Psihosociologie

Definitii:
D. Cartwright: psihologia sociala reprezinta acea ramura a stiintelor sociale ce incearca sa explice felul in
care societatea influenteaza cognitia, motivatia, dezvoltarea si comportamentul indivizilor si felul in care
aceasta, la randul ei, e influentata de indivizi.
R. Baron: psihologia sociala se focalizeaza asupra comportamentului social, felul in care oamenii
interactioneaza intre ei si gandesc unul despre altul, domeniul stiintific ce cauta sa inteleaga natura si
cauzele comportamentului si gandiirii individului in situatii sociale.
P. Ilu: psihologia sociala vizeaza felul in care contextele mirco, mezo si macrosociale afecteaza
continutul proceselor psihice si comportamentele indivizilor, precum si felul in care iau nastere, se
structureaza ori sunt modificate contextele socioculturale, in special cele micro si mezo, prin interactiunea
mental-emotionala si comprtamentala a acestora.
(R. Baron) trei trasaturi importante ale psihologiei sociale:
1. Stiintificitatea psihologiei sociale
Acuratetea culegerea si evalurea informatiilor cu mare grija, intr-o maniera precisa pentru a se
evita erorile
Obiectivitatea incercarea de a obtine si evalua informatii intr-o maniera detasata de propriile
convingeri (neutralitate-axiologica)
Scepticismul orice constatare trebuie socotita ca adevarata numai in masura in care a fost
verificata in mod repetat
Deschiderea intelectuala (open-mindedness) schimbarea viziunii stiintifice daca apar argumente
in privinta faptului ca aceasta nu este corecta
Principiul nontrivialitatii evitarea teoriilor banale
Principiul posibilei validari falsificabilitatea, evitarea teoriilor irefutabile
2. Centrarea pe comportamente (sociale) individuale focalizarea asupra conduitelor persoanelor in
diverse situatii si aranjamente sociale
3. Examinarea cauzelor multiple ale comportamentelor si gandirii sociale
Actiunile, caracteristicile si afirmatiile celorlalti
Importanta proceselor cognitive
Variabilele ecologice care tin de mediul fizic si au impact asupra comportamentului social
Contextele culturale
Factori biologici
(W. Doise) sistematizare a campului psihologiei sociale

Exista patru niveluri de analiza: (1) procese psihice intra-personale modul de organizare a experientei
individuale cu privire la lumea sociala; (2) dinamica relatiilor interpersonale structuri si procese ce au
loc intre indivizi ca actori intersanjabili; (3) perimetrul de grup diferentele de status si de roluri care se
reflecta in interactiuni situationale cu relatii asimetrice; (4) relatiile intergrupale importanta functionarii
ideologiilor sociale.
In legatura cu obiectul si problematica psihologiei sociale putem considera ca avem de-a face cu un camp
de cunoastere bine constituit si structurat, cu un domeniu deschis si dinamic, iar psihologia sociala a
psihologilor si psihologia sociala a sociologilor raman bine marcate si delimitate.
Psihologia sociala sociologica (PSS) are ca obiecte de analiza urmatoarele aspecte: 1. experienta sociala
a indivizilor, derivata din calitatea lor de membri ai unor grupuri sociale; 2. interactiunea cu ceilalti; 3.
efectele mediului sociocultural asupra acumularii experientei sociale si asupra interactiunii cu ceilalti; 4.
emergenta structurilor sociale in urma interactiunilor respective.
Sunt studiate prioritar: sinele social rezultat in urma interactiunilor cu ceilalti, procesul socializarii,
grupuri mici, rolurile, comunicarea, precum si relatia dintre caracteristicile individuale, si institutiile si
procesele de ordin macro/
Psihologia sociala psihologica (PSP) se centreaza asupra explicarii comportamentelor (cognitive,
emotionale, verbale si actionale) in contexte sociale, ca raspuns la stimulii sociali, dintre care preenta
fizica a celorlalti este decisiva, ea studiza mecanismele si consecintele influentei sociale.
Subiectele de mare interes sunt: conformismul n grup, supunerea la norme si autoritate, comportamentele
de ajutorare si agresivitate, relatiile de afiliere, stereotipiile, atitudinile, perceptiile, si procesele
atributionale.
Diferente dintre psihologia sociala psihologica, psihologia sociala sociologica si sociopsihologie:
PSP centrate pe individ; cercetatorii incearca sa inteleaga comportamentul social prin analiza stimulilor
imediati, a starilor psihice si a trasaturilor depersonalitate; principala metoda este experimentul, apoi
ancheta.
PSS centrare pe individ sau pe societate; cercetatorii incearca sa inteleaga comportamentul social prin
analiza variabilelor sociale, precum statusurile sociale, rolurile sociale, normele; metodele principale sunt
ancheta si observatia participativa, apoi experimentul.
Sociopsihologie centrare pe indivizi grupati in configuratii mai mult sau mai putin coerente, de nivel
mezo si macrosocial, impregnate de caracteristici si mecanism psihosociale; cercetatorii incearca sa
inteleaga comportamentul social-colectiv atat prin variabile psihosociale structurate (valor, norme,
stutusuri, retelesociale), cat si prin variabile psihosociale de interactiune si proces (functionarea
capitalului social si emotional, incredere miscari sociale); foloses strategii multimetodice complexe,
combinarea principiilor si metodelor calitative si cantitative.

Cognitia sociala
Structuri mentale
Prin cognitie sociala se intelege studierea felului in care oamenii, pe baza informatiilor pe care le detin,
fac inferente, judecati sociale despre indivizi, grupuri, fenomene si procese sociale si despre propria
conditie ca fiinte sociale, despre experienta lor in asemenea contexte. Cognitia sociala se refera si la
cunoasterea celorlalti indivizi, dar in calitatea lor de actori sociali, de membri ai unor grupuri, si mai putin
in calitate de persoane fizice concrete.
Oamenii cauta mereu informatii care sa fie cat mai operant si de mare acuratete. Mai ales atunci cand se
intalnesc cu persoane, grupuri, situatii si fenomene noi sau mai putin cunoscute, agentul cognitiv cotidian
se intereseaza, aduna date, le judeca si selecteaza, se informeaza de la atii si isi compara judecatile sale cu
ale acestora.
Structurile mentale ne ajuta sa facem fata unui flux continuu de stimuli, sa filtram si sa ordonam
informatiile si, astfel, sa putem comunica si actiona.
Schema mentala este un set organizat si structurat de cognitii despre un anumit concept sau stimul, care
include cunostinte despre acesta, precum si relatiile dintre aceste cunostinte si anumite exemple specifice.
Schemele se refera la propria persoana, la alte persoane particulare, la roluri si institutii sociale, la grupuri
sociale si natiuni, la situatii, evenimente si fenomene sociale. Acestea au functia de a simplifica si a face
mai rapida filtrarea si organizarea informatiei, stocarea in memorie si reamintirea, de a lua decizii si de a
actiona cat maiprompt si eficient.
Categoria reprezinta o clasa de obiecte ce prezinta trasaturi comune si un grad mare de similaritate.
Acestea nu se refera la o proprietate a indivizilor, ci la mai multe atribute in configuratie de tip ciorchina
(cluster). Categriile sunt structurate pe verticala, avand diferite niveluri de abstractizare, existand trei
niveluri: nivelsupreordonat, nivel de rang mijlociu, nivel subordonat. Acestea sunt structurate si pe
orizontala, categoriile fiind cu granite bine conturate sau multimi vagi (fuzzy).
Prototipul exprima modelul de trasaturi tipice caracteristice membrilor unui grup. Prototipurile sunt
descrieri condensate, existente in mintea noastra, care functioneaza ca repere decisive in clasificare si
nterpretarea realitatii inconjuratoare. Aceste repere sunt fie modele sau tipuri ideale, fie un model ce
reprezinta media trasaturilor dintr-o categorie, fie trasatura sau combinatia de trasaturi cea mai frecventa,
fie un reprezentant concret al clasei respective considerat tipic. Mai mult decat prototipurile, in
comportamentele efective ale oamenilor conteaza exemplarele, persoanele reale reprezentative pentru un
grup, pentru o organizatie, pentru o cauza.
Stereotipurile
1. Natura si continutul
Stereotipurile sunt un ansamblu de convingeri impartasite social, vizand caracteristicile specifice
unui grup de persoane (trasaturi de personalitate, atitudini si valori, moduri de comportare). Stereotipurile
sunt scheme mentale ce se refera la grupuri sociale. Stereotipiile sunt afirmatii si evaluari care circula in
mediul sociocultural alindividului si pe care acesta le preia de regula fara sa le analizeze critic.

Existand in mintea noastra, ele ne spun la ce ne putem astepta de la persoane care fac parte dintrun grup sau altul, iar pe baza acestui fapt sim cum ar fi mai eficient sa ne comportam cu ele. Un stereotip
este o convingere exagerata asociata cu o categorie, functia acestuia fiind de a justifica conduita noastra in
relatia cu acea categorie.
Stereotipurile inseamna nu doar atribute desemnate grupului ca intreg, ci au un rol fundamental in
formarea primelor impresii despre o persoana. Stereotipurile sunt intim legate de prjudecati si
discriminare, stereotipurile reprezinta aspectul cognitiv al relatiilor intergrupale, prejudecata presupune
adaosul afectiv la cel cognitiv, deci atitudinea, iar discriminarea, bazata pe prejudecata, reprezinta
comportamentul efectiv.
2. Evaluarea si masurarea
Masurarea stereotipurilor s-a facut multa vreme cu ajutorul listelor de adjective, din care subiectii
trebuiau sa le aleaga pe cele care, in opinia lor, caracterizau cel mai bine un grup. Mai exista metoda
numita raporturi de diagnostic, la aceasta adaugandu-se mentiunea ca subiectii sa estimeze in ce procent
grupul evaluat detine o trasatura sau alta. Mai exista si tehnici indirecte, precum dispzitivul de masurare
autentica (bona fide pipeline), care mizeaza pe efectul de amorsaj (priming) recent, care stipuleaza ca
informatia recent primita afecteaza procesarile informationale ulterioare.
3. Valoare de adevar
Orice stereotip are un sambure de adevar (teoria kernel of truth), in acelasi timp, nici un stereotip
exprimat in propozitii universale nu are valoare de adevar.
4. Activarea si functionarea
Stereotipurile sunt declansate automat la intalnirea cu membrii grupului vizat, ele functioneaza ca
automatisme de adancire si evaluare. Activarea, defapt, nu este total automata si neconditionata, ci,
dimpotriva, ea este puternic marcata de o serie de factori (variabile moderatoare) . Conteaza ce valoare de
interes si ce implicare prezinta tinta stereotipizarii pentru cel ce o percepe. Daca nu exista o implicare in
ceea ce priveste tinta, ea va fi stereotipizata mai superficial, prin categorii generale, in schimb, daca exista
implicare, atunci categoriile generale li se asociaza si unele mai specifice. Cel care isi formeaza impresii
si judecati despre persoanele cu care vine in contact se afla in fata categorizarii multiple, intrucat
respectivele persoane au concomitent mai multe statusuri sociale.
5. Tintele stereotipizarilor
Amenintarea stereotipizarii(stereotype threat) tinta resimte presiune de natura anxioasa in
privinta comportamentelor si a realizarii unor performante, daca se stie apreciata negativ, amenintarea
este traita de grupurile dezavantajate social, are ca efect scaderea performantelor nu doar in privinta
realizarii socioeconomice generale, ci chiar in sarcini mai specifice.
6. Minimizarea stereotipizarii
Stereotipizarile sunt greu de schimbat, in special cele legate de genul social si de relatiile
interetnice. Odata formate, ele au forta sa ne tina intr-o captivitate de gandire inferentiala, membrii
grupului stereotipizat sunt perceputi, iar informatiile despre el sunt interpretate astfel incat sa confirme
continutul stereotipizarilor.
Atunci cand stereotipizantul nu poate ignora contrastul dintre ceea ce vede si ideile sale initiale, el
va recurge la considerarea cazului respectiv drept o exceptie. Justificarea prin exceptie subsumandu-se
teoriei disonantei cognitive.
Atunci cand mai multe persoane nu confirma stereotipul aplicat grupului din care fac parte,
functioneaza recurgerea la judecata conform careia exista subtipuri.
Dilutia apare atunci cand subiectii umani sunt confruntati cu informatii transcategoriale, prin
contactul cu membrii contrastereotipici si prin alte procedee, sunt receptivi in renuntarea la stereotipizari
si categorizari rigide si pot judeca nuantat persoanele

Oamenii vor renunta in masa la anumite stereotipuri, prejudecati si discriminari daca asemenea
practici se intorc impotriva intereselor lor. Schimbarile profunde in privinta stereotipizarilor se produc
atunci cand realitatea sociala insasi se transforma.

