Sunteți pe pagina 1din 10

COALA SANITAR CAROL DAVILA

- CLAN -

Diciplina : Psihologie

Agresivitatea este o trstur nnscut sau dobndit

Elev : Boico Evelyn


Grupa : A.M.G. 1

- 2016 -

Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin


invatarea sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin
invatarea directa acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente fie, mai ales,
prin observarea conduitelor si a consecintelor lor la altii.
Experimentele lui A. Bandura si colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul
adultului ca model in insusirea comportamentului agresiv la copii. Dupa ce au vazut cum un
adult agreseaza o papusa, sau se joaca linistit cu ea, copiii au fost pusi in situatia de a avea ei
insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa respectiva. Cei ce au asistat la un
comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai mult, s-a observat
ca agresivitatea a crescut atunci cand:

modelul a fost recompensat;

modelul a fost de acelasi sex ca si copilul;

modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul (prieten de familie, invatator etc.).
Astfel incat, chiar daca copiii nu sunt educati expres in a fi agresivi in multe culturi
asta si se intampla ei invata din experienta proprie prin reintarire, sau imita persoanele
semnificative si/sau autoritare. Normele sociale elaborate in diferite contexte socio-culturale
nu indica insa numai intensitatea si modalitatile conduitelor agresive, ci si circumstantele in
care ele trebuie sa se desfasoare, si anume:

care persoane sau grupuri merita sa fie tinta agresivitatii;

ce fel de actiuni ale celorlalti justifica sau pretind a raspunde prin violenta; in ce
situatii agresivitatea este o modalitate adecvata sau nu.
Inteleasa intr -un sens larg, perspectiva invatarii sociale leaga astfel actele agresive de o arie
mai extinsa de factori, cum ar fi:

experienta trecuta a individului,

reintaririle prezente asociate acestor acte,

evaluarea situatiei si a posibilelor consecinte.


Ea apare, deci, mult mai complexa decat viziunea biologista , si este mai convingatoare
si este si mult mai optimista, fiindca daca agresiunea este in primul rand invatata, ea poate fi
mult mai direct si usor controlata, deopotriva la nivelul societal si la cel individual.

Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta


de a raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din
cartier sau din scoala, mass-media, constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor
scenarii de agresivitate, care sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii,
atitudini, credinte normative) ce trimit la comportamente agresive. Fiintele umane invata de
mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa judece si sa raspunda la stimuli ce vin din mediul
fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii mental-comportamentale, care invatate si
folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat, ca deprinderi (habitusuri).
Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-comportamentale de
agresivitate, incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza continuu pana
la maturitate. In cadrul teoriei invatarii sociale si a socializarii, un loc aparte il ocupa ceea ce
psihologii sociali numesc procesarea informatiilor sociale. Cu toate ca respectiva prelucrare
(ce cred despre intentiile unui competitor, de exemplu) are un rol decisiv in declansarea sau
nu a actelor agresive momentane, ea este totodata inscrisa intr-un ciclu mai larg al formarii

sau nu de structuri cognitiv-comportamentale proagresive. La randul ei, procesarea


informatiei depinde fundamental de capacitatile mentale. Un intelect scazut va determina
insuccese, si de aici frustrari, in diferite contexte de viata, ceea ce cu mai mare probabilitate
duce la reactii agresive. Se creeaza astfel conditii de reintarire si encodare a
conduitelor agresive.
Copiii cu insuccese scolare vin in coliziune cu parintii si profesorii, ale caror
raspunsuri ostile amplifica frustrarile si reactiile negativ-agresive ale copiilor. De unde si
o alta consecinta potentatoare de agresivitate: respectivii copii si adolescenti vor petrece tot
mai mult timp cu cei aflati in aceeasi situatie cu ei, si unde agresivitatea este de multe ori o
valoare princeps. Suntem astfel foarte aproape sau chiar in interiorul gastilor.

Este de ordinul evidentei iar cercetarile sistematice confirma, e adevarat, cu nuante


acest lucru ca insusirea unor scheme mental-comportamentale de agresivitate, incadrate intrun spatiu cognitiv mai complex (credinte si atitudini interconectate, scenarii detaliate) este
deci determinata de mediul social si familial in care se naste si creste copilul: privatiunile de
tot felul,

victimizarea,

tratamentul violent din partea parintilor,

caracterul nesigur cu gastile de tineri delicventi,

lipsa de suport social e greu sa produca indivizi inocenti.


