Sunteți pe pagina 1din 18

https://ro.wikipedia.org/wiki/Omonimie descarcat la data 16.06.

2016 , ora 17:42


Termen

Semnificaie

Ortografie

Pronunie

Omonim

Diferit La fel La fel

Homograf

Diferit La fel La fel ori diferit

Homofon

Diferit La fel sau diferit

Heteronim

Diferit La fel Diferit

La fel

Heterograf Diferit Diferit

La fel

Polisem

La fel La fel ori diferit

Diferit dar apropiat

Capitonim Diferit la capitalizare La fel cu excepia capitalizrii La fel ori diferit


http://www.limba-romana.net/lectie/Omonimie--relatii-semantice-/97/ descarcat la data
16.06.2016, ora 17:45
Omonimie
definiie:

Relaie dintre dou sau mai multe cuvinte care au aceeai form dar sensuri

diferite.
Nivele de reprezentare:
-lexical (omonimie lexical):
lin = uor"; lin = specie de pete".
-gramatical (omonimie morfologic, lexico-gramatical):
el cnt (pers. a IlI-a, sg.) = ei cnt (pers. a III-a, pl.);
un (nite)= articol nehotrt;
un (doi)= numeral;
un (altul)= adjectiv pronominal.

-sintactic:
chemarea profesorului

= profesorul cheam" sau profesorul este chemat".

CAUZELE OMONIMIEI LEXICALE:


a) convergena fonetic (evoluia fonetic spre aceeai form a dou cuvinte diferite ca
sens, de origini diferite, fie un cuvnt motenit sau altul mprumutat, fie mprumuturi din
limbi diferite):
cas (< lat. casa) = cldire destinat pentru a servi de locuin omului";
cas (< it. cassa) = dulap, ldi pentru bani", loc unde se fac pli".
lin (< lat. lenis)= domol, uor";
lin (mprumut din slav) = specie de pete".
b)

divergen semantic (apariia unui sens nou n structura semantic a unui cuvnt

polisemantic ndeprtat de sensul de baz, astfel nct legtura semantic nu se mai poate
vedea):
calcul (< lat. calculus)

= pietricic format n anumite organe ale omului (renal,

vezicular etc.)";
calcul (< lat. calculus)

socoteal, operaie matematic".

Diferenierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parial):


calcul / calculi = pietricele";
calcu / calcule = socoteli".
c)

derivarea lexical:

suntoare = nume de plant";


suntoare = care produce sunete" (sun + sufix -tor);
fierriei = lucruri de fier" (fier + sufix colectiv -arie);

fierrie = prvlia n care se prelucreaz sau se vinde fier" (fierar + sufix nume de loc
-ie).
Omonimele sunt cuvinte nregistrate n articole de dicionar diferite, ca o dovad c, dei
au o form identic, ntre sensurile cuvintelor respective nu mai exist nici o legtur. Au
calitatea de a fi omofone (aceeai pronunare) i omografe (aceeai grafie).
CLASIFICAREA OMONIMELOR:
A.

Dup gradul de identitate formal:

a)

omonime totale (au toate formele identice):

mai adverb;
mai substantiv = lun";
co (couri)

= obiect mpletit din papur, rafie sau nuiele";

co (couri)

= bubuli purulent care se formeaz pe piele".

b) omonime pariale (sunt identice numai unele forme flexionare):


-

difereniere semantic prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni,

cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.


-

difereniere semantic prin apartenen la clasa morfologic: cer (substantiv);

cer

(verb, indicativ prezent).


ia dintre omonime (n funcie de posibilitatea de a se ntlni n

aceleai domenii sau

contexte):
a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este nlturat pentru a se evita confuzia de
sens):
pcurar = vnztor de pcur",

pcurar = pstor",

caz n care s-a nlocuit cuvntul pcurar 2 = pstor" cu cioban",


rmnnd ca pcurar" s denumeasc vnztorul de pcur".

b) omonime tolerabile (difereniabile n funcie de context):


a afecta = a atribui o sum de bani" (Guvernul a afectat suma de ...pentru...");
a afecta = a manifesta o stare sufleteasc negativ ca urmare a unui

eveniment

neplcut" (Este afectat de vestea primit").


C.