Tipuri importante de scheme mentale

Schemele de persoana reprezinta ansamblul de trasaturi de personalitate si comportamentale despre care
se considera ca definesc un anumit tip de persoana. Schemele de persoana au un impact puternic in
judecarea celor pe care abia ii cunoastem, in formarea de impresii despre celalalt si, in consecinta, in
gestionarea reactilor noastre fata de respectiva persoana.
Scheme de sine, scheme ce au in vedere propria persoana, se refera la structuri organizate de cunostinte si
pareri pe care indivizii le au despre ei insisi. Aceste scheme se coaguleaza in jurul unor atribute de
personalitate sii conduita evidente pe care indivizii considera ca le detin.
Schemele de rol social, adica un ste de cunostinte in legatura cu felul in care se va comporta (verbal si
nonverbal) un individ ce detine un anumit rol social.
Scheme de scenarii cognitive, stiind algoritmul sau planul dupa care se desfasoara in mod uzual anumite
comportamente, evenimente si fenomene, ne organizam propriile actiuni si le putem prevedea pe ale
altora.

Functionarea schemelor
Nu percepem la fel si nu acordam aceasi atentie tuturor elementelor din mediul inconjurator, apropiat sau
mai indepartat. Schemele preexistente, in momentul intalnirii cu un indicator al obiectului pe care il
reprezinta, ne trimit imediat in cautarea celorlalti indicatori, in scopul intregirii continutului respectivului
obiect social. Existenta prealabila a schemelor in mintea noastra ghideaza atentia si in sens contrar,
facandu-ne sa ne concentram asupra elementelor care ies din schema, care nu o confirma.
Informatiile consonante cu schema mentala se intiparesc mai bine si mai rapid in memorie si le regasim
cu mai mare usurinta in procesul de amintire, indiferent daca informatiile sunt consonante sau disonante
cu schema detinuta, ele sunt mai bine retinute decat cele irelevante pentru schema.
Schemele mentale sporesc viteaza de prelucrare a informatiei, dar sunt situatii cand evocarea unor scheme
ce cuprind o multime de elemente, care nu sunt perfect consonant, incetineste formarea unei pareri sau
luarea unei decizii
Structurie mentale indeamna persoana sa caute elementele pe care nu le-a sesizat inca, dar care ar trebui,
conform schemei, sa fie asociate cu cele pe care le-a perceput deja. Schemele au functia ca printr-o
inferenta automata sa completeze tabloul informational.
In confruntarea schemelor cu realitatea empirica, aproape intotdeauna apare in prim-plan comparatia
dintre la ce m-am asteptat si ce am gasit. Ori, masura in care cele doua planuri coincid este o sursa

puternica de satisfactie sau insatisfactie. Intalnirea dintre structurile noastre mentale si datele realitatii
concrete, in cele mai multe cazuri, se armonizeaza. (1) pentru ca alegem situatiile astfel incat sa ne
confirme structurile; (2) pentru ca percepem, judecam, rationalizam in asa fel datele realului incat sa nu
fie in disonanta cu schemele noatre; (3)ne modificam partial sau radical respectivele scheme; (4)
functioneaza fenomenul prin care schemele se impun realitatii, transformand-o in conformitate cu
asteptarile curpinse in ele profetii care se autoindeplinesc.
Asteptarie celorlalti in legatura cu noi au efecte asupra comportamentelor noastre, insa doar in limitele in
care nu contravin conceptiei bine conturate despre noi insine. Efectul schemelor asupra cognitiei sociale
depinde si de cat de puternice si dezvoltate sunt respectivele scheme. Forta schemelor este data de
incarcatura lor cognitiva, iar ceea ce contribuie la intarirea ei este in legatura cu efortul mental necesar
prelucrarii informatiei. CU cat acesta este mai mare, cu atat schema mentala in cauza va fi invocata mai
mult.

Mecanisme si strategii cognitive individuale

Majoritatea rationametelor de la nivelul simtului comun se inscriu intre rigoarea logica si caracterul obtuz
al cliseelor si schemelor fixe de gandire.
Cufundat intr-un spatiu informational hipercomplex, actorul social cotidian este condamnat sa opereze
selectii, filtraje, sa adopte mai mult sau mai putin deiberat diferite strategii de simplificare, de reducere a
volumului de date si a odalitatilor de realizare a inferentelor => drumul mental cel mai scurt sau
scurtaturi mentale (mental shortcuts) desemneaza faptul ca si activitatea de cunoastere a majoritatea
oamenilor urmeaza legea minimului efort.
Oamenii utilizeaza diverse strategii euristice pentru a obtine informatii si concluzii care sa fie cat mai
simple si in acelasi timp cat mai acurate.
1. Euristica reprezentativitatii sau a judecarii prin asemanare, cu cat un individ este mai
asemanator cu un membru tipic (prototip) al unui grup, cu atat este mai mare probabilitatea ca el
sa aprtina grupului respectiv. Oamenii folosesc deseori acest rationament, mai ales in initierea
contactelor cu persoane pana atunci necunoscute, si acesta functioneaza.
2. Euristica disponibilitatii sau a accesabilitatii, cu cat ceva ne vine mai repede si mai usor in
minte, cu atat avem tendinta sa-l consideram ca fiind ceva frecvent si important.
3. Efectul falsului consesn (legata de euristica disponibilitatii), indivizii au tendinta de a se
considera, in ceea ce priveste actiunile, judecatiile si modul general de comportament, mult mai
asemanatori cu semenii lor decat sunt in realitate. Oamenilor le place sa creada ca sunt foarte
asemanatori cu cei din jurul lor, pentru ca astfel isi consolideaza credinta ca judecatile si actele lor
de conduita sunt normale si corecte; retinandu-se si procesandu-se intr-o mai mare proportie
informatiile concordante cu propriile puncte de vedere, acestea vor aparea mai frecvent in
evocari, vor fi mai disponibile; intrucat indivizii isi aleg cu precadere prieteni si asociati care le
impartasesc ideile si stilurile de viata, ei sunt efectiv expusi mai mult la atitudini si
comportamente consensuale, si nu disensuale.

4. Efectul falsei unicitati, oamenilor le place sa creada ca sunt unici, si nu comuni, multi dintre ei
estimeaza ca ideile pe care ei le dezaproba sunt acceptate de catre ceilalti din comunitate
(ignoranta pluralistica)
5. Efectul incadrarii sau a cadrului de referinta, prejudecatile si aprecierile noastre privind diferite
obiecte, persoane, institutii si probleme sociale sunt afectate in mare masura de felul in care este
prezentata informatia referitoare la ele. Atunci cand insusirile sunt descrise in termeni pozitivi
apar asociatii de stimuli favorabili.
6. Efectul ancorarii, in judecatile noastre apreciative conteaza si punctul de referinta de la care
pornim. Odata stabilite anumite puncte de ancorare in legatura cu o problema discutata, estimarile
oamenilor tind sa fie legate de ele, chiar daca informatiile initiale (judecate la rece) nu sunt
coretce, si nu ar trebui sa aiba impact asupra judecatilor ulterioare.
7. Efectul stimularii mentale, reactile oamenilor la diferite evenimente depind nu numai de
evenimentele in sine, ci si de scenariile alternative pe care la provoaca
8. Falsa diferenta de sanse si implicarea suspiciunii, indivizii sunte tentati ca atunci cand
intalnesc evenimente putin probabile, sa le considere sansele ca ele sa aiba loc la modul absolut,
nu relativ. Daca numarul absolut este mic, ei devin suspiciosi, nu accepta fapttul ca ele s-au
produs prin hazard; dimpotriva, daca numarul este mare, atunci producerea datorita sansei este
acceptata. (aplici pt un job si ai 1 sansa din 10 sa intrii, inseamna ca ai intrat pe pile; aplici pt un
job si ai 10 sanse din 100 sa intrii, ai avut noroc)

Procese si erori atributionale

Atribuirea este un tip special de inferenta in cognita sociala, prin care incercam ca, pe baza observarii
comportamentelor indivizilor, sa deducem ce cauze, motive, intentii, atitudini si trasaturi de personalitate
i-a determinat sa actionee intr-un fel sau altul.
Mecanismele atribuirii sunt aplicabile in considerabila masura nu doar la indivizi luati in parte si la
relatiile dintre ei, ci si a grupuri si institutii sociale.
Conceptele si ideile mai importante privind mecanismele si erorile implicate in atribuire:
1. Atribuirile au loc pentru comportamente, situatii si evenimente ce ies cumva din tipar, acestea nu
intr in joc pentru lucruri evidente si familiare, ci pentru cele mai putin asteptate si mai putin
obijnuite.
2. Suntem inclinati sa facem atribuiri din mai multe motive:
din tendinta de a nu lasa o problema in aer fara a incerca sa dam raspunsuri
in spiritul reactiei spontante in fata noului, prin atribuire oamenii spera ca in viitor sa
poata controla situatii si episoade identice sau macar sa le evite
explicatiile in legatura cu motivele si intentiile actiunilor celorlalti fata de noi ne
determina stari emotional afective
atribuirile au un impact serios asupra performantelor din viitor
3. Inferenta corespondentei in mod curent si intuitiv, indivizii adopta strategii destul de valide in
culegerea, prelucrarea si interpretarea datelor cu privire la comportamentul semenilor in vederea
deducerii starilor interne. Aici trebuie avute in vedere urmatoarele:

