Sunteți pe pagina 1din 46

Aspecte teoretice si practice privind

cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

CAPITOLUL I.

NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CIRCULAŢIA RUTIERĂ

1.1. Definirea noţiunilor: “accident de circulaţie” şi


„accident de circulaţie rutieră”

Dezvoltarea transporturilor auto, creşterea rapidă a parcului de


automobile, au determinat, în mod obiectiv, intensificarea preocupărilor
în vederea asigurării siguranţei circulaţiei rutiere. Aceste preocupări sunt
cu atât mai necesare cu cât creşterea numărului de accidente este
relativ direct proporţională cu mărirea indicelui de motorizare, cu
îmbunătăţirea performanţelor autovehiculului, în primul rând a vitezei de
deplasare, element ce deţine prioritate în cauzele evenimentelor rutiere.
Pornind de la definirea accidentului ca fiind un eveniment
întâmplător şi neprevăzut care cauzează o avarie sau aduce rănirea,
mutilarea ori moartea unei fiinţe, constatăm că în accidentul de trafic
rutier sunt implicaţi în general doi factori importanţi: autovehiculul şi omul
în multiplele sale calităţi: conducător auto, pasager, pieton, biciclist, etc.
În ceea ce priveşte noţiunea de accident de circulaţie, acesta poate
fi definit drept un eveniment produs pe drumurile publice, constând din
coliziunea a două sau mai multe vehicule, ori a unui vehicul cu un alt
obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor s.a. având ca rezultat vătămarea
integrităţii corporale sau moartea unei persoane, pagube materiale,
precum şi stânjenirea circulaţiei.1
O definire mai complexă şi mai exactă consideră accidentul ca fiind
un eveniment cu urmări socialmente periculoase care constau în
distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport sau a altor bunuri,
moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, eveniment
care apare în timpul circulaţiei sau exploatării mijloacelor de transport ca
urmare a acţiunilor sau omisiunilor conducătorilor auto, pietonilor,
călătorilor sau altor persoane ori altor cauze2.
Accidentul de trafic rutier este un fenomen activ, în plină
desfăşurare.
Circulaţia rutieră este un fenomen la a cărui existenţă concură mai
multe elemente componente dintre care cele mai importante sunt: omul,
vehiculul, drumul şi legislaţia corespunzătoare domeniului sau care are
influenţă asupra sa. Desfăşurarea normală a traficului rutier presupune
existenţa unei tipologii determinate de relaţii între elementele
componente. Perturbările apărute în interacţiunea dintre aceste
elemente constituie materializarea alterării relaţiilor dintre factorii care

1
Emilian Stancu “ Criminalistica”, vol.II, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag.368 si Camil Suciu
“Criminalistica”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1972, pag.52.
2
Emilian Stancu “ Tratat de Criminalistica”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004, p. 613

1 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

concură la realizarea circulaţiei rutiere ca fenomen dinamic al vieţii


sociale.
O parte din evenimentele negative produse pe drumurile publice
sunt denumite generic accidente de circulaţie.
În accepţiunea Dicţionarului explicativ al limbii române, prin
accident se înţelege o întâmplare neprevăzută care poate provoca o
avarie, sau rănirea ori moartea unei persoane. Interpretând din punct de
vedere juridic, această definiţie trebuie să acceptăm sensul
corespunzător căruia întâmplarea nu a fost prevăzută deşi putea şi
trebuia să fie, întrucât, altfel ar însemna să fim de acord cu faptul că
accidentul în general, este imprevizibil şi prin urmare, încă de la început
nu s-ar mai pune problema tragerii la răspundere a celor care au
concurat la producerea sa.3
Circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice este reglementată
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia
pe drumurile publice şi Hotărârea Guvernului nr. 85/2003 pentru
aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002.
Din simpla lectură a acestor acte normative concluzionăm că
supravegherea, controlul şi răspunderea pentru luarea măsurilor de
asigurare a securităţii circulaţiei revin organelor de poliţie. Ele au, în
primul rând, sarcina cercetării accidentelor de circulaţie rutieră, urmărind
strângerea probelor cu privire la existenţa infracţiunii, dacă accidentul de
circulaţie rutieră întruneşte elementele constitutive ale acesteia, la
identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii sale.

1.2.Infractiuni la regimul circulaţiei rutiere.

Regimul circulaţiei pe drumurile publice urmăreşte asigurarea


desfăşurării normale a traficului rutier, securitatea circulaţiei rutiere,
precum şi prevenirea evenimentelor şi accidentelor rutiere.
În prezent, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice este o lege specială cu dispoziţii penale,
aceste dispoziţii fiind cuprinse în Capitolul VI, „Infracţiuni şi pedepse”, în
art. 84-94.
Răspunderea penală, alături de infracţiune şi pedeapsă reprezintă
unul dintre cei trei piloni ai dreptului penal în general, şi, deci, ai oricărei
dispoziţii cu caracter penal. Răspunderea penală este o formă a
răspunderii juridice, fiind o consecinţă a nesocotirii normei juridice
penale. De ea depinde însăşi realizarea ordinii de drept în general, şi a
ordinii de drept penal în special.
Pentru a exista răspundere penală trebuie să existe o infracţiune.
Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale este unul din principiile
3
G. Antoniu “Infractiuni prevazute in legile speciale”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976,
pag. 82-86.

2 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

fundamentale ale acesteia, consacrat expres de art. 17 alin. 2 Cod


penal, şi presupune săvârşirea unei infracţiuni (a laturii sale obiective),
cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al
unei infracţiuni. Dar pentru a exista infracţiune, aceasta trebuie să fie
prevăzută de legea penală ori de o dispoziţie cu caracter penal. Este un
alt principiu fundamental care ocârmuieşte dreptul penal, principiul
legalităţii răspunderii penale (nullum crimen sine lege).4
Din aceste considerente Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 dispune în art. 84 că nerespectarea dispoziţiilor privind
circulaţia pe drumurile publice, care întruneşte elementele constitutive
ale unei infracţiuni, atrage răspunderea penală şi se sancţionează potrivit
prezentei ordonanţe de urgenţă. Dispoziţia se pune de acord cu
principiile răspunderii penale arătate mai înainte. Astfel, se respectă
principiul legalităţii, arătând că trebuie să se încalce o dispoziţie privind
circulaţia pe drumurile publice, deci prevăzută de ordonanţă, dar şi
principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale, căci fapta
trebuie să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni (fără
îndoială atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi latura subiectivă).
S-ar putea pune problema dacă o astfel de prevedere era necesară,
din moment ce răspunderea penală care întruneşte toate condiţiile
principiilor menţionate mai înainte, este o instituţie de drept penal cu
caracter general, deci cu aplicabilitate ori de câte ori există infracţiune,
fie în baza Codului penal, fie în baza unei legi speciale nepenale. Soluţia
pare întemeiată, întrucât art. 84 atenţionează că infracţiunile din acest
act normativ se sancţionează cu pedepsele prevăzute de el. Or,
pedepsele ordonanţei nu mai au caracter general.
În general, aceste infracţiuni constau în fapte de pericol, pericolul
constând în posibilitatea producerii unor accidente cu urmări deosebit de
grave (pierderi de vieţi omeneşti, vătămări grave, distrugeri de bunuri cu
valori importante, etc.) sau de împiedicare a constatării cauzelor şi
împrejurărilor în care s-a produs un eveniment rutier.
Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale care se stabilesc şi se dezvoltă în cadrul unor activităţi
reglementate de lege, apărate prin sancţionarea penală a celor care
încalcă, cu vinovăţie, regimul legal stabilit pentru desfăşurarea
activităţilor respective.
Obiectul juridic special de grup al acestor infracţiuni îl formează
acel fascicul al relaţiilor sociale, care se formează şi se dezvoltă în
legătură cu asigurarea securităţii traficului rutier, a căror protecţie penală
se realizează prin sancţionarea penală a unor fapte, de un anumit grad
de pericol social, prin care se încalcă normele legale de circulaţie pe
drumurile publice.
Cu puţine excepţii, aceste infracţiuni nu au un obiect material.
4
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 333-335.

3 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Infracţiunea de punere în circulaţie sau de conducere pe drumurile


publice a unui autovehicul neînmatriculat are ca obiect material orice
autovehicul pentru care există obligaţia înmatriculării şi care nu a fost
înmatriculat mai înainte de a fi pus în circulaţie.
De regulă, latura obiectivă a acestor infracţiuni constă într-o
acţiune sau inacţiune de încălcare a unor reguli stabilite prin lege pentru
circulaţia pe drumurile publice sau în legătură cu aceste căi rutiere.
Fiind infracţiuni de pericol, de regulă se consumă instantaneu, în
momentul săvârşirii faptei, unele dintre infracţiuni putând fi continue,
acţiunea sau inacţiunea prelungindu-se, după consumare, până la
întreruperea acesteia sau până la o condamnare în primă instanţă, când
infracţiunea se epuizează5.
Latura subiectivă a acestor infracţiuni constă în vinovăţie, de regulă
sub forma intenţiei, directe sau indirecte, când fapta este comisivă, iar
legea nu prevede expres sancţionarea faptei săvârşite din culpă, fiind
aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. 2 Cod penal
Unele infracţiuni pot fi săvârşite şi din culpă când fapta este
omisivă iar legea nu sancţionează expres doar fapta săvârşită cu
intenţie, fiind aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. 3 Cod penal
Subiect activ principal (autor) al acestor infracţiuni este la cele mai
multe infracţiuni, o persoană responsabilă penal, care conduce un
autovehicul pe drumurile publice, fiind vorba de un subiect calificat.
Cum infracţiunile nu se referă la toate variantele de conducere ci
doar la conducerea unui autovehicul, în cazul acestor infracţiuni
subiectul va fi cel care conduce pe drumurile publice un astfel de vehicul,
indiferent dacă are sau nu permis de conducere ori dacă permisul este
corespunzător tipului de vehicul condus, dacă este sau nu proprietarul
autovehiculului (putând fi prepusul unei persoane juridice, deţinătorul cu
orice titlu sau chiar fără nici un titlu al autovehiculului).
Prin autovehicul se înţelege potrivit art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 „vehiculul echipat cu motor în scopul
deplasării pe drum. Troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate
autovehicule. Mopedele, vehiculele care se deplasează pe şine,
denumite tramvaie, tractoarele folosite în exploatările agricole şi
forestiere, precum şi vehiculele pentru efectuarea de servicii sau lucrări,
care se deplasează numai ocazional pe drumul public, nu sunt
considerate autovehicule”6.
Infracţiunea de ucidere din culpă (art. 178 Cod penal) şi
infracţiunea de vătămare corporală din culpă (art. 184 Cod penal) se
săvârşesc, de obicei, în concurs ideal sau real cu infracţiunile speciale,
la regimul circulaţiei pe drumurile publice, înscrise în Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

5
Revista Română de Drept nr.8./1987, pag 45-48.
6
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006

4 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Uciderea din culpă este incriminată în art. 178 Cod penal şi


constă în fapta persoanei care, din culpă, suprimă viaţa alteia. Fapta
este mai gravă când s-a petrecut ca urmare a nerespectării dispoziţiilor
legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi, ori când uciderea
este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având
în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală sau care se
află în stare de ebrietate, tot astfel dacă fapta este săvârşită din culpă de
orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în
stare de ebrietate. Fapta este deosebit de gravă dacă a fost urmată de
moartea a două sau mai multe persoane.
Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpa este
reprezentat de relaţiile sociale referitoare la dreptul la viata asigurat
fiecărei persoane prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei
valori fundamentale.
Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra
căruia se exercita acţiunea sau inacţiunea făptuitorului.
Subiecţii infracţiunii.
a) uciderea din culpa are ca subiect activ potenţial orice persoana
care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Uneori legea
cere sa existe o anumita calitate – conducător de vehicul cu tracţiune
mecanica sau orice alta persoana aflata in exerciţiul profesiei sau
meseriei – a subiectului activ, dar pentru existenta variantei agravante a
infracţiunii.
b) literatura juridica susţine ideea ca, uciderea din culpa nu exclude
coautoratul. In practica s-a decis ca exista infracţiunea prevăzuta de
art.178 alin.2 Cod penal in sarcina ambilor inculpaţi, conducători auto,
daca accidentul de circulaţie soldat cu moartea unei persoane s-a
datorat culpei amândurora7, ori dacă moartea victimei s-a datorat faptului
ca un conducător auto a încredinţat vehiculul unei persoane care nu
avea permis de conducere auto, iar aceasta conducând imprudent, a
ucis o persoană8.
Latura subiectiva. Aceasta infracţiune se săvârşeşte din culpă, fie
sub forma culpei cu prevedere, fie sub forma culpei simple.
Există culpă cu prevedere atunci când făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale si, in speţă, moartea victimei, dar nu urmăreşte producerea
lui, ci crede fără temei ca el nu se va produce. De exemplu: conducerea
autovehiculului sub influenta alcoolului cu viteza excesiva sau in stare de
boala ori oboseala; depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă.
In afara de modalitatea simpla, corespunzătoare variantei tip,
infracţiunea poate fi săvârşită si in modalităţi agravate.
O prima modalitate agravanta, potrivit art.178 alin.2 Cod penal, se
realizează atunci când uciderea din culpa a avut loc ca urmare a
7
Tribunalul jud. Arges, dec.pen.nr.2567/1972, Revista Română de Drept nr.7/1973, pag.177.
8
Revista Română de Drept nr.10/1982, pag.67.

5 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru


exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activităţi. Aceasta agravantă priveşte caracterul profesional al conduitei
periculoase a făptuitorului.
In domeniul circulaţiei rutiere sunt instituite reguli speciale pentru
protecţia vieţii persoanelor si, ca atare, soluţiile privind culpa profesională
se desprind prin referire atât la aceste reguli, cat si la cele de drept
comun.
Când nerespectarea vreuneia dintre dispoziţiile legale sau a
masurilor de prevedere constituie prin ea însăşi infracţiune (de exemplu,
contra siguranţei circulaţiei rutiere), va exista un concurs de infracţiuni.
A doua modalitate agravantă, corespunzătoare prevederilor art.178
alin.3 Cod penal, se realizează atunci când uciderea din culpă este
săvârşită de conducătorul unui vehicul cu tracţiune mecanică ce se afla
in stare de ebrietate sau prezintă in sânge o îmbibaţie alcoolică peste
limita legală. Prin urmare pentru existenta agravantei este necesar ca
făptuitorul, pe de o parte, sa aibă calitatea (subiect activ calificat) de
conducător al unui vehicul cu tracţiune mecanica – cu sau fără permis de
conducere9 – iar, pe de alta parte, sa fi avut în sânge o îmbibaţie
alcoolica peste 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr.
195/2002) sau să fi fost în stare de ebrietate, indiferent de gradul
alcoolemiei. Alcoolemia se stabileşte prin analiza de laborator, iar starea
de ebrietate poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Conducerea
unui autovehicul în stare de ebrietate ori având o alcoolemie ce
depăşeşte limita legală este o infracţiune de pericol prevăzuta separat in
art.87 din O.U.G. nr. 195/2002.
In legătură cu încadrarea juridică a faptei conducătorului unui
vehicul cu tracţiune mecanică de a conduce pe drumurile publice un
asemenea vehicul, având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita
legală sau care se află în stare de ebrietate şi de a cauza, în aceste
condiţii, moartea unei persoane, în literatura juridică au existat
numeroase discuţii. Unii autori influenţaţi şi de practica judiciară - inclusiv
a instanţei supreme – au considerat că infracţiunea prevăzută de art. 178
alin. 3 are caracter complex, ea absorbind în conţinutul său fapta
incriminată de art. 38 din D 328/196610 (actualul art. 87 din O.U.G. nr.
195/2002). Alţi autori nu au împărtăşit această opinie, considerând că
fapta incriminată în legislaţia circulaţiei rutiere nu se absoarbe în
uciderea din culpă, cele două fapte putând alcătui, eventual, termenii
unui concurs ideal11.