Dup apartenena morfologic:

a)

omonime lexico-gramaticale:

aparin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;

cer = verb;
vine = substantiv, forma de plural de la vn;
vine = verb.
-

provin din conversiune:

absolut (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.);


muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)
Observaie:
Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru c
limba romn se numr printre limbile n

care fenomenul conversiunii este foarte

frecvent. Fenomenul omonimiei este acceptat numai n cazul n care cuvintele respective
i schimb i sensul lexical, nu numai valoarea morfologic.
b)

gramaticale (aparin aceleiai clase morfologice, au acelai sens, dar au forme

flexionare diferite):
lucreaz = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.;
lucreaz = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.;
lucreaz = verb imperativ, pers. a II-a, sg.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/Tipuri-de-omonime87.php 16.06.2016,17:52
Tipuri de omonime
In lucrarile teoretice consacrate omonimiei lexicale, ca si in practica lexicografica,
exista doua puncte de vedere diferite asupra categoriilor de cuvinte care intra in sfera
fenomenului discutat. Adeptii unei conceptii mai largi asupra omonimiei includ in
categoria omonimelor lexicale orice complexe sonore identice sau apropiate, care prezinta
diferente in planul continutului. Interpretarea omonimiei in sens larg duce, in cele din
urma, la desfiintarea limitelor dintre omonimie lexicala si omomorfie sau omografie, dintre
omonimie si polisemie. Cuvintele cu mai multe sensuri - scrie academicianul Iorgu Iordan
- se numesc omonime[1] sau dupa Theodor Hristea Omonimele sunt doua sau mai multe
cuvinte identice din punct de vedere formal si complet diferite in ceea ce priveste
sensul[2]. Omonimia, intr-o acceptie mai restransa, este circumscrisa la cuvinte identice
ca forma, dar cu etimologii diferite: polita1 suport pe scandura < sl. polica, polita2 act
financiar < it. polizza; rama1 cadru pentru o fotografie, un tablou < rus. rama, germ.
Rahmen, rama2 vasla < fr. rame etc.
In lexicologia si lexicografia romaneasca actuala predomina o conceptie mai larga
asupra omonimiei, desi exista deosebiri esentiale intre categoriile de cuvinte omofone pe
care autorii diverselor dictionare le includ in sfera omonimiei lexicale.
Omonimele lexicale cuprinse in dictionare, desi in linii mari corespund definitiei (cuvinte
cu forme identice, dar cu sensuri diferite), se grupeaza in mai multe tipuri, dupa cauzele
care au generat aparitia lor, dupa gradul de apropiere a formelor, dupa gradul de toleranta a
valorilor fata de prezenta lor in limba.
A. Dupa Vasile Serban si Ivan Evseev se pot distinge urmatoarele tipuri de omonime:
1) Omonimele propriu-zise sau omonimele totale, adica cuvinte apartinand aceleiasi parti
de vorbire care coincid la toate formele lor si au, de regula, etimologii diferite: baie1
scaldat, scaldatoare < sl. banja, baie2 mina < magh. bnya; banca1 scaun lung pentru
mai multe persoane < fr. banc, banca2 intreprindere financiara < it. banca; leu1
mamifer carnivor din familia felinelor, leu2 unitate monetara principala in Romania;
lira1 instrument muzical < fr. lyre, lat. lyra, lira2 nume de unitati monetare din unele
tari < lit. lira etc.