Trebuie avute in vedere doar actele de comportament liber alese de autorul lor, deoarece
din lucrurile savarsite fortat nu putem conchide titudini si trasaturi de lunga durata
Oamenii isi indreapta prioritar atentia spre conduite ce au distinctivitate, care sunt
cauzate de un factor specific si nu de mai multi factori posibili
Efectul dezirabilitatii sociale intentie sporita acordata acelor acte care nu sunt
dezirabile in grupulsau cultura respectiv. Comportamentele ce se abat de la normele
sociale convenite si pretuite informeaza mai mult si ai bine in legatura cu trasaturile
indivizilor in comparatie cu cee dezirabile, profesate de majoritatea oamenilor
4. Resurse cognitive limitate, proces ce implica trei sarcini distincte: (1) categorizarea, incadrarea
comportamentului intr-un tip sau altul, intr-o categorie de conduite; (2) caracterizarea acelui
comportament ajutandu-ne de atributele categoriei in care a fost plasat; (3) corectarea, daca este
cazul, inferentelor de categorizare in functie de informatiile referitoare la caracteristicile situatiei
in care a actiona individul. (exemplul cu barbatul bine imbracat pe care il prinde controlorul si pt
ca nu auzim discutia dintre ei tragem concluzia ca acesta este un zgarcit, pt ca dupa modul in care
se imbraca isi permite sa isi cumpere bilert, iar daca auzim mai tarziu ce s-a intamplat mai exact
ne corectam ideea despre el)
5. Modelul covariantei, inercarea de a vedea daca exista asocieri intre o anumita cauza si un anumit
efect in conditii variate. Din multitudinea de cauze ce determina conduitele noastre, doua tipuri
sunt considerate relevante in procesul atributional: cauzele interne sau dispozitionale (trasaturi de
personalitate, motive, intentii, atitudini) si cauzele externe, situationale sau circumstantiale
(aspecte ale lumii fizice sau sociale). In stradania lor de a vedea care sunt cauzele, oamenii recurg
la trei dimensiuni principale:
consistenta - masura in care o persoana reactioneaza la fel fata de aceasi stimuli sau fata
de unii forte asemanatori in momente diferite.
distinctivitatea - masura in care o persoana reactionaeaza in aceasi maniera la alt stimul si
in alte imprejurari.
consensul - masura in care si alti indivizi reactioneaza la fel ca persoana avuta in vedere,
la aceasi stimuli.
Aici mai avem de a face cu principiul nesocotirii sau al neluarii in considerare, prin care se
afirma ca rolul unei anumite cauze in producerea unui efect este de neluat in considerare daca alte
posibile cauze sunt, de asemenea, prezente.
6. Erori de atribuire frecvente
Eroarea fundamentala a atribuirii presupune ca oamenii au tendinta de a da o explicatie
comportamentelor semenilor mai mult prin cauze interne, dispizitii personale, omitand
sau neglijand factorii externi, cauzele situationale. Ii percepem pe ceilalati actionand intrun anumit fel pentru ca sunt genul ala de persoane, asa sunt ei, fara sa ne gandim ca
au fost cumva nevoiti sa o faca fortati de imprejurari.
Eroarea actor-observator se refera la comparatia dintre judecarea propriilor actiuni si
judecarea actiunilor altora. In calitate de actor, cand savarsim o anumit actiune, tindem sa
ii atribuim intr-o mai mare proportie cauze externe decat atunci cand, in calitate de
observatori, apreciem cauzele aceleasi actiuni la altii, aici punand in prim plan cauzele
dispozitionale. Apare deosebirea dintre pozitia de actor si cea de observator in actul
atributional, respectiv dintre autoatribuiri si heteroatribuiri.
Exista o tendinta clara ca succeselor noastre sa le atribuim cauze interne, iar esecurilor
cauze exterioare, independente de noi, acesta eroare se numeste efectul egocentric.

7. Viziuni cu privire la fenomenul atribuirii

Teoriile clsice au ca asumptie de baza faptul ca oamenii construiesc prin atribuire o
imagine clara, nonambigua si abstracta despre lumea sociala si diferitele sale aspecte.
Inferentele atributionale depind intr-o masura decisiva de modelele apriori pe care le are
atribuitorul cu privire la cat de mult conteaza in conduita trasaturile de personale si cat
conteaza parametrii situationali.
Caracterul rigiditate-flexibilitate in modelul dispozitii personale, parametrii situationali.
Unii indivizi tin sa aplice cvasimecanic, indiferent de persoanele la care se refera, de
situatii sau de tipul de comportament, aceasi eticheta. Altii folosesc un model mai
felxibil, aplicandu-l nuantat, de la un caz la altul.
Atribuiri mai nuantate se fac in-group de genul noi suntem mai buni, ei sunt mai rai.

Afectivitate, cognitie si comportment

Cognitia isi are mobilul in afectele si interesele noastre punctuale, vrem sa cunoastem cat mai bine, pentru
a putea actiona cat mai eficient. Universul motivational cuprinde si un teritoriu mai putin controlat de
constiinta, cel al emotiilor siafectivitatii.
Perspectiva neuropsihologca conform careia structura emotiva a creierului a aparut mai devreme decat
cea cognitiva si s-a dezvoltat ca un mecanims de asigurare a supravietuirii, care ajuta organismul sa
recunoasca stimulii negativi de cei pozitivi. Acesta a ramas dar este mai primitiva decat sistemul cognitiv.
Emotiile continua sa functioneze ca un gen de forta rapida care lepermite oamenilor sa reactioneze
prompt la stimuli si imprejuari amenintatoare, dar sistemul cognitiv modereaza impulsurile si caracterul
transant al reactilor emotive, strunindu-l pe fagasul acceptabilului si al rationalului.
Cele doua laturi ale psihicului actioneaza strans si rapid impreuna in producerea a numerase acte de
comportament. Afectul si cognitia nu numai ca se declanseaza reciporc, dar se si determina in calitate de
continut specific.
Teoria celor doi factori ai emotiei afirma ca producerea si intensitatea emotiilor se datoreaza factorului
fiziologic si transformarilor biochimice, dar ca ceea ce simtim, continutul emotiei, depinde de cauza pe
care o atribuim emotiei, cauza pe care o cautam in imediata noastra apropiere. Dar sunt cazuri cand
oamenii acorda eronat unor stimului neutri valoare cauzala in producerea emotiilor, fenomen numit falsa
atribuire.
Ipoteza feedbackului facial care afirma ca propriile expersii faciale, produse de stari interne si vazute de
noi, genereaza informatii care, intorcandu-se in creier, influenteaza trairea subiectiva a emotiilor (oamenii
zambesc pentru ca sunt fericiti, dar devin fericiti si atunci cand zambesc).
Efectul congruentei dispozitie sufleteasca-judecata cand suntem intr-o dispozitie buna, avem ganduri
seninse si extragem involuntar din memorie experient placute, cand suntem intr-o pasa proasta, viziunile
sunt mai intunecate, memoria ne serveste informatii negative.
Modelul infuziei afectului (1) starile afective atrag si absorb informatii consonante cu ele, selectandu-le
cu ajutorul memoriei, atentiei si asocierii. Noile informatii sunt integrate in atmosfera deja existenta a

psihicului nostru, realizandu-se congruenta dintre dispozitia sufleteasca si judecata; (2) afectul actioneaza
ca o indicatie euristica, un mode rapid de a face inferente cu privire la reactiile pe care trebuie sa le
adoptam fata de stimuli specifici din exterior, ne consutam starea afectiva si o folosim ca reper
fundamental in a judeca obiecte, persoane sau evenimente, chiar daca intre acestea si dispozitiile noastre
interioare nu exista o legatura logica.

Reprezentri sociale
Reprezentrile au o natura si o geneza sociala, in sensul ca, atat ca imagini si idei despre lumea fizica, cat
si despre cea sociala, ele se nasc si se formeaza prin socializare in cadrul familiei, al scolii, al grupului de
similaritate
Scopul reprezentarilor sociale este de a face ceva nefamiliar sau chiar nefamiliaritatea insasi, familiar.
Funtcioneaza o tendinta involuntara de incorporare sau cel putin ajustare a neobijnuitului, a anormalului,
a nefamiliarului la familiar.
Exista o tendinta a fiintei umane spre exotic, fantasitc, misterios, spre tot ce iese din rutina (curiozitate
epistemica) ce se bazeaza pe instinctul de explorare. Aici apare o tensiune si consonanta intre familiar si
nefamiliar. Tensiune , pntru ca individul se zbate intre a ramane pe un teren cunoscut si familiar si de a
pasi pe un teren necunoscut, neobijnuit si cu unele riscuri. Constanta, deoarece pana la urma se instaleaza
convietuirea si sinteza dintre familiar si nefamiliar.
Procesele mai importante implicate in tensiunea si conjunctia dintre cele doua stari sunt urmatoarele:
1. Ancorarea, ceea ce presupune legarea necunoscutului de spatiul de gandire construit social al
individului. Starniul, noul, ciudatul sunt comparate, puse in legatura si asimilate in cunoscut si
firesc prin introducerea lor in categorii preexistente si raportarea lor la prototipuri. In constiinta
comuna si limbajul uzual al unor termeni ca nevroza sau complex se reliefeaza realitatea unor
stari de bulversare, neadaptare si alienare, care, odata cunoscute si numite nu mai deranjeaza atat
de mult. Ancorarea prespune clasificarea si numirea, operatiuni fara de care lucrurile raman nu
doar stranii si straine, ci si amenintatoare si stresante.
2. Obiectificarea inseamna traducerea abstractului in concret, descoperirea calitatii iconice. (ex: il
comparam pe Dumnezeu cu un tata). Obiectificarea vizeaza nefamiliarul provenit din
abstractizari, conceptualizari, teorii elaborate in stiinta si ideologii, adica materializarea
imagistica a conceptelor, tratarea cuvintelor ca imagini.
Ancorarea si obiectificarea sunt procedee cognitive de solicitre a memoriei si prelucrare a informatiei,
astfel incat lucrurile care sunt inca necunoscute se transforma in ceva cunoscut. Prima recurge la
clasificari in functie de prototip si acorda etichete lingvistice, iar a doua gaseste sau fabrica imagini pe
care le reproduce in lumea exterioara.
3. Teoria nodului central. Nodul central este cel care da semnificatie celorlalte parti constitutive
ale reprezentarilor, acestea capatand astfel sens si valoare. Are o functie generativa, dar mai re si
functia de a organiza intr-un anuit fel celelalte elemente, determinand natura legaturilor dintre ele.
Componenetele periferice sunt cele care fac fata stimulilor ce vin din exterior, amortizeaza scoul

intalnirii cu neobijnuitul, apara esenta reprezentarii incercand sa integreze noile informatii fara a
fi necesara o restructurare a intregii reprezentari. Acestea negociaza cu nou-venitii, iar daca nu
reusesc, ii trateaza ca ceva minor, de exceptie si incompatibili. Componentele periferice au
functia de protectie a nodului central si de ancorare si concretizare a noilor date provenite din
mediul inconjurator.
4. Omul nu este o fiinta ce numai reactioneaza , ci si actioneaza, el nu numai ca se adapteaza la nou
si neobisnuit, dar si produce noul, iese din familiar. Cateva aspecte legate de procesele de
elaborare:
Reprezentarile individuale referitoare la social se nasc la intersectia dintre experientele,
interesele, aspiratiile, cunostintele proprii si nucleul comun central al reprezentarilor
impartasite sociocultural. Intalnirea dintre instanta psihica interioara saturata de
afectivitate si instanta reprezentationala conduce la imaginar. Imaginarul desemneaza
procesul si conditia fara de care nici un subiect individual, nici grupurile sociale nu ar
putea produce si practica reprezentari ale realitatii.
Imaginarul colectiveste formula prin care se trece de la caracterul oarecum incorsetat al
reprezentarii sociale la un spatiu simbolic in care se regaseste combinarea afectivitatilor
si fantasmelor particulare cu exigentele de gandire legitimate social.
Reprezentarile sunt produse ale colectivitatii, ale grupurilor sociale, reprezentarile sunt
intotdeauna idei si imagini despre ceva. Grupurile au elaborari reprezentationale atunci
cand ceva are mare relevanta pentru grup si este, din perspectiva grupului, ceva nou,
nefamiliar.
Motivele generarii reprezentarilor pot fi conjuncturale (un grup gata constituit se
confrunta cu o problema noua) sau structurale (insusi obiectul reprezentarii coaguleaza
un grup: ecologistii).
Pe langa functia de organizare si condensare a diversitatii informatiilor despre un obiect,
ceea ce face posibila comunicarea in grup si intre grupuri, prin reprezentarile sociale se
asigura medierea dintre identitatea individuala si identitatea de grup, acestea potentanduse reciproc, si tot odata elaborarea sau modificarea unor reprezentari mentine coeziunea
grupurilor.
Reprezentarile unui grup despre un obiect se constituie in raport cu alte grupuri. Valoarea
reprezentationala a unui obiect este data de pozitia sa in interactiunea si dinamica sociala.
Reprezentarea presupune reprezentarea a ceva, produsa de catre cineva, iar aceasta
producere se face in raport cu altcineva.
Ideologia este alternativa reprezentarilor sociale in grupurile ortodoxe (normale),
grupuri in care controlul social si reglarea activitatilor individuale sunt puternice.