9
Trib. Suprem, Sect. Pen, dec.nr.4192/1971, R.R.D. nr.9/1973, pag.140.
10
M.Zolyneac, Unele aspecte teoretice si practice ale recidivei, R.R.D. nr.6/1983, pag.10-13;
G.Mateut, Uenele consideratii in legatura cu structura infractiunii prevazute de art.178, alin.3, R.R.D.
nr.6/1986, pag.45.
11
G.Antoniu, T. Vasiliu si altii, Codul penal comentat si adnotat, Partea speciala, vol.I, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1975, pag.111; O.Stoica Drept penal, Partea speciala, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1976, pag.83.

6 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Potrivit primei teze, infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 are


caracter bivalent, adică o variantă simplă şi o alta complexă, după cum
conducerea autovehiculului nu a avut loc pe un drum public sau a avut
loc pe un asemenea drum12; dar nu este de presupus că legiuitorul a
urmărit să creeze o asemenea construcţie juridică hibridă. De aceea,
apreciem4 că legiuitorul nu a înţeles să includă în conţinutul infracţiunii
fapta cu incriminare distinctă prevăzută în legislaţia circulaţiei pe
drumurile publice, cu atât mai mult cu cât este greu de conceput că o
infracţiune din culpă să surprindă în conţinutul ei, ca element constitutiv,
o activitate incriminată ca infracţiune intenţionată.
Constituie infracţiunea de ucidere din culpă calificată (art. 178 alin.
4 Codul Penal) şi fapta oricărei alte persoane care, în exerciţiul profesiei
sau meseriei, aflându-se în stare de ebrietate provocată, din culpă,
uciderea unei persoane.
Agravanta se referă numai la cei ce exercită o profesie sau
meserie, nu şi o altă activitate.
Potrivit art. 178 alin. 5 Cod penal, uciderea din culpă este mai
gravă dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe
persoane. În aplicarea textului sus-menţionat, în practica judiciară s-a
hotărât că, dacă în condiţiile unui accident de circulaţie s-a produs
moartea a două persoane, în sarcina inculpatului nu se poate reţine un
concurs de infracţiuni, ci o infracţiune unică, complexă13.
Vătămarea corporală din culpă este incriminată în art. 184 Cod
penal şi constă în fapta de lovire sau actele de violenţă care au pricinuit
victimei o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai
mult de 10 zile, precum şi fapte de vătămare corporală simplă săvârşite
din culpă. Fapta este mai gravă dacă a avut vreuna din urmările
prevăzute în art. 182 alin. (1) sau (2); de asemenea dacă săvârşirea
faptei prevăzută în alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii
ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi; tot astfel, dacă fapta
prevăzută în alin. 2 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent.
În practica judiciară s-a reţinut că fapta conducătorului
autovehiculului de a nu respecta obligaţia de a reduce viteza până la
limita evitării oricărui pericol, la trecerea prin intersecţiile cu circulaţie
nedirijată, accidentând grav un pieton, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184
alin. 3, raportat la art. 182 Cod penal cu aplicarea art. 71 Cod penal
Menţionăm că accidentul s-a datorat faptului că inculpatul, ajungând la
12
C.Turianu, Discutii despre natura juridica si structura infractiunii prevazute in art.178 alin.3, C.Pen.,
Dreptul nr.4-5, 1991, pag.58.
4
V.Dobrinoiu, G. Nistoreanu, Al. Boroi, I.Pascu, I.Molnar si V.Lazar, Drept penal, partea speciala, Ed.
Europa Nova, Bucuresti, 1997, pag.120.
13
Tribunalul Suprem, sect.pen, dec.nr.331/1983, R.R.D. nr.5/1984, pag.67, dec.nr.3174/1974, R.R.D.
nr.8/1975, pag.72.

7 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

intersecţie (circulaţia nu era dirijată în intersecţia respectivă), nu a redus


viteza până la limita evitării oricărui pericol încălcând astfel dispoziţiile
Regulamentului pentru aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 85/2003. În urma accidentului şi a vătămării sănătăţii
suferite, victima a avut nevoie de peste 60 zile de îngrijire medicală.
În anul 1997 România a devenit semnatară a două tratate
internaţionale, adoptate în cadrul Consiliului Europei, care vizează
cooperarea între statele părţi ale Uniunii Europene în materia reprimării
infracţiunilor rutiere. Aceste tratate internaţionale sunt: Convenţia
europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere14, semnată la
Strassbourg (Franţa) la 30 noiembrie 1964 şi Convenţia europeană cu
privire la efectele internaţionale ale interzicerii exercitării dreptului de a
conduce un vehicul cu motor15, semnată la Bruxelles (Belgia) la 3 iunie
1976. Ambele convenţii europene enumeră cu caracter limitativ, în
anexă, sub denumirea "Fondul comun al infracţiunilor rutiere", toate
faptele ilicite care trebuie incriminate, ca infracţiuni sau contravenţii, prin
legislaţia internă a statelor părţi:
 uciderea involuntară sau vătămările involuntare cauzate în
domeniul circulaţiei rutiere;
 părăsirea locului accidentului, prin care se înţelege încălcarea
obligaţiilor ce revin conducătorilor auto ca urmare a unui accident de
circulaţie;
 conducerea unui vehicul de către o persoană în stare de ebrietate
sau sub influenţa alcoolului ori sub influenţa stupefiantelor sau a
produselor având efecte similare;
 conducerea unui vehicul de către o persoană inaptă ca urmare a
unei oboseli excesive;
 conducerea unui autovehicul cu motor fără asigurare de
răspundere civilă pentru pagubele cauzate terţilor ca urmare a utilizării
acestui vehicul;
 refuzul de a se supune ordinului unui agent al autorităţii privind
circulaţia rutieră;
 nerespectarea regulilor privind viteza vehiculelor, poziţia
vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea cu vehicule din
sens opus, depăşirea, schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de
nivel, prioritatea de trecere, prioritatea de trafic pentru anumite
vehicule (cum ar fi cele ale pompierilor, ale poliţiei, ambulanţele),
staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul vehiculelor sau al anumitor
categorii de vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită greutăţii
sau dimensiunilor lor;
14
Tratatul internaţional, decretul de încheiere şi legea de ratificare sunt publicate în M. Of. nr.
316/1997.
15
Tratatul internaţional, decretul de încheiere şi legea de ratificare sunt publicate în M. Of. nr.
152/1997.

8 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

 nerespectarea semnelor şi a marcajelor rutiere, în special a semnului


"Stop";
 nerespectarea regulilor privind echipamentul de securitate al
vehiculelor şi al încărcăturii lor, sistemul de lumini al vehiculelor şi
folosirea farurilor, încărcătura şi capacitatea vehiculelor, înmatricularea
vehiculelor, plăcile de înmatriculare şi semnul distinctiv al ţării de
înmatriculare;
 conducerea fără permis de circulaţie valabil.
Conform dispoziţiilor convenţiilor, sancţiunile pentru infracţiunile
rutiere pot fi, potrivit legislaţiei naţionale, o pedeapsă principală sau
accesorie ori o măsură de siguranţă, luată printr-o hotărâre a unei
autorităţi judiciare sau printr-o decizie administrativă a unei autorităţi
administrative abilitate să pronunţe pedepsele prevăzute de lege pentru
reprimarea infracţiunilor rutiere.
O măsură aparte este interzicerea dreptului de a conduce un
autovehicul cu motor conducătorului care a comis o infracţiune rutieră.
Statul care a pronunţat sancţiunea interdicţiei trebuie să informeze
despre aceasta statul care a eliberat permisul de conducere şi statul pe
teritoriul căruia autorul infracţiunii rutiere locuieşte în mod obişnuit. Odată
informate, aceste state vor pronunţa, în conformitate cu legislaţiile lor
naţionale, interdicţia pe care ar fi pronunţat-o şi ele dacă faptele care au
dus la o astfel de sancţiune ar fi avut loc pe teritoriul lor, în cazul în care
este îndeplinită condiţia dublei incriminări.
Cele două convenţii cuprind, de asemenea, numeroase dispoziţii cu
caracter procesual privind cooperarea statelor comunitare în materie de
reprimare a infracţiunilor rutiere (de exemplu, cererea de urmărire
internaţională a infractorului, cererea de executare a pedepsei stabilită
de un alt stat decât cel care o pune în executare, încasarea amenzilor de
un alt stat decât cel care a emis-o, notificările între state cu privire la
măsurile adoptate etc.), dispoziţii care nu fac însă obiectul analizei
acestei lucrări.

1.3. Cauzele accidentelor rutiere16

Infracţiunile rutiere cele mai des întâlnite sunt cele care privesc într-o
anumită măsură accidentele rutiere. Nu atât numeric ele reprezintă un
mare pericol, cât mai ales datorită consecinţelor dezastruoase pe care le
produc. Accidentele de circulaţie figurează printre primele trei cauze de
deces, după bolile cardiovasculare şi cancer, afectând în principal
grupele tinere ale populaţiei. De asemenea ele provoacă peste 80%
dintre accidentele care au ca rezultat invaliditatea. După studiile O.M.S.
rezultă că şansele de a muri prin accidente de circulaţie sunt, pentru
grupa activă de populaţie, de 3 ori mai mari decât prin alte boli, că din
16
E. M. Gacea, Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 2003, p. 7-16.

9 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

totalul accidentelor, cele de circulaţie ocupă 50%, iar în cadrul grupei de


20-30 de ani ele reprezintă 2/3 din totalul accidentelor mortale şi 1/3 din
cauzele mortalităţii generale.
În analiza cauzelor accidentelor de trafic rutier, cei mai importanţi
factori sunt vehiculul, drumul şi omul. Autovehiculul reprezintă o cauză
de accident rutier datorită defecţiunilor tehnice pe care le poate avea.
Deşi accidentele datorate deficienţelor tehnice nu au o pondere ridicată,
ele sunt considerate grave datorită consecinţelor tragice pe care, mai
întotdeauna, le produc. Drumul constituie o cauză de accidente prin
copacii sau alte obstacole de pe marginea şoselelor, deoarece, atunci
când autovehiculul părăseşte drumul, accidentul se produce prin
impactul cu acel obstacol, prin iluminarea şi semnalizarea
necorespunzătoare, prin pavajul care trebuie făcut în aşa fel încât să
împiedice derapajul, prin terasamentul fragmentat etc.
Dar cel mai responsabil este factorul uman, vinovat de producerea a
cca. 90% din accidentele rutiere. Cauzele frecvente ale accidentelor care
privesc factorul uman sunt: viteza, fiind cauza cu ponderea cea mai
ridicată, neatenţia, oboseala – este invocată în 10-20% din accidentele
grave, conducerea sub influenţa alcoolului, depăşirile neregulamentare,
nerespectarea semaforului, neacordarea priorităţii la trecerile de pietoni,
nesemnalizarea la schimbarea direcţiei de mers, traversarea drumului
public prin locuri nepermise sau/şi fără asigurarea la traversare etc.
Accidentele produc adevărate tragedii în cadrul relaţiilor sociale, de
aici necesitatea de a lupta împotriva lor. Această „luptă” se asigură prin
măsuri de prevenire şi combatere a accidentelor rutiere, iar atunci când
acestea nu au putut fi evitate, prin înlăturarea sau reducerea maximă a
efectelor pe care le-au generat. Unul din mijloacele de prevenire, poate
cel mai eficient şi mai la îndemână, este şi incriminarea pe cale
legislativă a conduitelor care pun în pericol relaţiile sociale privind
siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.

1.4. Importanţa cercetării la faţa locului în cazul accidentelor


de circulaţie

Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor de circulaţie


reprezintă unul din cele mai importante acte de urmărire penală, cu
caracter imediat şi necesar, de modul în care este efectuată aceasta
depinzând direct soluţionarea cauzei17.
Deplasarea organului judiciar la faţa locului este una din cele mai
eficiente măsuri procedurale. Organul de urmărire penală, ca şi instanţa
de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârşirii
fapte şi consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a
fost comis actul penal şi să-l identifice pe autor.

17
E.Stancu “Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.8.

10 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanţa unei


asemenea activităţi procedurale, cu cât există acţiuni a căror soluţionare
este practic de neconceput fără cercetarea la faţa locului, cum este cazul
accidentelor de circulaţie.
Importanţa cercetării se explică şi prin aceea că, locul săvârşirii
faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracţiune şi la
autorul acesteia. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, de
căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea
rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului,
identificarea autorului, a celorlalţi participanţi la comiterea faptei penale.

