Sunteți pe pagina 1din 35

COLEGIUL ECONOMIC AL BANATULUI MONTAN REŞIŢA

PROIECT DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Candidat,
PROF. MERGEA OCTAVIA ROŞU ANA-MARIA

2007
Colegiul Economic Învaţământ: liceal
al Banatului Montan Profil: servicii
Reşiţa Specializarea: Tehnician în
Activităţi financiare şi
Comerciale
Clasa: a XII a A
Promoţia 2006-2007

IMPOZITE DIRECTE

Îndrumător, Candidat,
PROF. MERGEA OCTAVIA ROŞU ANA-MARIA

2
Argument

Impozitele reprezintă preluarea unei părţi din veniturile şi averea persoanelor fizice sau
juridice la dispoziţia statului în vederea constituirii resurselor financiare publice necesare
pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Formarea impozittelor este rezultatul unui proces istoric complex de lungă durată care a
fost determinat de evoluţia vieţii sociale. Impozitele apar o dată cu apariţia statului pentru
îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor statului.
Atribuţiile şi sarcinile, statul şi le îndeplineşte prin cele doua funcţii ale finanţelor publice :
• Funcţia de repartiţie
• Funcţia de control
Statul are dreptul de a institui impozite prin organele puterii legislative, respectiv prin
Parlament.
Cea mai veche formă de impunere este prezentată de impozitele directe.
În lucrare am prezentat atât sub aspect teoretic, cât şi practic “Impozite directe”
În capitolul I am prezentat teoretic, conţinutul în economia contemporană, elemente tehnice
ale impozitelor, principiile impunerii, criteriile impunerii veniturilor şi a averilor.
În capitolul II am prezentat teoretic, caracterizarea generală a impozitelor directe, impozitul
pe profit, impozitul pe dividende, impozitul pe veniturile salariale, impozitul pe clădiri şi taxele
locale.
În capitolul III am prezentat practic prin aplicaţii impozitele directe.

3
Cuprins

Argument
Capitolul I Impozite în economia contemporană…………………………………………….. 5
1.1. Conţinutul în economia contemporană………………………………………………… 5
1.2. Elemente tehnice ale impozitelor…………………………...................................……. 7
1.3. Principiile impunerii………………………………………………………………………. 9
1.4. Criteriile impunerii veniturilor şi a averilor……………………………….......……….. 13
Capitolul II Impozite directe………………………………………………………............... 15
2.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe……………………………………… 15
2.2. Impozitul pe profit……………………………………………………………………… 17
2.3. Impozitul pe dividende…………………………………………………………………. 20
2.4. Impozitul pe veniturile salariale………………………………………………………. 21
2.5. Impozitul pe clădiri…………………………………………………………………….. 22
2.6. Taxele locale…………………………………………………………………………… 23
Capitolul III Aplicaţii……………………………………………………………………………. 26

4
CAPITOLUL I
IMPOZITE ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

1.1. Conţinutul şi rolul in economia contemporană

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărei apariţie este legată de
existenţa statului şi a banilor. Concepţiile vizând necesitatea şi rolul impozitelor se intemeiază
pe teoriile despre stat si criteriile ce trebuie luate in considerare pentru dimensionarea
sarcinilor fiscale.
Astfel, teoriile despre stat invederează că statul este fie rezultatul unui contract social
intervenit intre indivizi, fie un produs al solidaritaţii sociale şi naţionale a indivizilor în legatură
cu criteriile dimensionării sarcinilor fiscale, au fost formulate teoria echivalenţei, teoria
siguranţei şi teoria sacrificiului, cu cele trei variante ale sale-teoria sacrificiului egal, teoria
sacrificiului proporţional şi teoria sacrificiului minim. În esenţî, adepţii teoriei echivalenţei
considerî că impozitele reprezintă o contraprestaţie pe care cetăţenii o datorează statului
pentru serviciile aduse lor de către acesta. Teoria siguranţei susţine că impozitele trebuie
considerate drept prime pentru viata şi averea cetăţenilor.
Creând condiţii pentru desfăşurarea în siguranţă a diferitelor activităţi (prin legi, institutii
si organe de stat), statul trebuie sa primească o parte din veniturile realizabile sub protectia
sa, sub forma impozitelor. Potrivit teoriei sacrificiului statul este un produs necesar al
dezvoltării istorice, iar impozitul reprezintă un produs necesar al raportului dintre putere şi
supuşi.În consecinţă, în calitatea sa de insituţie de suprastructură, statul are dreptul să ceară
supuşilor să facă un anumit sacrificiu menit sa acopere cheltuielile publice. Potrivit primei
variante a teoriei, utilitatea absolută sacrificată prin impozite trebuie sa fie egală pentru toţi
indivizii.In varianta a doua, se consideră că impozitul este egal cu o pierdere proporţională din
utilitatea individuală, raportată la utilitatea totală. Varianta a treia susţine că impunerea trebuie
să ducă la o sarcină minimă pentru totalitatea plătitorilor de impozite.
Definiţiile date impozitelor reflectă poziţia faţă de teoriile menţionate. Astfel, se afirmă
că “impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat” sau că ”impozitele sunt preţuri

5
stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale”. Alţi autori apreciază că
”impozitele sunt pretinse de stat in virtutea suveranităţii sale şi sunt destinate să acopere
cheltuielile generale ale statului”. În aceeaşi idee se spune că ”impozitul este, în statele
civilizate moderne, o prestaţie pecuniară pretinsă cetăţenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor
de interes general”. Totodată dar în strânsă legatură cu criteriul capacităţii de plată a
contribuabililor, se menţionează că ”impozitul este procedeul de repartizare a creanţelor
bugetare între cetăţeni, în funcţie de facultăţile lor contributive”.
Sintetizând pluralitatea definiţiilor menţionate şi multe altele ce există în literatura de
specialitate, considerăm că, impozitul reprezintă o forma de prelevare silită la dispoziţia
statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerestituibil, a unei parţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice sau/si juridice, în vederea acoperirii unor necesităţi publice. Această
definiţie relevă că impozitul are urmatoarele caracteristici:
a) este o prelevare silită, cu caracter obligatoriu, care se efectuează in numele
suzeranităţii statului ;
b) impozitul nu presupune şi o prestaţie directă din partea statului.
Prin aceasta, impozitele se deosebesc in mod principal de taxe, în cazul cărora există
un raport de contraserviciu direct. Desigur, impozitele presupun realizarea unor contraservicii
publice (aparare natională, protecţie socială, securitate si ordine publică), dar acestea nu sunt
percepute uşor de către oricare dintre contribuabili. Aceste servicii publice există şi se
manifestă pentru intreaga comunitate umană a fiecărei ţări.
c) prelevările cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel că niciunul dintre contribuabili
nu poate pretinde o plată directă din partea statului, pe baza impozitelor suportate. Prin
aceasta impozitele se deosebesc faţă de imprumuturile publice, care sunt purtătoare de
dobânzi şi rambursabile. În acest ultim sens, trebuie menţionat că, în unele ţări şi în anumite
cazuri, dreptul de a pretinde plata unor sume de bani cu titlu nerestituibil-care se propie de
natura impozitelor, sub aspectul conţinutului lor-este conferit şi altor instituţii de drept public,
cum ar fi: camerele de comerţ şi industrie, bisericile cu caracter legal şi unele societăţi de
asigurări.
Dreptul de a introduce impozite revine organelor de stat-Parlamentul, la nivelul întregii
ţări sau Consiliilor locale la nivelul colectivităţiilor teritoriale, în virtutea suveranităţii fiscale a
statului.În acest cadru işi gaseşte aplicare practică principiul incidenţei generale a fiscalităţii-
potrivit căruia nici un venit şi nici o avere nu pot fi exonerate de la impunere.