Structurile mentale macrogrupale

Sistemul de credinte este conceptul cel mai cuprinzator atunci cand vizam produsele cognitiv-evaluative
ale unor colectivitati mari ce descriu si evalueaza lumea inconjuratoare. Credintele sunt entitatile
infrastructurale cele mai importante ale spiritualitatii unei societati sau a unui grup, ele desemnand toate
propozitiile ce se intind
pe continuumurile abstract/concret, cert/probabil, descriere/evaluare,

difuz/binedefinit. Si sunt in stransa conexiune unele cu altele, formand un sistem complex. Sistemul de
credinte face parte din universul simbolic al societatii.
Precizari importante referitoare la sistemul de credinte si la raporturile dintre componentele sale:

Fiind in mod necesar propozitii, credintele sunt mai conceptuale, mai detasate de imagini
concrete (decat reprezentarile), nu insa eliberate de ele, orice afirmatie sau rationament, oricat de
abstract ar fi, este insotit automat de imagistica.
In societatiile complexe, bine stratificate, sistemul de credinte cuprinde trei componente:
reprezentari sociale, ideologie si stiinta.
Exista un univers al reprezentarilor sociale, universul consensual, unde societatea este o relatie
vizibila, continua, patrunsa de sens si scop, omul fiind masura tuturor lucrurilor; si un univers al
stiintei, universul reificat, unde societatea este transformata intr-un sistem de entitati elementare,
solide, invariabile, indiferente la individualitate si carora le lipseste identitatea. Dar, de retiunut ca
reprezentarile cotidiene au ca obiect si concepte, si teorii stiintifice, intre reprezentari si achizitii
stiintifice functioneaza un permanent imprumut reciproc, si la nivelul cognitiei sociale, agentul
obijnuit devolta strategii euristice foarte asemanatoare omului de stiinta.
Raporturile dintre stiinta si ideologie se impun a fi privite mai nuantat, renuntandu-se la opozita
dintre ele deoarece intereselor grupurilor, transcrise in ideologii, determina orientarea tematica a
stiintei, resurselor de cercetare, publicarea rezultatelor si deci diseminarea lor. Ideologia afecteaza
stiintele nu numai din exterior, ci si in continut, neutralismul axiologic pur fiind imposibil de
realizat. Iar, la randul sau, discursul ideologic face tot mai mult apel la datele culese cu metode
riguroae stiintifice.
Schemele mentale, reprezentarile si credintele constituie suportul conduitelor si al comunicarii
sociale. Ele sunt produse alre practicilor sociale, dar si generatoare ale acestora. Un concept
important in descrierea si explicarea respectivului circuit dintre mentalitati si actiune sociala, este
cel de habitus.
Reprezentarile sociale si memoria sociala, exista reprezentari sociale referitoare la trecut, ele
cuprind judecati si interpretari ale evenimentelor, precum si coagularea acestora intr-o imgine
coerenta, iar odata existente, acestea devin resortul informational alnoilor inferente.
In inferentele despre grupuri conteaza informatiile existente deja in memorie. Daca intre membrii
concreti ai unui grup si grupul ca atare (in memorie) se percepe o coerenta diferita (decat cea
amintita) se restructureaza notabil memoria.

Prieteneie, dragoste, casatorie

Nevoia de afiliere
Oamenii vadesc o puternica tendinta de a fi fizic in preajma altora si de a stabili raporturi sistematice si de
durata cu unii dintre semenii lor, de a lega prietenii si relatii afective.

Dincolo de tendinta spre viata de grup, chiar atasamentul in diada are valoare de supravietuire biologica,
fapt evident in cazul copiilor. Atasamentul acestora fata de parinti avand doua functii importante: (1)
securitatea, copilul fiind in mai mare siguranta cand se afla sub ocrotirea fizica a adultului; (2)
atasamentul confera copilului informatii despre mediul apropiat si ii da astfel posibilitatea sa se orienteze.
Atasamentul copiilor fata de cei care ii au in grija este un fenomen universal si are la baza, pe langa
factorul biogenetic, invatarea sociala, in centrul careia se afla principiul invatarii
Exista trei tipuri principale de atasament in relatia dintre parinti si copii:
1. Atasamentul securizat parintii sunt grijulii cu copii lor, au tot timpul in atentie nevoile acestora
si sunt responsabili.
2. Atasamentul de evitare parintii manifesta neglijenta fata de trebuintele copiilor, nu sunt
preocupati de ei sau chiar ii resping. In astfel de situatii, la inceput, copii protesteaza, cersesc
atentie si afectivitate si/sau se revolta, dar in cele din urma, dezarmati, devin insensibili si detasati
in raporturile cu parintii.
3. Atasamentul anxios/ambivalent parintii nu raspund coerent la trebuintele copiilor, au un
comportament contradictoriu, undeori sunt plini de grija si afectiune, iar alteori uraciosi, agresivi
sau neglijenti. Prin urmare copii devin nesiguri, derutati, anxiosi in raporturile ce cei care ii cresc.
Stiluri la adulti in raporturile cu partenerii de dragoste:
1. Adulti siguri in atasamentul lor de dragoste se descriu ca ajungand repde la relatii foarte apropiate
cu ceilalti si doar intamplator se tem ca vor fi parasiti ulterior, isi caracterizeaza experientele
majore de dragoste bazandu-se pe incredere reciproca, prietenie si oferindu-l fericire.
2. Adulti ezitanti carora le vine greu sa intr in relatii apropiate cu ceilalti si sa aiba incredere totala in
partener, au stari emotionale placute, dar si neplacute si sufera de gelozie sau reticenta.
3. Adulti anxiosi/ambivalenti au relatii de iubire implica emotii pozitive si negative, obsesii, dorinta
si preocupare maxima in legatura cu reciprocitatea in dragoste, atractie sexuala puternica, dar si
gelozie marcanta.
Exista patru motive de baza care sustin tendinta de afiliere si interactiune cu altii:
1. Compararea sociala, stabilirea unor contacte cu ceilalti pentru a vedea cum sunt si cum
reactioneaza ei, reducandu-se astfel incertiudinea propriilor stari.
2. Stimularea pozitiva, interactiunea cu ceilalti, intalnirile de grup liber alese constituind activitati
placute si interesante, implicand deconectare si prilej de bucurie.
3. Suportul emotional, consolarile si incurajarile pe care le primesti in cazul unor evenimente si
situatii ce te afecteaza negativ.
4. Cautarea atentiei, care intervine atunci cand stii ca ceilalti vor fi cu ochii pe tine in sensul
admirativ.
Comportamentele concrete de interactiune si afiliere se gasesc la intersectia dintre dispozitia innascuta,
modele asimilate prin socializare si factorii situationali externi.
Efectul familiaritatii

In fata a ceva sau a cuiva nou, necunoscut, reactia fireasca este de un oarecare discomfort, prudenta si
retinere. Pe masura ce contactul cu stimulul se repeta, anxietatea dispare, cand acesta devine familiar,
sporeste probabilitatea de a-l placea, de a se infiripa prietenii si iubiri.
Simplul contact repetat mareste in sine atractivitatea fata de o persoana, efectul simplei expuneri.
Contactul repetat poate avea un efect invers, de respingere, din doua cauze principale: (1) pe masura ce
contactele sunt mai intense, ne dam seama ca individul are trasaturi de personalitate, valori, atitudini,
credinte si mai ales interese opuse alor noastre; (2) poate interveni ceea ce mai tehnic se numeste
suprasaturatie de stimuli (plictiseala).
Aparenta personala
Felul in care aratam, ne imbracam, conversam si reactionam in fata diferitelor situatii si evenimente
conteaza in atractiile interpresonale. Un prim factor ar fi cel al atractivitatii fizice care are o importanta
mare in relatiile de afinitate. Oamenii tind sa se grupeze in iubire si casatorie dupa acest criterii ipoteza
potrivirii fizice.
Exista un consens cultural in ataseara unui continut comun figurilor umane ca fiind atractive. nu-i
frumos ce-i frumos, ci e frumos ce-ti place este mai degraba un instrument cognitiv de aparare a eului. O
procedura de stailire a trasaturilor care genereaza atractivitate fizica este identificarea persoanelor
apreciate de ceilaltica fiind atractive si apoi analizarea elementelor, de aici au rezultat doua modele de
frumustele, primu este fata de copil si al doilea cea de matur.
Frumusetea a devenit in timp o valoare general umana de sine statatoare, iar ca orice valoare sociala, este
pretuita si dorita de indivizi, fiindu-i asociate trasaturi si competente precum sociabilitatea, independenta,
dominatia, succesul, masculinitatea si feminitatea.
Pentru ca frumusetea este ceva pozitiv, a fi in relatii de prietenie sau dragoste cu o persoana ce detine
respectiva calitate sporeste prestigiul tau social, fiindca inferenta din partea celorlalti este ca, din moment
ce ai un asemenea partene, esti valoros, ai potentialitati meritorii dincolo de ceea ce este vizibil in mod
direct.
La scara statistica, in toate societatiile, indivizii atractivi din punct de vedere fizic sunt mai de succes,
ating statusuri sociale mai inalte si sunt mai sanatosi psihic.

Similaritatea si reciprocitatea
Similaritatea functioneaza in primul rand pe planul potrivirii din punct de vedere fizic, cu o mai mare
probabilitate legandu-se prietenii si iubiri intre cei inalti si frumosi., dar mai importanta este similitudinea
psihologica, adica a sistemelor de valori si atitudini si a trasaturilor de personalitate.

Rationamentul proportiei dintre similaritate si disimilaritate se refera la cu cat ponderea trasaturilor

similare fata de cele disimilare este mai mare, cu atat persoana respectiva poata fi placuta mai mult.
Ipoteza repulsiei adica, perceptia disimilaritatii conteaza mai mult in respingerea afilierilor, decat
similaritatea, aici este insa important nu doar numarul similaritatilor sau disimilaritatilor, ci si natura si
calitatea acestora.
Explicatia similaritatii psihologice rezida in intalnirea dintre principiul recompensei, al intaririi si cel al
evitarii disonantei cognitive.
Teoria disonantei cognitive aplicata la afinitate spune ca indivizii vor incerca sa ajunga la un echilibru
cognitiv-axiologice astfel: a) modificandu-si propriile pareri in acord cu cele ale partenerului; b) il va
convinge pe acesta sa renunte la ideile disonante; c) vor face amdnoi compromisuri, cedand cate ceva din
pozitiile initiale; d) nu vor mai discuta despre subiecte controversate; e) vor intrerupe ralatia.
Oamenii prefera similaritatea psihologica si pentru ca in acest fel isi valideaza calitatile personale prin
consensualitate. Aceasta validitate prin consensualitate se plaseaza in procesul mai larg de comparare
sociala prin care vezi in ce masura credintele, valorile si atitudinile tale sunt identice sau asemanatoare cu
ale celor afiliati. Constatarea similaritatii este un resort solid al sigurantei de sine, al normalitatii.
O lege fundamentala a relatiilor interumane este cea a reciprocitatii, ea fiind suportul tuturor schimburilor
economice si sociale, inscriindu-se la randul ei in principiul mai extins al intaririi si recompensarii. Chiar
daca este complexa, similaritatea devine neoperanta daca nu este sustinuta de certitudinea ca iubesti si esti
iubit, ca stima de sine si respectul sunt mutuale, ca, asa cum tu ai face-o, si partenerul tau este gata
oricand sa-ti sara in ajutor le nevoie.
Proximitate spatiala
Pare limpede rolul proximitatii spatiale, fizice in cristalizarea afinitatilor. Ea are o semnificatie deosebita
deoarece, pe langa faptul ca reprezinta in sine o conditie primara, oportunitatea intalnirii si a cunoasterii
reciproce, cumuleaza si alti factori ai atractivitatii. Expunerea repetata si familiaritatea, care conteaza in
atasamentul fata de celalalt, sunt realizata in mod operant prin apropiere fizica.
Proximitatea fizica funtioneaza in stransa legatura cu similaritatea. In primul rand cu similaritatea de
ordin social, zonele rezidentiale inseamnand o grupare in functie de criterii socioeconomice, rasiale,
etnice etc. Apropierea spatiala incorporeaza si o similitudine psihologica, fiindca rezidentele si locurile de
munc comune inseamna, pe de o parte, ca eles-au format in virtutea unei filtrari oferite de un anumit
profil psihocultural, iar pe de alta parte, ca, traind, muncind impreuna, confruntandu-se cu probleme
majore comune, indivizii incep sa fie apropiati ca mentalitate. Similaritatea valorico-atitudinala se
formeaza in proximitatea spatiala si ca efect al priuncipiului disonantei cognitive. Indiferent cat de diferiti
sunt indivizii intre ei la inceput, faptul ca viata i-a plasat in acelasi spatiu de locuit sau de activitate ii face
sa-si acomodeze reactile de opinie si comportamente.
Proximitatea este un factor de facilitare si din perspectiva raportului dintre costuri si beneficii in
cunoasterea si angajarea in relatii apropiate cu celalalt. Pentru a monitoriza conditia persoanei pe care
cineva si-a pus ochii, efortul este mai mic, se cheltuiesc mai putine mijloace materiale si psihice,
inclusiv costul oportunitatii de timp fiind mult mai redus.