1.5. Epidemiologia accidentelor de trafic rutier.

Influenţată, fără îndoială, de evoluţia economico-socială a societăţii


româneşti dinamica fenomenului circulaţiei rutiere s-a derulat potrivit
aşteptărilor. Dacă ne referim la anul 2006 - pentru care avem la
dispoziţie datele statistice necesare - constatăm că parcul naţional de
vehicule a crescut cu 8,6 %, numărul şoferilor a sporit cu 9,6 %, iar
nevoile de transport de mărfuri şi persoane s-au amplificat substanţial.
Creşterile prezentate raportate la o reţea de drumuri aflată în mare
parte în refacere, precum şi indisciplina manifestată, încă, de toate
categoriile de participanţi la trafic au dus la o circulaţie greoaie şi la
producerea unui număr mare de accidente rutiere grave.
Analiza evoluţiei şi structurii evenimentelor rutiere evidenţiază, în
primul rând, o creştere a gravităţii acestora, precum şi o concentrare a
producerii lor în mediul rural în comparaţie cu perioadele anterioare,
când cele mai multe se înregistrau în zonele urbane. Apoi, atrage atenţia
numărul mare de accidente colective (având drept consecinţe mai mult
de trei victime), precum şi unele modificări în distribuţia zonelor cu risc
sporit de concentrare a evenimentelor rutiere.
Din cauze tehnice în anul 2006 s-au produs 428 accidente din care
48 datorate defecţiunilor la sistemul de frânare, 26 la sistemul de
direcţie, 50 datorită stării pneurilor şi 28 din alte defecţiuni tehnice.
După mediul în care au avut loc în 2006 au fost 4.333 accidente
grave în mediul urban şi 4.175 în mediul rural. În mediul urban principala
cauză a fost traversarea neregulamentară a pietonilor cu o pondere de
32,5%, în timp ce în mediul rural a fost viteza neadaptată sau peste
limita legală cu o pondere de 22%.
În afara localităţilor în acelaşi an s-au produs 577 accidente grave -
în scădere faţă de anul anterior - cauza principală constituind-o în
procent de 33,4% tot viteza neadaptată sau peste limita legală.
Nu sunt de ignorat aşa numitele accidente colective, adică cele în
urma cărora au rezultat cel puţin trei morţi. Astfel în 2006 au fost 270 de
astfel de accidente din care au rezultat 372 morţi, dintre care numai în
municipiul Bucureşti s-au produs 30, în urma cărora au murit 30 de

11 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

persoane iar 78 au fost rănite grav. Cauza principală a acestor accidente


colective a fost viteza peste limita legală în 75 cazuri şi depăşirile
neregulamentare în 48 cazuri.
Lipsa disciplinei rutiere este evidenţiată şi de faptul că în 2006 din
totalul accidentelor grave 10,7% au fost produse de conducători auto
profesionişti. Se remarcă faptul că din cele 956 accidente în care au fost
implicaţi în 288 cazuri cauza a fost conducerea imprudentă, iar în 257
cazuri viteza neadaptată sau peste limita legală.
3600 de accidente grave s-au produs din vina conducătorilor auto
amatori, iar 1292 cazuri cauza a fost viteza neadaptată sau peste limita
legală, iar în 869 cazuri - conducere imprudentă. Procentual acestea
reprezintă 40,3% din accidentele grave produse în anul 2006.
Ca urmare a deschiderii şi lărgirii relaţiilor internaţionale în ţară
circulă un număr foarte mare de cetăţeni străini, unii dintre ei fiind
implicaţi în evenimente rutiere grave. Astfel în 2006 aceştia au fost
implicaţi în 241 cazuri în urma cărora au decedat 114 persoane, iar 230
au fost grav rănite.
9,8% ceea ce reprezintă 336 cazuri din accidentele grave din anul
2006 au avut la origine conducători auto aflaţi sub influenţa alcoolului. În
urma acestor accidente au decedat 116 persoane, iar 326 au fost grav
rănite. Pe fondul consumului de alcool principala cauză a constituit-o
conducerea imprudentă - 170 cazuri şi viteza neadaptată - 92 cazuri.
În afara acestora în anul 2006 s-au produs 148.851 accidente
uşoare din care în 92,40% de vină au fost conducătorii auto, iar 3,95%
cazuri vina a aparţinut pietonilor. Principalele cauze ale acestor
accidente au fost: viteza neadaptată - 23,8%, nerespectarea distanţei în
mers - 21,6% şi neasigurarea la schimbarea benzii sau direcţiei - 14,1%.
Numărul accidentelor rutiere a crescut cu 26,24% in primele noua
luni ale anului 2008 fata de aceeaşi perioada a anului trecut, de la 5.785
la 7.303.
În aceeaşi perioadă numărul morţilor a crescut cu 10,5%, de la
1.893 in primele luni ale anului trecut, la 2.094 in perioada ianuarie-
septembrie a acestui an, iar numărul răniţilor grav a crescut cu 34,74%,
de la 4.806 la 6.476.
Aceste creşteri de 26,24% la accidente, 10,5% la numărul morţilor
si 34,74% la numărul răniţilor grav se datorează lipsei educaţiei rutiere, a
infrastructurii si a siguranţei rutiere, care nu este prioritate reala a tuturor
actorilor care trebuie sa contribuie la aceasta.
Principala cauza a accidentelor este traversarea neregulamentara
a pietonilor, lipsa trotuarelor in mediul rural si neadaptarea vitezei la
condiţiile de drum. Cele mai multe accidente se produc in localităţi
urbane, respectiv 45% din total, in mediul rural 32% si in afara
localităţilor 23%.

12 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

CAPITOLUL II

OBIECTUL ŞI SARCINILE CERCETĂRII


LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZUL ACCIDENTELOR RUTIERE

2.1. Reglementări procedurale privind cercetarea la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este o activitate desfăşurată de organele


de urmărire penală sau instanţele de judecată, activitate care creează
acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situaţia locului unde s-a
săvârşit o infracţiune şi să stabilească împrejurările în care aceasta a
fost săvârşită18.
Potrivit art.129 din Codul de procedură penală, “cercetarea la faţa
locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu
privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se
fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor
materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită”.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în
prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când acesta nu este posibil.
Instanţa de judecată efectuează cercetări la faţa locului, cu citarea
părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată
este obligatorie (art.129 alin.2 şi 4 din Codul de procedură penală).
Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la
locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte
persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării (art.129 alin. ultim
Codul de procedură penală).19

2.2. Organizarea activităţii de cercetare la faţa locului în domeniul


circulaţiei rutiere.
Conform regulamentului de organizare şi funcţionare al
Inspectoratului General al Poliţiei, cercetarea la faţa locului accidentelor
de trafic rutier se efectuează de către formaţiunile specializate cuprinse
în structura organizatorică a Direcţiei Generale a Poliţiei Rutiere.
Se întâlnesc două situaţii: accidente de circulaţie simple soldate cu
doar cu pagube materiale şi accidente grave, soldate cu moartea sau
rănirea unor persoane şi pagube materiale.
- la nivelul comunelor, cercetarea la faţa locului pentru accidentele
simple din categoria celor ce înregistrează numai pagube materiale,

18
E. Stancu “Criminalistica”, Vol. II, Ed.Actami, Bucuresti, 1995, pag.369.
19
Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997, actualizat prin
produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 20 februarie 2009.

13 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

denumite şi “Tamponări”, se realizează de către şefii posturilor de poliţie


şi agent de poliţieii din subordinea acestora.
- la nivelul oraşelor, în cazul accidentelor uşoare cercetarea la faţa
locului este efectuată de către agenţii de circulaţie fie prin deplasarea
acestora la locul accidentului, fie prin examinarea autovehiculelor
angajate în accident după ce au fost aduse la sediul Poliţiei.
- la nivelul municipiilor, cercetarea la faţa locului în cazul
accidentelor grave (soldate cu victime omeneşti, pagube mari ori cu fuga
de la locul faptei) se efectuează de către echipe ale poliţiei rutiere
specializate în astfel de activităţi, care sunt prevăzute şi dotate cu
tehnica necesară.
- la nivelul judeţelor, accidentele grave comise pe raza judeţelor
sunt cercetate de echipele specializate ale Inspectoratelor de Poliţie
Judeţene, compuse din ofiţeri specializaţi în cercetarea accidentelor şi
tehnicieni criminalişti care examinează locul accidentelor, descoperă,
fixează şi ridică urmele rămase, în vederea valorificărilor prin efectuarea
de expertize.20

2.3. Sarcinile cercetării la faţa locului în cazul accidentelor rutiere.

Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie este orientată


în două direcţii importante:
- stabilirea împrejurărilor de loc, timp şi mod în care s-a produs
accidentul.
- descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor formate cu ocazia
producerii accidentului.
Pe baza datelor obţinute prin cercetarea la locul faptei, în care se
include şi ascultarea persoanelor implicate în accident şi a martorilor
oculari, organul de cercetare penală are posibilitatea să formuleze
primele versiuni referitoare la natura evenimentului. Elaborarea
versiunilor reprezintă o componentă tactică importantă a cercetării unor
evenimente rutiere în care autorul faptei a părăsit locul accidentului.
Sub raport tactico-metodologic, cercetarea accidentelor se poate
împărţi în două mari categorii:
- cercetarea accidentelor de circulaţie în care autorul a rămas la
locul faptei, într-o situaţie asemănătoare aflându-se şi cel care s-a
reîntors la faţa locului, după ce, de exemplu, a dus victima la spital.
- cercetarea accidentelor în care autorul a părăsit locul
accidentului, ceea ce impune să se procedeze la identificarea
autovehiculului şi a conducătorului acestuia.21

20
I.Ursu si I.D.Cristescu “Ghidul Procurorului Criminalist”, vol.II, Ed. Helicon, Timisoara, 1995,
pag.163.
21
E. Stancu “Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.373.

14 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

CAPITOLUL III

ETAPELE EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea locului accidentului se face de către o echipă, în


componenţa căreia vor intra, pe lângă lucrătorii serviciului de circulaţie,
specialişti criminalişti şi eventual şi eventual medicul legist, dacă
accidentul a avut ca urmare moartea unor persoane rămase loa faţa
locului. În situaţii deosebite nu se exclude participarea directă a
procurorului la efectuarea cercetării.
Pregătirea cercetării va consta în:
 Verificarea şi completarea măsurilor luate iniţial de lucrătorul de
poliţie sosit primul la locul faptei, îndeosebi de protejarea şi
conservarea urmelor;
 Delimitarea exactă a locului faptei, care nu se reduce numai la
locul în care se află victima sau autovehiculul, acesta cuprinzând
întreaga porţiune de drum şi terenul înconjurător al accidentului;
 Obţinerea unor prime informaţii cu privire la împrejurările de
producere a evenimentului;
 Stabilirea sarcinilor şi metodelor tehnico-ştiinţifice care vor fi aplicate
pe parcursul cercetării, precum şi a locului de unde începe
cercetarea22.

3.1. Etapa pregătitoare.


Primirea sesizării de către organul de poliţie.

În conformitate cu prevederile art. 221 din Codul de procedură


penală, sesizarea organelor de urmărire penală se poate face în trei
moduri:
- prin plângerea scrisă sau orală făcută de o persoană fizică sau
juridică, căreia i s-a cauzat o vătămare prin accident;
- prin denunţul făcut de persoane care au luat la cunoştinţă despre
producerea accidentului, cum ar fi conducătorii auto care au sesizat
urmările evenimentului, pietoni care au trecut prin zona locului faptei,
etc.;
- din oficiu, atunci când aceste evenimente sunt descoperite de
ofiţeri sau agent de poliţiei de poliţie, în special de cei care fac parte din
patrule auto sau moto, agenţi de circulaţie sau agent de poliţiei de la
posturile de poliţie23.
În situaţia în care sesizarea se face prin intermediul plângerii orale,
ofiţerul sau agentul de poliţie care o primeşte va redacta un proces-
22
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 617
23
I.Ursu si I.Cristescu “Ghidul Procurorului Criminalist”, vol.I, Ed. Helicon, Timisoara, 1994, pag.26.

15 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

verbal în care pe lângă datele prevăzute de art. 222 alin.2 din Codul de
procedură penală, va menţiona cât mai multe amănunte pe care va
încerca să le obţină de la persoana care face plângerea, evident, în
măsura în care aceasta le va putea furniza.
Cele mai multe probleme le ridică sesizarea prin intermediul
denunţului întrucât aceasta poate îmbrăca diferite forme de
materializare. Nu luăm în discuţie denunţul scris, când organul de
urmărire penală îl are în faţă pe denunţător, putând aprofunda subiectul
denunţului şi obţine astfel mai multe date despre fapta sesizată.
De cele mai multe ori, denunţul este oral şi efectuat prin intermediul
telefonului. În astfel de situaţii un rol deosebit de important îl are
lucrătorul de poliţie care primeşte denunţul. Dacă acesta va da dovadă
de lipsă de interes, aroganţă, lipsă de condescendenţă ori de
solicitudine, persoana care face denunţul va avea o reacţie de
adversitate şi profitând de faptul că nu este faţă în faţă cu interlocutorul,
fie că va refuza în mod expres să-şi decline identitatea, fie că va
întrerupe legătura telefonică înainte de a fi comunicat toate amănuntele
de care avea cunoştinţă.
În schimb, dacă se adoptă o atitudine binevoitoare, folosind cuvinte
de apreciere la adresa celui care face sesizarea şi formându-i
convingerea că aspectele prezentate prezintă importanţă, interlocutorul
va avea şi el o atitudine pozitivă astfel încât organul de urmărire penală
va obţine un plus de date şi de informaţii la care se va adăuga şi
posibilitatea obţinerii datelor de stare civilă necesare identificării
ulterioare a persoanei pentru a se putea obţine alte date şi informaţii în
special când aceasta a fost martor ocular.
În situaţia în care mai multe persoane telefonează pentru a aduce
la cunoştinţă poliţiei producerea aceluiaşi accident de fiecare dată,
ofiţerul sau agentul de poliţie de poliţie, va trebui să manifeste acelaşi
interes căutând să afle de la fiecare persoană cât mai multe date şi
informaţii.24
O deosebită atenţie se va acorda persoanelor care se prezintă
personal la unităţile de poliţie sesizând primele despre producerea unui
accident de circulaţie. În astfel de cazuri este indispensabil necesară
identificarea persoanelor respective şi formularea în scris a denunţului
întrucât în activitatea practică a rezultat că nu de puţine ori, autori ai
accidentelor de circulaţie s-au prezentat la organele de poliţie în calitate
de simpli participanţi la trafic care aduc la cunoştinţă despre producerea
unui accident ascunzând faptul că ei înşişi l-au produs, încercând astfel
să se sustragă răspunderii penale, prin crearea unor alibiuri.
În cazul în care are loc sesizarea din oficiu, lucrătorii de poliţie, au
obligaţia, chiar în afara orelor de program să acorde primul ajutor
victimelor, să asigure conservarea locului producerii accidentului,
identificarea conducătorilor vehiculelor implicate în accident, identificarea
24
E.Stancu “Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.169.

16 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

martorilor oculari şi să raporteze imediat dispeceratului poliţiei judeţene


sau al Brigăzii Poliţiei Rutiere a Capitalei, pentru a fi trimisă echipa de
cercetare.
Înainte de efectuarea cercetării locului accidentului este necesar a
se analiza şi pe această bază a se stabili cărui organ de cercetare
penală îi aparţine competenţa efectuării acestei activităţi precum şi cele
care urmează în cadrul urmăririi penale.
Astfel, lucrătorii de poliţie cu atribuţii de constatare în materie de
circulaţie sunt competenţi să cerceteze orice fel de accident de circulaţie,
indiferent de consecinţele acestuia, cu excepţia cazului când accidentul,
soldat cu moartea uneia sau mai multor persoane este rezultatul
intenţiei conducătorului auto, situaţie în care urmărirea penală se face de
către procuror, conform dispoziţiilor art. 209 în referire la art. 27 pct.1, lit.
b din Codul de procedură penală.
În cazurile în care calitatea persoanei care a săvârşit accidentul
atrage competenţa de cercetare a procurorului, lucrătorul de poliţie este
obligat să anunţe de îndată pe procurorul competent, iar în cazul în care
constatarea nu suferă amânare, va proceda la efectuarea acesteia,
urmând ca actele întocmite să fie imediat înaintate procurorului pentru
urmăriri penale.
Organele de poliţie sunt competente să efectueze urmărirea penală
şi în cazul accidentelor de circulaţie produse de cetăţeni străini cu
excepţia acelora care se bucură de imunitate de jurisdicţie (art. 8 din
Codul penal) indiferent dacă victima este cetăţean român sau cetăţean al
altui stat.
Competenţa teritorială este determinată, (potrivit art. 30 din Codul
de procedură penală) de locul unde s-a comis accidentul de circulaţie în
total sau în parte ori rezultatul acestuia, de locul unde a fost prins
făptuitorul, de locul de domiciliu al făptuitorului sau la locul de domiciliu al
persoanei vătămate.
Atunci când nici unul din locurile arătate, nu este cunoscut,
competenţa revine organului de urmărire penală mai întâi sesizat. Dacă
mai multe organe de urmărire penală au fost sesizate în acelaşi timp,
competenţa se stabileşte în ordinea criteriilor ce determină competenţa
teritorială. În cazul când, în raport cu vreunul din criteriile arătate la
literele a-d din art. 30 din Codul de procedură penală sunt competente
mai multe organe de urmărire penală, competent va fi organul mai întâi
sesizat.
În cazul infracţiunilor rezultate din accidente de circulaţie săvârşite
de cetăţeni români pe teritoriul altor state, competenţa pentru efectuarea
urmăririi penale revine organelor de poliţie ale sectorului doi din
Bucureşti25.