2) Omonimele partiale sunt denumite uneori si omonime false, intrucat ele coincid numai
la unele forme ale cuvintelor si se diferentiaza la altele. In acest grup intra atat omonimele
cu etimologii diferite, cat si omonimele aparute prin dezagregarea polisemiei cuvantului.
De exemplu: caval1 fluier ciobanesc (pl. cavale), caval2 sant de irigat (pl. cavaluri);
corn1 (pl. coarne), corn2 (pl. cornuri), brac1 caine de vanatoare (pl. braci), brac2
desen (pl. bracuri), mot1 (pl. moturi), mot2 (pl. moti) etc.
3) Omonimele morfologice sunt forme identice ale cuvintelor apartinand unor parti de
vorbire diferite, de aceea, ele sunt denumite si omoforme. De exemplu: cer1 (subst. n.),
cer2 (vb. pers. III sing. si pl.), fluier1 (subst. n.), fluier2 (vb. pers. I sing.); tremur1 (subst.
n.), tremur2 (vb. pers. I sing.); vine1 (pl. de la vana), vine2 (vb. pers. III sing. de la a
veni) etc.
4) Omonimele lexico-gramaticale provin de pe urma transpozitiei unui cuvant dintr-o parte
de vorbire in alta, fara modificarea formei morfologice: absolut1 (adj.), absolut2 (subst.),
absolut3 (adv.); drept1 (adj.), drept2 (adv.); muncitor1 (adj.), muncitor2 (subst.) etc.
Dupa datele obtinute in urma cercetarii tipurilor de omonime cuprinse in Dictionarul limbii
romane literare contemporane (DLRC), ultimul tip de omonimie ocupa primul loc.
Explicatia acestui fapt este destul de simpla: limba romana se numara printre limbile in
care fenomenul conversiunii partilor de vorbire este foarte frecvent. Aproape orice adjectiv
poate fi folosit ca substantiv sau adverb. S-au substantivizat formele verbale ale supinului
si o buna parte a participiilor. Acestea din urma trec, de asemenea, cu multa usurinta in
categoria adjectivelor. Avand in vedere frecventa mare a fenomenului de conversiune a
partilor de vorbire, unii cercetatori, pe buna dreptate, considera ca in cazul formelor
substantivate sau a participiilor adjectivizate, ca si la alte tipuri de conversiuni, nu avem a
face cu omonime, ci mai curand cu o polisemie conditionata sintactic.
Schimbarea categoriei lexico-gramaticale a cuvintelor (substantive devenite adjective,
adjective devenite substantive etc.). Exprimarea prin desinente diferite a categoriei
gramaticale a cuvintelor sau limitarea flexiunii (de exemplu, in cazul verbului, la anumite
diateze determina aparitia de omonime numai in cazul cand cuvintele respective isi
schimba si sensul lexical). Astfel, daca sensul lexical ramane acelasi, desi cuvantul poate fi
trecut in alta categorie decat cea din care face parte sau, uneori, poate primi forme

morfologice diferite, el nu-si pierde identitatea, nu da nastere la doua sau mai multe
omonime in limba[3].
Acest punct de vedere a fost adoptat de autorii noului Dictionar explicativ al limbii romane
(DEX), in care majoritatea conversiunilor adjectiv-substantiv, adjectiv-adverb nu au mai
fost tratate in articole separate. La explicatia cuvantului respectiv s-a indicat doar
posibilitatea folosirii lui cu functie de substantiv. De pilda, savant, -a, savanti, adj., s.m. si
f. (Persoana) cu cunostinte vaste si temeinice, care creeaza in domeniul stiintei;
scandinav, -a, scandinavi, -e; 1. S.m. Persoana care face parte din una dintre populatiile de
baza ale Scandinaviei; 2. Adj. care apartine Scandinaviei sau populatiilor ei
Dar autorii dictionarului analizat nu au aplicat acest principiu in cazul tuturor
conversiunilor. Astfel, au tratat in articole de dictionar diferite derivate postverbale
(formele de supin si participiu) si formele care au trecut in categoria adjectivelor. De
exemplu: sarit1 s.n. Actiunea de a sari; saritura; sarit2, -a, adj. (fam.) Smintit, ticnit,
aiurit, nebun. Separarea formelor substantivate de supin sau participiu de adjectivele
omofone si considerarea lor ca omonime a fost dictata, probabil, de faptul ca aceste
coincidente sunt uneori mai suparatoare decat alte tipuri de omofonii.
5) Omonimele derivationale[4] provin de pe urma proceselor de derivare prefixala sau
sufixala, cand unei radacini cu mai multe sensuri i se ataseaza un morfem de derivare cu
sensuri si functii diferite. De pilda, in limba romana cu ajutorul sufixului -ie (-arie) de la
substantive nume de agent (argintar, aurar, cojocar, rotar, tabacar, dulgher, etc.) se pot
obtine substantive cu mai multe sensuri:
1) meseria practicata de persoana respectiva (ceasornicarie1 meseria ceasornicarului,
dulgherie1 meseria dulgherului, blanarie1 meseria blanarului, fierarie1 meseria
fierarului);
2) atelierul in care se lucreaza sau pravalia unde se vand produsele (ceasornicarie2
atelierul ceasornicarului, dulgherie2 atelierul dulgherului, blanarie2 atelierul
blanarului; magazinul in care se vand blanuri, fierarie2 atelierul fierarului);
3) obiecte confectionate in atelierul respectiv (blanarie3 sortimente sau obiecte de
blana, fierarie3 obiecte din fier).

