nu eu am vrut să se întâmple aşa.
- Dar nici nu te-ai străduit să schimbi ceva. îl trag la răspundere rapid.
M-am îndreptat şi mi-am aruncat ochii pe geam. Era aşa greu să privesc forfota,
oamenii grăbiţi care mişunau plini de viaţă. Eu doar devenisem o umbră fără vlagă
faţă de ei. Simţeam ca atunci, în primele zile când sosisem aici, că mă dărâmă cu
energia lor fără margini.
Astfel, i-am permis şi lui să-şi pregătească discursul, fără să se lovească de gheaţa
din ochii mei cârcotitori.
- Ba da dar.. circumstanţele neplăcute şi nefavorabile m-au împiedicat.. şi.. Nici
mama ta nu mi-a fost de un real ajutor în asta..
- Ce vrei să spui ?! tresar încurcată. Să nu îndrăzneşti să o învinuieşti pe ea că.. am
început să îl ameninţ strângând din dinţi şi încreţindu-mi nasul ca un căţel.
- Nu, nu, departe de mine gândul ăsta. Dar.. rupând orice legătură de mine,
ascunzându-se, şi pe tine odată cu ea, mi-a fost imposibil să mai pot remedia ceva..
- Imposibilul nu e un termen din vocabularul importantului „Heast”.. zic ironică.
- Când ai un suflet sfâşiat şi mii de mustrări de conştiinţă e. Ea mă ura.. şi dragoste
cu de-a sila nu se poate.
Măcar a fost demn. Ceea ce e de apreciat. Dar nu îl scuză asta. Nu scuză suferinţa
mamei , greutăţile prin care a fost nevoită să treacă.
- Vérène e foarte asemănătoare felului tău de a fi. De fapt.. tu eşti icoana vie
caracterului ei exploziv, puternic. Ambele sunteţi două vulcane când sunteţi
furioase, fără posibilităţi de a fi controlate. Crede-mă că eram conştient că orice aş fi
încercat să mai repar atunci, ar fi fost în van. Aşa că i-am respectat decizia, liniştea
pe care o merita. Pe care o meritaţi ambele.
Şi-a trecut mâna deasupra frunţii stergându-şi o mică urmă
de transpiraţie. Deja focul din mine cauza victime ? Greu de
spus. Nu simţeam prea tare că vreau să explodez. Nu încă.
Sau nu iar, mai bine spus. O făcusem în ultima vreme de
atâtea ori încât deja eram prea obosită.
- Şi ţi-ai luat şi tu o binemeritată vacanţă şi o nouă soţie. îl
condamn cu ciudă, strâmbându-mă.
El îşi sprijină coatele pe genunchi, îngropându-şi faţa în
palme. O tăcere de mormânt intervine între noi. Dar nu mă
speria prea tare. Mă obişnuisem cu ea. În ultima perioadă
ea îmi fusese cea mai fidelă însoţitoare.
- Tu tinzi să judeci doar dintr-un punct de vedere.. nu
analizezi din mai multe unghiuri..
- Matematica nu a fost niciodată punctul meu forte. îl
întrerupt impertinentă.
Oftează încă o dată. Mai adânc. Din nou nu mă impresionează. Ce scorpie fără suflet
am devenit în ultima vreme. Ha.
- Dar încearcă să înţelegi în ce situaţie eram şi eu..
- Bogat, frumos.. cu întreaga lume la picioare. Ce destin tragic. îl iau peste picior
mâţâindu-mă denigrant.
- Nu ştiu de ce ai tu impresia că banii îţi aduc confort şi linişte. Din contră.
Îmi muşc limba, privind agitată. Fir-ar, aici m-a prins. De parcă nu ştiu că aşa e. De
când au intervenit faima şi banii în viaţa mea, s-a dus dracului şi viaţa mea. Şi
Pattinson. Cum am putut uita de elementul cheie ? De când au intervenit banii şi
respecitvul. El mi-a răscolit de fapt existenţa.
- Şi m-am recăsătorit doar pentru că am fost obligat. Asta nu înseamnă că am iubit-
o, sau că am fost fericit.. deloc. De aceea nici n-a durat mult asta. De aceea nici n-
am vrut alţi copii..
Mda aflasem şi despre fosta lui soţie, o pupăză urâcioasă şi din fericire dispărută de
mult din viaţa lui. Nu aş fi suportat să mai devin şi o Albă ca Zăpada autohtonă,
sincer , cu mama vitregă şi tot pachetul. Plus că îmi lipsesc părul de abanos, care
acum la mine arată ca o mătură scămoşată , şi piticii. Eu dispun, dar doar de cei de
pe creier. Se pun ?
- De ce nu m-ai vrut lângă tine ..? zic pe un ton plângăcios.
Trebuia să mă eliberez de asta. De toată frustrarea. Devenise prea apăsătoare.
- Of.. Kitty dar.. chiar crezi că nu te-am vrut ..?
- Atunci de ce nu mi-ai trimis o scrisoare în atâţia ani, de ce nu mi-ai dat un telefon
măcar o dată? Tu ştii ce greu mi-a fost ? Ca şi cum toată viaţa mea am trăit cu un
gol în mine, un gol pe care nimeni şi nimic nu l-a putut suplini vreodată !
Toate amintirile acelea dure de mică îmi năvăleau în mine, şi fir-ar, ardeau a