Deplasarea la locul accidentului.


25
Codul de procedură penală art.30 şi art.209 Cod penal, art.8 Cod penal

17 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Şefii unităţilor de poliţie vor lua măsuri pentru cercetarea la faţa


locului în toate cazurile când sunt necesare constatări cu privire la
situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirea, fixarea şi ridicarea
urmelor acestuia, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de
probă şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită26.
Se constituie în mod obligatoriu echipa de cercetare la faţa locului
în cazul accidentelor de circulaţie cu urmări mortale sau a accidentelor ai
căror autori au părăsit locul faptei (art. 2).
Echipa de cercetare va avea în componenţă un ofiţer de
specialitate de la compartimentul de circulaţie, un ofiţer de cercetare
penală, un ofiţer sau agent de poliţie tehnician criminalist, ofiţerul sau
agentul de poliţie de la postul ori sectorul pe a cărui rază de competenţă
s-a comis fapta. Dacă este cazul, vor participa şi unul sau doi agent de
poliţiei conducători cu câinele de urmărire şi câte un ofiţer sau agent de
poliţie pentru a-i însoţi pe itinerarul parcurs de câine. În funcţie de
complexitatea faptei, în echipă vor fi incluse şi alte cadre de poliţie
pentru a asigura o cercetare operativă şi eficientă (art.3)27.
Cercetarea la faţa locului în cazul altor accidente decât cele
menţionate se va efectua de către ofiţeri sau agent de poliţiei de la
compartimentul de circulaţie.
În toate cazurile ca şef al echipei de cercetare va fi numit ofiţerul de
circulaţie care conduce şi răspunde de întreaga activitate de cercetare la
faţa locului.
Pentru a asigura deplasarea la faţa locului cu maximă urgenţă, şefii
unităţilor şi subunităţilor de poliţie, vor organiza activitatea astfel încât, în
orice moment atât în timpul cât şi în afara programului, ofiţerii sau agenţii
de poliţie de politie să poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării
la faţa locului.
Mijloacele de transport şi cele de tehnică criminalistică vor fi
permanent pregătite şi în stare de funcţionare luându-se măsuri ca
ofiţerii şi agenţii de poliţie desemnaţi pentru cercetarea la faţa locului să
plece de îndată la locul accidentului28.

Luarea primelor măsuri la faţa locului.


Acordarea primului ajutor victimelor şi identificarea lor.
Lucrătorii poliţiei rutiere ajunşi la locul accidentului, vor avea ca
prim obiectiv al activităţii lor culegerea de date şi informaţii referitoare la
victimele accidentului. De regulă, acestea sunt transportate la spital de
către alţi conducători auto care ajung întâmplător la locul accidentului,
înaintea echipei de cercetare sau a vreunui lucrător de poliţie. Totuşi,

26
Ordinul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 1486/2006, art.1-2.
27
Ordinul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 1486/2006, art. 2 şi art. 3.
28
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 621

18 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

dacă victimele nu au fost transportate la o unitate sanitară pentru îngrijiri


medicale organele de poliţie care ajung primele la locul faptei vor lua
măsuri pentru acordarea primului ajutor. Astfel, dacă la locul accidentului
se află persoane cu pregătire medicală, vor fi invitate acestea pentru
acordarea primului ajutor medical. În caz contrar, lucrătorul de politie va
întreprinde el însuşi măsurile necesare pentru oprirea hemoragiei,
imobilizarea fracturilor, aşezarea victimei într-o poziţie cât mai
corespunzătoare în raport cu leziunile pe care le prezintă, efectuarea
respiraţiei artificiale etc. Imediat ce s-a asigurat că victima poate fi
deplasată, lucrătorul de poliţie va folosi mijlocul de transport cel mai
rapid de care dispune pentru a o transporta la o unitate sanitară, în
măsură să acorde ajutorul medical de specialitate în funcţie de
vătămările pe care le-a suferit sau pe care se presupune că le are
victima. În cazul victimelor găsite la locul accidentelor, se va marca cu
creta poziţia acestora, după care vor fi transportate la spital29.
În situaţia în care victimele sunt conştiente, vor putea fi chestionate
în legătură cu date de stare civilă şi locul de domiciliu, precum şi în
legătură cu modul şi împrejurările producerii accidentului.
În cazul în care victimele sunt inconştiente sau au decedat,
identificarea se va face prin controlarea buzunarelor hainelor, a genţilor
sau a sacoşelor, etc., pentru a se găsi actele de identitate sau orice alte
înscrisuri din care ar rezulta identitatea persoanei respective sau a altor
persoane care la rândul lor ar putea furniza date despre victimă.
Subliniem faptul că, controlul buzunarelor hainelor victimei precum şi a
obiectelor ce se aflau asupra acesteia în momentul accidentului, trebuie
să se facă în prezenţa a cel puţin un martor asistent, pentru a se preveni
complicaţiile ulterioare ce ar putea rezulta din eventuale reclamaţii ale
membrilor familiei ori ale altor persoane, referitoare la bunurile sau
sumele de bani aflate asupra victimelor.
Atunci când accidentele se produc pe teritoriul localităţilor rurale
sau în cartiere ale oraşelor, acolo unde, îndeobşte, persoanele care
locuiesc în zonă se cunosc bine între ele, identificarea victimelor se va
putea face prin recunoaştere de către vecini, pietoni, cunoştinţe etc.,
verificându-se ulterior veridicitatea acestor date30.

Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accident şi a


martorilor oculari.
Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accidentele de
circulaţie este sarcina lucrătorului de poliţie care ajunge primul la locul
evenimentului. Acesta odată cu identificarea, va reţine şi documentele
corespunzătoare, ale conducătorilor de vehicule, pe care le va preda
şefului echipei de cercetare la sosirea acestuia.
29
E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor”, vol.II, Ed. Tempus SRL, Bucuresti, 1992, pag.69.
30
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, pag.374.

19 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

În unele cazuri conducătorul autovehiculului, transportă el însuşi


victima la o unitate sanitară, astfel că la sosirea echipei de cercetare,
acesta nu se află la faţa locului. Unul din membrii echipei va căuta să
afle de la persoanele aflate la locul accidentului, numărul de
înmatriculare al autovehiculului precum şi alte elemente de identificare
întrucât nu de puţine ori, autorii accidentelor care au plecat să transporte
victimele la spital le-au abandonat fie pe drum fie la unitatea sanitară,
încercând astfel să se sustragă identificării31.
Printre curioşii adunaţi la locul accidentului se pot afla şi martori
oculari, persoane ce au acordat primul ajutor victimei ori, chiar
făptuitorul. Din aceste considerente, practica judiciară recomandă ca
înainte de îndepărtarea acestora din locul de conservare a urmelor
infracţiunii să se procedeze la o selecţie, persoanele ce pot furniza date
referitoare la accident, fiind identificate şi invitate să rămână pentru a fi
audiate. Dacă făptuitorul a rămas la focul faptei fie din proprie iniţiativă
fie pentru că a fost reţinut de alte persoane, acesta trebuie identificat şi
izolat, luându-se măsuri de pază şi asigurare a integrităţii sale corporale.
Măsura se impune atât pentru a-l proteja de eventuale agresiuni din
partea celor prezenţi şi indignaţi de fapta comisă, cât şi pentru a feri
martorii de “influenţele” venite din partea făptuitorului.
Dacă lucrătorul de poliţie ajuns primul la locul faptei ori echipa de
cercetare constată că autorul a luat victima şi a plecat către o unitate
sanitară, este bine să comunice acest lucru lucrătorului de la dispecerat,
pentru ca acesta la rândul său să avertizeze camerele de gardă ale
unităţilor sanitare în vederea preîntâmpinării situaţiei când autorul ar
încerca să abandoneze victima în sala de aşteptare după care să
dispară32.

Paza locului accidentului.

Punerea sub pază se face pentru conservarea şi protejarea


urmelor de aşa-zisul “val al curioşilor” care poate deteriora înfăţişarea
locului, distruge urmele faptei, schimba poziţia obiectelor, etc.
Locul accidentului se marchează cu semnalizatoare, iar dacă este
noapte cu triunghiuri reflectorizante. Se deviază circulaţia de pe artera
respectivă a celorlalte autovehicule, dacă este posibil.
Se stabileşte cu precizie o rută, pe ambele sensuri de circulaţie
pentru a devia circulaţia. Pentru pază se poate apela şi la: militari în
uniformă, conducători auto care se oferă voluntari să oprească. Se cere
sprijin prin staţie pentru a se trimite personal superior de pază, pe timp
de noapte dacă este nevoie33.
31
I.Ursu si I.D.Cristescu “Ghidul Procurorului criminalist”, vol.II, Ed. Helicon, Timisoara, 1994, pag.164.
32
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, pag.373.
33
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 323.

20 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Îndepărtarea curioşilor din zona producerii accidentului şi devierea


traficului rutier.

În general la locul producerii unui accident de circulaţie se


concentrează un număr mare de persoane, mai ales dacă evenimentul
s-a produs în zone intens circulate şi la ore de vârf de trafic.
Şeful echipei de cercetare sau lucrătorul de politie care a ajuns
primul la locul producerii accidentului rutier trebuie să procedeze la
îndepărtarea curioşilor din zona evenimentului şi să asigure în cât mai
bune condiţii fie desfăşurarea traficului (dacă acest lucru este posibil), fie
devierea acestuia pe alte artere sau drumuri. Îndepărtarea curioşilor
trebuie să se facă cu mult tact şi politeţe, explicându-le curioşilor că
prezenţa lor împiedică efectuarea cercetării şi poate fi cauza distrugerii
urmelor sau obiectelor ce constituie probe în aflarea adevărului referitor
la modul şi împrejurările accidentului. Totodată o atitudine calmă şi
înţelegătoare dublată de fermitate şi siguranţă de sine va impune
respect, astfel încât curioşii vor respecta indicaţiile poliţistului iar
eventualii martori oculari vor colabora mai repede şi mai bine cu acesta,
relatându-i cât mai exact ceea ce cunosc în legătură cu accidentul. De
asemenea, nu ar fie exclus ca printre aceştia să se afle chiar autorul
accidentului34.
După îndepărtarea curioşilor, echipa de cercetare sau poliţistul
care a ajuns primul la locul accidentului va evalua situaţia şi dacă este
posibil va permite reluarea traficului pe partea de carosabil neafectată de
accident sau de urmările acestuia sau dacă acest lucru nu este posibil va
devia circulaţia vehiculelor şi pietonilor pe alte străzi sau drumuri. Zona
afectată de accident poate fi semnalizată până la sosirea echipei de
cercetare cu orice mijloace care să facă evident sectorul unde nu trebuie
să pătrundă vehiculele şi pietonii, iar după sosirea echipei, cu mijloacele
de semnalizare speciale pe care orice echipaj de circulaţie trebuie să le
aibă asupra sa. De asemenea, tot cu mijloace specifice va fi semnalizată
şi o eventuală deviere a traficului, pe alte străzi sau drumuri, deviere ce
poate fi supravegheată cu unul sau mai mulţi agenţi de circulaţie35.

Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei


conducătorilor şi victimelor.

Chiar dacă în succesiunea abordării măsurilor ce trebuie luate cu


prilejul producerii unui accident rutier, recoltarea probelor biologice nu a
fost una dintre primele activităţi prezentate, totuşi aceasta trebuie să fie
una dintre principalele preocupări ale organelor ce efectuează
cercetarea la faţa locului. Recoltarea probelor biologice nu se impune a fi
34
C.Suciu “Criminalistica”, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag.504.
35
Vladimir Stoica “cercetarea accidentelor de circulatie”, pag.52.

21 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

efectuată ori de cât ori s-a produs un accident de circulaţie. În


numeroase cazuri este suficientă testarea conducătorilor de autovehicule
cu aparatul etilotest. Testarea cu aparatul etilotest se va face în prezenţa
a cel puţin unui martor, făcându-se ulterior menţiuni despre acest aspect
în procesul verbal de cercetare la faţa locului. În cazul accidentelor de
circulaţie soldate cu urmări ce pot atrage răspunderea penală, practica a
demonstrat că este imperios necesară recoltarea probelor biologice în
vederea stabilirii alcoolemiei persoanelor implicate direct în accident, sau
cel puţin conducerea acestora la o unitate sanitară în vederea recoltării
probelor biologice, chiar dacă ulterior persoanele respective refuză să li
se recolteze probele de sânge necesare stabilirii alcoolemiei. Cei care
efectuează cercetarea la faţa locului vor putea, de îndată ce au ajuns la
locul faptei, să testeze cu aparatul etilotest persoanele implicate în
accident şi prezente la locul acestuia. Dacă aparatul etilotest indică
consum de alcool, de îndată, se va proceda la conducerea persoanei
respective la o unitate sanitară unde i se va solicita acceptarea recoltării
probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Dacă persoana
refuză, se va încheia proces verbal în condiţiile în care am subliniat că
trebuie procedat, cu ajutorul analizei măsurilor ce trebuie luate pentru
probarea infracţiunilor. Subliniem că în cazul accidentelor de circulaţie în
care sunt implicate mai multe vehicule sau autovehicule, este necesară
testarea cu aparatul etilotest şi solicitarea recoltării probelor biologice
tuturor conducătorilor36.
De asemenea se vor lua măsuri, astfel încât să se recolteze probe
biologice şi victimelor accidentului, încât ulterior, la stabilirea cauzelor şi
împrejurărilor producerii acestuia, rezultatul analizei toxicologice poate
avea o importanţă deosebită. Uneori încă din faza cercetării la faţa
locului nu se cunoaşte cine a condus autovehiculul datorită ascunderii
acestuia fapt, de către cei care s-au aflat în mijlocul de transport. Sunt
situaţii când deşi mai multe persoane recunosc că au fost în autovehicul,
nici unul dintre ei nu recunoaşte că l-a condus, fiecare susţinând că un
altul s-a aflat la volanul maşinii.
În astfel de cazuri se impune ca recoltarea probelor biologice să se
facă de la fiecare dintre cei care ar fi putut să conducă autovehiculul,
chiar dacă vreunul dintre ei nu este posesor de permis de conducere. În
situaţia în care din accident a rezultat moartea vreunei persoane,
aceasta va fi transportată la cea mai apropiată unitate sanitară care
dispune de condiţii pentru necropsiere, iar prin ordonanţă, organul de
cercetare penală, are obligaţia de a solicita şi stabilirea alcoolemiei
decedatului, rezultatul putând avea relevanţă în soluţionarea cauzei.
Subliniem că de o importanţă majoră, în stabilirea alcoolemiei pe
care o persoană a avut-o în momentul accidentului, este reducerea cât
mai mult posibil a timpului scurs între producerea evenimentului şi cel al
recoltării probelor biologice. În caz contrar se pot crea premizele
36
I.Ursu si I.D.Cristescu “Ghidul procurorului criminalist”, vol.II, Ed.Helico, Timisoara, pag165.