6
Instituirea şi perceperea de către stat a impozitelor determină o importanta
redistribuire a produsului intern brut. Prin aceasta, se manifestă rolul impozitelor pe plan
financiar, economic şi social, rol ce diferă de la o ţară la alta.
În majoritatea ţărilor lumii, rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan
financiar. În ţările cu economii concurenţiale de piaţă, acest rol este ”cvasinatural”, întrucât
cea mai mare parte a resurselor financiare mobilizate de stat pentru acoperirea necesităţilor
publice provin din încasările aferente impozitelor. În condiţiile complexe ale mecanismelor
pieţei concurenţiale şi în legătură directă cu incercările statelor moderne de a utiliza
impozitele ca mijloc de intervenţie în economie, în practică financiară contemporană se
remarcă o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan economic. În acest cadru,
impozitele se folosesc ca pârghie de politică economică-prin insuşi modul concret în care sunt
aşezate şi percepute. Astfel, impozitele se manifestă ca instrumente de stimulare sau de
frânare a unor activităţi şi zone, a consumului anumitor mărfuri sau/şi servicii. Totodată,
impozitele pot impulsiona sau ingrădi relaţiile comerciale cu exteriorul, în ansamblu sau cu
anumite ţări.
Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă prin utilizarea lor ca instrument al
redistribuirii unei părţi importante a produsului intern brut. Aceasta redistribuire apare in
procesul mobilizării la buget a impozitelor directe şi indirecte şi are influenţă mai mult sau mai
puţin intensă asupra comportamentului economic al diverselor categorii de contribuabili.
Totodată, efectele impozitelor se răsfrâng şi in domeniul demografic, al întreţinerii sănătăţii şi,
în ultima instanţă, al asigurării unui nivel de trai rezonabil pentru populaţia aflată la nevoie.
Efectul major al rolului impozitelor pe plan social il reprezintă, în ultima instanţă,
creşterea presiunii fiscale globale în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă concurenţială şi
consolidată. Această sporire a fiscalităţii este expresia următoarelor caracteristici ale evoluţiei
impozitelor în perioada contemporană:
- creşterea mai accentuată a incasărilor statului din impozite faţă de ritmul creşterii
produsului intern brut;
- sporirea absolută şi relativă a încasărilor din impozite, ca urmare a creşterii numărului
de contribuabili şi a materiei impozabile, precum şi a majorării unor cote de impozit ;
- devansarea ritmului de creştere a venitului mediu pe locuitor de către ritmul de
creştere a impozitului mediu.
Pornind de la aceste realităţi, s-a născut problema teoretizării şi găsirii unor limite ale
impozitelor.Aceste limite sunt analizate în legatură cu influenţa exercitată de mai mulţi factori-

7
externi sistemului de impozite şi proprii acestuia. Printre factorii externi sistemului de
impozite se au in vedere:
- nivelul produsului intern brut pe locuitor, cu aprecierea că pe masura creşterii acestuia
şi limita impozitelor poate fi mai ridicată;
- nivelul presiunii fiscale in alte ţări, avându-se în vedere şi posibilitatea deplasării
capitalurilor spre ţările cu un nivel mai redus al impozitelor sau că aceste capitaluri pot
tranzita anumite ”oaze fiscale” cunoscute;
- priorităţile avute in vedere de stat în ce priveşte alocarea pe destinaţii a bugetului
public, cu aprecierea că limita impozitelor poate fi mai ridicată în ţările unde cheltuielile
privind învăţământul, sănătatea şi securitatea socială despre o pondere importantă.
Din cadrul factorilor proprii sistemului de impozite menţionăm:
-facilităţile fiscale legale;
- proporţionalitatea, progresivitatea sau regresivitatea cotelor de impunere, ca şi
posibilitatea utilizării combinate a acestora.

1.2. Elementele tehnice ale impozitelor

Reprezintă acele componente care contribuie la stabilirea mărimii lui, a sursei, a


modului de aşezare şi a momentului datorării sale. Prin urmare, elementele impozitului au o
importanţă definitorie în stabilirea legalităţii perceperilor şi a cuantumului obligaţiei fiscale.
Pentru ca prin impozite să se realizeze obiectivele financiare, economice şi sociale
urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca orice act normativ să cuprindă
urmatoarele elemente:
- subiectul impozitului sau contribuabilul: reprezintă persoana fizică sau juridică obligată
prin lege la plata impozitului. Deasemenea contribuabilor le mai revin şi alte obligaţii ce
se referă la declararea obiectelor impozabile şi a mărimii acestora; întocmirea anumitor
evidenţe specifice scrise;
- depunerea la fisc a unor deconturi periodice.Totodată subiecţii de impozite au dreptul
de a beneficia de facilităţile fiscale legale şi de a contesta operaţiile considerate
ilegale ;
- suportatorul impozitului:este acea persoană care suportă efectiv impozitul. Nu
întotdeauna suportatorul este acelaşi cu subiectul impozitului. De exemplu, în cazul

8
impozitului pe salarii, salariatul este subiectul şi este şi suportatorul impozitului;în cazul
T.V.A,subiectul este agentul economic, iar suportatorul este cumpărătorul,deoarece
TVA-ul este inclus în preţul bunurilor şi serviciilor.
- obiectul impozitului: este bunul, venitul sau activitatea pentru care se datorează
impozitele directe, precum şi vânzarea, valorificarea sau impunerea în circulaţie a unor
produse, bunuri şi servicii în cazul impozitelor indirecte. În mod tradiţional, acest
element poartă denumirea de materie impozabilă.
- sursa impozitului: indică din ce anume se plăteşte impozitul, adica din venit sau din
avere. Ca sursă a impozitului, veniturile apar sub forma salariului, a profitului,
dividentului sau rentei, în timp ce averea se prezintă sub forma de capital sau de
bunuri mobile sau imobile. La impozitele pe venit, obiectul coincide in toate cazurile cu
sursa, lucru ce nu se intamplă, de regulă, la impozitele pe avere. Acestea din urmă
sunt plătite, în cele mai multe cazuri, din veniturile realizate de subiecţii impozitului de
pe urma averii respective sau din alte venituri. Ca urmare, prin ”conservarea”
substanţei averii, obiectul impozitelor pe avere nu coincide cu sursa ;
- unitatea de impunere: este reprezentată de unitatea în care se exprimă marimea
obiectului impozabil. Aceasta are fie o expresie monetară, în cazul impozitelor pe venit,
fie diverse expresii fizice- naturale ( metru pătrat, hectar, kg) în cazul impozitelor pe
avere ;
- cota impozitului: este mărimea impozitului stabilită pentru fiecare unitate de impunere.
Aceasta poate să fie o sumă fixă sau o cotă procesuală-stabilită proporţional, progresiv
sau regresiv în raport cu materia impozabilă sau/şi cu capacitatea contributivă a
subiectului impozitului ;
- asieta fiscală: dă expresie modului de aşezare a impozitelor şi cuprinde totalitatea
operaţiunilor realizate de organele fiscale pentru identificarea subiecţilor impozabili,
stabilirea mărimii materiei impozabile şi a cuantumului impozitelor datorate statului.
Asieta constată existenţa unei creanţe fiscale a statului şi crează obligaţia de plată a
impozitelor, în sarcina contribuabililor. Stingerea acestei obligaţii se numeşte lichidare,
care se face, de regulă, prin încasarea impozitului.
- termenul de plată: precizează data până la care impozitul trebuie plătit. Acest termen
are caracter imperativ, astfel că în cazul nerespectării lor sunt percepute majorări de
întârziere sau se aplică unele sancţiuni sub formă de propriri pe salarii, punerea
sechestrului pe unele bunuri, vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate şi altele.