Iar ca note comune ale acestor stari sunt saracia si lipsa de educatie caracteristici la
randul lor in raport de circularitate cauzala. In multe tari, lor li se asociaza factorul rasial si
etnic, acompaniat de cel religios, de unde o exacerbare a fricii, urii si violentei
interindividuale si intergrupale.
La nivel macrogrupal insa, de etnii, natiuni, tari, in exercitarea violentei intervin si
alti factori, ce tin de traditie, de cadrul economic, politic si juridic si uneori de conjuncturi
si evenimente istorice. Astfel, faptul ca in SUA rata omuciderilor este cu mult mai mare decat
in alte tari puternic industrializate se explica in mare masura prin accesibilitatea relativ
ridicata la detinerea de arme de foc.
Rezultatele mai multor cercetari comparative pe natiuni, unde s-a decelat ponderea
diferitilor factori, au scos in evidenta acest lucru (Archer, 1994). S-a constatat, de asemenea,
ca rata omuciderilor creste in perioada imediat urmatoare intoarcerii combatantilor din razboi.
Diferenta semnificativa intre nivelul de violenta la scara nationala pre- si post-razboi s-a vadit
a fi valabila nu numai in cazul SUA, ci pare o regula mai generala. Datele statistice arata,
apoi, ca violenta post-razboi este mai ridicata in tarile care au suferit mari pierderi de vieti
omenesti si, de asemenea, in cele care au iesit victorioase.
Pentru situatia din urma o explicatie ar fi aceea ca angajarea colectiva in violenta si
recompensa fata de un atare comportament furnizeaza cetatenilor puternice mesaje
incurajatoare privind valoarea instrumentala a violentei.
Ideea ca o serie de particularitati ale macrocontextelor socioculturale sunt
responsabile de diferentele marcante in rata omuciderilor sau ale altor acte antisociale ne este
ilustrata si de urmatorul exemplu: Politicieni si oameni de rand pun pe seama globalizarii
pietei de munca, si in consecinta a imigratiei masive, multe rele care se petrec in tarile
occidentale, printre care, desigur, cresterea infractionalitatii de toate felurile. Dar la conditii
asemanatoare de migratie, somaj, dezvoltare economica, furtul de autoturisme in anii 1990 era
in Franta de 11,4 la mie, pe cand in Germania doar de 3,2 la mie. Sunt in joc factori de
legislatie, valoarea si mecanismele asigurarii, precum si unii foarte circumstantiali si locali.
Diferente mari de criminalitate, de crime propriu-zise sau de alte
comportamente antisociale exista insa si in interiorul unei tari sau culturi. Multi analisti ai

vietii sociale sustin ca inmultirea si cresterea in violenta a infractiunilor sunt strans legate de
masificarea filosofiei consumatorist-hedoniste asociata cu vizibilitatea contrastului dintre
bogati si saraci, fenomene la care si-a adus aportul substantial mass-media si planetizarea ei,
dar si alte dimensiuni ale globalizarii (turismul, sportul, migratia circulatorie etc.)
Disparitatile de avere si posibilitatilor de trai sunt concentrate si
acut traite in marile aglomerari urbane. Cartierele periferice sau mai ales in SUA centrele
oraselor sunt zone unde cultura saraciei este consubstantiala cu cea a violentei, adica
castigarea existentei si eventual a unui trai mai bun prin mijloace ilegale si agresive
functioneaza ca standarde de viata.
Cei care s-au ocupat insa de problematica subculturii
violentei denumire sub care aceasta stare a intrat in argoul din disciplinele socioumane
remarca pe buna dreptate, ca ea nu este specifica doar marilor orase, si, dupa cum am mai
mentionat, nu este necesar corelata cu saracia. S-a constatat, de pilda, ca rata omuciderilor
printre albii non-hispanici care traiesc in mediul rural sau in orase mici din sudul SUA este
mai mare decat in alte regiuni similare ale tarii.
De retinut este faptul ca nu orice agresivitate este
comportament antisocial, dupa cum nu orice act antisocial presupune agresivitatea. (Cele mai
multe furturi, de exemplu, au loc in lipsa posesorului de bunuri sau fara stirea acestuia).
Agresivitatea neintentionata nu este antisociala. In acest caz marea problema este insa ca nu
intotdeauna ea se dezvaluie, fara echivoc, ca atare. In numeroase imprejurari, indivizii sau
grupurile sociale, in lipsa unor informatii ferme, atribuie intentionalitate sau nu unor
comportamente de tip agresiv doar pe baza unor date vagi si, prin urmare, determina sau nu
replici agresive. Dar si cea mai mare parte a agresivitatii instrumentale nu este considerata
antisociala, ci prosociala.