22 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

interpretărilor aproximative şi deci a posibilităţilor de eludare a


prevederilor legale.
În cazul în care există dubii cu privire la corectitudinea efectuării
analizei toxicologice şi deci a rezultatului acestuia, se pot recolta probe
biologice duble. Una dintre ele va fi trimisă spre analiză laboratorului
medico-legal, pe a cărui rază de competenţă teritorială se află unitatea
de poliţie care a solicitat-o iar cea de a doua unui alt laborator medico-
legal, Institutului de criminalistică din cadrul Inspectoratului General al
Poliţiei Române sau laboratorului criminalistic37.

3.2. Etapa cercetării propriu-zise la locul faptei.

Cuprinde două faze principale: faza statică şi faza dinamică.

3.2.1. Faza statică.


În această fază, urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de
probă sunt cercetate, fără a fi mişcate din locul lor, fără a se modifica
poziţia acestora. Această fază debutează cu observarea locului faptei
prin parcurgerea acestuia, organele de urmărire penală şi în special,
şeful echipei de cercetare, având posibilitatea să verifice în concret dacă
locul de examinat a fost corect delimitat şi să procedeze în consecinţă38.

Delimitarea locului accidentului.

Prin loc al accidentului nu trebuie înţeles sensul restrictiv, adică


locul unde s-a produs impactul dintre vehicule, dintre vehicul şi victima
pieton ori dintre vehicul şi obstacol. Prin loc al accidentului se înţelege
întreaga suprafaţă de teren, care poate cuprinde şi zone din afara
carosabilului, unde se găsesc urme sau obiecte ce provin sau au
legătură cu accidentul. Uneori în preajma locului unde se află cele mai
numeroase urme sau obiecte provenite din accident se pot găsi şi
obiecte sau urme care la prima vedere nu ar avea nici o legătură cu
evenimentul cercetat. Locul accidentului va fi astfel considerat încât să
cuprindă şi aceste elemente. Delimitarea locului accidentului înseamnă
marcarea marginilor suprafeţei în interiorul căreia se vor afla toate
obiectele sau urmele şi în care accesul se va face numai în condiţiile
impuse de respectarea regulilor de tactică criminalistică39.

Executarea fotografiilor de fixare.

37
A.Ciopraga “Criminalistica tacticã”, Universitatea din Iasi, 1986, pag.42.
38
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 618
39
I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag.165.

23 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

În faza statică, pentru fixarea locului accidentului, se execută


fotografia de orientare şi fotografia schiţă.
Fotografia de orientare are ca sarcină fixarea în ansamblu a locului
unde a avut loc accidentul şi a terenului înconjurător. Importanţa unei
asemenea fotografii constă în faptul că ea redă profilul, lăţimea,
serpentinele şi amplasamentul, drumului public. Prin fixarea pe fotografie
a caracteristicilor de mai sus, se creează posibilitatea lămuririi cauzelor
care u contribuit la producerea accidentului de circulaţie. Unele fotografii
de orientare se vor efectua din locurile din care conducătorii auto şi
martorii oculari au observat fazele producerii accidentului, aceasta
asigurând verificarea exactităţii celor relatate.
Fotografia schiţă are ca sarcină fixarea locului accidentului, fără a fi
incluse împrejurimile. Pe o asemenea fotografie, urmează, să se fixeze
tot ce intră în noţiunea de loc al accidentului.
Pentru a se fixa cât mai bine locul accidentului se mai folosesc şi
filmarea sau video-filmarea.
Prin fotografierea obiectelor principale se fixează diferite
componente ale locului accidentului la o scară mai mare, în aşa fel încât
să se redea: poziţia şi locul cadavrului în raport cu autovehiculul, urmele
de frânare sau derapare, etc.
Fotografia de detaliu fixează la o scară mai mare, diferitele urme şi
probe materiale, ale accidentului cum sunt: urme de impact pe
autovehicule, urmele de pe cadavru sau îmbrăcămintea acestuia, urme
de sânge sau de vopsea, cioburi, etc. De câte ori dimensiunile obiectelor
sau urmele fixate prin fotografie pot avea importanţă, se execută
fotografia la scară40.
Vor fi efectuate, deci, fotografii judiciare operative de orientare,
schiţă, măsurători fotografice, alte genuri de măsurători necesare ridicării
schiţei accidentului, o atenţie deosebită trebuind acordată măsurării
urmei de frânare.

Căutarea, marcarea şi fixarea urmelor accidentului.

La locul accidentului pot fi descoperite anumite categorii de urme


specifice:
- urme provenite de la faruri, lanterne de poziţie, semnalizatoare,
geamuri şi parbrize. De regulă, fragmentele de sticlă provenite de la
autovehiculele angrenate în accident rămân pe partea carosabilă a
drumului public, în blocurile optice sau în alte porţiuni ale acestora, pe
corpul victimei etc. Numărul fragmentelor de sticlă este mai mare în locul
unde s-a produs impactul.
- urme de vopsea. Pe puntea carosabilă, pe corpul victimei sau pe
diferitele suporturi pot rămâne urme de vopsea desprinse de pe
autovehiculul angajat în accident.
40
C.Sucui “Criminalistica”, Ed. Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti, 1972, pag.55-59.

24 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

- urme biologice: sânge, păr, ţesut organic. Prezenţa acestora la


faţa locului determină natura urmelor care trebuie căutate cu ocazia
examinării autovehiculului bănuit că a fost implicat în accident.
- urme de fragmente de ţesături. Este posibil ca în locul impactului
să fie descoperite mici fragmente de ţesături, fibre textile, aderate pe
partea carosabilă (în urma de frânare) sau pe părţile laterale ale
autovehiculului.
- urme de ulei, vaselină, benzină sau alte substanţe provenite de la
autovehicul. Ca urmare a accidentului au loc deteriorări ale băilor de ulei,
ale cilindrilor, rezervoarelor de benzină, urmate de pierderea lichidelor
respective şi depunerea lor pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul
victimei sub formă de scurgeri, pete, stropi, care pot contribui la
identificarea autovehiculului cu care s-a produs accidentul.
- urme provenite de la desprinderea unor părţi componente ale
autovehiculelor şi resturi de încărcătură. Pe partea carosabilă sau pe
lateralele drumului pot rămâne bucăţi din garniturile sau racordurile din
cauciuc, accesorii - oglinda retrovizoare, antena radio, emblema de pe
radiator, etc., precum şi resturi de încărcătură, ambalaje, transportate în
autovehiculul implicat în accident.
- urme de sol. Suprafaţa interioară a autovehiculului este îmbâcsită
cu noroi iar în timpul impactului o parte din această materie cade pe
carosabil.
- urmele de anvelope şi de frânare. La faţa locului se găsesc, de
regulă, numai urmele lăsate de suprafeţele de contact ale anvelopelor
roţilor din spate, cele din faţă fiind acoperite total sau parţial de acestea
prin mişcarea spre înaintare a vehiculului, cu excepţia urmelor create în
timpul virajelor. Suprafaţa antiderapantă a vehiculelor cu tracţiune
mecanică se deosebesc foarte mult ca dese, lăţime, lungime, de la un
autovehicul la altul41.

Executarea măsurătorilor.

Măsurătorile au un rol important şi sunt executate cu ajutorul ruletei


şi riglei gradate. Măsurătorile propriu-zise sunt realizate de membrii
echipei de cercetare şi sunt consemnate în agendă şi pe schiţa
accidentului. Principalele distanţe măsurate se referă la:
 distanţa dintre autovehiculele angajate în accident;
 distanţa dintre victimă şi autovehicul;
 lungimea urmelor de frânare;
 dimensiunile obiectelor principale şi ale urmelor descoperite la faţa
locului;
 distanţa dintre victimă şi toate obiectele aflate la locul accidentului;
 lăţimea şoselei şi ecartamentului;
41
E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor”, vol.I, Ed. Tempus SRL, Bucuresti, pag.156-158.

25 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

 dimensiunile urmelor de adâncime şi a celorlalte urme.


Marcarea cu ajutorul benzii gradate a districtelor importante este
folosită cu rezultate bune în cercetarea la faţa locului. Banda este
confecţionată din material plastic, lată de 10 cm. şi divizată în pătrate de
10 cm., colorate alternativ în negru şi alb. Folosirea benzii gradate ajută
la realizarea ulterioară a măsurătorilor fotografice. Măsurătorile
tridimensionale se pot face prin folosirea unor planşe speciale, prin
sterefotografie, cu aparate având două obiective la o distanţă de 62 mm.
precum şi pe fotografii executate ocazional.
Fotogrammetria este singurul procedeu ştiinţific de efectuare a
unor măsurători fotografice tridimensionale precise, mai ales dacă
împrejurările o impun42.

Întocmirea schiţei locului accidentului.

Schiţa locului accidentului, denumită şi plan schiţă, este destinată


fixării şi prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt
dispuse în plan, obiectele şi urmele infracţiunii precum şi a distanţelor
sau a raportului de poziţie dintre acestea.
Din punct de vedere tehnic, modalităţile de efectuare a schiţei pot fi
împărţite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporţiile
dintre dimensiunile reale şi prezentările grafice.
Planul schiţă, executat la scară, în care sunt respectate riguros
proporţiile dintre dimensiunile reale ale suprafeţelor, distanţelor, etc. şi
prezentările acestora din plan. Scara la care se ridică planul este în
funcţie de suprafaţa şi natura locului faptei.
Desenul schiţă se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a
locului faptei fără să se respecte cu rigurozitate proporţiile dintre
dimensiunile reale şi reprezentările grafice, însă tot pe baza
măsurătorilor executate la faţa locului şi prezentarea în schiţă.
Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan se recurge la mai multe
metode, metode stabilite în funcţie de întinderea şi complexitatea locului
faptei. Astfel sunt:
- vizarea încrucişată şi metoda punctului de întretăiere, executată
în două puncte diferite, denumite şi puncte de staţie;
- metoda triangulaţiei, folosită în geodezie, în care punctul de
dispunere a obiectelor aflate la faţa locului sunt determinate pe baza
distanţei faţă de o axă de referinţă şi a unor puncte fixe de reper, după
care se formează o reţea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor
indica coordonatele punctelor din teren43.

3.2.2. Faza dinamică.


42
N.Ionescu “Tratat practic de criminalisticã”, Vol.I, Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti, 1976,
pag.51.
43
S.A.Golunski “Criminalistica”, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1961, p.553.

26 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Faza dinamică a cercetării la faţa locului începe după epuizarea


activităţilor specifice primei faze. Ordinea cercetării la faţa locului în faza
dinamică poate fi de la centru spre periferie (excentrică) sau de la
periferie spre centru (concentrică), în funcţie de dimensiunile locului
accidentului, de împrejurările concrete existente, precum şi de
necesitatea verificării urgente a versiunilor elaborate în faza preliminară
a cercetării.
Dacă unele urme ar putea să dispară cu timpul, este indicat ca
cercetarea să înceapă cu acestea indiferent dacă ele se găsesc la centru
sau la periferie.
Sunt situaţii când până la sosirea organului care efectuează
cercetarea la faţa locului se produc modificări în ambianţa existentă, în
sensul că se deplasează autovehiculul din poziţia iniţială, se înlătură
obiectele distruse în vederea degajării şi stabilirii circulaţiei, etc.44

Examinarea şi interpretarea urmelor descoperite la locul


accidentului.

În faza dinamică echipa are posibilitatea mişcării obiectelor


purtătoare de urme în funcţie de posibilităţile tehnice din dotare pentru
examinarea minuţioasă a tuturor obiectelor şi a mijloacelor materiale de
probă aflate în câmpul infracţiunii. Aceasta nu reprezintă o reluare a
cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o continuare
inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activităţi diversificate,
pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul
diversificat de activităţi presupune examinare fiecărei urme sau obiect în
mod complet sistematic şi atent, dar şi determinarea relaţiilor logice ce
există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza.
Se va face o examinare completă şi multilaterală a fiecărei urme
identificate şi marcate în prima fază, fixând-o topografic şi criminalistic
prin măsurători în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din
ambianţa locului faptei. Echipa de cercetare foloseşte mijloace tehnice
pentru a releva, fixa, ambala şi ridica toate urmele existente la locul
faptei45.
- urme existente pe corpul şi îmbrăcămintea victimei. Pe corpul şi
îmbrăcămintea victimei rămân multiple urme, rezultat al accidentului.
Descoperirea, relevare, fixarea, ridicarea şi examinarea acestora oferă
posibilitatea stabilirii mecanismului producerii accidentului,
autovehiculului implicat, timpul survenirii morţii, etc.
Un autovehicul în mişcare poate lovi victima producându-i leziuni la
cap, torace, abdomen sau membre. De obicei, lovirea capului se
44
C.Suciu “Criminalistica” Ed. Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti, 1972, pag.62.
45
V.Berghesan, C.Pletea si I.E.Sandu “Trata de criminalistica”, Academia de Politie a M.I., Ed.
Carpati, Craiova, 1992, p.46

27 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

asociază cu tasarea victimei pe partea carosabilă sau cu izbirea corpului


de obiecte învecinate. Pe corp pot exista leziuni, fără a pute fi observate
la suprafaţă. Aceste leziuni pot fi tipice sau atipice. Cele tipice se
creează ca urmare a imprimărilor diferitelor părţi ale autovehiculului pe
corpul victimei, pe când cele atipice sunt diferite răni, fracturi, scurgeri de
sânge, etc., ce pot fi întâlnite şi în alte cazuri în afară de accidentele de
circulaţie.
Specificul leziunilor şi fracturilor ce se creează cu ocazia producerii
accidentelor de circulaţie constă în aceea că ele sunt repartizate de
obicei pe o singură parte a corpului victimei, deoarece a avut un contact
cu autovehiculul.
Forma leziunilor ce se găsesc pe cadavru, trebuie să corespundă
cu relieful exterior al diferitelor părţi ale autovehiculului sau a altor
obiecte cu care s-a făcut atingerea. Dacă mijlocul de transport se
găseşte la faţa locului este indicat să se măsoare şi să se compare
nivelul diferitelor părţi proeminente ale sale cu nivelul leziunilor ce există
pe cadavru, iar în cazul în care autovehiculul lipseşte, această
comparare se va face după ce acesta va fi identificat. Este necesar să se
facă interpretarea acestor urme46.
Leziunile de târâre sau izbire pot îmbrăca fie forme mai uşoare:
echimoze, hematoame; fie forme grave, de tipul fracturilor craniene.
În cazul în care victima este târâtă pe distanţe mai lungi, pe corpul
acesteia se vor găsi leziuni multiple, complexe zgârieturi sub formă de
benzi pe partea târâtă, numeroase echimoze şi plăgi contuze47.
Bara autovehiculului va produce leziuni numai în zona membrelor
inferioare, aripa poate lovi abdomenul, în timp ce parbrizul şi lada
autovehiculului produce leziuni în zona toracelui şi a capului. De foarte
multe ori lovirea este asociată cu proiectarea victimei, aşa încât cadavrul
este găsit la distanţe destul de mari de autovehicul, iar leziunile - prin
aspectul lor - se vor apropia de cele cauzate de căderea de la înălţime.
Dacă victima a fost călcată de una sau mai multe roţi, cadavrul va
prezenta leziuni grave de zdrobire şi strivire a ţesuturilor.
După ce s-a fixat prin fotografie poziţia cadavrului faţă de
autovehicul şi obiectele înconjurătoare, se trece la examinarea detaliată
a tuturor leziunilor existente pe corp, insistându-se pe descrierea formei,
mărimii, aspectului şi amplasării lor. La examinarea victimei trebuie
acordată atenţie “împrejurărilor negative”. De exemplu o astfel de victimă
prezintă multiple leziuni, situaţie ce impune elaborarea versiunii
omorului, disimulat în accident de circulaţie.
Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunţită a
îmbrăcămintei şi încălţămintei pentru descoperirea: urmelor de natură

46
C.Suciu “Criminalistica”, Ed. Didacticã si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag.509.
47
M.Kernbach “Medicina judiciarã”, Bucuresti, 1958, pag.167.