9
În afara celor opt elemente tehnice prezentate, actul legal de instituire a unui impozit
trebuie să mai cuprindă:
a) Autoritatea impozitului:este puterea publică indrituită să instituie impozitul, la care se
adaugă organele care aşeaza şi percep în mod efectiv impozitul. Această autoritate dă
expresie dreptului de suveranitate fiscală al fiecărui stat şi se stabileşte prin constituţie.
În statele cu caracter federal, suveranitatea fiscală se exercită atât de organele fiecărui stat
federalizat, cât şi de organele federale. În cele mai multe cazuri, încasarea impozitelor se
face printr-un singur aparat administrativ, pentru a se reduce la strictul necesar mărimea
cheltuielilor cu administrarea impozitelor.
Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului, bugetele
comunitaţilor locale sau bugetele unor instituţii publice, după caz;
b) Posibilitatea impozitului relevă capacitatea economică a contribuabililor de a plăti
impozitele, precum şi baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii
impozitului. În economia contemporană, posibilitatea impozitului are în vedere atât
mărimea proprietăţii, a veniturilor şi a consumului cât şi unele elemente ce ţin de
persoana subiectului impozitului.
c) Facilităţile fiscale aferente impozitului se referă la posibilitatea ca actul legal să
prevadă unele exonerări pentru anumite categorii de subiecţi, unele perioade de
scutire, unele reduceri de impozite sau unele restituiri de impozite, după caz.
d) Sancţiunile aplicabile au în vedere întărirea responsabilităţii contribuabililor în ce
priveşte stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale şi plata acestora în favoarea
beneficiarului, la termenele prevăzute. Aceste sancţiuni sunt diferite, în funcţie de
natura abaterii constate de organele de control. Este vorba de amenzi, majorări de
întârziere, propriri asupra unor venituri, confiscarea unor bunuri, punerea sechestrului
asupra unor bunuri şi vânzarea la licitaţie a acestora. În cazurile de constatare a
contravenţiilor, respectiv de retragerea autorizaţiei de funcţionare sau delansarea
procedurii de urmărire penală-în cazul evaziunii fiscale frauduloase sau a altor abateri
grave.
Căile de contestaţie se referă la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se adresa
cu plângeri, întâmpinări sau contestaţii organelor Ministerului Finanţelor-ce sunt ierarhic
superoare acelora care au întocmit actele de impunere sau de sancţionare în urma
controalelor efectuate. De asemenea, se are în vedere şi posibilitatea ca, în ultima instanţă,
să fie depuse plângeri la judecatorii, după care se intră pe filiera căilor de atac juridic, până la
Curtea Supremă de Justiţie.
10
1.3. Principiile impunerii

Dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele social-


economice urmărite prin politica fiscală sunt elemente esenţiale ale sistemului fiscal, care se
întemeiază pe anumite cerinţe ce dau raţionalitate sistemului fiscal respectiv. Aceste cerinţe
au în vedere latura de natură politică a impunerii şi sunt cunoscute în teoria finanţelor publice
ca principii ale impunerii. Ele au fost formulate iniţial ca principii fundamentale ale impunerii,
cu referire la :
- Maxima de justiţie: care se referă la echitatea fiscală şi menţionează ca cetăţenii
fiecărui stat trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor guvernamentale atât cât le
permit faculăţile proprii, adică în funcţie de mărimea veniturilor obţinute sub protecţia
statului.
- Maxima de certitudine: care vizează legalitatea impunerii şi presupune ca mărimea
impozitelor datorate bugetului de către fiecare contribuabil să fie certă şi nu arbitrară.În
acest context, termenele, modalităţile de percepere a impozitelor şi sumele de plată
trebuie să fie clare şi cunoscute cu anticipaţie de către contribuabili.
- Maxima comodităţii: are în vedere perceperea impozitelor la termenele şi în
modalităţile cele mai convenabile pentru contribuabili.
- Maxima economiei şi randamentului impozitelor: urmăreşte instituirea unor impozite
cât mai puţin apăsătoare pentru contribuabili şi asigurarea încasării acestora cu un
minim de cheltuieli. Această maximă este expresia tezei ”guvernului ieftin”, în virtutea
căreia aparatul pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, ca şi întregul aparat de stat,
nu trebuie să fie prea costisitor. De asemenea, activitatea aparatului fiscal trebuie să
fie astfel concepută şi organizată, încât să nu stingherească activitatea economico-
socială a plătitorilor de impozite şi să nu-i îndepărteze de la ocupaţiile lor.
Într-o interpretare contemporană, francezul Maurice Allais, apreciază că principiile generale
ele fiscalităţii într-o societate liberă sunt următoarele:
- individualitatea: porneşte de la axioma că într-o societate democratică omul şi nu
statul este valoarea esenţială. În acest context, fiscalitatea trebuie să reprezinte unul
din mijloacele protejării deplinei dezvoltări a personalităţii fiacărui cetăţean,
corespunzator propriei sale aspiraţii.

11
- nediscriminarea:are în vedere promovarea unor reguli unitare, valabile pentru toţi-
astfel ca impozitele să fie stabilite fără discriminări, directe sau indirecte, faţă de unii
din subiecţi sau faţă de grupări sociale. În acest cadru, este contrar principiului
nediscriminării ca impozitele să fie percepute doar de la agenţii economici capabili,
ale căror beneficii sunt în concordanţă cu serviciile efectuate, în timp ce aceia care
înregistrează pierderi, datorită unei proaste administrări, să fie exceptaţi total sau
parţial de la plata impozitelor.
- Impersonaliatatea: este principiul corespunzător căruia sunt preferabile impozitele
analitice-aşezate asupra fiecărui bun sau asupra fiecărei operaţiuni în parte, faţă de
impozitele sintetice, care nu pot fi aşezate decât având o vedere de ansamblu asupra
activităţii contribuabililor, concretizată în cifra de afaceri, venitul sau capitalul său.
Astfel, în timp ce impozitele analitice sunt aşezate lucrurilor şi nu persoanelor, cele
sintetice sunt centrate asupra persoanelor, fiind vexabile (ofensatoare).
- neutralitatea: impozitelor se referă la cerinţa că impozitele să nu contravină unei mai
bune gestionări a economiei, ci să fie favorabile realizării unei economii cât mai
eficiente. Astfel spus, ”impozitul nu trebuie să modifice alegerile cele mai eficient.
Din punctul de vedere al dinamicii progresului economic,impozitul nu trebuie să lovească
beneficiile, în cazul că acestea provin dintr-o abatere a costurilor ca urmare a unei mai bune
orientări a producţiei-căci aceste beneficii constituie motorul esenţial al unei economii de
piaţă. Dacă agenţii economici văd că beneficiile lor sunt aspru impozitate, incitarea pentru o
cât mai bună gestionare nu poat fi decât diminuată.
Din punctul de vedere al eficacităţii, întreprinderile în pierdere trebuie să fie penalizate şi nu
acelea care realizează beneficii.
Preocuparea pentru eficacitate se întâlneşte aici cu preocuparea pentru justiţie-echitate. De
aceea, se spune, pe bună dreptate: ”egalitatea în faţa impozitelor este în totalitate
neutralitatea impozitelor”.
- Legitimitatea: se face distincţie între veniturile ”legitime” (meritate) şi cele “nelegitime”,
în funcţie de care fiscalitatea trebuie adaptată în mod corespunzator. Astfel, se
consideră a fi legitime veniturile provenind din muncă, cele aferente unei mai bune
gestionări şi acelea rezultate din asumarea de riscuri. Aceste venituri ar trebui
exonerate de la impozite sau să li se aplice o impunere mai uşoară. În cazul veniturilor
nelegitime, fiscalitatea trebuie să lovească atât cât este posibil, în vederea limitării
acestora sau chiar a eliminarii lor integrale.