Trebuie remarcat cainteractiunile dintre factorii atractivitatii, in centrul carora proximitatea fizica lucreaza
ca un sintetizator si accelerator, sunt atat de fine si de complexe, incat greu pot fi observate si
constientizate de actorul social in cauza. Selectivitatile socioculturale si filtrarile actioneaza atat de
insiduos, incat dindivizii nu le percep ca bariere, traind senimentul reconfortant, ca alegerile in afinitati
sunt total libere, iar prieteniile si dragostea se realizeaza potrivit unor criterii transcendente mundanului
prozaic.
Prietenia si singuratatea
Prietenia poate fi considerata relatia psihosociala de durata dintre doua fiinte umane, rezultat al alegerii
libere reciproce si bazate pe afectiune, incredere si pretuire mutuala. Caracteristicile esentiale ale
prieteniei ar fi urmatoarele:

In centrul prieteniei se afla afectivitatea si pretuirea reciproca, aceasta este o relatie autentica
intre persoane egale, fiinte umane unice, dincolo de conditia sociala sau de alta natura.
Reprezinta o relatie de durata, simpatiile ocazionale, pasagere, chiar intense nu pot fi cuprinse in
aceasta categorie.
Increderea reciproca este considerat cel mai important asprect intr-o prietenie.
Acordarea unui sprijin material si sufletesc reciproc, sustinerea si apararea mutuala sunt alte
caractersitici importante ale prieteniei.
Prietenia nu este ferita de tensiuni si conflicte, dar, in general, partenerii isi respecta reciproc
interesele, gusturile, optiunile si opiniile personale, si sunt dispusi sa-si ierte greselile.

Prieteniile confera o anumita siguranta in relatiile inerpersonale in general, un optimism mai pronuntat in
legatura cu moralitatea celorlalti, pe cand lipsa prieteniilor e asociata cu o mai accentuata prudenta si
neincredere fata de altii. Aici se evidenteaza faptul ca exista o tendinta semnificativa de crestere a graului
de intimitate si stabiltate de la copilarie la maturitate.
Negativul prieteniei este singuratatea, aici nu este vorba despre separrea fizica de semeni, ci despre
singuratate ca traire. Singuratatea s-ar defini ca raportul defavorabil dintre cantitatea si calitatea relatiilor
interpersonale reale si cela dorite de individ. Ea survine atunci cand numarul interactiunilor sistematice cu
ceillti este prea mic si/sau ne indrajuns de profund si consistent in comparatie cu aspiratiile.
Se impune distinctia dintre singuratatea temporara, circumstantiala (esti plecat din tara pe pe perioada
determinata), si cea cronica, structurala. Singuratatea cronica rezulta din inabilitatea de interactiune si
comunicare sociala, a carei cauza este plasata in deficite de afectivitatea si stil de atasament din copilarie,
Singuratatea este legata de varsta, aceasta fiind mai prezenta in randul tinerilor decat la populatiile
varstnice (cel putin in SUA).
Se opereaza distinctia dintre doua forme majore de insingurare a indivizilor:
1. Respingerea sociala, care inseamna ca un anumit individ nu vrea sa intre in relatii cu altul nu pe
baza a ceea ce acesta din urma zice sau face, ci pentru ca are prejudecati. Aici apar trei strategii
principale: evitatea celuilalt (se fereste sa interactioneze, intrerupe imediat discutia),
dezangajarea (nedezvaluirea informatiilor despre sine, interactiuni la modul impersonal),
disocierea conitiva (subaprecierea, denigrarea sau chiar jignirea celuilalt).

2. Excluderea sociala reprezinta fenomenul prin care esti respins nu doar de o persoana oarecare, ci
si de un grup intreg. Sociologii utilizeaza acest concept si pentru a desemna respingerea de catre
grupuri (majoritare) a altor grupuri (minoritare).
Dragostea romantica
Dragostea are o serie de note comune cu prietenia, dar si unele diferentiatoare. Plusul semnificativ este
adus de intimitatea fizica. Tendinta spre sexualitate face in asa fel incat si reactiile emotional-fiziologice
sa fie mai puternice, iar acest nucleu sexual-emotional, in jurul caruia graviteaza elementele afectivitatii
determin ca, in comparatie cu prietenia, care ste mai echilibrata, rationala si asezata, dragostea sa se
manifeste mai dinamic, mai tumultos, parand in general mai pandita de tensiuni si conflicte.
Spre deosebire de prietenie, cand ne astepatam din partea partenerului sa fie in primul rand corect cu noi,
sa ne inteleaga si, evantual, sa ne arate partile bune si cele rele pe care le avem. In dragoste, cel putin la
inceput, ne place ca fiinta iubita sa manifeste acceptare si apropiere totala. Cu alte cuvinte, dorim sa
oferim si sa primim pretuire si afectivitate neconditionate, sustinute prin declaratii, gesturi si
comportamente.
Putem vorbi despre trei componente ale trairii si manifestarii dragostei, iar subiectii umani obijnuiti sunt,
in general, constienti de extistenta si continutul lor. Prima este cognitiv-atitudinala, care se refera la
gandurile, credintele si parerile pe care indragostitul le are fata de partenerul sau. A doua componenta este
cea comportamentala, iubirea are nevoie de semne materiale (tandrete fizica, cadouri, ajutor efectiv
acordat, acordarea protectiei) si nonmateriale (destainuirea gandurilor intime, consultarea in luarea unor
decizii, interesul manifestat fata de activitatile celuilalt). A treia componenta o reprezintareactiile
emotionale puternice, incepand de la accelerarea batailor inimii si transpiratie pana la nopti nedormite.
Dragostea pasionala
Dragostea pasionala ar putea fi caracterizata ca o stare emotionala tumultoasa, un ameste confuz de
tandrete si atractie sexuala, exaltare si durere, anxietate si destindere, altruism si gelozie. Ea presupune
propensiunea irezistibila catre persoana iubita, astfel ca factorul afectiv-emotional copleseste ratiunea,
reactiile comportamentale scapand in mare masura de sub controlul luciditatii.
Oamenii se indragostesc cand sunt indeplinite trei conditii:
1. Expunerea la imagini si modele despre cum arata dragostea adevarata (invatare sociala), aceasta
conduce la un construct cognitiv al dragostei, mai mult sau mai putin personal. Reprezentarea
despre ce inseamna iubirea si felul in care ar trebui sa arate persoana de care merita sa te
indragostesti genereaza un felde expectanta pentru cand va fi intalnit omul potrivit.
2. Asteptarea mentala se materializeaza in momentul cand este intalnita persoana considerata
potrivita, asupra ei revarsandu-se reprezentarea formata, al carei continut este destul de ferm
circumscris din punct de vedere sociocultural.
3. Nu putem vorbi despre experienta unei iubiri veritabile in afara procesului emotional, cu toata
seria de manifestari fiziologice si comportamentale.

Dragostea companionala, cand partenerul iti este prieten, companion, tovaras de viata, se manifesta ca
o relatie mai asezata, rationala, practica, bazata pe incredere, grija si sustinere reciproca, pe intelegerea si
tolerarea eventualelor ciudatenii si idiosincrasii.
Ea reprezinta o formula diferita de iubirea pasionala, dar nu opusa ei. Se observa deseori ca, in timp,
iubirile pasionale ce rezista sfarsesc de obicei in a deveni companionale, stridenta emotionalului
atenuandu-se considerabil, in prim-plan situandu-se sentimente profunde de pretuire mutuala.
Au fost definite sase modalitati mai importante in care subietcii umani obijnuiti definesc dragostea:
1. Dragostea romantica, saturata de puternice experiente emotionale, atractia fizica jucand un rol
esential (indragostire la prima vedere este tipica in acest caz).
2. Dragostea posesiva, in ca emotiile sunt intense, intervenind deseori gelozia, preocuparea
excesiva, dependenta de partener si, in consecinta, frica obsesiva de a nu-l pierde.
3. Dragostea dintre cei mai buni prieteni, generata de prietenie si fundamentata pe intimitate
confortabila, confidentialitate, buna intelegere, grija si respect reciproc.
4. Dragostea pragmatica, vizeaza cautarea partenerului in functie de cat de bine crezi ca vor
functiona relatiile cu cel ales, in ce masura sunt satisfacute reciproc nevoile de baza, cum se vor
putea realiza cei doi mai bine si mai repede in viata. Iubirea pe crietrii pracmatice cauta mai
degraba multumirea decat emotiile puternice.
5. Dragostea altruista, presupune grija si daruirea neconditionata fata de partener, dragostea
inseamna a oferi, a intelege si a ierta fara gandul ascuns de a primi inapoi ceva de la fiinta iubita.
6. Jocul de-a dragostea, cand unuia sau ambilor parteneri le place sa fie in jocul dragostei si sa
invinga, asa cum ar juca tenis, sah sau poker. In acest caz, nu pot exista relatii de durata, ele
sfarsindu-se cand cel cu care te joci devine plictisitor sau prea serios.
Daca operam cu intelesul obijnuit al cuvantului dragoste, acesta are trei componenete, prezente in
proportii variabile la diferite cupluri. Modelul triunghiular al dragosei cuprinde: intimitatea (sudura
sufleteasca, preocuparea fata de bunastarea si fericirea partenerului, intelegerea, respectul si valorizarea
reciproca); pasiunea (aspectele romantate ale iubirii, atractivitatea fizica si intimitatea sexuala);
componenta decizional-implicationala (centrata pe cognitiv, pe felul in care iti reprezinti relatia in cauza,
pe cat de mult de consideri implicat in ea si hotararea de a o mentine).
Considerand resortul biologic principal, anume cel de reproducere, ca explicand foarte mult din
fenomologia dragstei romantice, se considera ca, din punct de vedere al mecanimslor neuronale privind
selectia partenerului de dragoste, functioneaza trei componenete interrelationate, si anume: atasamentul,
atractia si dorinta sexuala.

Sexualitatea premaritala
S-a produs o schimbare dramatica in domeniul sexualitatii premaritale, aceasta fiind mult mai permisva
in societatea occidentala, in special dupa anii `60, acestia fiind considerati cei ai revolutiei sexuale.