28 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

biologică, noroi, vopsea, fragmentele anvelopei, urma de târâre sau ale


diferitelor părţi ale autovehiculului48.
Trebuie să se acorde atenţia cuvenită fixării şi ridicării urmelor de
târâre ce se găsesc pe încălţăminte sau urmelor de alunecare create de
încălţăminte pe drumul public, deoarece prin aceasta se va ajunge la
stabilirea poziţiei şi a felului cum s-a deplasat victima şi autovehiculul
înainte şi în timpul lovirii sau din ce direcţie a fost lovită victima.
Începutul şi sfârşitul urmelor de târâre vor da posibilitatea să se
stabilească locul unde a fost lovită victima, locul agăţării sale cu
îmbrăcămintea de diferite părţi proeminente ale autovehiculelor, precum
şi locul unde victima a fost abandonată sau a rămas după târâre.
Fixarea locului şi a modului de repartizare a urmelor pe corpul şi
îmbrăcămintea victimei oferă date cu privire la poziţia acestuia faţă de
sensul de mers al autovehiculului care a accidentat-o. Dacă roţile au
trecut peste victimă, uneori direcţia de deplasare a autovehiculului poate
fi stabilită după felul în care sunt şifonate, boţite, aşezate cutele hainelor
unele peste altele.
- urmele create de pneurile autovehiculelor pe suprafaţa
carosabilă. Aceste urme apar în special, în timpul frânării, dar şi în
procesul de rulare când drumul este acoperit cu noroi, zăpadă, etc. şi
furnizează date potrivitoare la direcţia de deplasare a autovehiculelor,
încărcătura acestora, intensitatea efortului de frânare, starea tehnică a
frânelor, etc. Asemenea urme nu apar în timpul rulării pe suprafeţe tari şi
curate, ci numai în cazul frânărilor violente efectuate la derapaje şi
demaraje buşte, precum şi la viraje strânse efectuate la viteze mari.
Urmele găsite vor fi ridicate şi fixate în vederea examinării lor
ulterioare, acordându-se atenţie deosebită determinării:
- limitelor părţii carosabile în lungime şi lăţime, începând cu
porţiunile apropiate, apoi cele îndepărtate;
- dimensiunile şanţurilor şi trotuarelor;
- urmele benzilor de rulare (longitudinale, simple, în zig-zag, cu
creste înguste, cu crestături de formă complicată, profil tip universale,
etc.);
- urmele de vulcanizare, străpungere sau altor caracteristici
individuale ale anvelopei imprimate pe şosea;
- ecartamentul autovehiculului după urmele anvelopei lăsate pe
şosea de roţile de pe osia din faţă şi de pe cea din spate;
- bazei autovehiculului;
- urmele anvelopei care indică un viraj spre dreapta sau stânga;
- lungimii totale a urmei de frânare şi faptului dacă acea urmă a fost
creată de roţile de pe toate osiile autovehiculului, dacă urmele sunt
suprapuse sau separate;

48
V.Berghesan, C.Pletea, I.E.Sandu “Tratat de practica criminalistica” Academia de Politie a M.I.,
Ed.Carpati, Craiova, 1992, pag.48.

29 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

- urmele de noroi uscat căzute de pe părţile interioare ale aripilor49.


Dimensiunile urmelor vor fi folosite pentru determinarea corectă a
vitezei autovehiculelor după lungimea urmei de frânare, atunci când
frânele acţionează doar asupra roţilor de pe osia din faţă sau din spate.
Dimensiunile pneurilor vor da posibilitatea să se determine genul de
autovehicul care le utilizează. Atunci când în urmă se repetă de două ori
una şi aceeaşi particularitate individuală, se poate identifica chiar roata
care a lăsat urmele.
Urmele create prin stratificare vor fi cele lăsate de autovehicul în
cazul în care acesta a trecut anterior peste o anumită substanţă de altă
culoare decât suprafaţa drumului public şi ale cărei particule au aderat
pe anvelopă, fiind depuse apoi pe partea carosabilă a şoselei.
Urmele create prin destratificare vor fi cele lăsate de benzile de
rulare ale anvelopei, în cazul în care acesta desprinde de pe suprafaţa
drumului public, particulele unei substanţe colorate, umede sau
noroioase, desprindere care se produce după forma reliefului de contact
a desenului antiderapant50.
Suprafaţa antiderapantă a roţilor se deosebeşte foarte mult ca
desen, lăţime, de la un gen de autovehicul la altul.
Caracteristicile individuale ale pneurilor pot consta din uzura
parţială sau totală a desenului antiderapant, uzura laterală datorată
unghiului de bracaj defectuos reglat, găuri, tăieturi, petice, urme de
pietricele pătrunse în şanţurile dintre desenele antiderapante, urmele
folosirii lanţurilor, etc.51
Uneori din cauza frânării bruşte, roţile autovehiculului se blochează
pe toată distanţa de frânare sau pe o porţiune din ea, determinând
patinarea în direcţia de mers. Din această cauză, pe suprafaţa
carosabilă se vor forma urme bine conturate şi clare cu exces de
particule de cauciuc pe margini. Acest lucru trebuie reţinut deoarece la
calcularea vitezei se va aplica conflictul de aderenţă, la limita inferioară
valorii sale.
Pe spaţiile de frânare mari, urmele nu au aspectul unor linii duble
continue pe toată lungimea ci se repetă de două sau mai multe ori în
funcţie de numărul de acţionări ale pedalei de frânare, pana de blocare
pe distanţa parcursă cu roţile blocate coeficientul de aderenţă atingând
valoare maximă.
Atunci când autovehiculul se deplasează în viraj strâns cu viteză
neadecvată, forţa centrifugă fiind mai mare decât forţa de aderenţă,
produce derapajul lateral, urmele de derapare putând fi rectilinii, curbe,
de aceeaşi lungime pe toate roţile sau cu lungimi diferite pentru fiecare
pneu.

49
I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag. 169.
50
C.Suciu "Criminalistica", Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag.513.
51
E.Stancu "Criminalistica", vol.II, Ed.Actami, Bucuresti, 1995, pag. 372

30 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Urmele de demarare lăsate de pneuri la pornirea de pe loc, cu


acceleraţii foarte mari furnizează date privitoare la poziţia iniţială a
autovehiculului la pornire. Astfel de urme sunt în general scurte, cca. 1 -
2 m. mai pronunţate pe prima porţiune şi mai estompate către final.
În cazurile în care urma creată de anvelopă pe şosea a rămas
imprimată de două ori aceeaşi particularitate, se va fixa distanţa dintre
cele două urme, pentru ca ulterior pe această bază să se poată calcula
perimetrul roţii. Aceste particularităţi vor putea fi găsite în urmele lăsate
de către roţile din spate sau în urmele create de roţile din faţă, la virajele
spre dreapta sau stânga. Particularităţile existente în urma creată de
roţile din faţă nu vor fi distruse de roţile din spate, deoarece cele două
urme au trasee separate.
Este relevant faptul că, în condiţiile uneia şi aceleiaşi viteze dacă
frânarea se face doar cu roţile unei singure osii, se va crea o urmă de
frânare mai mare cu 50-70% faţă de cazul în care frânarea s-a făcut
simultan pe ambele osii. Aceasta se datoreşte faptului că în primul caz
suprafaţa de aderenţă a anvelopelor cu şoseaua este mai mică, din care
cauză vehiculul parcurge un spaţiu mai mare până se opreşte52.
- urmele de lichide provenite de la autovehiculele sau din
autovehicule.
Urmele sau petele de ulei, vaselină, benzină, apă, lichid de frână şi
alte substanţe ce se găsesc pe suprafaţa şoselei pot fi folosite în scopul
identificării autovehiculului angajat în accident.
Aceste urme apar fie datorită avariilor produse în momentul
coliziunii la instalaţiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al
unei defecţiuni anterioare impactului. Examinând cu atenţie aceste urme,
organele de urmărire penală pot atrage concluzii referitoare la direcţia de
deplasare a autovehiculului, integritatea instalaţiei de frânare - dacă
frânele sunt acţionate hidraulic - locul producerii impactului, etc. Urmele
de ulei - provenite de la instalaţia de ungere - se păstrează un timp mai
îndelungat pe suprafaţa părţii carosabile. Uneori, la locul accidentului,
lichidele se pot prezenta şi sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să
se precizeze locul unde s-a oprit autovehiculul după impact şi să se
reconstituie parcursul acesteia.
Când apar urme de lichid de frână este important să se stabilească
dacă aceasta exista şi înaintea locului de impact pentru a dovedi că
pierderea de lichid nu are legătură cu accidentul.
Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul
victimei - sub formă de scurgeri, pete - pot contribui la identificarea
autovehiculului cu care a fost produs accidentul.

52
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 327.

31 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

- urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părţi ale
autovehiculelor implicate în accident sau între autovehicule şi alte
obiecte.
Urmele din această categorie ar putea fi clasificate astfel:
- urme provenite de la faruri, lanterne de poziţie şi semnalizatoare,
geamuri, parbrize;
- urme de vopsea;
- urme de sol, etc.

La faţa locului pot fi descoperite fragmente din sticlă rezultate din


spargerea farurilor, lanternelor, geamurilor şi parbrizelor. Aceste urme
pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale autovehiculului,
pe corpul sau îmbrăcămintea victimei53.
Cioburile apar de regulă atunci când tamponarea autovehiculelor
cu diferite obiecte este puternică. În acest caz, la faţa locului rămân o
parte din cioburi, iar în blocul optic al farului distrus sau pe alte părţi ale
autovehiculului, restul. Fixarea şi ridicarea corespunzătoare a acestora
va da posibilitatea specialistului traseolog, să ajungă la concluzia că
cioburile de la faţa locului şi cele găsite pe autovehicul aparţin unuia şi
aceluiaşi far, lanternă, geam, sau parbriz.
Dacă se foloseşte examinarea traseologică a cioburilor de far după
relieful exterior sau microrelieful suprafeţelor de profil şi aceasta nu dă
rezultatul scontat se poate folosi şi metoda analizei spectrale. Cu ajutorul
acesteia se stabileşte compoziţia chimică şi provenienţa diferitelor
elemente, se diferenţiază diferitele tipuri de faruri fabricate la una şi
aceeaşi uzină sau la o uzină diferită. Cioburile găsite vor fi fotografiate
separat după regulile fotografiei la scară, apoi vor fi împachetate
corespunzător spre a fi transportate la organul care va efectua
constatarea tehnico-ştiinţifică.
Împachetarea se face în felul următor: cioburile sunt puse la o
anumită distanţă unul de altul pe un start dublu de tifon, vată sau alt
material moale, apoi sunt acoperite cu alt strat din acelaşi material, după
care se împachetează în cutii cu pereţi tari. Pe aceste cutii se fac
menţiuni cu privire la data şi locul unde au fost găsite, numărul de dosar,
aplicându-se semnătura lucrătorului operativ54.
Pentru identificarea autovehiculului angajat în accident, o
deosebită importanţă o are descoperirea şi fixarea urmelor de vopsea
care rămân imprimate cu ocazia tamponării atât pe autovehicul cât şi pe
alte obiecte găsite la faţa locului. În vederea efectuării cu succes a
constatării tehnico-ştiinţifice sau a expertizei criminalistice, se trimit atât
peliculele de vopsea ridicate de la faţa locului (împachetate în plic
separat) cât şi peliculele de vopsea ridicate de la autovehiculul bănuit,
53
I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag. 182.
54
I.Coman, C.Pletea si I.E.Sandu “Tratat de practica criminalistica”, Academia de Politie a M.I. Ed.
Carpati, Craiova, 1992, pag.22.