12
- Lipsa arbitrarului: presupune perceperea de impozite aşezate pe baza unor principii
simple şi clare, care să nu dea naştere nici unui arbitrariu. Aceste principii trebuie
edictate de parlament, excluzându-se aplicarea unui sistem complicat- care prin
interpretări mai mult sau mai puţin arbitrare şi deciziile mai mult sau mai puţin
discreţionare pe care le comportă, implică delegarea unei puteri excesive tehnocraţilor
fără raspundere politică, ce poate duce la o seama de discriminări care contravin
eficienţei şi eticii fiscale.
Maximele lui Adam Smith, ca şi principiile lui Maurice Allais, se regăsesc în principiile
cristalizate în ştiinţa finantelor publice ca: principii de echitate fiscală, principii de politică
financiară, principii de politică economică şi principii social-politice.
Principiile de echitate fiscală presupun necesitatea impunerii diferenţiate a veniturilor şi a
averilor, ţinându-se cont de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1. stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim şi a unei averi-care permit satisfacerea nevoilor stricte de trai. Această condiţie
e aplicabilă doar în cazul impozitelor directe;
2. sarcina fiscala absolută şi relativă a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie de
puterea sa contributivă, ce este dependentă de mărimea veniturilor şi averilor
impozabile, pecum şi de situaţia personală a subiectului impozitului (este singur,
căsătorit, are mai mulţi copii sau are alte persoane în întreţinere, este apt sau inapt de
muncă);
3. la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale a fie stabilită în
comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, iar cea a unei persoane
comparativ cu sarcina altei persoane şi în aceeaşi categorie socială ;
4. impunerea sa fie generală, adică să cuprindă toţi subiecţii care realizează venituri
dintr-o anumită sursă sau care deţin un anumit gen de avere, cu excepţia acelora care
se situează sub nivelul minim considerat în perioada respectivă. Măsura respectării
acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea, care, aşa cum am
menţionat anterior, se poate efectua în sume fixe şi cu cote procentuale.
Impunerea în sume fixe se aplica cel mai adesea în cazul bunurilor aflate în proprietatea
persoanelor, fără a se ţine seama, cu unele excepţii, de situaţia personală a contribuabililor.
Impunerea în cote procentuale se practică prin aplicarea asupra materiei impozabile a cotelor
proporţionale, progresive sau regresive.
Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune aplicarea aceleeaşi cote de impozit
asupra materiei impozabile, indiferent de mărimea acesteia. Impunerea de acest tip s-a
13
practicat cu deosebire pentru calculul impozitelor de tip real (impozitul pe teren sau impozitul
funciar, impozitul pe clădiri). Această impunere se foloseşte pe o scară largă şi în prezent.
Astfel, impozitul pe profit, impozitul pe dividende, impozitul pe clădiri, impozitul pe teren şi alte
impozite directe se calculează prin folosirea unor cote proporţionale. La fel este şi în cazul
accizelor, taxei pe valoare adaugată şi taxelor vamale - ca impozite indirecte.
Impunerea în cote progresive se practică începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Caracteristica acestei impuneri este aceea a creşterii cotei impozitului, odată cu sporirea
mărimii materiei impozabile. Ca urmare, dinamica impozitului este mai accentuată decât cea
a materiei impozabile. Cotele progresive pot creşte într-un ritm constant sau variabil, iar
impunerea poate fi în progresie simplă (globală) sau în progresie compusă (pe transe).
Impunerea în progresie simplă presupune aplicarea aceleeaşi cote de impozit asupra
intregii materii impozabile, iar cota de impozit va fi cu atât mai mare, cu cât volumul materiei
impozabile va fi mai mare.
Impunarea în progresie compusă presupune divizarea materiei impozabile în mai multe
tranşe şi aplicarea asupra acestora a unor cote de impozit crescătoare. Se utilizează mai ales
pentru impunerea veniturilor obţinute de persoanele fizice, precum şi în cazul unor impozite
pe avere.
Impunerea în cote regresive constă în aceea că, după depăşirea unui anumit nivel al
veniturilor, cota de impunere începe să descrească. În cazul impozitelor directe, aplicarea
regresivităţii presupune divizarea pe tranşe a materiei impozabile astfel că, până la atingerea
nivelului de venituri avut în vedere, se utilizează impunerea pe baza cotelor progresive.
Pentru a se ajunge la regresivitate este evident faptul că trebuie aplicată progresia compusă.
În acest fel, impozitul calculat în final este unul de tip mixt. Impunerea în cote regresive apare,
în cele mai multe situaţii, ca o consecinţă a perceperii impozitelor directe. Regresivitatea este
efectului faptului că impozitele indirecte sunt incluse în preţurile mărfurilor sau în tarifele
serviciilor - fie sub forma aceloraşi cote procentuale, fie ca suma fixă pe unitatea de produs.
În consecintă, ponderea impozitului în venitul cumparătorului este invers proporţională cu
venitul acestuia.
Principiile de politică financiară cuprind cerintele ce trebuiesc îndeplinite de orice impozit
nou introdus în practică, cu referire la un randament fiscal ridicat, la o stabilitate şi elasticitate
acceptabile. De asemenea, se au în vedere tipul şi numărul impozitelor percepute de stat
pentru formarea veniturilor sale.
Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite de un impozit pentru a avea un randament fiscal ridicat
sunt urmatoarele:
14
1. impozitul să aibe un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi
juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau deţin acelaşi gen de avere, întreaga
materie fiind supusă impunerii;
2. să nu existe posibilităţi legale sau nelegale de sustragere de la impunere a unei părţi
din materia impozabilă;
3. cheltuielile aferente asietei impozitului impozitului să fie cât mai reduse.
Stabilitatea impozitelor vizează respectarea cerinţei menţinerii constante a randamentului
impozitelor, fără ca acest randament să fie influentat de mişcarea ciclică a economiei.
Aşadar, randamentul unui impozit consierat stabil nu trebuie să crească, odată cu sporirea
volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic şi nici să
scadă în perioadele de recesiune sau de criză ale economiei.
Elasticitatea impozitelor presupune adaptarea permanentă a încasărilor provenite din
acestea, prin majorarea sau micşorarea lor după nevoile bugetului. În legatură directă cu
mişcarea economiei şi cu necesităţile cert stabilite ale bugetului, statele au apelat şi apelează
frecvent la acest principiu. Realitatatea fiscală din majoritatea ţărilor lumii evidenţiază faptul
că, în cele mai multe cazuri, elasticiatea s-a manifestat prin majorarea impozitelor percepute
de contribuabili.
Principiile de politică economică vizează folosirea de către stat a impozitelor nu numai ca
mijloc de formare a bugetului public, ci şi ca pârghie de influenţă asupra dezvoltării sau
restrângerii activităţii din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru a stimula
sporirea productiei sau/şi consumului unei anumite mărfi, în vederea extinderii sau limitării
relaţiilor comerciale externe pentru anumite bunuri şi servicii. Astfel, pentru stimularea
dezvoltării unor ramuri economice, statul reduce sau scuteşte de impozite indirecte circulaţia
produselor respective în ţară, ori poate acorda unele reduceri la plata impozitelor directe
datorate de agentii economici. De asemenea, la cererea agenţilor economici, se poate admite
amortizarea accelerată a capitalului imobilizat în active corporale, cu efecte pozitive asupra
procesului investiţional din cadrul ramurii respective. Concomitent, investiţiile sunt încurajate
şi prin deducerea din profitul impozabil a profitului alocat pentru fonduriile proprii de
dezvoltare sau prin reducerea în proporţii a impozitului calculat asupra profitului investit.
Activitatea economică desfaşurată în ţară este influentată într-un sens sau altul şi prin
aplicarea unor taxe vamale mai ridicate sau mai scăzute la imporul anumitor produse şi
bunuri.
Consumul anumitor bunuri sau servicii este şi el influenţat prin reducerea sau suprimarea
impozitelor indirecte care le grevează-atunci când se doreşte stimularea consumului şi, pe
15
aceasta bază, a activităţii din domeniile în care se produc bunurile sau se prestează serviciile
respective. Invers, pentru restrângerea consumului, statele recurg la majorarea cotelor
folosite pentru calculul impozitelor indirecte aferente.
Restrângerea comerţului exterior se realizează fie prin practicarea unor taxe vamale cu
caracter protecţionist la import, fie prin limitarea accesului în ţară a anumitor mărfuri prin
stabilirea unor contingente cantitative.
Principiile social-politice ale impunerii se referă la faptul că, prin politica lor fiscală, statele
contemporane urmăresc şi realizarea unor obiective de ordin social-politic. Prin înfăptuirea
acestor obiective, guvernele încearcă să îşi menţină încrederea populaţiei în politica pe care
o promovează, precum şi influenţa pe care o au în rândul anumitor categorii sociale. În acest
context, sunt promovate o seama de facilităţi fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri
reduse sau care au în întreţinere mai multe persoane fără venituri proprii (copii sau/şi
bătrâni). În schimb, pentru favorizarea natalitaţii, unele state instituie o seama de impozite
speciale în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite ce nu au copii.

1.4. Criteriile impunerii veniturilor şi a averilor

În strînsă legatură cu realitatea obţinerii de venituri de către unele persoane fizice sau/şi
juridice din activitatea desfăşurată în mai multe ţări sau din deţinerea de averi pe teritoriul mai
multor ţări, în practica fiscală contemporană se aplică separat sau în diverse combinaţii
posibile, urmatoarele trei criterii:
1. criteriul teritorialităţii sau al originii veniturilor sau/şi averii;
2. criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidenţei;
3. criteriul cetăţeniei sau al naţionalităţii contribuabilului.
Aceste criterii se aplică în mod diferit de către un stat sau altul, în funcţie de:
- interesul vizând stimularea sau îngrădirea desfăşurării unor activităţi generatoare de
venituri impozabile;
- nivelul de dezvoltare, structura şi particularităţile economiei;
- natura şi cadrul convenţiilor încheiate cu diferite state, inclusiv apartenenţa la unele
organizaţii cu caracter regional;
- luarea în considerare a unor recomandări ale organismelor cu vocaţie universală,
mondială.