Acest tip de omofonii prezinta dificultati de interpretare deoarece este foarte greu de
stabilit cu exactitate daca in cazurile mentionate mai sus avem a face cu fenomenul
polisemiei sau cu cel al omonimiei. Graitor in acest sens este modul in care derivatele
respective sunt interpretate in DEX, unde se observa numeroase inconsecvente de la un
cuvant la altul. In unele cazuri, sunt considerate omonime sensurile de meserie si
atelier (ceasornicarie, ornicarie, dogarie etc.) la altele, in categoria omonimelor sunt
trecute sensurile meserie si obiecte confectionate (blanarie, fierarie, rotarie etc.).
La multe dintre cuvintele acestui grup perechile de sensuri sau toate cele trei tipuri de
sensuri sunt considerate polisemii (argintarie, dulgherie, croitorie, tabacarie etc.). Intrucat
tipul de omonime derivationale de felul celor analizate mai sus se apropie foarte mult de
omonimele semantice, ar trebui sa fie considerate omonime derivationale, in adevaratul
sens al cuvantului, numai derivatele cu un sufix sau prefix identic de la radacini
omonimice, de tipul: muschi1 - muschios1 care a prins muschi (licheni); muschi2 muschios2 musculos; pasui1 - pasuire2 ragaz, amanare.
6) Omonimele semantice reprezinta categoria cea mai controversata a lexicologiei. Dupa
cum s-a mai spus, ele sunt rezultatul dezintegrarii cuvantului polisemantic ca urmare a
legaturii dintre sensuri. Intr-adevar, foarte putini vorbitori ai limbii romane isi dau seama
ca intre cuvantul somnisor1, denumirea populara a macului, si diminutivul somnisor2 de la
somn (stare fiziologica de repaus), ar exista vreo legatura. Asemanarea dintre formele
sonore ale acestor cuvinte pare, la prima vedere, pur accidentala. In realitate, denumirea
somnisor data macului are o dubla motivare prin cuvantul somn(isor): floarea acestei
plante are proprietatea de a se inchide odata cu apusul soarelui, iar semintele ei s-au folosit
din vechime ca mijloc de provocare a somnului.
Tot asa cum pierderea motivarii dintre forma cuvantului si obiectul denumit se explica prin
cauze extralingvistice, probabil, si ruperea legaturilor dintre sensurile unui cuvant se
explica, de asemenea, nu prin factori de natura lingvistica, ci prin cauze de ordin culturalistoric. De pilda, distantarea dintre sensul diminutivului penita1 pana mica de pasare,
penisoara si penita2 placa metalica concava cu varf ascutit si despicat folosita la scris a
fost determinata de modificarile produse in cultura materiala a oamenilor care au trecut de
la pana de gasca la instrumente de scris mai perfectionate. Daca totusi legatura dintre cele
doua sensuri se mai simte, aceasta se datoreaza sensului metaforic al cuvantului pana,
precum si faptului ca pana de gasca a ramas simbolul scriitorului.

In orice limba exista, fara indoiala, omonime care, altadata, alcatuiau in constiinta
vorbitorilor o unitate, iar astazi se resimt ca forme lingvistice straine una de cealalta. Este
insa foarte greu de stabilit limitele care despart omonimia si polisemia, caci acolo unde
pentru unii vorbitori nu exista nici o legatura intre doua denumiri asemanatoare, pentru altii
o asemenea legatura poate sa existe. De fapt, nici litografii nu au intotdeauna criterii mai
sigure de delimitare intre omonimie si polisemie, desi cautari in acest sens au existat[5].
Este interesanta incercarea de a aplica procedeul analizei componentiale (semice) pentru a
stabili daca doua unitati lingvistice sunt omonime sau formeaza un caz de polisemie. Daca
fasciculele de seme din structura unui lexem desemneaza clase total diferite de obiecte si
exprima notiuni diferite, si daca intre trasaturile lexicale distinctive nu se poate stabili nici
un semn de identificare comun, atunci lexemul respectiv se constituie din doua unitati
omonimice. De pilda baba1 are urmatoarele seme componente: 1. animat; 2. uman; 3.
femeie; 4. batrana, care nu coincid cu semele omonimului sau baba2 1. obiect; 2. barna; 3.
de lemn; pentru sprijin[6].
Caracterul labil al limitelor dintre polisemie si omonimie isi gaseste reflectarea in
dictionarele lingvistice. Nu o data au fost semnalate numeroase cazuri in care aceleasi
forme sunt interpretate intr-un dictionar ca sensuri ale unui cuvant polisemantic, iar in
altele considerate omonime.
7) Omonimele tolerabile si intolerabile se deosebesc intre ele prin predispozitia lor de a se
pune in stari conflictuale in procesul folosirii in limba. Omonimele intolerabile au drept
caracteristica faptul ca toate formele lor sunt identice (cf. omonimele totale sau