Se poate vorbi despre sociosexualitate ca o dimensiune a personaitatii, comuna la barbati, si la femei, la

un pol al acesteia situandu-se indivizii cu o orientare sociosexuala nerestrictiva, gata sa faca sex fara sa se
gandeasca la legaturi emotionale si sentimente, iar la celalat aflandu-se cei care considera ca relatia
sexuala trebuie sa se bazeze pe apropiere si pe sentimente pozitive reciproce, acestia avand o orientare
sociosexuala restrictiva. Sociosexualtitatea este puternic marcata sociociltural. Astfel, in cultura
tineretului functioneaza o prsiune spre conformism, pe care unii tineri o resimt ca pe o constrangere si nu
vor sa faca sex, sa aiba experiente de acest fel doar de dragul celorlalti.
Alegera partenerului conjugal
Casatoria este perceputa tot mai pronuntat in toate culturile lumii ca avand drept fundament dragostea, in
cultura euro-americana, asocierea dintre dragoste si casatorie a devenit o norma. Continutu
transformarilor radicala ce s-au produs in domeniul conjunctiei maritale sunt subsumabile expresiei de la
optiunile altora la optiunea proprie.
Pe masura ce familia si-a pierdut din relevanta economica, politica, religioasa si de intruire profesionala,
controlul persoanelor mai in varsta asupra tinerilor a devenit mai putin apasator. De la casatoriile aranjate
de parinti si de rude s-a trecut la casatoriile avand la baza libera alegere. Intrucat functiile familiei s-au
deplasat de la cele intrumental-economice la cele expresiv-emotionale, alegere partenerului tinde sa se
faca pe baza afectiunii, a sentimentelor de dragoste.
Evolutia spre o familie nucleara bazata pe nevoi emotional-expresive se datoreaza si unei inclinatii intr-o
anumita masura naturale a indivizilor de a-si aranja un spatiu intimp saturat de afectivitate, tendinta care a
fost constientizata de catre ei, acest fenomen avand numele de ipoteza factorului ideologic (conceptia
indivzilor umani ca familia nucleara intemeiata pe sentimente pozitive este formula maritala cea mai
dezirabila).
In optiunea indivizilor pentru un partener nu exista indiferenta fata de criterii cum ar fi varsta, profesia,
clasa sociala, etnia sau religia. La scara statistica, cele mai multe mariaje sunt homogamice: numarl
casatoriei intre indivizi de aceasi etnie, clasa sociala, cu varsta apropiata etc este mult mai ridicat.
Heterogamia, casatoriile intre indivizi cu statute sociodemografice diferite, este statistic mai redusa.
In cultura euro-americana, oamenii se casatoresc in general cu parteneri de aceasi varsta sau de varsta
apropiata. Exista totui o abatre statistica (ar fi deci o regula ce tine de heterogamie) catre o varsta mai
mare a barbatului decat a partenerei sale la casatorie.
Cuplurile conjugale nu se formeaza intamplator nici din punct de vedere al statutului socioprofesional.
Homogamia socioprofesioanala trebuie inteleasa in sensul ca indivizii tind sa se grupeze marital intre ei
in acord cu clasa sociala si stratul social sau categoria sociala socioprofesionala din care fac parte si cu
gradul de scolaritate. Exista si o homogamie de profesii specifice, dar aceasta este mult mai slaba (medici
cu medici).
Apartenenta religioasa este in maremasura asociata cu cea rasiala si etnica, homogamia religioasa nu este
atat de intensa precum cea rasiala, dar este inca marcanta.

Sa retinem ca proximitatea spatiala are o mare valoare in incheierea casatoriilor, aceasta este intim
asociata cu proximitatea si similaritatea culturala. Iar proximitatile de diverse genuri condul in final la o
inalta selectivitate socioculturala (homogamie multicriteriala).
Intre principiul homogamiei si cel al dragostei (romatice) nu apare nici o contradictie. Fiindca primul
este valabil la nivelul practicii cotidiene foarte subtil si neobservabil. Filtrarile homogamice succesive
sunt putin sesizabile pentru constiinta comuna, cu atat mai mult cu cat ea este inclinata in a crede in libera
alegere.
Motivele pentru care ajung doua persoane sa se casatoreasca: efectul fmiliartitaii, atractivitatea fizica,
similaritatea si complementariteata psihologica si anumite mecanisme psihosociale mai specifice cum ar
fi cel al transferului de activare sau arousal (exemplul cu accidentul de masina cand numai fata avea
sentimente pentru baiata si din cauza excitabilitatii cauzata de accident el realizeaza ca o iubeste). Aici
se mai pot adauga inca doua mecanimse, dar mai putin mportante: (1) interventia opozitiei parintilor in
cristalizarea si sedimentarea unor prietenii si iubiri, care, de multe ori, are rolul de a le consolida
(exemplul Romeo si Julieta); (2) jocul de-a fi greu de cucerit (playing hard to get) unde varianta cea mai
atractiva pentru un barbat este cea oferita de femeia greu de cucerit, care este interesata numai de el,
aici rulurile pot fi in acelasi timp inversate.
Desi s-a produs o mutatie de la alegerea de catre familie a partenerului conjugal la alegere individuala si
importanta functiilor economico-productive a scazut in favoarea celor emotional-afective, scopul alegerii
ramane acelasi: o optiune cat mai buna. Prin casatorie, oamenii realizeaza schimburi de bunuri, dar mai
ales de servicii. Mai mult sau mai putin deliberat, fiecare pretendent la casatorie va incerca sa-si plaseze
cat mai bine, prin mariaj, capitalul sau monetar sau nonmonetar. Deci, este vorba de existanta unei piete
maritale, in care participantii isi etaleaza calitatiile, ei ofera bunuri si servicii si asteapta, la randul lor,
bunuri si servicii.
Mariajul ca afacere, ca tranzactie, presupune cautarea unui partener care sa-i ofere celuilalt, in schimbul a
ceea ce acesta poate oferi, cele mai pretentioass (din punctul sau de vedere) bunuri si sevicii, avem de-a
face cu teoria schimbului in relatiile interumane. Din perspectiva acestei teorii, similaritatea stuturilor
socioculturale, a trasaturilor de personalitate si a atitudinilor, precum si complementaritatea nevoilor sunt
cele mai importante tipuri de schimburi materiale.
Dragostea nu este o etapa necesara casatoriei, tinerii nu se angajeaza in prietenii si mari iubiri fiindca vor
sa se casatoreasca, ci de multe ori se casatoresc ca urmare a trairii unor astfel de experiente. Ca raport
cauzal, nu dragostea si prietenia sunt efectul anticipatei uniuni conjugale, ce aceasta din urma rezulta din
dragoste si prietenie.
Modelul alegerii maritale ca procesualitate multifactoriala (teoria stimul-valoare). Evolutia spre mariaj
se desfasoara in cadrul mai larg al schimbului social, controlul schimbului asupra relatiilot dintre
parteneri este mai prezent in prima parte a procesului si mai scazuta in perioada aprpiata casatoriei. In
prima etapa stimuli, impresiile pe care partenerii si le fac in legatura cu atractivitatea fizica, cu reputatia si
cu statutul lor social sunt determinantii cei mai importanti in atractia reciproca. Atunci cand stimulii sunt
similari sau in raport de schimb echitabil, cei doi progreseaza spre etapa a doua, compatibilitatea
axiologica (valorica). Acum ei isi compara interesele, atitudinile. Crezurile si nevoile, pentru a vedea in
ce masura acestea sunt compatibile. Desi factorii de stimuli continua sa fie prezenti, in acest stadiu ei si-

au pierdut din semnificatie. In etapa a treia, focalizarea este pe compatibilitatea nevoilor de rol, fiecare
indvid se intreaba si incearca sa testeze in ce masura celalat ii poate satisface nevoia si aspiratia de a avea
in el un iubit, un prieten, un bun tata. Cu toate ca si in aceasta faza compatibilitate de stimuli si cea
valorica sunt influente, ele au trecut pe planul al doilea, atentia cuplului fiind indreptata spre intrebarea
daca in casnicie partenerul va putea juca la cote suficient de inalte rolurile dorite. Cand raspunsul este
afirmativ, urmeaza, cu mare probabilitate, casatoria.
Satisfactie si insatisfactie in viata cuplului marital
Evaluarea gradului de satisfactie familiala se face prin indicatori obiectivi si subiectivi. Satisfactia si
fericirea sunt realitati pur subiective, la care nu avem acces decat prin mijlocirea declaratiilor indivizilor.
Exista deosebiri importante pe planul confortului psihic si al satisfactiei intre barbati si femei in cuplurile
maritale, diferente si mai prountate apar insa intre sotiile care lucreaza si cele casnice. Femeile
necasatorite si cele casatorite care au slujba sunt, din punct de vedere fizic si psihic, mult mai sanatoase
decat cele casnice, pe cand barbatii casatoriti (in principiu cu slujba) par mai sanatosi decat cei
necasatoriti. Femeile de varsta mijlocie casatorite si casnice sufera intr-o mai mare masura de depresie
decat barbatii de aceasi varsta, pe cand cele de varsta mijlocie necasatorite sau care lucreaza nu prezinta
diferente in privinta gradului de depresie fata de barbati.
In cazul femeilor, indiferent daca lucreaza sau nu, intrucat in economia de ansamblu a fericirii in viata
conteaza mai mult decat la barbati, ele beneficiaza spiritual mai mult de mariaj. Satisfactia maritata difera
mult si pe parcursul ciclului familial. Chestiunea satisfactiei si fericirii familiale se diferentiaza si in
functie de categoriile socioprofesionale.
Sursele de satisfactie si insatisfactie maritala sunt foarte strans legate intre ele, formand un gen de
sindrom al incapacitatii de convietuire conjugala normala, iar in centrul acestuia ar sta lipsa
sentimentelor de dragoste. Cand se refera mai ales la barbati, sindromul are in centru consumul exagerat
de alcool, care inseamna de cele mai multe ori si cheltuirea banilor, distribuirea inechitabila a sarcinilor,
gelozie nejustificata si violenta. Cand sunt vizate femeile, nucleul sindromului pare a fi reprezentat de
relatiile extraconjugale, care atrag dupa sine neglijarea familiei, raporturi incordate cu familia de
proveninenta. Cele doua nuclee principale ale sindromului sunt in stransa relatie cauzala: alcoolismul
barbatului duce la infidelitatea sotiei sau descoperirea infidelitatii conduce la consumul de alcool.
Constelatia de factori ai reusitei familiale: sinceritate si respect reciproc, acestea fiind strans legate de
potrivirea sexuala, fidelitatea, respect si sinceritate. Potrivirea erotico-sexuala este intens influentata de
alti factori, unii de natura cultural axiologica (interese comune, atitudinea fata de lume si de viata). Aici
mai intra in calcul si discrepanta dintre similaritatea asumata inainte de casatorie si cea reala in timpul
mariajului.
Dintre factorii psihosociali mai specifici determinanti ai satisfactiei sau insatisfactiei in viata cuplului
conjugal, apar ca fiind relevanti urmatorii:

Stilurile de atasament
Tipurile de dragoste
Procesele atributionale care au loc in interpretarea reciproca a comportamentelor dintre soti

Stilurile (cognitive) de a se apra fata de factorii de stres si de a face fata (coping)

Caracteristicile individuale cum ar fi ostilitatea, tendintele depresive

Un predictor de mare acuratete pentru instaisfactiile si, in final, destramarile familiale in constituie
narcisismul.
Disruptia maritala: cauze si consecinte
Intr-un cuplu intervine inevitabil tensiunea dintre nevoile si preferintele fiecaruia si convietuirea intima,
apropiata. In SUA 98% dintre cei casatoriti declara ca s-au ivit neintelegeri din acest motiv.
Potentialul tensional este prezent in orice cuplu si familie. Intelepciunea celor care vor sa pastreze
mariajul consta in a evita ca tensiunile sa se manifeste la cote maxime si sa se transforme in conflicte sau,
daca acest lucru s-a intmplat, sa stie sa depaseasca momentele de criza.
Modelul reactiei la insatisfactie prezinta patru modalitati principale de raspuns la insatisfactie:

Verbalizarea pozitiva, care re loc atunci cand persoana in cauza defineste si exprima verbal
problema respectiva, cand incearca sa imbunatateasca relatia cu celalalt. Aceasta reactie este
tipica in cazul partenerilor care pana atunci au avut satisfactie in viata de cuplu, au investit mult
in ea si, se pare ca se manifesta mai frecvent la femei/
Loialitatea inseamna un mod pasiv, dar optimist de a astepata sa se imbunatateasca situatia. Acest
tip de raspuns este caracteristic indivizilor care considera ca neintelegerile nu sunt grave, nu
traiesc insatisfactia la cote inalte si, oricum, nu vad alte variante.
Neglijarea este tot o astepatare pasiva, dar neinsotita de speranta de mai bine,ci, dimpotriva, de
gandul ca relatia tot se va sfarsi odata si odata. Persoana cu aceasta atitudine isi ignora partenerul,
refuza sa discute problemele cu el si chiar se comporta urat. Raspunsul de acest fel este asociat cu
lipsa de satisfactie maritala si in trecut, si atunci cand nu s-au facut mari investitii in viata
familiala.
Iesirea ferma din relatia de cuplu se realizeaza prin intentarea divortului, dar pot avea loc si alte
comportamente subiective sau adiacente respectivului act: parasirea domiciliului comun,
sicanarea si agresarea continua a partenerului.