16
In virtutea criteriului teritorialităţii sau al originii materiei impozabile, impunerea se realizează
de către organele fiscale din ţară pe al cărei teritoriu au fost realizate veniturile sau se află
averea, facându-se abstracţie de cetăţenia sau reşedinţa beneficiarului de venit sau a
detinatorului de avere.
Adoptarea acestui criteriu de impunere are in vedere, de regulă, impunerea în ţară a
veniturilor realizate de diferite persoane fizice sau juridice cu resedinţa în alte ţări sub formă
de:
- dividende pentru capitalurile investite şi valorificate;
- redevente pentru brevetele de investiţii şi licenţele acordate spre folosinţă;
- dobânzi pentru diversele genuri de credite consimţite.
Criteriul se aplică mai ales de către tările slab dezvoltate din punct de vedere economic, dar
nu este exclusă aplicarea sa şi de către ţările dezvoltate.
Criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidenţei pesupune impunerea tuturor veniturilor
şi a averilor ce aparţin unui contribuabil de către autoritatea fiscală din ţara în care acesta
este înregistrat ca rezident. Acest criteriu este practicat, în mod deosebit, de către ţările
dezvoltate din punct de vedere economic, întrucât sunt frecvente cazurile când persoane
fizice şi juridice din aceste ţări realizează venituri sau deţin averi pe teritoriul altor state.
Conform criteriului cetăţeniei sau al naţionalităţii contribuabilului, un stat impune catăţenii
-care realizează venituri sau posedă avere în statul respectiv indiferent dacă aceştia locuiesc
sau nu în ţara ai cărei cetăţeni sunt.

17
CAPITOLUL II
IMPOZITELE DIRECTE

2.1.Caracterizarea generală a impozitelor directe

Impozitele directe sunt acelea care se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice au/şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind încasate la anumite
termene precizate cu anticipaţie.La impozitele de acest tip, subiectul şi suportatorul
impozitului ar trebui sa fie, potrivit intenţiei legii, una şi aceeaşi persoană. Tocmai de aceea,
se spune că impozitele de acest tip au o incidenta directă asupra subiectului platitor.
Important este caracterul definitiv sau de primă instanţă al incidentei impozitelor
asupra subiecţilor.Astfel, incidenta directă definitivă se manifestă în cazul impozitului pe
veniturile salariale, a impozitului pe dividende şi a altor impozite suportate de persoanele
fizice, care nu mai au posibilitatea transpunerii obligaţiei fiscale în sarcina altor persoane.În
cazul impozitului pe profit, de exemplu, incidenta directă se manifestă doar în prima instantă,
întrucât impozitul pe profit, ca şi alte impozite(din care unele sunt considerate indirecte),face
parte din preţul bunurilor şi serviciilor aducătoare de venituri impozabile.Ca atare, suportarea
finală a acestuia se realizează de către beneficiarii sau consumatorii produselor în al căror
preţ este inclus. Potrivit criteriului ce stă la baza aşezării lor, impozitele directe sunt:
1. impozitele reale, care se mai numesc şi obiective sau pe produs, deoarece se aşează
asupra materiei impozabile brute, fără a ţine cont de situaţia subiectului impozitului.
Aceste impozite se stabilesc în legatură cu deţinerea unor obiecte materiale cum sunt
pământul, clădirile, fabricile, magazinele, precum şi asupra capitalului mobilar. În mod
concret, în aceasta categorie de impozite se includ: impozitul funciar, impozitul pe
clădiri, impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi pe profesiile libere, impozitul
pe capital mobiliar.

18
2. impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, ţinându-se cont şi de
situaţia personală a subiectului lor. De aceea, ele se numesc şi impozite subiective.
Impozitele personale se practică sub forma:

Impozitelor pe venit
Impozitelor pe avere
A. Impozitele pe venit au fost asimilate în practică în contextul înregistrării
diferenţierii veniturilor realizate de diferitele categorii sociale şi al distincţiei între subiecţii-
persoane fizice şi subiecţii-persoane juridice, în funcţie de care exista două categorii de
impozite pe venit:
a) impozitele pe veniturile persoanelor fizice care se practică sub formă diferită, în
funcţie de natura venitului luat în considerare în cadrul impunerii (pe salarii, pe dividende, pe
veniturile din marile câştiguri).
In principiu, impozitul pe venit se aşează în sarcina fiecărei persoane care realizează
venituri, fiind o impunere individuală. Atunci când individualizarea veniturilor nu este posibilă
sau este greu de realizat, impozitele se efectuează pentru ansamblul persoanelor care au
participat la obţinerea veniturilor. În această situaţie se află, de exemplu,impozitul pe venitul
agricol, care este stabilit în sarcina familiei sau a gospodăriei agricole. Aşezarea impozitelor
pe veniturile persoanelor fizice se realizează fie în sistemul impunerii separate, fie in sistemul
impunerii globale.
Impunerea separată presupune stabilirea unui impozit unic, cu impunerea diferenţiată
a fiecărei categorii de venit, sau instituirea mai multor impozite, cu referire la fiecare venit, în
funcţie de sursa obţinerii sale.
Impunerea globală constă în instituirea unui singur impozit, ce se aşează asupra
veniturilor cumulate realizate de subiectul impozitului, indiferent de sursa provenienţei acestor
venituri.
b) Impozitele pe veniturile persoanelor juridice se instituie şi se percep în funcţie
de modul organizării acestora, ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital.
În cazul societăţilor de persoane, distincţia între veniturile realizate de societate şi cele
realizate de persoanele asociate este greu de realizat. Ca urmare, impunerea se instituie
asupra totalităţii veniturilor, în condiţii similare cu impunerea aplicată persoanelor fizice.
În cazul societăţilor de capital, impunerea are în vedere structura şi repartizarea
profitului. Astfel, este vorba de profitul total, înainte de repartizare, de profitul repartizat
acţionarilor sau asociaţilor sub formă de dividende şi de profitul rămas la dispoziţia societăţii
19
comerciale. Corespunzător acestei repartizări, în practica fiscală se întâlnesc următoarele
patru modalităţi de impunere:
- se realizează, mai întâi, impunerea întregului profit al societăţii de capital şi apoi,
separat, se impun dividendele repartizate, care în acest fel sunt impuse de doua ori.
Acesta este sistemul clasic de impunere;.
- se impun doar dividendele repartizate, iar partea din profit ce rămâne la dispoziţia
societăţii de capital este scutită de impozit.Acest sistem vizează stimularea plasării
profitului în noi investiţii, aspect foarte important, ce nu trebuie omis de către
guvernanţi şi legiuitor;
- se impune doar partea de profit ramasa la dispoziţia societăţii de capital, în timp ce
dividendele sunt exonerate de la impunere. Sistemul îi avantajează pe acţionari sau
asociaţi, constituind un imbold pentru aceştia privind plasarea disponibilităţilor de
capital în noi acţiuni sau părţi sociale;
- se impun separat atât dividendele repartizate, cât şi partea din profit rămasă la
dispoziţia societăţii de capital.
B. Impozitele pe avere se instituie în strânsă legatură cu dreptul de proprietate al
diferitelor persoane asupra unor bunuri mobile sau imobile. Formele acestor impozite sunt
următoareletrei:
a) Impozitele asupra averii propriu-zise;
b) Impozitele pe circulaţia averii;
c)Impozitelepecreştereaaverii.
a) Impozitele asupra averii propriu-zise care se practică în două variante:
- ca impozite aşezate asupra averii, dar plătite din venitul net obţinut de pe urma averii
respective;
- ca impozite pe substanţa averii şi plătite chiar din aceasta.
Cele mai frecvente impozite aşezate asupra averii sunt impozitele pe proprietăţile
imobiliare şi impozitul asupra activului net deţinut de subiectul impozitului, cu referire la
întreaga avere mobilă sau imobilă.
b) Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legatură cu trecerea dreptului de proprietate
asupra unor bunuri mobile şi imobile, de la o persoană la alta. În această categorie de
impozite se includ: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe actele de
vânzare-cumparare a bunurilor imobile, impozitul pe hârtiile de valoare, impozitul pe circulaţia
capitalurilor şi a efectelor comerciale.