propriu-

zise). Identitatea tuturor formelor nu este insa singura caracteristica a acestei categorii. Mai
trebuie ca omonimele in discutie sa functioneze in acelasi grai si in acelasi stil de limba,
altfel spus, sa apara in contexte de acelasi tip[7]. De exemplu, cuvintele leu1 animal din
familia felinelor si leu2 unitate monetara, desi au toate formele identice (lei, leilor) nu
pot fi considerate omonime intolerabile, deoarece ele nu apar in acelasi context, ceea ce
inlatura pericolul de a confunda leul din cusca sau din gradina zoologica cu leul din
buzunar. Omonimele tolerabile sunt doua sau mai multe cuvinte care nu coincid in toate
formele gramaticale, deosebindu-se totodata prin insusirile lor stilistico-functionale. I.
Coteanu include in aceasta categorie si omografele (cf. brem - barm, bi faptura,
infatisare, aspect si bo colora, vopsi), precum si omoformele (cf. drga - adj., draga subst. masina de adancit sau de curatat albia unui riu[8]).

Rolul coincidentei partiale sau totale a formelor cuvintelor omonimice, uneori este mai
putin hotarator decat factorul stilistico-functional, atunci cand avem in vedere gradul de
toleranta a limbii fata de omonimie.
B. Dupa Theodor Hristea Omonimia poate fi totala sau partiala. In primul caz cele doua
omonime sunt identice din punct de vedere formal in intreaga lor paradigma[9]. Astfel
lac1 si lac2 au acelasi plural (lacuri) si tot asa cursa1 alergare si cursa2 capcana
primesc la plural aceeasi desinenta care este -e. In al doilea caz, vorbim de omonime
partiale, deoarece cuvintele citate sunt identice numai la unele forme din paradigma lor.
Pe langa omonimele propriu-zise, care sunt foarte numeroase, mai exista si omonime
lexico-gramaticale, prin care intelegem forme identice din paradigma unor parti de vorbire
cu totul diferite[10]. Astfel sunt cer1 (subst.) si cer2 (pers. I. sing. a indicativului prezent de
la verbul a cere); sare1 (de bucatarie, subst.) si sare2 (pers. III. sing. a indicativului
prezent de la verbul a sari).
C. Dupa Ion Toma, omonimele pot fi:
1) totale sau propriu-zise, cand au toate formele identice si
apartin bineinteles aceleiasi parti de vorbire (banca1 scaun lung si banca2 intreprindere
financiara);
2) partiale sau pseudo-omonime, cand au numai anumite

forme identice diferentiindu-se

prin altele (corn / corni, corn / coarne, corn / cornuri).


Omonimele totale care functioneaza in acelasi dialect si acelasi limbaj (stil) sunt
considerate omonime intolerabile (exemplu: bucatarie1 incapere destinata mancarii,
bucatarie2 ocupatia celor care pregatesc mancarea). Celelalte omonime totale, care
constituie majoritatea, si omonimele partiale sunt omonime tolerabile, intrucat pot fi
deosebite unele de altele cu usurinta.
Un factor important din acest punct de vedere il constituie diferentierea pe sfere de
utilizare profesionala: bor1 metaloid aflat in sarurile acidului boric, bor2 borurile
palariei. In aceasta categorie intra, de asemenea, omofonele (cuvinte care se pronunta
identic, dar se scriu diferit: intruna si intr-una) si omografele (cuvinte care se scriu la fel
dar se pronunta diferit: cpii - copi), alte varietati ale omonimelor partiale.

D. Ionela Lefter si Carmen Iordachescu, cu privire la clasificarea omonimelor, prezinta


urmatoarea situatie:
I.

Clasificarea omonimelor

Trasaturi
Exemple
1. Totale
formele sunt identice in intreaga paradigma si apar in contexte de acelasi tip (acelasi grai
si acelasi stil de limba).
bucatarie1 incapere in care se gasesc mancaruri
bucatarie2 ocupatia celor care pregatesc mancarea
2. Partiale
una dintre conditiile amintite mai sus lipseste.
formele nu sunt identice in intreaga paradigma.
banda1 grup de raufacatori
bande (plural)
banda2 fasie
benzi (plural)
formele nu apar in contexte de acelasi tip.
spatar1 rezematoare la scaun
spatare (plural)
spatar2 curea la ham care vine in spatele calului
spatare (plural)