Exista doua mari clase ale cauzelor generatoare de divort: cauze generale (de ordin macrosocial) si
factori specifici (microsociali). Intre cele doua niveluri subzista o stransa conexiune, macrosocialul
convertindu-se in forme particulare la nivel individual.
Cauzele generale au in vedere o noua mentalitate in privinta divortului. Indivizii din societatea
contemporana, care se aleg in mod liber ca sot si sotie pe temeiul dragostei adevarate, dezinteresate, ajung
sa divorteze in proportii foarte mari. Ironia este ca tocmai de aceea are loc acest fenomen. Daca cineva se
casatoreste din dragoste, ceea ce inseamna suport emotional, afectiune, confort psihologic nu mai doreste
sa continue convietuirea conjugala odata ce aceste elemente au disparut. Sistemul marital fundamentat pe
nevoi expresive conduce la o mai mare libertate de dizolvare oficiala a cuplurilor ce prezinta carente din
punct de vedere psihoemotional.
O cauza majora a cresterii ratei divortului o constituie emanciparea economica a femeii. Cand sotia
considera ca nu mai merge, nemaifiind dependenta material de sot, despartirea este o solutie posibila,

ceea ce era mai greu de imaginat in trecut, cand constrangerile sociale, cu precadere cele economice, le
determinau pe cele mai multe femei, inclusiv prin socializare, sa nu ajunga la gandul ca nu mai merge si
la divort.
Pe fundalul industrializarii, modernizarii, urbanizarii, automatizarii si cresterii nevoii de forta de munca in
sfera serviciilor a aparut distantarea dintre habitat si locul de munca. Posibilitatea pentru ambii parteneri
de a intalni alti indivizi si de a stabili legaturi de afectiune este acum mult mai mare. Pe de alta parte,
dezvoltarea economica si cresterea urbanistica au insemnat in tarile avansate si rezolvarea problemei
locuintei, care era un impediment serios in privinta divortului.
Democratizarea si liberalizarea vietii sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate in ceea
ce priveste divortul. Scaderea influentei Bisericii si a religiei, indulcirea legistaltiei, micsorarea
considerabila a presiunilor normelor si conduitelor traditionale faciliteaza ruperea oficiala a legaturilor
conjugale. Cu cat divortul devine mai raspandit, cu atat este mai vizibil si mai acceptat. S-a schimbat
astfel mentalitatea despre divort, el nu mai este apreciat ca un esec, ci ca o solutie, un raspuns pozitiv la o
situatie critica.
O alta cauza este cresterea considerabila a sperantei de viata, cand pentru unul dintre parteneri, apare clar
la o varsta relativ tanara ca in continuare casatoria ar fi o povara, el se intreaba de ce ar trebui sa isi mai
prelungeasca suferinta.
Un alt motiv este violenta familial care, este un raspuns complex la anumite conditii: saracie, lipsa puterii
sociopolitice, promovarea in mass-media a violentei fata de femei, ideologia dominantei si agresivitatii
masculine. Studiile au aratat in consensualitate ca violenta nu rezolva tensiunile din familie, ci le
amplifica. Violenta naste violenta si o transmite prin socializare si invatare sociala ( teoria transferului
generational al violentei familiale).
Factorii si variabilele mai specifice ar putea fi grupate in trei mari clase:
1. Variabile de ordin premarital, dintre care semnificativa in privinta divortialitatii este
scolaritatea, scolaritatea sensibil egala a sotilor descreste disolutia maritala. Sotii cu studii
superioare divorteaza intr- mai mare masura decat celelalte, dar, in acelasi timp stoii care nu au
reusit sa termine un anumit nivel scolar, de asemenea, o probabilitate de divort mai mare. Pentru
divortialitate conteaza exterm de mult statutul social al parintilor si mediul de provenienta.
Cu cat varsta la casatorie este mai mica, cu atat probabilitatea divortului este mai mare
Conteaza de asemenea rasa si etnia, exista tendinta ca mariajele interetnice si, mai ales, cele
interrasiale sa fie mai putin stabile. In general, cu cat diferenta culturala dintre partenerii
conjugali este mai mare, cu atat riscurile despartirii sunt mai ridicate. Diferenta culturala
presupune atat scolaritatea, capitalul cultural, cat si etnia si rasa.
Aici se incadreaza si personalitatea extrovertit/introvertit, irascibil, deschis la nou care isi au
originea in ereditatea biologica, dar si in cea culturala, aici fiind decisiv procesul de socializare si
educatie.
2. Variabilele de investitie, existenta copiilor in casnicie afecteaza fundamental hotararea de a
divorta. Constituind un capital marital specific, a carui valoare scade odata cu despartirea, copii
favorizeaza stabilitatea cuplului. Capitalul marital specific de proprietate (investitii monetare in
locuinta si in alte bunuri de folosinta indelungata) este o variabila relevanta in privinta
divortialitatii. Cuplurile care nu au divortat au o proprietate comuna mult mai valoroasa decat

cele care s-au despartit. Investitiile psihologice in mariaj (atasamente, sentimente, grija fata de
ceilalti membri ai familiei) au mecanisme si efecte asemanatoare investitiilor economicomonetare. Angajandu-te mai mult intelectual si emotional, te costa mai mult despartirea, iar atunci
cand percepi neintelegerile grave si o eventuala ruptura, nu te angajezi psihic intr-o masura prea
mare.
3. Factorii de piata (forta de munca si maritala), reflectat in primul rand in statutul socioeconomic
al sotilor, reprezinta o clasa importanta de variabile in privinta intelegerii divortialitatii. Divrotul
are o mai mare incidenta in cazul cuplurilor in cadrul carora sotia este angajata in munca
determinat de independenta data de castig, schimbarea rolurilor traditionale in familie si
programul de munca care poate afecta nivelul de satisfactie a sotului. Nivelul absolut al statului
socioeconomic al sotului nu afecteaza divortul, ci, mai degraba, schimbarile rapide ale acestuia.
Daca sotul devine somer pentru o perioada mai lunga sau castiga in mod neasteptat mai mult sau
mai putin decat in mod obijnuit sunt situatii ce predispun la divort. Schimbarile pozitive in
conditia socioeconomica a sotului pot avea consecinte contrarii, castigand mai bine si avand un
pretigiu mai mare, valoarea barbatului creste pe piata maritala, ceea ce incita la divort. In acelasi
timp, el este mai atractiv pentru sotie, ceea ce consolideaza familia.
Odata deteriorate, relatiile de cuplu sunt greu reversibile. Acest lucru este posibil sa se intample
atunci cand: (1) se percepe ca, prin restaurarea lor, nevoile fiecarui partener pot fi satisfacute; (2)
fiecare vrea, in fond, sa continue relatia; (3) nu exista inca o alternativa serioasa de iubire; (4)
sansele de revenire la o viata de cuplu cresc prin terapie.
Volumul mare de recasatoriri ne demonstreaza ca aspiratia oamenilor pentru prietenie si iubire, pentru
relatii intime stabile este mai puternica decat experientele negative si esecurile sentimentale traite in
trecut.
Trainicia si fragilitatea dragostei
Influenta asupra evolutiei relatiei de iubire a idealizarii partenerului prin iluzionare pozitiva in faza de
inceput: intimitatea construita de agentii iubirii prin iluzionare pozitiva este o sursa de satisfactie durabila.
Microspatiul astfel elaborat are menirea de a intretine un tonus afectiv si spiritual ridicat intre cei doi si de
a proteja cuplul de vicisitudinile vietii. Doua conditii se impun insa ca fiind indispensabile: a) idealizarea
sa fie reciproca; b) idealizarea sa insemne nu negarea realitatii, ci justificarea acesteia, punerea, pe cat
posibil, intr-o lumina acceptabila. Distanta dintre idealizat si real sa nu fie prea mare, astfel incat iubirea
sa nu devina casabila in totalitate
Intimitatea si functionarea de durata a acesteia se cladesc pe confidentialitate, pe autodezvaluire.
Autodezvaluirea este tipul special de conversatie prin care impartasim informatii intime si sentimente cu
o alata persoana, si are urmatoarele motivatii:

Nevoia de a exprima sentimente si ganduri unui apropiat, pur si simplu de a te descarca

povestind ce ti s-a intamplat si ce ai simtit in diferite situatii.
Destainuirea contribuie la autoclarificare; prin dialog cu ceilalti, ajungi sa definesti mai bine
propriile probleme si sa intrezaresti anumite solutii, iti limpezesti ideile si sentimentele.
Vazand cum reactioneaza cei apropiati la relatarile tale, iti verific corectitudinea si exactitatea
reprezentarilor si ideilor pe care le ai. Prin validarea sociala ne asiguram daca gandurile si
evaluarile noastre sunt normale sau nu.

Ceea ce dezvaluim altora despre noi, inclusiv celor foarte apropiati, constituie un instrument de
exercitare a controlului social, subliniind lucrurile care ne avantajeaza si trecand cu vederea sau
distorsionand, uneori pana la minciuna, informatiile ce ne-ar putea defavoriza.
Autodezvaluirile reciproce au functia de a precipita cristalizarea iubirilor si de a le imbogati si
dezvolta (consolidarea intimitatii) si sunt in stransa interdependenta cu penetrarea sociala.
Aceasta presupune sporirea calitatii celor discutate din punct de vedere al intimitatii lor, dar si
cresterea cantitativa, registrul de teme abrdate fiind mai larg.

Pentru a contribui la evolutia pozitiv a relatiilor interpresonale, autodezvaluirile trebuie sa fie reciproce,
sa aiba loc la acelasi nivel de intimitate si sa fie progresivitate.
Evolutia tipica a relatiilor de dragoste este cea de la o faza pasionala, romantica, la una de sedimentare si
rationalizare a sentimentelor, impregnata de stima de sine si respect reciproc, precum si de intimitate
sufleteasca stabila. Odata cu intensificarea interdependentelor dintr cei doi parteneri creste si potentialul
de emotii puternice, intrucat suntem strans legati de persoana respectiva, iar conduitele sale ne afecteaza
profund viata.
Fregilitatea dragostei are la baza insatisfactia sexuala. Ponderea factorilor psihologici, in particular a
celor cognitivi, in relatiile sexuale dintre parteneri este insa masiva, incepand cu ceea ce gandesti in
timpul actului sexual pana la ideile si reprezentarile generale referitoare la sex.
Geozia si infidelitatea reprezinta o cauza si un produs al neintelegerilor din cadrul familiei, dar faptul ca
relaiile extraconjugale reflecta tensiuni si stresuri maritale nu trebuie exagerat.
Infidelitatea determina reactii foarte puternice din partea celuilalt partener. O explicatie ar putea fi teama
de a nu pierde tovarasul de viata si bunurile sale (biologice, psihologice, sociale si economice). O alta
explicatie, mai profunda, este aceea ca asupra legaturii extraconjugale se proiecteaza o formidabila
incarcatura emotional-simbolica: a tradat, nu ma mai iubeste. Interpretarile de acest fel pot fi
adevarate dar si total eronate.
Paradigma sociobiologiei considera gelozia drept ceva cu totul normal, fiind vorba despre apararea
cuplului si, mai important, a urmasilor. In acest sens, barbatii sunt ingrijorati (furiosi) pe eventuala
cuplare sexuala a partenerei, fiindca ar putea crste copii altuia, iar femeia e ingrijorata de implicarea
afectiv-emotionala a barbatului, deoarece ar pierde functia de protectie pentru copii sai.