20
c ) Impozitele pe creşterea averii au ca obiect sporul de valoare ce se înregistrează în cazul
unor bunuri, în cursul unei perioade de timp, fără ca proprietarul să înregistreze vreo
cheltuială pentru aceasta. În această categorie de impozite, mai cunoscute sunt impozitul pe
plusul de valoare imobiliară, perceput la vânzarea bunurilor imobiliare şi impozitul pe
supraprofitul de război (sau impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de razboi).

2.2. Impozitul pe profit

În cadrul amplului proces al reformei fiscale din România, impozitului pe profit îi revine
un loc deosebit atât prin prisma contribuţiei sale la formarea veniturilor bugetului public, cât şi
prin influenţa sa asupra activităţilor economico-sociale generatoare de profit şi asupra
structurii de ansamblu a economiei naţionale.
Calitatea de subiect al acestui impozit a fost atribuită tuturor persoanelor juridice care
obţin profit prin activităţile desfăşurate pe teritoriul României. În acest context, impozitul pe
profit a fost conceput ca o prelevare obligatorie efectuată de statul român din veniturile nete
(sau mai exact din profiturile impozabile) realizate de:
- regiile publice autonome;
- societăţile comerciale cu capital de stat, cooperatiste, mixte şi private ;
- instituţiile financiare de credit:
- alţi agenţi economici organizaţi ca persoane juridice, inclusiv cei cu capital din
străinătate:
- persoanele juridice fără scop lucrativ, dacă desfăşoară activităţi economice aducătoare
de profit.
Subiecţilor impozitului pe profit li s-a atribuit denumirea generică de contribuabili, fiind
vorba despre:
a) persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă-atât
din România, cât si din străinatate:
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în
România, pentru profitul aferent acelui sediu permanent:
c) persoanele fizice şi juridice străine care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României-ca partener într-o asociere ce nu dă naştere unei personae juridice, pentru toate
veniturile rezultate din activităţile respective:

21
d) persoanele fizice şi juridice române, pentru veniturile obţinute dintr-o asociere a
acestora fără a da naştere unei personae juridice. În acest caz, impozitul datorat de
persoanele fizice se calculează, se reţine şi varsă la buget de către persoana juridică.
Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit:
1. Trezoreria statului, pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contul general
al trezoreriei;
2. Instituţile publice, pentru fondurile publice constituite potrivit legii;
3. Unităţile economice fără personalitate juridică ale organizaţiilor de nevăzători, de
invalizi şi ale asociaţiilor persoanelor cu handicap;
4. Fundaţiile testamentare;
5. Unităţile aparţinând cultelor religioase, pentru veniturile obţinute din producerea şi
valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult;
6. Instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate potrivit legii;
7. Asociaţiile de proprietari, constituite ca persoane juridice pentru veniturile obţinute, din
activităţile economice, care sunt utilizate precum îmbunătăţirea confortului şi eficienţei
clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune.
Persoanele juridice fără scop patrimonial sunt exceptate de la plata impozitului pe profit
pentru urmatoarele categorii de venituri:
I. a) cotizaţia membrilor;
b) contribuţiile băneşti sau în natură ale membrilor şi ale simpatizanţiilor;
c) taxele de înregistrare, stabilite potrivit legislaţiei în vigoare;
d) donaţiile şi sumele sau bunurile primite prin sponsorizare;
e) dobânzile şi dividendele obţinute din plasarea disponibilităţilor rezultate din asemenea
venituri;
f) veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;
g) resursele obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale;
h)veniturile obţinute din acţiuni întâmplatoare realizate de organizaţii sindicale/patronale,
utilizate în scop social sau professional, potrivit statutului de funcţionare şi organizare;
i) veniturile excepţionale rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea
persoanelor juridice fără scop patrimonial, altele decât cele care sunt sau au fost folosite în
activitatea economică.
Pentru veniturile realizate din activităţi economice până la nivelul echivalentului în lei
de 15 .000 euro, realizate în an fiscal, dar nu mai mult de 10% din veniturile exceptate de la
plata impozitului pe profit amintite anterior la punctele de mai sus :
22
Cotele impozitului pe profit:
Impozitul pe profit este stabilit pe baza unei cote procentuale proporţionale unice de 16 %, cu
excepţiile prevăzute de lege:
• 80%, cota diferenţiata, care se aplica Băncii Naţionale a României pentru veniturile
rămase după scăderea cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă, potrivit legii;
• 25%, cota adiţională, pentru cei care obţin venituri din activitatea barurilor de noapte, a
cluburilor de noapte şi a cazinourilor. Această cotă se aplică asupra părţii din profitul
impozabil care corespunde ponderii înregistrate din aceste activităţi în volumul total al
veniturilor;
• Contribuabilii care obţin venituri din activităţiile desfăşurate pe bază de licentă ăn zona
liberă plătesc o cotă de impozit pe profit de 5% pentru profitul impozabil care
corespunde acestor venituri, până la data de 31 decembrie.
• Contribuabilii care au încasat printr-un cont bancar din România venituri în valută din
exportul bunurilor şi\sau al prestărilor de servicii, realizate din activitate proprie, direct
sau prin contract de comision, plătesc o cota de impozit pe profit de 6% pentru partea
din profitul impozabil care corespunde ponderii acestor venituri în volumul total al
veniturilor.
• Începând de la data de 1 ianuarie 2003 cota de impozit pe profit este de 12,5% pentru
partea din profitul impozabil care corespunde ponderii veniturilor încasate din export
din volumul total al veniturilor. Începând cu data de 1 ianuarie 2005 cota de impozit pe
profit este de 16%.
• În cazul contribuabililor care desfăşoara activităţi de natura barurilor de noapte,
cluburilor de noapte, a discotecilor şi a cazinourilor, impozitul pe profit datorat potrivit
pezentei legi, aferent ecestei activităţi, nu poate fi mai mic de 5% din veniturile
realizate din aceste activităţi. În situaţia în care impozitul pe profit este mai mic de 5%
din venitul acestor activităţi, contribuabilul este obligat la plata unui impozit de 5%
aplicat asupra acestor venituri realizate.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile obţinute din vânzarea bunurilor
mobile şi imobile; serviciilor prestate şi lucrărilor executate şi cheltuielilor curente efectuate
pentru realizarea acestora, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile
nedeductibile, după formulele:

23
Profit impozabil = total venituri - total cheltuieli - venituri neimpozabile +cheltuieli nedeductibile

Sau

Profit impozabil = profit contabil - elemente deductibile fiscale +elemente nedeductibile fiscale

Veniturile neimpozabile (elemente deductibile fiscale) sunt:


- dividendele primite de către o persoana juridică română de la o alta persoană română
sau străină;
- diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune;
- veniturile rezultate din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducerea;
- cheltuielile cu primele de asigurare pentru accidente de munca, boli profesionale, risc
profesional;
- cheltuielile cu dobânzile care:
• Sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic
decat unu
• Sunt deductibile până la nivelul sumei veniturilor din dobânzi plus 10% din celelalte
venituri ale contribuabilului, dacă gradul de îndatorare a capitalului este unu.
Cheltuielile nedeductibile sunt:
- cheltuielile cu impozitul pe profit;
- amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile datorate către
autorităţile române, altele decât cele prevăzute în contractele economice;
- cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 2% aplicată asupra diferenţei
rezultate dintre totalul venituri şi de cheltuieli mai puţin cheltuielile cu impozitul
pe profit şi cheltuieli de protocol înregistrate în cursul anului;
- cheltuieli cu diurna care depăşesc limitele legale stabilite pentru instituţile
publice;
- sumele utilizate pentru consituirea sau majorarea rezervelor peste limita legală,
cu excepţia celor create de bănci, a rezervelor tehnice ale societăţilor de
asigurare şi reasigurare precum şi a fondului de rezervă în limita de 5% din

24
profit contabil anual, până când acesta va atinge 20% din capitalul subscris şi
varsat;
- sumele pentru constituirea provizioanelor peste limitele legale;
- cheltuieli privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau
degradate şi neimputabile;
- cheltuieli de asigurare care nu privesc activele corporale şi necorporale ale
contribuabilului, inclusiv asigurările de viaţă ale personalului angajat;
- cheltuieli înregistate în contabilitate pe baza unor documente care nu
îndeplinesc rolul de document justificativ;
- cheltuieli de sponsorizare peste limitele prevăzute de normele legale în vigoare;
- cheltuieli cu serviciile inclusiv management sau consultanţă în situaţia în care
nu sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificaţi prestatorii
în legaturî cu natura acestora;
- alte cheltuieli nedeductibile.