spatar3 boier care tinea spada domnului


spatari (plural)
Observatie: spatar1 si spatar2 au toate formele identice (plural spatare), dar apar in
contexte diferite (limbaj obisnuit - limbaj despre atelaje);
spatar3 nu are formele identice cu spatar si spatar (plural spatari) si nu apare in acelasi tip
de contexte (limbaj arhaic).
II. Clasificarea omonimelor
Trasaturi
Exemple
1. Lexicale
existenta aceleiasi clase morfologice (aceeasi parte de vorbire) si au sens diferit.
razboi1 (substantiv) conflict armat
razboi2 (substantiv) instrument de tesut
2. Lexico-gramaticale (omoforme)
apartin unei clase morfologice diferite si au sens diferit.
mica1 (substantiv) mineral
mica2 (adjectiv) de dimensiuni mici
cer1 (substantiv) bolta cereasca
cer2 (verb, indicativ prezent) solicit
3. Gramaticale
apartin aceleiasi clase morfologice, au aceleasi sens, dar au forme flexionare diferite.
lucreaza1, verb, indicativ prezent pers. III, sg.

lucreaza2, verb, indicativ prezent pers. III, pl.


lucreaza3, verb, imperativ pers. II, sg.
III. Clasificarea omonimelor
Trasaturi
Exemple
1. Omofone
forme ale unor cuvinte diferite sau grupuri de cuvinte care coincid fonetic (adesea si
grafic).
vie1 (substantiv) podgorie
vie2 (adjectiv) in viata
vie3 (verb, conjunctiv-prezent, forma populara)
Obs: cuvintele coincid fonetic si grafic
altfel (adverb) altminteri
alt fel (subst. + determinant) alt mod
Obs: un cuvant si un grup de cuvinte care coincid fonetic dar nu si grafic
2. Omografe
forme ale unor cuvinte diferite care coincid numai grafic (in scris), dar se pronunta diferit
(datorita accentului).
cele acle
vsela vesla
zri zar
F. Dupa Ion Popa, omonimele sunt: omonime lexicale, omonime lexicogramaticale, omonime morfologice.

1. Omonimele lexicale sunt, la randul lor, totale, cand omonimia se mentine si in flexiune,
formele fiind identice in toata paradigma lor, si partiale, cand unele forme flexionare, de
pilda pluralul, difera.
Substantivul leu este un omonim lexical total, fiindca are aceleasi forme flexionare
cu ambele sensuri: animal, ban pe cand substantivul masa este omonim lexical partial,
intrucat forma de plural difera: mese, cand are intelesul de obiect de mobila si mase,
cand are sensul de multime.
2. Omonimele lexico-gramaticale sunt cuvinte care au forme identice, dar care sunt parti de
vorbire diferite ce nu-si modifica forma la trecerea dintr-o parte de vorbire in alta: noi
adjectiv (Are haine noi); noi pronume personal (Noi mergem la scoala).
3. Prin omonime morfologice intelegem formele flexionare identice ale aceluiasi cuvant:
(niste) carti N. -Ac., plural; (aceste) carti G. -D., sg.; (acestor) carti G. -D., plural.
Omonimele, dupa afirmatia lui Iorgu Iordan si a lui Vladimir Robu, se clasifica astfel:
1. Omonime lexicale (numite si propriu-zise) sunt cuvinte care apartin aceleiasi clase
lexico-gramaticale, adica sunt substantive, verbe etc. Acestea, la randul lor, se impart in: a)
omonime totale si b) omonime partiale, despre care am mai vorbit anterior.
2. Omonime lexico-gramaticale (Mioara Avram le numeste false omonime; lingvistul rus
V.V. Vinogradov le denumeste omoforme) sunt totdeauna partiale, deoarece, prin unele
forme paradigmatice, apartin unei clase lexico-gramaticale, iar prin alte forme, apartin altei
clase, ceea ce inseamna ca distinctia omonimica afecteaza atat sensul lexical, cat si pe cel
gramaticale. De exemplu: duce duci (substantiv) si duce duci (verb).
Exista unele omonime care intra concomitent in serie lexicala (partiala sau totala) si in
serie lexico-gramaticala: cer (firmament) este omonim cu cer (copac) si amandoua sunt
omonime lexico-gramaticale cu cer (verb)
3. Omonimia gramaticala (morfologica sau paradigmatica) este identitatea formelor
paradigmei aceluiasi cuvant. La aceasta categorie exista identitate semantica lexicala, dar
formele difera in ce priveste sensul gramatical si sunt destul de frecvente in limba romana:
aduna (vb., prez., ind., pers. a III-a, sg.) aduna (pers. a III-a, pl.), adunam (pers. I.,
imperfect) adunam (pers. I, pl.).