Sanctiunile aplicate de parinti copiilor, prinderea si

pedepsirea raufacatorilor, raspunsul armat la provocari din exterior, multe competitii sportive
ce presupun si agresivitate fizica sunt incurajate de societate. De fapt, criteriul daca
agresivitatea este antisociala sau prosociala este in ce masura ea contravine sau sustine
normele sociale. Este adevarat ca nu intotdeauna aceste norme au claritatea prezumata in
teoriile din disciplinele socioumane si, mai ales, nu intotdeauna comportamente specifice ce
cuprind si secvente de agresivitate sunt transparente in a fi de un gen sau altul (prosociale sau
antisociale).

Avand in vedere diapazonul larg de conduite agresive si

raportul lor complex cu standardele sociale ce le definesc antisociale sau nu, apare destul de
limpede determinarea lor multipla. Ceea ce inseamna, pe de o parte, ca in aproape fiecare act
de violenta sunt implicati atat factori de natura biologica si psihologica, cat si psihosociala,
atat trimiteri spontan-emotionale (probabil instinctuale), ct si modele comportamentale
achizitionate prin invatare, precum si evaluarea situatiei in termeni de costuri si beneficii. Pe
de alta parte, cauzalitatea multipla indica faptul ca in functie de tipurile de agresivitate,
prezenta si pondere a respectivilor factori este diferita. Analiza mai concreta a violentei si
comportamentelor antisociale reclama luarea in considerare si a unor conditii mai particulare
ale desfasurarii lor.

O alta abordare de natura biologista mizeaza pe importanta

factorului innascut atat in dezvoltarea filogenetica cat si ontogenetica. In aceasta viziune se


considera ca (pre)-dispozitia de agresivitate este genetic mostenita la fiintele umane;

diferentele de varsta si sex in intensitatea agresivitatii apar mai proeminent in

pubertate, in sensul ca fetele apar mai putin agresive decat baietii;


in adolescenta si inceputul maturitatii, fetele practica mijloace de control si pedeapsa
alternative agresivitatii cu mai mare frecventa decat baietii.
Pe o pozitie asemanatoare se situeaza si M. Wilson si M. Daly, care identifica gelozia

sexuala ca factor major in omuciderile din randul tinerilor. Aceasta gelozie ar fi consecinta
evolutiei anumitor trasaturi psihologice care sa-i asigure certitudinea paternitatii. Astfel,
pentru a avea increderea ca va avea urmasi si ca acestia sunt ai lui, barbatul va cauta sa
controleze partenera (partenerul) sexual, dar sa si inlature oportunitatile ca alti masculi sa fie
concurenti la paternitate. in societatea moderna, resursele natural-fizice ale unor astfel de
oportunitati cum erau hrana si teritoriul au fost inlocuite cu statusul si puterea sociala. Dar pe
aceste domenii competitivitatea combativa exista si, nu intamplator -sustin autorii citati-, rata
omuciderilor este foarte mare la tinerii urbani, la varsta cand biologic este si ea mai
accentuata.
Chiar la nivelul animalic, cercetarile arata ca, cel putin la mamiferele superioare, nu
functioneaza o matrice genetica rigida de agresivitate, comportamentele competitive fiind
flexibile si in mare parte, invatate. La om, e problematica existenta unui instinct universal al
agresivitatii, analizele transculturale si pe scara timpului istoric indicand o foarte mare
variabilitate atat ca moduri de manifestare a violentei, cat si ca frecventa si intensitate a ei.
Daca agresiunea ar reprezenta o tendinta universala, bine conturata si direct determinata