Sinele si ipostazele sale

Sinele si identitatea multipla
Conceptul de sine s-a cristalizat ca reprezentand in esenta colectia de crezuri despre noi insine,
imaginea pe care o avem despre propria persoana. Conceptia referitoare la sine este o parte
profunda si subtila a personalitatii, fapt care presupune reflexivitate.

Sinele inglobeaza si rezultatele autoobservatiilor si autoanalizelor, fiintand concomitent ca

subiect si obiect al reflectiilor despre calitatile personale, despre relatiile cu ceilalti, precum si
despre locul si rostul sau in lume.
Distinctia intre I si Me. Componenta I este sinele ca subiect creator, spontan, dinamic si
energizator, iar Me controleaza si da directie actiuniilor noastre, este sinele conformist,
cuprinzand in esenta identificarile cu rolurile si grupurile sociale.
Termenul identitate s-a operationalizat prin identificarea persoanelor cu grupuri sau categorii
sociale (varsta, sex, clasa, etnie). Identitatea cuprinde si ea mai multe dimensiuni decat cea a
raportarii la colectivitati, iar procesul de identificare este unul complex.
In primul rand, este importanta distinctia dintre autoidentificare si heteroidentificare, indivizilor
nu le place sa constate o distanta mare intre ceea ce cred ei ca sunt, cu cine si ce se identifica
(autoidentificarea) si cum sunt identificati din exterior (heteroidentificarea). Prin multiple si
variate feedbackuri, au loc perpetue ajustari intre autoidentitate si heteroidentitate.
In al doilea rand, identificarea cu deosebire ca heteroidentificare este strans legata de fenomenul
atribuirii. Clasarea indivizilor intr-o categorie socioumana sau alata de catre observatorul estern
este de multe ori rezultanta atribuirii unor caracteristici identitare nesesizabile cu ochiul liber,
pornind de la semne si semnale direct constatabile, cum ar fi vestimentatia si libajul..
In al treilea rand, desi identificarile cu grupurile socioculturale mari (clase sociale, profesii, sexe,
varste) sunt cele mai relevante social, functioneaza si alte genuri de identitati. Exista identificari
interpresonale, topirea intr-un altul concret fiind un fenomen curent la varsta copilariei.
Identificarea cu grupuri sau organizatii sociale specifice, admiratori ferventi (fani) este un tip
particular de o asemenea identificare. Identificarea de rol presupune insusirea si practicare la
cote cat mai inalte a cerintelor formale si informale, preluate si sedimentate in timp de
colectivitati, cu privire la comportamentele persoanelor ce ocupa anumite pozitii in spatiul social.
Prin urmare, identitatea ca realitatea psihosocial este nemijlocit legata de problema sinelui, din
doua puncte de vedere principale: a) o parte din ceea ce este fiecare dintre noi (sinele) reprezinta
identificari cu obiecte ales spatiului social larg sau ale celui interpresonal apropiat; b) mai mult
sau mai putin deliberat, tindem si la o conservare a unitatii sinelui in fata presiunilor entropice
ale situatiilor si evenimentelor, la ceea ce se numeste pastrarea identitatii de sine.
Prin identificarile sociale, sinele este ancorat profund in viata sociala. Sinele (eul) social ar
reprezenta asadar lumea socioculturala interiorizata prin socializare. Cele mai pure trasaturi
fizice (inaltime, conformatie corporala) sau psihice (memorie, inteligenta), precum si cele mai
intime ganduri siporniri sunt valorizate in eu sub incidenta socioculturalului, deci, intreg sinele
este social.

Sinele institutional reprezinta centrarea indivizilor pe normele si standardele grupale si scopurile

sociale, iar, in contrast, sinele spontan urmareste satisfacerea nevoilor personale, ale impulsurilor
din interior,, fara inhibitii legate de cerintele institutional-formale ale societati.
Sinteza trasaturilor innascute cu cele dobandite din mediul sociocultural este personalitatea.
Sinele apare ca o componenta esentiala a personalitatii, mai exact conceptia individului despre
propria personalitate. Factorul (de personalitate) sine impreuna cu cei de situatie dau seama de
descriptia si explicatia comportamentului uman.
Facand parte simultau sau succesiv din mai multe grupuri (de apartenenta) sau raportandu-se la
ele ca etalon valoric (grupuri de referinta), indivizii acumuleaza o pluritate de roluri si identitati
sociale. In jocul interactiona cu ceilalti si cu situatiile in general, din acest potential de identitati
multiple, actorul social aduce in fata identitatea pe care o considera potrivita (eficienta) in
obtinerea rezultatului dorit, fenomen ce se numeste identitate situationala. Aceasta desemneaza
faptu ca exista tendinta ca sinele unui individ sa fie perceput de ceilalti in termenii rolului social
cuent pe care il joaca.
Conceptele de identitate multipla, sine multiplu, personalitate multipla nu sunte intersanjabile,
avand un statut episteic diferentiat in raport cu actiunile concrete ale oamenilor.
Multitudinea identitatilor se combina la nivelul sinelui si personalitatii, iar comportamentele
noastre obijnuite, stilul de viata adoptat sunt rezultanta acestor combinatii, chiar daca, pentru o
situatie sau alta mai specifica, doar una dintre identitati devine relevanta.
Conceptul de sine
Conceptul de sine (self-concept) poate fi tratat ca schema mentala centrala a sinelui, esenta sau
identitatea lui, insemnanad modul in care ne categorizam atat conduitele exterioare, cat si starile
interne. Mai mult, conceptul de sine ca schema influenteaza profund procesarea, stocare si
utilizarea datelor informationale ce nu se refera in mod nemijlocit la persoana noastra.
Continutul specific a ceea ce stim si credem despre noi insine este diferit de la un individ la altul.
Structura de ansamblu a respectivului continut este cvasicomuna la fiintele umane sau, cel putin,
la cele care traiesc in acelasi areal cultural. In conceptia despre sine este cuprinsa, la toata lumea,
dimensiunea stutului social, dar atributele ce-i dau continut pot fi diferite: student, casnica,
functionar. Continutl conceptului de sine inglobeaza nu doar ceea ce suntem in prezent, ci si
experientele din trecut si, mai cu seama, proiectele a ceea ce speram sa devenim in viitor.

Efectul de referire la sine sau autoreferinta care este prezent in od obijnuit si in mod
reflex in acord cu mecanismele gandirii automate. Intre cognitie si afect subzista o
interactiune directa si substantiala, compartimentarea si, deci, independenta operatioanala
a judecatilor pozitive si importante despre sine care fac posibila depasirea unor
evenimente negative stresante, ne protejeaza impotriva pesimismului si depresiilor.

Focalizarea pe sine (self-focusing) reprezinta dimensiunea gradatiilor in care indivizii isi

concentreaza atentia asupra lor insisi.
Focalizarea pe sine cunoaste o crestere remarcabila in preadolescenta si adolescenta,
preocuparile arzatoare de a defini propriul eu fiind la aceasta varsta insotite nu rareori si
de ceea ce in mod clasic se numea criza juvenila. Pana la un punct, gandindu-ne la noi
insine, castigam. Dar a reflecta prea mult asupra propriei persoane, a face multiple
disecari,, analize si metaanalize referitor la starile emotional-afective implica numeroase
impedimente in a actiona afectiv si chiar in a te cunoaste mai bine..
Nu doar personalitaea fiecaruia dintre noi reprezinta o entitate foarte complexa, ci si
conceptia noastra despre ea, adica sinele are un anumit caracter. Complexitatea sinelui
este data de multitudinea elementelor distincte si a numeroaselor si variatelor relatii
dintre ele. Avem de a face cu mai multe sine-uri potentiale. Aici intra in schema
conceptul desine (operational) de lucru care semnifica faptul ca, in functie de situatii si
episoade, punel la lucru aspecte ale sinelui considerate cele mai adecvate. In acest sens se
poate vorbi despre relatia dintre sine de lucru si sine stabil.

Stima de sine
Stima de sine (self-esteem) se refera la cat de mult te pretuiesti pe tine insuti. Insasi imaginea de
sine este puternic afectata de aspiratiile si idealurile noastre, in elaborarea ei intervenind masiv
scara valorilor personale si eul dorit, acesta din urma condensand la randul sau felul in care
percepem asteptarile persoanelor semnifictative fata de noi.
Stima de sine globala este integralitatea profilului personalitatii unui individ. Cand se pronunta
asupra valorii propriei persoane, oamenii utilizeaza o apreciere globala, o estimare totalizatoare a
raportului dintre multiple insusiri, dar pondere valorii lor se va face in avantajul individului.
In paralele cu o evaluare globala, indivizii opereaza si cu valorizari de sine particulare pe
domenii si potentialitati specifice. Aici indivizii tinzand sa manipuleze informatiile transmise
celorlalti, augumentandu-si anumite trasaturi mai putin vizibile, dar, cu cat o trasatura este mai
pronuntata si mai evidenta pentru sine si pentru ceilalti, cu atat mai putin va putea fi manipulata.
Nivelul stimei de sine afecteaza puternic performantele in toate activitatile, cei cu o inalta
apreciere de sine au o mai mare incredere, se mobilizeaza mai mult si reusesc mai bine, ceea ce
consolideaza parerea buna despre sine. Dimpotriva, un nivel slab al stimei de sine sporeste riscul
insucceselor, determinand astfel o viziune si mai sumbra asupra propriei persoane
Efectele fiziologice ale nivelului stimei de sine, la oamenii cu un nivel ridicat al stimei de sine
este prezenta o mai mare cantitate de serotonina, ce are efecte individuale si sociale benefice, dar,
in acelasi timp, o stima de sine ridicata si un eu pozitivat pot si induse prin administrarea de
serotonina.

Stima de sine este profund legata de raportul dintre sinele autoperceput si sinele ideal, adica
modul in care am vrea sa arate, sub multiple aspecte, persoana noastra. Discrepantele de sine,
adica distanta dintre conceptul de sine si sinele dorit ne ofera masura pretuirii de sine.
Stima de sine ridicata este in stransa corelatie cu starea de bine subiectiva. O stima de sine si o
incredere in sine robuste faciliteaza mai bine si mai rapid invingerea obstacolelor si a stresului.
Cei cu un nivel slab al stimei de sine sunt precauti, adopta strategii de autoprotectie, in vreme ce
un nivel ridicat conduce la o asumare mai accentuata a riscului si la strategii de autopromovare,
de afirmare deschisa a eului.
Cei cu o valorizare inalta a propriei persoane nu sunt mai doriti socioafectiv decat cei mai
modesti in privinta stimei de sine, cei cu un nivel ridicat se pare ca initiaza tensiuni mai dese si
mai grave in relatiile de intimitate si ies mai repede din ele.
Egoismul amenintat, persoanele cu o inalta stima de sine resimt mai acut si mai profund distanta
dintre ceea ce se cred si eventualele aprecieri si observatii negative din partea altora; atunci cand
intervine respectiva discrepanta , datorita puternicei increderi de sine si, prin urmare, a inclinatiei
spre initiativa, asemenea persoane aleg intre a accepta cu modestie si chiar a se rusina in urma
manifestarilor dezaprobative sau a reactiona cu agresivitate la acesta din urma.
Exista patru factori importanti in cresterea stimei de sine: identificarea cauzelor unui nivel
scazut al pretuirii de sine si definirea domeniilor importante de competenta; suportul
pshioafectiv si aprobarea sociala; asimilarea motivatiei de realizare si afirmare; tehnici
psihologice de a face fata dificultatilor si stresului (coping).
Self-mattering se refera la trei componente principale: atentia, importanta si dependenta. Prima
inseamna ca noi constituim pentru altii semnificativi obiectul atentiei lor; importanta aduce in
plus faptul ca celorlalti le pasa de noi, sunt preocupati si grijulii fata de viata noastra; dependenta
este convingerea noastra ca ceilalti au incredere in noi si ca au nevoie de noi.pierderea contarii
de sine este corelata cu scaderea stimei de sine si cu instalarea depresiei.