Exista omonime si in subclasa numelor proprii. Astfel, doua sau mai multe localitati pot
purta acelasi nume: Venetia (oras in Italia) si Venetia (localitate in apropierea Sibiului); la
fel este si cazul altor toponimice. Si in onomastica se foloseste cuvantul omonim pentru
persoana care poarta acelasi nume.
In vocabularul romanesc exista un numar de omonime fata de care limba manifesta o
anumita toleranta, intrucat ele nu perturbeaza functionalitatea sistemului ei lexical.
Prezenta omonimelor este suportata in limba, datorita faptului ca majoritatea lor sunt
omonime partiale. Ele se diferentiaza atat prin paradigmele lor de declinare sau conjugare,
cat si datorita contextului care inlatura ambiguitatea. Starile conflictuale in care pot aparea
omonimele sunt inlaturate si prin aceea ca majoritatea omonimelor limbii romane (avem in
vedere omonimele autentice) apartin unor stiluri functionale diferite. Aceasta diferenta
stilistica este sustinuta, de regula, si de o distantare tematica, ceea ce duce la aparitia
urmatoarelor deosebiri in folosirea omonimelor:
1) Un cuvant apartine limbajului comun, iar omonimul sau se intalneste intr-un anumit
limbaj special (profesional): bor1 marginea palariei bor2 metaloid aflat in sarurile
acidului boric; bar1 local bar2 unitate de masurare a presiunii; locativ1 privitor la
casele inchiriate locativ2 caz al declinarii in unele limbi, care arata locul; lux1
somptuozitate, bogatie, belsug lux2 unitate de masura a iluminarii; pana1 (la pasari)
pana2 (la motor); rai1 paradis rai2 roata de lemn sau metal prin care este rulata
parama; sol1 persoana trimisa undeva cu o misiune speciala sol2 stratul superior si
afanat al scoartei terestre sol3 nota muzicala etc.
2) Un cuvant face parte din lexicul limbii comune sau din stilul literar al limbii, iar
omonimul sau se foloseste in dialecte sau in limbajul popular: cocon1 (popular) termen de
politete, domn cocon2 invelis protector din fire pe care le secreta larvele unor insecte,
gogoasa; coarda1 fir elastic, fir impletit coarda2 (reg.) spada, sabie; data1 timp
calendaristic data2 (reg. popular) soarta (in expresia: Asa i-a fost data); ruda1
rudenie ruda2 (reg.) prajina, par; tigla1 piesa de argila arsa folosita la invelisul
caselor tigla2 (reg.) frigare etc.
3) Un cuvant face parte din lexicul uzual, iar omonimul sa este invechit: arcan1 lat
arcan2 (inv.) secret; dieta1 regim alimentar special dieta2 (inv.) adunare legislativa
in unele tari europene din trecut; mapa1 scoarta de carton sau piele, pentru tinut hartii