dracului de tare. Mă curentau, mă răscoleau. Credeam că le închisesem undeva în
adâncul sufletului meu, le acoperisem cu frustrare, cu dezamăgire, dar se pare că
nu. Încă mai existau, şi acum mă atacau.
- Ştiu, ştiu..dar..tu crezi că eu am vrut să se întâmple aşa.. să fie aşa ?
- Nu, nu ştii, crede-mă ! îl contrazic cu furie, răstindu-mă. Nu ai de unde şti până nu
treci prin aşa ceva !
- Dar deşi nu fizic..eu mereu am vegheat asupra ta.. a voastră. Din clipa în care v-
am detectat urma.. am făcut-o necondiţionat.
 De ce vorbea ca şi cum eram nişte criminali
periculoşi şi evadaţi ? Îmi făcea greaţă.
- Serios ? Cum ? Mi-ai implantat un CIP să vezi
dacă mă iau la bătaie cu vreun tâmpit de la
şcoală ? Sau ca să simţi când primul idiot îmi
va frânge inima ?!
- M-am ocupat atât cât am putut şi cât
Vérène mi-a permis.
- Adică deloc.
- Nu.. dar .. din momentul în care am aflat că
vrei să vii aici, am făcut tot posibilul să se
întâmple aşa..
- La ce te referi ?
Se pare că îmi lipsea cam multă informaţie elementară. Din nou. De ce nu mă mir ?
- Acceptarea ta aici la Universitate ..crezi că ar fi fost aşa uşor fără..
- Pile ?
- Nu, fără suport. E foarte greu să obţii o viză aici.
- Dar nu imposibil.
Genial. Acum aflam că nici măcar nu am fost în stare să ajung aici pe propriile mele
picioare şi pe strădania mea. Minunat. Christine, eşti o epavă. Nu eşti bună de nimic.
- Şi.. să te descurci cu acomodarea.. banii..tot..
- Vrei să spui că şi aici te-ai implicat ? izbucnesc contrariată, fără să-mi mai ascund
reacţiile necontrolate.
- Meritai asta..
- Nu.. meritam să am un tată lângă mine. Şi eu pun mai mult preţ pe un suflet decât
pe o bucată de hârtie. Aia nu are valoare pentru mine. Şi ştii ce ? M-aş fi descurcat
perfect şi doar cu banii de la mama !
- Kitt..ea a încetat să-ţi mai trimită ceva în scurt timp după ce te-ai acomodat aici..
De parcă nu ştii ce orgolioasă e .. În momentul în care te-ai răzvrătit ei , decizând să
pleci fără acord..era normal să acţioneze aşa.. Normal pentru modul vostru de a
proceda.
Noi..merele stricate. Cum am putut uita vreo clipă ?
- De ce nu ai fost lângă mine măcar din clipa în care am sosit aici ? Nu meritam ?
- Scumpa mea, sigur că da.. Eşti un om minunat.. Dar..mi-a fost teamă.. ruşine. Nu
mă simţeam demn de apropierea ta..şi nu ştiam cum să fac ca tu să nu ajungi să mă
urăşti.. Vroiam să îţi câştig înainte inima, înainte de a afla cine sunt eu..
Da..e un mod practic de a gândi. Lucid..pragmatic. Zero implicare, zero nervi
măcinaţi.
L-am privit atent o clipă. Cum nu o mai făcusem niciodată. Cu ochii unui copil fragil,
copil care avea nevoie de îmbrăţisarea unui tată. Oare când voi fi capabilă să îl
numesc astfel ? Când voi reuşi să trec peste orgoliu, mândrie, furie, frustrare.. ? Să
renunţ în a-l mai pedepsi.
Respira greu, ca un om bătrân, deşi nu era. Dar ridurile de la mâinile lui mă făceau
să simt milă. Părul bogat, era mult mai argintiu decât vârsta i-ar fi permis. Mă durea
să îl văd aşa. Uitase oare să trăiască ? Cred că va fi necesară aici puţină intervenţie
„ à la Kitty” pentru asta, şi neapărată.
Oh, fir-ar ! N-am fost niciodată un munte de insensibilitate şi nu pot nici acum. Şi mă
detest că sunt aşa slabă, dar nu mă pot abţine ! Nu mă judeca pe mine, ci fă-o cu
copilul din interior, pentru că el va acţiona acum !
M-am apropiat cu paşi timizi, şi i-am atins mână uşor, cu emoţie. El şi-a ridicat cu
greutate capul din pământ, privind confuz degetele mele, şi procesând cred dacă
ceea ce vedea, simţea, era real sau plăsmuire, imaginaţie.
I-am strâns mai puternic mâna atunci, dându-i un semn. Şi-a luminat întreaga fire cu
un surâs larg şi din ochii lui plăpânde lacrimi au început să picure. M-am aruncat în
braţele lui atunci, strângându-l puternic de gât. Era o senzaţie uimitoare, de
nedescris. Ceva ce nu mai trăisem până atunci. Va trebui să îmi pun o dorinţă pentru
asta. Pentru că trec prin momente şi senzaţii noi.
Din nou am pierdut noţiunea timpului. Dar de data asta nu îmi mai păsa. Reuşisem
să alung ura din sufletul meu, şi mă simţeam liberă cum n-am fost vreodată. Şi se
simţea al dracului de bine.