32 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

împachetate tot în plicuri distincte (cu indicarea prin desen a locului de


unde au fost desprinse).
Ridicarea probelor de vopsea de pe autovehiculul bănuit se face cu
ajutorul unui bisturiu din diverse părţi, în special de pe cele anterioare şi
laterale în care există goluri de vopsea cauzate anterior sau crăpături.
Necesitatea luării probelor din diverse zone ale tablei se explică prin
aceea că numărul straturilor de vopsea şi grosimea acestora nu este
aceeaşi pe toată suprafaţa, deoarece datorită vopsirilor succesive,
vechile straturi se înlătură numai în cazul în care nu fac priză cu tabla.
Aceasta face ca pe porţiuni de tablă acoperite să existe diferenţieri, care
ar putea deruta pe specialistul criminalist. Dacă aceasta este în posesia
probelor care au aceeaşi succesiune, număr şi grosime a straturilor de
vopsea (găsite la faţa locului şi a celor luate experimental) se va putea
ajunge mai uşor la o concluzie de omogenizare.
Datorită impactului cu un pieton, autovehiculul sau obiectul fix, prin
infrastructura autovehiculului angajat în accident – de regulă îmbâcsită
cu noroi – cad pe partea carosabilă urme de sol. Compararea
compoziţiei chimice a acestor urme cu probe pe sol prelevate de pe
autovehiculul despre care există indicii că a fost angajat în accident şi a
părăsit locul faptei, chiar dacă nu oferă o concluzie certă, este de natură
să demonstreze că autovehiculul respectiv are legătură cu accidentul.
Datele obţinut în acest mod coroborate cu alte probe şi mijloace
materiale de probă duc la identificarea făptuitorului.
În momentul impactului se produce în majoritatea cazurilor şi
desprinderea unor părţi ale autovehiculelor, a unor obiecte aflate la locul
accidentului sau a părţii carosabilului. Dacă coliziunea are loc sub un
punct mic, atunci apar numai urme de frecare, nu şi de deformare a
caroseriei, situaţie în care sensul de deplasare a autovehiculelor se
stabileşte numai prin analiza de laborator. În cazul în care tabla
caroseriei se deformează apar atât urme de frecare cât şi de deformare,
indicii care permit aprecieri asupra mişcării relative a autovehiculelor.
În multe accidente autovehiculele intrate în coliziune se desprind,
nu rămân în contact şi se opresc în locuri diferite. Mişcările suplimentare
ale autovehiculelor: de balans, de rotire în jurul centrului de greutate cât
şi deformările suplimentare din momentul desprinderii sau revenirii la
forma iniţială a unor deformări, aduc dificultăţi în procesul de analiză a
accidentului. Rolul expertului este de a interpreta corect posibilităţile de
deformare a diferitelor tipuri de materiale cu dimensiuni şi forme
neidentice, astfel încât deformările produse să-i permită să stabilească
poziţiile reciproce ale autovehiculelor intrate în coliziune.
După producerea impactului se ivesc două situaţii: una în care
autovehiculul se deplasează pe pneuri până la oprire, când urmele
lăsate de el pe carosabil, permit stabilirea traiectoriei şi deci
determinarea direcţiei de mers, iar alta în care autovehiculul se răstoarnă
efectuând mişcări complexe de rotire şi translare, când reconstituirea se

33 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

poate face numai în baza urmelor de deformare şi de frecare dintre


caroserie şi suprafaţa drumului55.
Alte categorii de urme - biologice, textile, digito-palmare, urme de
sol, etc.
Urmele de sânge ce se găsesc la faţa locului de cele mai multe ori
pe şosea, pe autovehiculul participant la accident sau pe corpul victimei,
pot fi sub formă de stropi, scurgeri, cruste, picături, etc. După formele pe
care le au urmele de sânge se poate stabili care era poziţia victimei în
timpul lovirii, ştiindu-se că picăturile de sânge cauzate de la distanţă lasă
pe şosea urme circulare cu margini regulate şi cu un diametru mai mic
decât aceleaşi picături de sânge, în cazul în care acestea cad de la o
înălţime mai mare.
Urmele de sânge iau forma semnului exclamării dacă suprafaţa pe
care au căzut are o poziţie oblică sau dacă sunt create în timp ce
autovehiculul pe care se scurg astfel de urme era în mişcare.
O deosebită importanţă o are fixarea culorilor diferitelor urme de
sânge de la faţa locului, deoarece pe baza lor se va determina timpul
când a avut loc accidentul, ştiindu-se că modificările ce au loc în sânge
se reflectă în nuanţele sale de culoare. La început petele au culoarea
roşie, apoi roşu închis iar în cele din urmă culoarea maro.
Culoarea roşie a urmelor de sânge se transformă în maro în decurs
de 1-2 zile, în sensul în care urmele sunt supuse influenţei razelor
solare. Aceeaşi transformare durează 5-6 zile pe timp de temperatură
moderată şi 12-20 de zile în timp răcoros sau dacă urmele se găsesc la
întuneric. Fixarea acestor urme se face în felul următor. La început se
menţionează în procesul verbal de cercetare la faţa locului, locul unde au
fost găsite aceste pete asemănătoare sângelui, se descrie forma şi
culoare lor. Următorul procedeu de fixare este fotografia, de preferinţă
color.
Când autovehiculul cu care s-a produs accidentul a fost abandonat
la locul faptei trebuie să fie căutate, relevate, fixate şi ridicate urmele
digitale sau palmare de pe suporturile care păstrează astfel de urme:
portieră sau mânerele nichelate ale acestora, geamuri, parbrize, bord,
maneta schimbătorului de viteze, etc. În acest scop se folosesc cu
rezultate bune: negrul de fum, roşu de sudam, oxidul de cupru, oxidul de
zinc, carbonatul de plumb şi alte substanţe.
În cadrul Institutului de Criminalistică a fost experimentată, cu
rezultate bune, metoda relevării urmelor digitale cu ajutorul afumării
create prin arderea unor aşchii de poliester. Calitatea urmelor obţinute
prin relevarea cu această metodă este superioară tuturor celorlalte,
atunci când obiectele suport sunt metale nichelate sau lucioase,
geamuri, celuloid, ebonită şi altele similare şi când urmele nu au vechime
prea mare (peste 24 ore)56.

55
V.Stoica “Cercetarea accidentelor de circulatie”, ]n Revista de Drept Penal, nr. 2/2004, pag.58.

34 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

În interiorul autovehiculelor trebuie căutate urme biologice. Prin


valorificarea acestor urme se ajunge la identificarea persoanei care s-a
aflat la volan în momentul impactului. Având în vedere faptul că forma
leziunilor descoperite pe corpul victimei corespunde reliefului exterior al
autovehiculului, cu ocazia cercetării la faţa locului se impune examinarea
detaliată a tuturor părţilor acestuia - bara de protecţie, numărul de
înmatriculare, cârligele de remorcare, roţile din faţă, radiatorul, farurile,
capot, parbrizul, caroseria, părţile din spate şi infrastructura.
De pe infrastructura autovehiculului trebuie recoltate probe de sol,
pentru a fi comparate cu cele descoperite pe partea carosabilă, ridicate
din zone unde s-a produs accidentul.

Fixarea în detaliu a urmelor prin fotografie şi descriere.

Scopul fotografiei de detaliu este fixarea la o scară mai mare a


diferitelor urme şi probe materiale ale accidentului.
Asemenea obiecte pot fi: urmele de tamponare izolate pe
autovehicul, urme de lovire, urme de pe cadru sau de pe alte obiecte,
desenele benzilor de rulare ale anvelopelor, diferitele obiecte distruse de
la autovehiculele cu care s-a produs tamponarea, urmele de sânge sau
de vopsea, etc.
Aceste urme se pot fotografia metric, folosindu-se un liniar sau un
metru de croitor pentru a se putea ulterior calcula exact mărimea lor
naturală. Liniarul sau metrul se aşează la aceeaşi înălţime cu suprafaţa
deteriorată sau la nivelul obiectului ce urmează a fi fotografiat.
Această fixare în detaliu prin fotografie se execută şi supra urmelor
de sânge pentru a se stabili amănunţit: forma, dimensiunile, culoarea şi
locul în care a fost găsit. La început se menţionează în procesul-verbal
de cercetare la faţa locului, locul unde au fost găsite aceste pete
asemănătoare sângelui. Urmele de sânge se găsesc sub diferite forme:
de stropi, scurgeri, cruste, picături, pete, etc. Ele mai au forma semnului
exclamării dacă, suprafaţa pe care au căzut are o poziţie oblică sau dacă
maşina din care se scurg era în mişcare. Culoarea petelor de sânge
reflectă timpul scurs de la săvârşirea accidentului până la găsirea
acestuia. La început petele au culoarea roşie, apoi roşu închis, iar în cele
din urmă culoarea maro. Pentru ca organul de urmărire penală să poată
determina dacă urmele găsite sunt într-adevăr de sânge, se poate folosi
apa oxigenată, luminalul sau benzidine, care produc o reacţie chimică
specifică, fiind vorba de urme de provenienţă organică. Spre exemplu,
folosind praful de benzidină dizolvat în apă şi tamponând urma cu o vată
îmbibată în acest reactiv, acesta se va colora în albastru.
Întreaga descriere amănunţită va fi trecută în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului.
56
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 330.

35 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni va


trebui să fie executată de două ori. Prima dată se va executa o fotografie
de ansamblu a rănilor şi a amplasamentului lor şi apoi se va fotografia
fiecare rană la o scară mai mare57.

Ridicarea urmelor.

Ridicarea urmelor se face prin mai multe metode:


- prin fotografiere. Este metoda principală de ridicare a oricăror
feluri de urme şi în special a celor de suprafaţă. Prin această metodă
urmele nu sunt influenţate cu nimic, existând posibilitatea ca apoi să se
aplice şi alte metode de ridicare. În principiu, urmele cum ar fi digitale,
dentare, etc., se fotografiază dacă se poate în laborator unde sunt
condiţii optime. Se fotografiază la faţa locului numai când obiectul pe
care se găsesc nu poate fi transportat la laborator.
Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât şi cele de suprafaţă.
Urmele invizibile cum sunt cele papilare uneori, se fotografiază numai
după ce au fost relevate.
- prin transferare pe pelicula adezivă. Acest procedeu se referă în
special la urmele digitale. El se aplică atunci când nu se poate face
ridicarea prin fotografiere deoarece obiectul purtător de urme este:
becuri electrice mici, stilouri, eprubete, etc. De aceea, după relevare,
astfel de urme se pot transfera pe pelicula adezivă. La fel se procedează
şi cu urmele existente pe obiecte, care, din cauza poziţiei lor sau a
spaţiului strâmt nu permit întrebuinţarea aparatului fotografic. Pentru
ridicarea urmei cu ajutorul peliculei adezive este necesar ca urma să fie
bine relevată numai cu una din pudrele colorate. După aceea se taie o
peliculă de culoare contrară prafului întrebuinţat la relevare. Se ia apoi
pelicula şi după ce se desprinde celuloidul de protecţie de deasupra se
aplică peste urmă, apăsându-se bine cu degetul dintr-o parte în alta,
pentru a se elimina aerul.

Întocmirea procesului-verbal de constatare la faţa locului.

Procesul-verbal trebuie încheiat imediat după terminarea activităţii


la locul faptei, în nici un caz acesta nu va fi încheiat în alt loc decât acela
în care s-a făcut cercetarea şi la o dată ulterioară.
În procesul-verbal de cercetare la faţa locului este obligatorie
consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se poate stabili
sau nu o legătură logică între urmele, mijloacele materiale de probă ori
diversele împrejurări de fapt şi versiunile elaborate privitoare la
modalităţile comiterii faptei sau la legătura acestora cu infracţiunea
avizată. În procesul-verbal este interzis să se facă presupuneri, să se

57
E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor”, Ed.Tempus SRL, Bucuresti, 1992, pag.94.

36 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

emită păreri ori să se tragă concluzii pe marginea celor constatate cu


prilejul cercetării la faţa locului58.

3.3. Finalizarea cercetării.

În această ultimă etapă se continuă operaţiunile începute la faţa


locului prelungindu-se prin măsuri şi acte procedurale.
Pot fi materializate acum prin măsuri ca:
Scoaterea în afara carosabilului a autovehiculelor angajate în
accident sau a altor obiecte care constituie obstacole pe carosabil.
Pentru desfăşurarea activităţii de eliberare a drumului public,
uneori chiar în timpul efectuării cercetării, prin intermediul dispeceratului
poliţiei, vor fi anunţate unităţi economice care dispun de utilajele
necesare ridicării şi transportării vehiculelor avariate sau organele care
în mod curent desfăşoară astfel de activităţi. Astfel, vor fi anunţate
organele de administrare a drumurilor care au sarcina să cureţe locul
accidentului, precum şi instituţiile specializate pentru transportul
autovehiculelor. În cazul necesităţii deplasării autovehiculelor grele, vor fi
folosite automacarale, trailere, cu ajutorul cărora se va elibera
carosabilul.
De asemenea, organele de administrare a drumurilor au obligaţia
de a îndepărta stâlpii, pomii sau alte elemente căzute pe carosabil, sau
care efectuează traficul precum şi a înlocui semnalizarea rutieră distrusă
sau defectată ca urmare a producerii accidentului.
Pe timpul efectuării lucrărilor de remediere sau de curăţire a zonei
producerii evenimentului, se va asigura fie dirijarea traficului pe acelaşi
sector de drum, fie devierea pe rute ocolitoare sau întreruperea
circulaţiei, în funcţie de condiţiile existente în zonă.
Toate aceste activităţi vor fi realizate de agenţi de circulaţie dotaţi
cu echipamentul necesar şi cu mijloace de comunicare radio59.

Examinarea autovehiculelor bănuite că au fost parte la accident.

Această examinare se efectuează ulterior cercetării la faţa locului,


de multe ori, ea constituindu-se într-o cercetare a locului faptei
independentă.
Locul faptei îl constituie, de data aceasta nu locul unde s-a produs
accidentul, ci locul unde făptuitorul a condus vehiculul după săvârşirea
faptei şi unde a încercat să şteargă urmele infracţiunii: autobaze, garaje,
locuri de parcare, curţi, etc. Sarcina examinării revine şi în acest caz,
echipei de cercetare şi îndeosebi, specialistului criminalist. Cu acest
prilej trebuie acordată atenţie maximă identificării, relevării, fixării şi
58
I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag. 87.
59
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 618

37 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

ridicării de pe autovehiculul bănuit a urmelor care ar putea avea legătură


cu cauza.
La examinarea autovehiculului bănuit trebuie să se ţină seama de
natura urmelor descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului, precum şi
de celelalte constatări făcute la locul accidentului. Pe părţile proeminente
ale autovehiculului examinat, trebuie căutate urme de tamponare,
frecare, atingere, cum ar fi: înfundături, zgârieturi; părţi de echipament
sau accesorii rupte; urme de vopsea. De multe ori făptuitorii procedează
la înlocuirea echipamentelor şi accesoriilor distruse sau avariate în
timpul accidentului.
Atunci când făptuitorul a revopsit parţial sau total autovehiculul
implicat în accident, întrucât exista posibilitatea evidenţierii sub stratul de
vopsea aplicată stratului vechi, se vor ridica probe din startul vechi,
precizându-se culoare, porţiunile chituite, etc.
Având în vedere că după producerea accidentului făptuitorii spală
autovehiculele implicate pentru a şterge urmele, este puţin probabil ca
pe părţile laterale să se găsească alte categorii de urme cum ar fi urmele
biologice: sânge, păr, ţesut organic, fibre textile; totuşi existenţa lor nu
este exclusă, îndeosebi pe genţile şi tamburii roţilor. Tot din acest loc se
vor recolta probe de materie în vederea comparării lor cu urmele de sol
ridicate de la locul accidentului.
Prin examinarea urmelor descoperite cu această ocazie şi
compararea lor cu cele găsite la faţa locului se poate stabili cu
certitudine dacă autovehiculul în cauză a fost sau nu implicat în accident.

Întocmirea planşelor fotografice de la locul accidentului.

În termen de trei zile de la încheierea cercetării la faţa locului, se va


întocmi, de către specialistul criminalist, planşa fotografică cu aspectele
de la faţa locului, iar în termen de cinci zile, planşa fotografică
reprezentând toate urmele şi celelalte mijloace materiale de probă,
descoperite şi ridicate de la faţa locului, indiferent cui îi aparţin (cu
excepţia celor relevate în laborator, pentru care se va întocmi raport de
constatare tehnico-ştiinţifică)60.

Dispunerea şi efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a


expertizelor necesare.

Expertiza tehnică se va limita la examinare stării mecanice a


autovehiculului, a sistemului de frânare, de direcţie, de semnalizare,
stabilind, de pildă, dacă acesta a prezentat defecţiuni anterior producerii
accidentului şi dacă ele puteau fi cauza accidentului. Poate oferi date
referitoare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului sau drumului.