mapa2 (inv.) harta geografica; pistol1 revolver pistol2 (inv.) ban de aur; roata1
cerc de metal sau lemn cu spite sau plin care pune in miscare un vehicul roata2 (inv.)
unitate militara egala aproximativ cu o companie < rus. rota; taler1 vas plat; disc, platou
la balanta taler2 (inv.) moneda de argint care a circulat in tarile romanesti etc.
Numarul omonimelor, tipurile lor, ca si repartizarea dupa diverse zone ale vocabularului
difera de la o limba la alta. In limba romana, dupa cum s-a putut constata, omonimia
afecteaza in special zonele periferice ale vocabularului, ceea ce explica, in buna parte,
toleranta fata de acest fenomen. Atunci cand omonimele incep sa reprezinte un fenomen
perturbant al procesului de comunicare, limba ia masuri profilactice prin inlocuirea unuia
dintre ele cu un alt cuvant. Interesant de observat este faptul ca intoleranta aceasta se
manifesta atat pentru omonimele totale, cat si pentru cele partiale. Probabil, un factor
hotarator il constituie prezenta unor omonime in straturile lexicului activ, care inlesneste
intalniri mai dese dintre acesti gemeni falsi ai limbii. Asa s-a intamplat, de pilda, cu
substantivul fur, care a fost inlocuit prin hot, datorita coincidentei cu forma persoanei I a
verbului a fura.
Ion Coteanu aduce si alte exemple de inlocuiri cauzate de fenomenul omonimiei. Astfel,
este foarte posibil ca pisoi pui de pisica sa fi scos din circulatie pe pisoi unealta de pisat
in piulita, pisalog, iar porumb zeamais, sa fi facut ca in Muntenia pasarea din familia
columbaceelor sa se numeasca aproape exclusiv prin diminutivul porumbel, ca sa nu se
confunde cu planta. Adjectivul nou ar fi trebuit sa aiba pluralul feminin si neutru noua ,
dar noua venea in omonimie cu singularul feminin. Sub presiunea masculinului care si-a
extins si in alte cazuri desinenta la plural -i, cf. formele dialectale muntenesti crivati,
inghetati, dar si talpi, strazi, devenite literare in dauna mai vechilor talpe, strade, noua a
fost modificat in noi1. Ultimul exemplu ne arata posibilitatea interferentei dintre factorul
omonimiei si cel al analogiei. Din acest punct de vedere, este interesant un caz al
conflictului omonimic care a afectat o serie de forme analogice ale limbii romane.
Avem in vedere fenomenul omofoniei substantivelor postverbale care au coincis cu
formele participiilor si adjectivelor de origine participiala derivate de la acelasi verb:
numerotat1 (subst.) actiunea de a numara, numaratoare, numerotat2 (adj.) care poarta
un numar; sarat1 (subst.) faptul de a sara, sarare, sarat2 care contine sare; saturat1
(subst. in expresia: a manca pe saturate), saturat2 (adj.) satul; spalat1 actiunea de a
spala, spalat2 (adj.) curat; spoit1 (subst.) faptul de a spoi, spoit2 varuit etc. Acest

tip de omofonie se vadeste a fi intolerabila in limba romana. Fenomenul adjectivizarii


participiilor fiind mai activ, formele respective tind sa inlature omonimele lor
substantivele, prin trecerea lor in fondul pasiv al limbii.
Acest fenomen poate fi observat pe baza comparatiei dintre dictionarele mai vechi ale
limbii, in care substantivele de tipul patit, nascut, pazit etc., nu aveau nici o notatie
stilistica, cu dictionarele mai recente (DEX), in care ele sunt notate ca fiind rare, invechite
sau populare. Intr-adevar, in limba actuala foarte multe dintre aceste substantive au fost
inlocuite sau tind sa fie inlocuite de infinitivele lungi (cf. nascut nastere, strans
strangere, sfaramat sfaramare, sleit sleire etc.) sau prin derivatele sufixale cu functie de
nomina actionis (cf. patit patanie, ciupit ciupeala, incurcat incurcatura, stricat
stricaciune etc.). Desigur, aceasta nu este decat o tendinta, deoarece ponderea
substantivelor nomina actionis terminate in -t sau -s este inca destul de mare (cf. cules,
prasit, scris, spalat, maturat etc.).
Este evident ca omonimia, fara a constitui un factor hotarator in dezvoltarea vocabularului,
reprezinta totusi un element regulator care nu poate fi neglijat atunci cand studiem evolutia
sistemului lexical si gramatical al limbii romane.
Limba are variate mijloace pentru evitarea confuziei care ar putea sa apara in utilizarea
omonimelor:
1. Inlocuirea, in timp, a unuia dintre omonime. Cuvantul latinesc pecorarius a dat in limba
romana cuvantul pacurar cu sensul de cioban.
Termenul a fost concurat omonimic de cuvantul pacurar provenit din pacura + sufixul -ar,
in regiunile petrolifere. Unde exista posibilitatea confuziei, termenul vechi provenit din
latina a fost inlocuit cu un termen nou: cioban, provenit din limba turca, care s-a impus mai
mult in limba decat sinonimele: pacurar, pastor, oier, ultimul derivat de la oaie + suf. -er.
2. Adaugarea unui determinant la un cuvant omonimic inlatura confuzia. Substantivul
miere in unele graiuri este rostit mere. Pentru a inlatura confuzia, se pronunta miere de
albine.
3. Se folosesc diferentieri morfologice ca forme de plural: cap, cu forme diferite de plural:
capi, capete, capuri; sau cot, cu forme diferite de plural: coti, coate, coturi.

Limba romana este bogata in cuvinte omonimice si polisemantice si are si variate mijloace
de a crea enunturi care sa evite ambiguitatea sau confuzia.