Porcescu Dumitru anul IV, grupa 2, FIM

Sonata a 2-a pentru pian si vioara, op. 6

Aceasta sonata a 2-a pentru pian si vioara este fara indoiala lucrarea compusa de George Enescu
ce poate fi considarata o prima capodopera. Compozitorul insasi a exprimat acest lucru in repetate
randuri : Avec ma Deuxieme Sonate pour piano et violon et mon Octuor a cordes je me sentis evoluer
rapidement je devenais moi-meme.
Multi situeaza esentialul acestei lucrari in originalitatea si perfectiunea tehnica a structurii, lucru cu
care sunt de acord, dar as tine sa mentionez faptul ca aceasta perfectiune este aproape organica, fapt
care face ca sonata a 2-a sa fie un organism foarte evoluat, furnizind si astazi ascultatorului atent
momente de uimire si incantare. Mentionarea organicului in subiectul acestei sonate se datoreaza
faptului ca Enescu a preluat cu o maiestrie exceptionala principiul ciclic de la scoala franckiana si l-a
adaptat propriilor scopuri componistice.
Unisonul incipient al lucrarii suna ca o declaratie de principiu : pentru acest autor conceptul melodic
va fi cel mai important mijloc de comunicare. Este un unison ce ne induce o stare de mister, care parca
porneste din strafunduri de pianissimo, durand doar 5 masuri de 9/4, insa destul pentru a expune acea
extraordinara serpuire melodica care deveni ulterior tema principala a sonatei.
Un urmator element care poate fi observat si va prinde importanta in aceasta prima parte a sonatei
este:

Aceasta framantare cromatica pe intinderea unei terte minore, foarte caracterisctic ritmizata ne
poate duce cu gandul la suspine, oftaturi. Impreuna cu serpuirea melodica a unisonului din inceputul
sonatei, prefateaza expunerea primei suprafete - a celei mai importante suprafete a intregii compozitii,
caci ea fixeaza tonalitatea afectiva a intregului, chiar daca unii ar considera ca voiosia din final va
zdruncina aceasta stare, personal cred ca ea va fi mai bine pusa in valoare prin contrastul creat.
Acest inceput de sonata apare sub o forma relativ noua pentru creatia lui Enescu, sub forma unei
teme de o cantabilitate iesita din comun, totul derulandu-se in niste ape armonice de o mare mobilitate.
Pianul are datoria ca incepand cu pagina a 4-a a partiturii sa surprinda cu primele saisprezecimi din
lucrare, formand astfel o imagine a unei suprafate acvatice, usor perturbata de valuri. Acest grup
tematic este aproape de fiecare data caracterizat de un avant melodic spre inalturi, calm si aproape
liniste morbida in registrul mediu si grav.
Probabil un lucru caracteristic lui Enescu in amprenta lasata cu aceasta sonata este faptul ca a evitat
accentuarea contrastelor incercand mai degraba stergerea lor. In special la creatia de muzica de camera,
Enescu a incercat sa inspire teme lirice, de o coloratura afectiva variata, totul petrecandu-se intr-un ritm
foarte succesiv, dintr-un motiv intr-altul. Singurul lucru diferit ar putea fi considerat voltajul,
incarcatura armonico-melodica fie ea de natura expansiva sau interiorizata pe alocuri chiar depresiva .
Este vorba clar de stari diverse ale aceleiasi sensibilitati specifice in mai toate lucrarile de asemenea
calibru a compozitorului.

Muzica enesciana poate fi considerata o destainuire de o discretie remarcabila, oferita cu o delicatete

si sensibilitate interioare iesita din comun, insa in spatele careia exista o forta sustinuta si mentinuta
tocmai prin acest mister care in destule cazuri iese la iveala.
In opinia mea aceasta sonata reprezinta acel romanesc din sufletul lui Enescu, sentiment ce poate
fi datorat suspinelor viorii din partea I, poate cel mai frumos mod de a ridica din nimic un patetic
intovarasit parca dusmanit .de afirmarea obiectiva a temei serpuitoare de catre pian.
Supriza acestei prime parti vine odata cu Coda, care insumeaza toate trairile din aceasta parte intr-o
singura suflare. Tema serpuitoare a violinei expusa intr-un unison Tres Vite panicat, accentuat si de
un crescendo subito de la ppp la fff. In finalul acestei parti probabil se afla cel mai frumos moment din
intreaga sonata si anume revenirea suspinelor viorii acompaniat de expresivitatea interiorizata a
pianului.