* * *

Revenise Kitty. Frumoasă, sigură pe ea.. şi de data

asta având puterea în mână. Nu cred că o voi
folosi prea curând. Poate doar să mă răzbun pe
vrăjitoarea aia de Rozene ? O sa mă mai gândesc
la asta.
Mergeam dreaptă, cu paşi fermi, şi nu
răspundeam saluturilor umile şi privirilor plecate
automat la vederea mea. Era imposibil să nu fi
auzit cineva în ultimele zile de atât de mediatizata
“eu”, fata lui Gerald Heast. Şi cei care aveau de
încheiat socotelile cu mine se temeau al dracului,
şi eu mă simţeam foarte bine că tremură de frică.
Încercam să par superioară, pentru că eram, şi
pentru că mă săturasem eu să fiu cârpa lor de
şters picioarele. Momentele acelea când eram
atacată de peste tot lăsaseră rădăcini adânci şi iritante în mine. O teamă şi o
instabilitate ca aşa ceva să se mai întâmple vreodată.
Aveam în faţa sigla uriaşă : „Heast S & K Corporation”. Am rânjit în colţul gurii,
bucuroasă că voi fi aproape să văd cum merg lucrurile pe aici. Nu vreau să par o
arivistă, dar chiar se simţea bine să fiu.. născută în „viaţa roz”. O familie importantă,
aristocratică..suna bine. Mă mulţumea.
Mă împăcasem cu Gerald. Nu ştiu de ce, dar îmi venea greu şi oarecum fals să îi
spun „tată”. Am promis că o voi face când simt cu
adevărat.
Lucrurile în jurul meu începeau să se liniştească
uşor. Mama decisese să mai rămână aici, pentru a
avea grijă de mine. Iar mie nu îmi venea greu să
joc rolul copilului fragil şi care are nevoie de
mămica pentru sprijin moral.
Adevărul e că îmi lipsea Brendal. Îmi lipsea Rob.
Nu reuşisem să îmi găsesc stabilitatea în viaţa
sentimentală, şi deja pierdusem şi minimele
speranţe că o voi avea vreodată. Dar mi-o
făcusem cu mâna mea, măcar eram conştientă de asta. Mai ales că referitor la
primul, bănuieli neplăcute mă măcinau, şi până nu aveam să le dau de capăt nu voi
putea trăi în pace. Iar al doilea..nu ştiu. Mă ura, ultima dată din câte ţin minte, mă
trimise dracului, şi , fir-ar deşi mi-aş fi dorit să fi reţinut prost şi pe dos, cum o fac de
obicei, momentul minunat cu el se petrecuse înainte de a da eu cu capul de volan şi
a mi se rupe filmul, deci nu, de data asta o spusese clar şi din tot sufletul. Răspicat.
Dureros de răspicat.
Urma să am o „întâlnire de afaceri” cu un oarecare Kaervonski, dar nu ştiu dacă azi,
şi când exact.. dar nici nu mă interesa prea tare. Habar n-aveam cine era, dar avea
un nume de conte din ăla suspect şi zbârcit. Sper doar să nu facă „ Bu-hu-hu ” prea
des. Nu până nu mă prind cum stau treburile aici. Ca să fiu sigură că îl pot trimite
dracului fără probleme.
Am rânjit malefic, fără să mai joc pic de teatru, când am zărit statura , devenită
brusc umilă la vederea mea, a unui individ ce era pe lista mea neagră de mult, şi
care abia aşteptam să îl prind cu ceva. Mi-o propusesem din prima clipă când mă
călcase pe bătătură, atunci, în maşină. Ce drăguţ mod de a începe ziua. Cred că pe
el îl voi extermina primul. Minunat.
Am făcut un pas pe marmura elegantă a scărilor..şi parcă şi zgomotul puternic al
tocurilor mele impunea respect. Sau era de vină paranoia care deja făcea ce vroia
din mine ? Am tras aer în piept încercând să elimin orice
încercare de slăbiciune, şi am reuşit.
Da, eram pregătită. Eram pregătită să iau în mâini
propria mea viaţă.

...

...

Notă de autor:

Aş dori să vă spun câte ceva despre titlu, care nu este ales la întâmplare, ci are o
semnificaţie aparte. ” Born to the purple ” este o expresie şi înseamnă ” născut/ă
într-o familie aristocratică, importantă”.
Born to the purple = Someone who is born to the purple is born in a royal or
aristocratic family. (“Born in the purple” is also used.)