60
Ordinul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 1486/2006, art.33.

38 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Expertiza criminalistică are un raport deosebit în clarificarea unor


împrejurări privind producerea accidentului şi în identificarea
autovehiculului, a persoanei vinovate, îndeosebi în ipostaza părăsirii
locului accidentului.
Expertiza medico-legală va viza stabilirea morţii, mecanismul de
formare a leziunilor, eventualele afecţiuni preexistente care au concurat
la decesul persoanei s.a. O problemă importantă rezolvată prin expertiza
medico-legală este aceea a determinării alcoolemiei ori a stării
conducătorului auto sau a victimei, unei boli psihice, cardiovasculare, de
nutriţie, stând şi ele la originea accidentelor de circulaţie61.

61
L.Coman, Gh.Dinitã “Cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de circulatie” Ed. M.I., Bucuresti,
1970, pag.32.

39 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

CAPITOLUL IV

FIXAREA CONSTATĂRILOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Fixarea constatărilor făcute la faţa locului se realizează prin:


descrierea în procesul verbal, întocmirea schiţelor, executarea
fotografiilor judiciare şi realizarea înregistrărilor video.

4.1. Redactarea procesului-verbal.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului este principalul mijloc


procesual de fixare a urmelor şi a altor probe materiale62.
Pentru a ocupa locul pe care i-l conferă legea şi a avea valoare
pentru cauză, la încheierea procesului-verbal trebuie respectate o serie
de condiţii de fond şi de formă. Sub aspectul formei procesul-verbal
trebuie să răspundă atât unor exigenţe de stil, cât şi unor cerinţe, astfel:
- să prezinte situaţia generală de la locul săvârşirii fapte. Caracterul
obiectiv al procesului-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să se
manifeste în redactarea imaginii fidele a locului unde s-a comis
infracţiunea, aşa cum a fost ea percepută de echipa de cercetare şi
lucrătorii care au ajuns primii la locului faptei;
- să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările
făcute, oglindind locul unde au fost descoperite urmele şi mijloacele
materiale de probă ori obiectele presupuse a avea legătură cu fapta,
inclusiv poziţia acestora, raportată la reperele stabile şi planurile
orizontale şi verticale;
- să se caracterizeze prin precizie şi calritate. Descrierea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, precum şi a altor obiecte examinate şi
ridicate, trebuie făcută în mod detaliat. Astfel, urmele vor fi descrise sub
aspectul naturii, mărimii, plasamentului, culorii, caracteristicilor fizico-
chimice şi particularităţilor de identificare, cu indicarea metodelor şi
mijloacelor folosite pentru relevare, fixare şi ridicare;
- să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se
găsească, într-o formă concentrată toate constatările făcute cu ocazia
cercetării la faţa locului. Prezentarea succintă a acţiunilor desfăşurate şi
a rezultatelor acestora nu trebuie să se facă în detrimentul celorlalte
cerinţe enunţate.
Din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului care
constituie principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării trebuie să
rezulte următoarele:
- anul, luna, ziua şi locul întocmirii;

62
E.Stancu "Criminalistica", vol.II, Ed.Actami, Bucuresti, 1995, pag. 374.

40 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

- componenţa echipei de cercetare, cu specificarea gradului,


numelui, prenumelui şi organul de urmărire penală din care provin
membrii acesteia;
- numele, prenumele, calitatea şi unitatea din care provin ceilalţi
participanţi;
- temeiul de fapt al efectuării cercetării la faţa locului;
- modul de aşezare şi conţinutul pe scur al acestei;
- temeiul de drept al intervenţiei organului de urmărire penală;
- menţiuni referitoare la martorii existenţi;
- amplasarea locului faptei;
- măsuri luate pentru paza şi conservarea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă;
- măsuri survenite în câmpul infracţiunii;
- poziţia în care a fost găsită victima şi autovehiculul implicat în
accident;
- constatările făcute cu prilejul cercetării la faţa locului;
- rezultatul examinării victimei şi măsurilor luate pentru acordarea
îngrijirilor medicale;
- menţiuni despre fotografiile judiciare efectuate şi despre
întocmirea schiţei locului faptei;
- observaţiile martorilor existenţi şi obiecţiile făptuitorului63.

4.2. Întocmirea schiţei locului accidentului.

Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de


reprezentare grafică a situaţiei de la faţa locului.
În literatura de specialitate, schiţa locului faptei mai este denumită
şi plan-schiţă, delimitarea făcându-se ţinând cont de faptul dacă
transpunerea în plan respectă sau nu proporţiile reale ale obiectelor sau
suprafeţelor reprezentate.
Oricare ar fi modalităţile de reprezentare grafică, schiţa locului
faptei ajută la înţelegerea mai exactă a tabloului real al locului săvârşirii
infracţiunii, având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal şi
de a întregi celelalte mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa
locului.
Pentru ca schiţa locului faptei să formeze o imagine edificatoare şi
veridică a situaţiei de la locului producerii unui accident de circulaţie, ea
trebuie să îndeplinească unele condiţii, cum ar fi64:
- să fie clară - claritatea schiţei înseamnă că aceasta trebuie să
cuprindă numai acele elemente ce ilustrează constatările menţionate în
procesul-verbal, cum ar fi: elementele de localizre a accidentului,
elementele angajate în accident, elementele care au favorizat
63
V.Berghesan, C.Pletea si I.E.Sandu “Tratat de tacticã criminalisticã”, Acad. de Politie a M.I.,
Ed.Carpati, Craiova, 1992, pag.50.
64
A. Ciopraga,Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, 1992, pag.51-52

41 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

producerea accidentului precum şi oricare elemente care pot concura la


soluţionarea cauzei.
- să fie cotată - aceasta înseamnă notarea pe schiţă a
dimensiunilor obiectelor reprezentate, adică lăţimea carosabilului, a
benzii de rulare, a trotuarelor, a şanţurilor, lungimea urmelor de frânare,
ecartamentul autovehiculelor precum şi distanţele existente între diferite
urme şi obiecte aşa cum au fost găsite de echipa de cercetare;
- să fie exactă - executarea unei schiţe exacte presupune
determinarea dimensiunilor obiectelor şi a distanţelor cu ajutorul ruletei,
cu prilejul măsurătorilor în teren, precum şi utilizarea ustensilelor din
trusa de desen la efectuarea schiţei la masa de lucru;
- să fie realizată la scară - realizarea la scară a schiţei presupune
existenţa unui raport între dimensiunile obiectelor ori a distanţelor de pe
schiţă şi cele reale. Spre exemplu, scara 1:100 reprezintă faptul că un
cm. de pe schiţă înseamnă 100 de cm. (1 m.) în realitate;
- să fie realizată cu semne convenţionale - conciziunea şi
sugestivitatea pe care trebuie să le aibă o schiţă presupune ca
reprezentarea în plan a obiectelor aflate la faţa locului să se facă prin
anumite semne grafice cu aceeaşi semnificaţie pentru toate organele
judiciare. Dacă pentru unele obiecte, elemente sau detalii nu sunt
prevăzute semne convenţionale criminalistice, acestea vor fi
reprezentate fie prin semne convenţionale topografice standardizate, fie
prin semne cu simboluri utilizate în alte domenii de activitate, cu
explicarea lor prin legendă;
- să fie orientată - cu ocazia întocmirii schiţei locului faptei şi în
special a locurilor deschise, aceasta trebuie orientată după punctele
cardinale, fie cu ajutorul busolei, fie a altor metode, cum ar fi: după
poziţia soarelui, după soare şi ceas, după steaua polară s.a. Întotdeauna
pe schiţă se va trasa o săgeată al cărei vârf va indica nordul;
- să fie individualizată - individualizarea schiţei înseamnă înscrierea
pe aceasta a titlului, a scării la care s-a întocmit, a numelui, prenumelui
şi organului din care fac parte membrii echipei de cercetare precum şi a
semnăturilor celor care au participat la cercetarea locului faptei. În titlu
trebuie să se precizeze data, locul şi cauza în care s-a procedat la
cercetarea locului şi întocmirea schiţei65.

4.3.Fixarea cu ajutorul fotografiilor judiciare şi înregistrările video.

Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără prin cele


mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării.
Cu ajutorul fotografiei judiciare operative se asigură exactitatea,
urgenţa şi caracterul obiectiv probator al activităţii de fixare şi indicare a
urmelor şi probelor materiale de la faţa locului.
65
E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 331-332.

42 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

Fotografia locului accidentului rutier cuprinde imagini care redau:


 aspectul general al locului accidentului;
 autovehiculul în ansamblu sau, poziţia, avariile şi urmele găsite pe
acesta;
 cadavrul, poziţia lui faţă de autovehicul şi faţă de alte obiecte găsite
la faţa locului;
 diferite probe materiale sau urme rezultate din accident.

Conform metodologiei criminalistice, la locul accidentului se


execută numeroase categorii de fotografii:
 fotografii de orientare;
 fotografii schiţă;
 fotografii ale obiectelor principale;
 fotografii în detaliu;
 fotografii ale urmelor.

- fotografia de orientare - este destinată fixării întregului loc al


faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la
identificarea zonei în care s-a săvârşit infracţiunea. Pentru verificarea
exactităţii celor relatate se vor executa fotografii de orientare şi din locul
martorilor oculari care au observat fazele producerii accidentului. Astfel
pentru fotografierea spre exemplu a unei părţi, aparatul de fotografiat
trebuie instalat la înălţimea corespunzătoare vizibilităţii conducătorului
auto sau a martorului ocular, ştiindu-se faptul că unghiul de vizibilitate
depinde şi de tipul mijlocului de transport.
În anumite intersecţii vizibilitatea unui conducător de autovehicul
poate fi limitată de clădiri, zone verzi sau construcţii, iar pentru alţi şoferi,
care circulau sub un unghi drept o asemenea limitare a vizibilităţii poate
să nu existe. Acest lucru cere ca pentru fiecare dintre cei doi conducători
să se efectueze fotografii separate.
Fotografiile de orientare se fac din patru părţi: în lungul liniei
mediane a şoselei, de o parte şi de alta şi din două puncte
perpendiculare pe lungimea şoselei.
- fotografia schiţă serveşte, la redarea locului faptei, cu tot ce are el
mai caracteristic, redare în întregime sau în parte a locului respectiv, în
funcţie de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiţă
unitară, fotografia schiţă panoramică, în variantele liniară sau circulară,
fotografia schiţă pe sectoare şi fotografia schiţă încrucişată66.
- fotografia obiectelor principale se foloseşte în scopul fixării
diferitelor porţiuni ale locului accidentului la o scară mai mare.
Fotografiile ce se fac trebuie să ilustreze atât părţile care nu prezintă
urme ale accidentului, cât şi cele care redau toate deteriorările exterioare
66
L.Coman, Gh. Dinitã “Constatarea la fata locului a accidentelor rutiere”, Ed. M.I., Bucuresti, 1970,
pag.29.

43 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

ale accidentului. Obiectele principale fotografiate sunt autovehiculele


angajate, victimele şi tot ce se produce de la acestea. Fiecăreia dintre
acestea li se execută mai multe imagini.
Pentru fotografie izolată a urmelor de frânare apare necesară
alegerea corectă a unghiului de fotografiere, astfel amplasarea reală pe
teren a urmelor de mai sus va fi redată în mod eronat. În acest scop
aparatul de fotografiat se fixează în aşa fel încât în vizorul aparatului să
fie văzute în mod distinct urmele amintite.
Cadavrul găsit la faţa locului va fi fotografiat izolat de restul
obiectelor sau urmelor. Fotografia se execută perpendicular pe lungimea
cadavrului pentru a se evita deformările de perspectivă. Ea se execută
fie de sus, fie lateral şi de la o distanţă de aproximativ 3 metri. În unele
cazuri fotografierea cadavrului se poate face şi din alte părţi, dacă prin
aceasta se asigură redarea cât mai exactă a amplasării unor urme.
- fotografia de detaliu. Scopul acesteia este fixarea la o scară mai
mare a diferitelor urme şi probe materiale al accidentului. Se pot fixa:
urmele de tamponare izolate ale autovehiculului, urmele de lovire,
desenele benzilor de rulare ale anvelopelor, etc. Aceste urme se pot
fotografia metric folosindu-se un liniar sau un metru de croitor pentru a
se putea, ulterior, calcula exact mărimea lor naturală.
Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni, va
trebui să fie executată de două ori. Prima dată se va executa o fotografie
de ansamblu a rănilor şi a amplasamentului lor, iar apoi se va fotografia
fiecare rană la o scară mai mare.

4.4. Înregistrarea video.

Se înscrie printre metodele moderne de fixare a rezultatelor


cercetării la faţa locului, metodă devenită indispensabilă mai ales în
cazurile deosebite.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă magnetică
presupune, ca şi în cazul fotografiei judiciare, imagini sau secvenţe de
orientare, schiţa, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea
obiectelor principale, a urmelor şi detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.
Înregistrarea video presupune respectarea unor reguli tehnice specifice
filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adecvată prin
folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea
laboratorului criminalistic mobil.
Planurile şi imaginile sunt cele folosite în cinematografie: planul
general, prim-planul, gros-planul, etc.
Avantajele înregistrării video constau în posibilitatea înregistrării
simultane a sunetului şi imaginii şi în realizarea unor imagini panoramice,
continue şi de lungă durată care redau mai bine ambianţa locului unde
s-a întâmplat accidentul.

44 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

De mare ajutor sunt declaraţiile victimelor, conducătorilor auto şi


ale martorilor oculari înregistrate pe casete video, chiar la locul
accidentului.
Ele reprezintă de regulă, un grad mai înalt de sinceritate, fiind luate
imediat după comiterea şi în prezenţa tuturor persoanelor aflate acolo.
Sub aspect procedural este indicată prezentarea la începutul
înregistrării: a locului accidentului, a victimei şi numerele de înmatriculare
ale autovehiculelor angajate în accident, precum şi membrii echipei de
cercetare67.

67
E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor” Vol.I, Ed. Tempus S.R.L, Bucuresti, 1992, pag. 92-101.

45 din 46
Aspecte teoretice si practice privind
cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

CAPITOLUL V

ÎN LOC DE CONCLUZII

Procedeul probator denumit de Codul de procedură penală


„cercetarea la faţa locului” reprezintă actul de debut al investigaţiilor
în fapte de periculozitate deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării
urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente
grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate şi altele.
Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor de trafic rutier
reprezintă unul dintre cele mai importante acte de urmărire penală,
cu caracter imediat şi necesar, de modul în care este efectuată
depinzând soluţionarea cauzei.
Deşi se supune regulilor generale tactice criminalistice şi
procesual penale, cercetării accidentelor de trafic rutier îi sunt
proprii şi câteva particularităţi care se regăsesc, într-o formă sau
alta, în întreaga metodologie a cercetării evenimentelor rutiere, pe
care am încercat să o redăm cât mai lămuritor, cu ajutorul şi a
bogatei bibliografii ce ne-a stat la dispoziţie.
Cercetarea la faţa locului presupune existenţa unui număr
relativ mare de lucrători specializaţi care să poată efectua cu maxim
profesionalism o cercetare de asemenea natură, întrucât, apreciem
noi, este o cercetare complexă ce necesită multă atenţie şi nu în
ultimul rând cunoştinţe aprofundate.

46 din 46