2.3. Impozitul pe dividende

În contextual diversificării formelor de proprietate asupra capitalului destinat activităţii


economice din tară noastra, în procesul repartiţiei produsului intern net a reapărut dividendul,
care se defineşte ca parte din profitul unei societăţi comerciale pe acţiuni ce se cuvine
posesorilor de acţiuni, în funcţie de valoarea nominală a acestora. Prin asimilare, tot
dividende se consideră a fi şi părţile din profitul net atribuite asociatilor, în funcţie de valoarea
părţilor sociale subscrise şi vărsate în contul societăţilor comerciale cu raspundere limitată, al
societăţilor în nume colectiv sau al societăţilor în comandită simplă.
Calitatea de subiect al impozitului pe dividende, o au toţi acţionarii şi asociaţii-
persoane fizice sau juridice-cărora li se cuvin dividende pentru capitalul pe care l-au atribuit
spre valorificare diverselor societăţi comerciale, în schimbul acţiunilor sau al părţilor sociale
dobândite.
Dividendul brut este acea parte din profitul net care rămâne după alimentarea de
către societatea comercială a fondurilor sale proprii şi reţinerea cotei de participare a
managerior la profitul net.
În cazul societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, repartizările
din profitul net la cele două fonduri au o anumită limită maximă, care se fixează periodic prin

25
acte normative exprese. La celelalte tipuri de societăţi comerciale (private, cooperatiste sau
mixte) dividendul impozabil poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de opţiunea constituirii
celor două fonduri menţionate mai sus.
Dimensionarea finală a obligaţiilor efective faţă de bugetul public se întemeiază pe
dividendele repartizate acţionarilor, cărora, în mod firesc, le revin doar dividendele nete.
În cazul dividendelor acordate în natură, evaluarea produselor reprezentând plata în
natură, se face la preţul de vânzare practicat de unitate la cele din producţia proprie sau la
preţul de achiziţie pentru produsele cumpărate de pe piaţa şi oferite ca dividende în natura.
Dacă este vorba de servicii prestate în contul dividendelor, se iau în considerare tarifele
pentru aceste servicii. Preţurile şi tarifele considerate sunt cele practicate la data efectuării
plaţii în natură.
Veniturile sub formă de dividende distribuite se impun cu o cota de10% din suma
acestora.
Obligaţia calculării şi vărsării acestui impozit la bugetul de stat revine societăţilor
comerciale, dar incidenta directă a acestui impozit se manifestă asupra deţinătorilor
capitalului avansat şi valorificat, care au dreptul la încasarea dividendelor.
Virarea la bugetul public a impozitului pe dividende trebuie efectuată odată cu plata
dividendelor către acţionari sau asociaţi. Dacă aceste dividende, deşi distribuite, nu se
plătesc acţionarilor sau asociaţilor până la sfarţitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil,
termenul limită de plată a impozitului pe dividende este 31 decembrie din anul respectiv.
Plata la buget a impozitului se efectuează în lei. Dacă dividendele sunt plătite în valută,
atunci impozitulul pe dividende, majorările de întârziere şi eventualele amenzi se vireazî în lei
proveniţi din schimbul valutar, la cursul în vigoare la data efectuării plăţii.
Pentru nevărsarea la termen a acestui impozit se aplică majorări pentru fiecare zi de
întârziere, dar suma absolută a majorării nu poate depăşii impozitul total datorat.
Constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitului pe dividende, precum şi a
majorărilor de întârziere aferente, se efectuează de către organele fiscale.

2.4. Impozitul pe veniturile salariale

Impozitul pe salariu reprezintă un alt venit bugetar, întalnit adesea la agenţii economici.
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi\sau natură obţinute de o
persoană care desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de munca, indiferent la

26
perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care se acordă, inclusiv
indemnizaţia pentru incapacitatea temporară de muncă.
Perceperea impozitului pe salarii urmăreşte participarea salariaţilor la realizarea
veniturilor bugetare şi asigurarea echităţii în sfera participării acestora la formarea veniturilor
bugetare. Subiectul impozitului pe salariu il constituie persoanele fizice române âi străine care
realizează venituri sub formă de salarii şi alte drepturi sociale pe teritoriul României.
În vederea impunerii se asimilează salariilor urmatoarele:
-Indemnizaţii din activităţiile desfăţurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică;
-Indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor
juridice fără scop lucrativ;
-Drepturile de soldă lunară, Indemnizaţiile, prime, sporuri şi alte drepturi ale cadrelor militare;
-Indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net ce revin administratorilor la
companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar;
-Sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie
publică;
-Sumele primite de reprezentanţii Adunării Generale a Acţionarilor, ai Consiliului de
Administraţie şi de membrii ai comisiei de cenzori;
-Sumele primite de reprezentanţii organizaţiile tripartite;
-Indemnizaţia lunarî a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de asigurări
sociale;
-Alta drepturi şi indemnizaţii de natură salarială.
Venitul brut din salarii reprezintă suma veniturilor realizate de salariat pe fiecare loc de
realizare a venitului.
Venitul net din salariu se determină prin deducerea din venitul brut a urmatoarelor:
a)Contribuţia salariaţilor la sigurările sociale, pentru protecţia socială a şomerilor, pentru
asigurările de sănătate, precum şi alte contribuţii obligatorii stabilite prin lege;
b)Deducerea personalţ de bază acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile, numai
pentru veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de
până la 1 000 lei, inclusiv, astfel:
• Pentru contribuabilii care nu au persoane în întreţinere-250 lei
• Pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere-350 lei
• Pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere-450 lei

27
• Pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere-550 lei
• Pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreţinere-650 lei
• Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare cuprinse între 1 001 lei şi
3000 lei, inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele de mai sus şi sunt
stabilite prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice.
Impozitul lunar se determină astfel:
1. la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de
calcul, determinate ca diferenţă între venitul net din salarii, calculate prin deducerea
din venitul brut a contribuţiilor obligatorii aferente unei luni;
2. penru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei
de calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare
loc de realizare a acestora.
Impozitul pe salarii se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.

2.5. Impozitul pe clădiri

În majoritatea ţărilor lumii, clădirile formează unul dintre obiectele cele mai
reprezentative ale averii impozabile.
În România, impozitul pe clădiri este un impozit anual, de tip promoţional, aşezat
asupra clădirilor de orice fel, situate în municipii, oraşe, comune şi sate, indiferent de modul
cum sunt folosite şi de destinaţia dată acestora.
De la aceasta regulă fac excepţie următoarele patru categorii de clădiri şi construcţii,
care nu sunt supuse impozitului:
1. clădirile instituţiilor publice, cu excepţia celor folosite în alte scopuri faţa de acela
obişnuit-normal
2. clădiriile care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură şi
arheologice, inclusiv muzeele şi casele memoriale, cu excepţia spaţiilor acestora
folosite pentru activităţi economice sau comerciale
3. clădiriile care prin destinaţie constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase
recunoscute prin lege
4. construcţiile şi amenajăriile funerare din cimitire.
În categoria clădirilor impozabile se includ şi dependinţele cum sunt:
- Bucătăria,