genetic, asemenea diferente si schimbari cu greu ar fi putut avea loc. Psihologii sociali si
sociologii, respingand ideea ca violenta este explicabila in primul rand prin schema ei
instinctual innascuta, nu neaga orice rol al factorilor biologici.
Cromozomul Y, supranumerar, diferente in structurile neurologice si alti parametri de
natura biologica au importanta in spectrul comportamentului prosocial sau al celui antisocial.
S-a constatat, de exemplu, ca indivizii arestati pentru crime violente au avut in proportie
semnificativ mai mare accidente neurologice in timpul perioadei prenatale decat cei care nu
au savarsit astfel de crime (Baker si Mednick). De asemenea, R. Geen citeaza o serie de studii
care arata o cantitate mai mare de testosteron la detinutii condamnati pentru omucidere si alte
acte violente decat la ceilalti detinuti. O corelatie pozitiva intre nivelul testosteronic si al altor
hormoni androgeni si agresivitate (inregistrata sau autoraportata) a fost constatata si in
cercetari pe esantioane reprezentative de adolescenti sau in randul competitorilor sportivi.
Cercetatorii si-au pus insa intrebarea daca asociatiile semnificative intre nivelul hormonal (in
special de testosteron) ridicat si agresivitatea sporita, inseamna cu necesitate ca activitatea
hormonala de un anumit tip determina agresivitatea.
Dupa cum bine se stie, simpla asociere nu spune nimic despre sensul
cauzalitatii. Si, intr-adevar, numeroase investigatii experimentale au aratat ca nivelul
hormonic poate creste ca urmare a unor actiuni competitiv-agresive, mai ales repetate.
Oricum, relatia cauzala dintre nivelul hormonic si agresivitate este complexa, in ce priveste
testosteronul, el poate fi considerat mai degraba legat direct de competitie, lupta pentru
suprematie si dominatie, agresivitatea intervenind cand aceste obiective nu pot fi atinse prin
alte mijloace. Asa incat, activitatea hormonala trebuie considerata mai degraba o variabila de
fundal mediatoare, in declansarea agresivitatii in conditii situationale aversive sau percepute
ca atare si cand cel amenintat nu are la indemana resurse nonviolente. R. Geen ilustreaza acest
fapt prin rezultatele unor cercetari care au aratat o corelatie ridicata intre nivelul de
testosteron si acte antisociale la veteranii razboiului din Vietnam apartinand clasei de jos, dar
nu la cei din clasa de mijloc.
Probabil ca acestia din urma au dispus de mijloace constructive, lipsite
de agresivitate pentru a rezolva conflicte interpersonale si situatii amenintatoare. Abordarea
psihosociala, recunoscand asadar un fundal biologic al agresivitatii, arata ca rolul:
invatarii sociale,
al factorilor cognitivi in evaluarea costurilor si beneficiilor,

al structurilor sociale formale si informal este preponderent si in domeniul


comportamentelor

antisociale

precum

agresivitatea.

In opinia mea, cel mai concludent teste este cel al lui Bandura, cel cu invatarea sociala.
Acesta a realizat un film cu unul dintre studentii sai, o tanara femeie, care batea o papusa
Bobo.
In caz ca nu stiati, o papusa Bobo este un un balon gonflabil in forma de ou, avand
desenat pe el chipul unui clovn, cu o greutate in partea inferioara care o face sa revina cand o
lovesti. Era o jucarie destul de populara la vremea respectiva.
Femeia lovea cu pumnul papusa, tipand la ea fraiere!. O lovea cu piciorul, statea pe
ea, o lovea cu un ciocan mic, si asa mai departe, strigand diferite fraze agresive. Bandura a
aratat acest film unor grupuri de prescolari carora, asa cum va imaginati, le-a placut filmul.
Apoi au fost lasati sa se joace. In camera de joaca, desigur, erau mai multi observatori care
luau notite si o papusa Bobo si cateva ciocane mici.
Asa cum puteti deduce si asa cum au notat si observatorii, multi dintre copii au batut
papusa Bobo. Papusa a fost lovita cu pumnii, i s-a tipat fraiere!, a fost lovita cu piciorul, cu
ciocanul etc. Cu alte cuvinte, copiii au imitat-o pe tanara din film, si destul de fidel.
Acesti copii si-au modificat comportamentul fara a fi mai intii recompensati pentru
aproximari ale respectivului comportament!
El, Bandura a numit fenomenul invatare observationala sau modeling, si aceasta teorie
este de obicei numita teoria invatarii sociale si consider ca aceasta teorie este una extrem de
importanta, una care are valente mai mari si mai consistente astfel incat sa poata dobora
bagajul genetic cu care ne nastem.
Invatarea observationala fiind una dintre cele mai pregnante si folosite metode
ar trebui valorificata si selectonata mai mult. Adesea tindem sa nu ii acordam atentia care i se
cuvine mai ales in ceea ce priveste sadirea valorilor cu adevarat importante in perioada cea
mai importanta a cresterii copilului 0-3 ani.

Bibliografie :
Site-uri vizitate :
1. http://www.despresuflet.ro/psihologie/agresivitate/

2. https://ro.scribd.com/doc/296199196/AGRESIVITATEA-TRASATURAINNASCUTA-SAU-DOBANDITA-pptx
3. http://www.psiholistic.ro/blog-psiholog-galati/agresivitatea-ca-trasatura-invatata/
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Bobo_doll_experiment
5. http://www.despresuflet.ro/forum/psihoterapia-comportamentala-f109/albert-bandurasi-teoria-invatarii-sociale-t1862.html

S-ar putea să vă placă și