28
- cămara,
- baia,
- pivniţa,
- garajul,
- magazia,
- grajdiul,
- remiza şi altele asemănătoare,
situate fie în corpul principal de clădire, fie în afara acestuia. Sunt luate în considerare şi
spaţiile construite sub formă de chioşcuri, cabane, bărăci, magazine, depozite şi alte similare,
inclusiv cele demontabile şi indiferent de natura materialelor folosite pentru realizarea
acestora.
În regimul impunerii se mai află:
-clădirile construite fără autorizaţie de construcţii pe terenuri dobândite pe bază de acte sub
semnătura privată, cu precizarea că impunerea stabilită nu înlocuieşte titlul de proprietate
asupra cădirii
-clădiriile folosite pentru policlinici, case de odihnă, creşe, grădiniţe de copii, cluburi şi altele
asemenea, în condiţiile în care respectivele clădiri nu fac parte din vreuna din primele trei
categorii de clădiri aflate în regim de exonerare.
Calitatea de subiecţi plătitori ai impozitului o au persoanele fizice care deţin în
proprietate clădirile impozabile, o pluralitate de persoane juridice, precum şi asociaţiile
familiale, asociaţiile agricole şi unitaţiile economice ale unor persoane juridice.
Pentru clădiriile aflate în proprietate de stat, calitatea de subiect al impozitului revine
persoanelor juridice care le administrează sau le folosesc. De asemenea, în cazul clădirilor ce
constituie fondul lucrativ de stat, impozitul se datorează de către unităţiile specializate care le
administrează.
Calculul impozitului pe clădiri pentru persoane fizice:
-Impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a
clădirii. Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în medul urban şi de 0,1%
pentru clădirile situate în mediul rural. Valoarea impozabilă a unei clădiri este determinată prin
înmulţirea suprafeţei construite desfaşurate a clădirii, exprimată în metrii pătraţi, cu valoriile
stabilite de consiliul local şi pevăzute în Codul Fiscal.
Calculul impozitului pe clădiri pentru persoane juridice:
-se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cota
de impozitare de stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,5% şi
29
1%. Dacă valoarea clădirii a fost recuperată integral prin amortizare, valoarea impozabilă se
reduce cu 15%.
Plata impozitului se face anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie şi 15
septembrie. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădire datorat pe întregul an de către
persoane fizice, pânâ la data de 15 martie a anului respectiv se acordă o bonificaţie de 10%.

2.6. Taxele locale

Se împart în:
1.Taxa asupra mijloacelor de transport vizează două obiecte taxabile, aparţinând
persoanelor fizice şi juridice, cu referire la:
-mijloacele de transport cu tracţiune mecanică
-şi mijloacele de transport pe apă
Taxa mijloacelor de transport este datorată de orice persoană care are în proprietate
un mijloc de transport ce trebuie înmatriculat în România. Această taxă se plăteşte la bugetul
local al unităţii administrativ-teritoriale la care trebuie înmatriculat mijlocul de transport.
Scutiri de la plata taxelor asupra mijloacelor de transport:
• autoturismele, motocicletele cu ataş şi motociclurile care aparţin persoanelor cu
handicap locomotor
• navele fluviale de pasageri, bărcile şi lutrele folosite pentru transportul persoanelor
fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei
• mijloacele de transport ale instituţiilor publice

2. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor


Taxa pentru eliberarea de urbanism este egală, în mediul urban, cu suma stabilită de consiliul
local, în limitele precizate în Codul Fiscal. Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism
pentru o zona rurală este egală cu 50% din taxa stabilită pentru mediul urban. Taxa pentru
eliberarea unei autorizaţii de construire a unei clădiri ce urmează a fi folosită ca locuinţă sau
anexă la locuinţă este de 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii.

3.Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate:

30
Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate se plăteşte de către orice persoană care
beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România, în baza unui contract sau a unui
alt fel de înţelegere încheiată cu o altă persoană.
Taxa se determină prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de
reclamă şi publicictate. Cota taxei se stabileşte în consiliul local, fiind cuprinse între 1 şi 3 %.
Această taxă se varsă la bugetul local, lunar, până la data de 10 a lunii următoare celei în
care a intrat în vigoare contractul de prestării servicii de reclamă şi publicitate
Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se plăteşte de către orice persoană
care utilizează un panou, afişaj pentru reclamă şi publicitate într-un loc public.
Valoarea acestei taxe se calculează anual, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi
cu suma stabilită de consiliul local şi se plăteşte anual, anticipat sau trimistrial, în patru rate
egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie, 15 noiembrie, inclusiv.
Scutiri:
• instituţii publice;
• afişele, panourile din interiorul clădirilor;
• afişajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt destinate, prin construcţia lor,
realizării de reclamă şi publicitate.
4.Impozitul pe spectacole:
Se datorează de către orice persoană care organizează o competiţie artistică, sportivă
sau distractivă în România.
Calculul impozitului pe spectacole: se calculează prin aplicarea cotei de impozit la
suma încasată din vânzarea biletelor de vânzare şi a abonamentelor.
Cota de impozit se determină după cum urmează:
• în cazul unui spectacol de teatru, balet, operă sau altă manifestare muzicală, film,
spectacol de circ, competiţie sportivă internă sau internaţională, cota de impozit este
egală cu 2%
• în cazul oricărei manifestări artistice sau activităţi distractive, cota de impozit este
egală cu 5%
Scutiri: impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scop umanitar.
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar, până la data de 15, inclusiv, a lunii următoare celei
în care a avut loc spectacolul.

31
5. Taxa hotelieră se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se
realizează cazarea, odată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.Unitatea de cazare are
obligaţia de a vărsa taxa colectată la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza
căreia este situată aceasta.
Calculul taxei hoteliere: taxa se determină prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de
cazare. Cota taxei se stabileşte de Consiliul local şi este cuprinsă între 0,5% şi 5%.
Scutiri:
• persoane fizice în vârstă de până la 18 ani, inclusiv
• persoane fizice cu handicap sau invalide de gradul I sau II
• pensionari sau studenţi
• persoane fizice, pe durata satisfacerii stagiului militar
• văduvele de război.
Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până la
data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la
persoanelor care au plătit cazarea.

32
III. Aplicaţii

1. Se cunosc urmatoarele date referitoare la situaţia S.C.”Arial”. S.R.L. la sfarşitul lunii mai:
total venituri…………………………………………………………10 000 lei
total cheltuieli………………………………………………………...7 500l ei
dividende de la alte societăţi………………………………………….600 lei
amenzi…………………………………………………………………...500 lei
impozit pe profit datorat la buget până la sfârşitul lunii aprilie……..160 lei
cota impozitului pe profit…………………………………………………16 %
Să se determine:
1.profitul contabil
2.profitul impozabil
3.impozitul pe profit datorat la sfârşitul lunii mai
4. impozitul pe profit datorat pentru luna mai.
Rezolvare:
1.profitul contabil = total venituri-total cheltuieli
=10 000 - 7 500=2 500
2.profitul impozabil = profitul contabil–elemente deductibile fiscale–elemente
nedeductibile fiscale
=2 500–600+500+160=2 560
3.impozitul pe profit datorat la sfârşitul lunii mai = profitul impozabil x 16%
=2 560 x 16%=409,6
4.impozitul pe profit datorat pentru luna mai = impozitul pe profit datorat la sfârşitul lunii mai -
impozit pe profit datorat la buget până la sfârşitul lunii aprilie
=409,6 – 106 =249,6

33
2. S.C. ”Blas” S.R.L. are asociat în persoana domnului Gheorghe, căruia îi sunt repartizate la
sfârşitul anului 2005 urmatoarele sume:
dividende brute repartizate asociatului…………………………………..5 000lei
dividende brute plătite la 01.09.2005……………………………………..3 500lei
dividende brute neplătite la 31.12.2005…………………………………...1500lei
Să se calculeze impozitul pe dividende:
Rezolvare:
1.impozitul pe venitul din dividende scadent la 01.09.2005
3 500 lei x 10% = 350
2.impozitul pe venitul din dividende scadent la 31.12.2005
1 500 lei x 10% = 150
3.total impozit pe dividende
350 lei + 150 lei = 500 lei

3. Salariul de încadrare al unui angajat este de 5000 lei.Calculaţi reţinerile salariale:


contribuţia personalului la asigurările sociale…………………………………9,5%
contribuţia angajaţilor la asigurările sociale de sănătate……………………..6,5%
contribuţia personalului la fondul de şomaj……………………………………….1%
impozitul pe salarii………………………………………………………………….16%
Rezolvare:
1. contribuţia personalului la asigurările sociale=5.000 x 9.5%=475 lei
2. contribuţia angajaţilor la asigurările sociale de sănătate=5.000 x 6,5%=325 lei
3. contribuţia personalului la fondul de şomaj=5.000 x 1%=50 lei
4. reţinerile salariale=475 lei+325 lei+50 lei=850 lei
5000 lei – 850 lei=4.150 lei
5. impozitul pe salariu= 4.150 lei x 16%=664 lei

34
Bibliografie

1. Finanţe şi Fiscalitate - Daniela Hangan, Mihaela Tudor, Dumitru Alamîie-


manual cls.a XI-a
2. Finanţe - Daniela Hangan, Valentina Capotă, Florin Lixandru - manual
cls.a XII-a
3. Finanţele Românie - Ioan Talpoş, Editura Mirton, Timişoara, 2005.

35