Puţine persoane par să fie vag conştiente că între lumea pe care o vedem şi aşa-

zisa „lume de dincolo” mai exista ceva: nu ştiu exact cum să-i spun, dar ceva
supranatural, supraomenesc. E invizibil, se manifestă rar şi cu subtilitate, dar dacă
priveşti cu atenţie e imposibil să nu observi. Până de curând, toate astea mi se păreau şi
mie prostii: un şir de coincidenţe în jurul cărora imaginaţia a ţesut poveşti fantastice.
Însă eu am fost martoră la ce urmează să povestesc. Nu mi-a spus nimeni, nu m-a
influenţat nimeni, am văzut cu ochii mei, am trăit pe pielea mea.
Acum patru ani când am început liceul, totul părea în ordine, la locul lui. Locuind
într-un oraş mic îmi cunoşteam deja aproape toţi colegii: cu unii fusesem colegă şi în
generală, cu unii chiar de la grădiniţă. Ne cunoşteam unii altora părinţii, bunicii, fraţii,
surorile, poveştile amuzante din copilărie, în unele cazuri chiar dramele.
Nimic nu era ieşit din comun. Materia se mai schimbase, şi poate şi unii profesori,
dar în rest totul era ca atunci când începuseră şi cei dinaintea noastră liceul.
Eram în clasă cu două prietene bune din copilărie: Maria şi Carla, şi în câteva luni
ne-am mai împrietenit cu încă două fete: Elena şi Sandra. Ele locuiau în acelaşi cartier,
deci erau prietene bune dinainte. Cu timpul bineînţeles că nu a mai contat cine cu cine se
cunoştea dinainte. Aveam o gaşcă mai mare şi ieşeam toţi în oraş la sucuri sau la
discotecă. Ne distram pe cinste împreună. Deliciul vieţii noastre era când dormeam toate
cinci la una din noi şi ascultam muzică, vorbeam, dansam, stăteam pe internet până
dimineaţă. Făceam asta în fiecare week-end.
Când rămâneam să dormim la Elena stătea cu noi şi sora ei, Lili. Era cu doi ani
mai mică decât noi şi ne înţelegeam foarte bine. Era o fată foarte dulce şi drăguţă cu toată
lumea. În curând a intrat şi ea în „grupul” nostru şi ieşea cu noi aproape mereu. Uneori
părinţii nu o lăsau, fiind mai mică. Cel mai bine se înţelegea cu Carla. Amândouă erau
foarte sensibile, le plăcea franceza şi filmele vechi. Se înţelegeau atât de bine încât uneori
glumeam spunând că, de fapt, poate Lili nu e sora Elenei, ci a Carlei.
Când a început şi Lili liceul a fost un deliciu. Deja o cunoştea toată lumea pentru
că ieşea mereu cu noi şi în plus era şi iubita unui băiat din gaşcă : Andrei. Părea că lumea
e a noastră şi după deschidere am mers cu toţii la cofetărie şi am vorbit şi am râs, apoi ne-
am plimbat prin oraş şi totul a culminat cu cea mai mare petrecere în pijamale pe care o
făcuserăm până atunci. Eram foarte tineri şi fericiţi. Nu ne puteam închipui că viaţa
noastră ar fi putut fi mai frumoasă. Însă aveam să aflăm în curând că putea fi mult, mult
mai urâtă. Dansam, flirtam, râdeam pe marginea unei prăpăstii pe care nu o vedeam, nu
ştiam că există.
Şcoala a început ca de obicei: teme, teste, lista de lecturi, „botezul” bobocilor în
pauze, pungile cu apă aruncate de la etaj, Balul Bobocilor. În anul acela Lili a fost aleasă
Miss Boboc. Chiar era cea mai frumoasă fată dintr-a noua şi era mai frumoasă decât
multe fete din anii mai mari. Când o priveai prindeai drag de ea pentru că era aşa de
blândă, de dulce. Apoi a urmat Festivalul Vinului, ca în fiecare toamnă în oraş.
Atunci a leşinat Lili prima oară. Ne-am speriat cu toţii, dar am crezut că era din
cauza oboselii. Umblaserăm toată ziua prin oraş şi nici nu mâncase mare lucru. Mama ei
a certat-o puţin că nu are grijă de ea şi în două zile am uitat incidentul. Ne-am speriat cu
adevărat când a leşinat şi săptămâna următoare la şcoală. În timpul orei de biologie o
scosese profesoara la tablă şi ea s-a prăbuşit din picioare în faţa clasei.
 Ai ei au dus-o la doctor în aceeaşi după-amiază. Doctorii au ţinut-o peste noapte
în spital şi i-au făcut tot felul de analize. Apoi la două zile a venit verdictul fatal:
leucemie.
Am rămas muţi din cauza şocului. Lumea noastră lipsită de griji a fost întoarsă pe
dos. Lili a început chimioterapia imediat, dar boala era într-un stadiu destul de avansat.
Când i-au descoperit-o încă i-ar mai fi putut face transplant de măduvă, dar nu s-a găsit
un donator compatibil la timp.
Acum dimineaţa mergeam la şcoală, după-masa la spital şi în week-enduri
stăteam acasă. Petrecerile în pijamale se terminaseră, veselia se terminase. Lili începuse
să aibă dureri cumplite şi zi după zi vedeam cum viaţa se scurgea din ea. La început lupta
pentru viaţa ei, apoi a fost furioasă pe viaţă, pe noi, pe Dumnezeu, şi în cele din urmă s-a
resemnat. A fost cumplit să vedem cum fata aceea veselă şi blândă pe care o iubeam cu
toţii se scufunda zi după zi în depresie, şi noi odată cu ea. Andrei, prietenul ei nu mai ştia
pe ce lume e. Se apucase de fumat şi chiulea mult. Nu ne mai ardea de învăţat, mergeam
la şcoală din obişnuinţă şi din obligaţie. În pauze stăteam împreună, vechea gaşcă, dar ne
retrăgeam din ce în ce mai tare în noi înşine. După un timp Elena nu mai venea deloc la
şcoală, stătea tot timpul cu Lili. Doctorii îi dăduseră drumul din spital după ce terminase
şi chimioterapia pentru că nu mai aveau ce-i face. Lua câte un pumn de medicamente, se
alimenta cu perfuzii, era limpede că sfârşitul era aproape. După nouă luni, cu tot efortul
doctorilor, Lili a noastră s-a dus şi a luat o parte din noi cu ea.
Elena şi Carla se îmbuibau cu antidepresive, Andrei nu mai dădea pe acasă cu
zilele. La două luni după ce a murit Lili a fost arestat pentru posesie de droguri. Îi
găsiseră în cameră marijuana. Andrei care cu un an în urmă era un elev model, nu fuma,
nu bea... era ca şi cum un blestem se abătuse asupra oraşului. De atunci toate au început
să meargă prost. Mai multe magazine şi firme au dat faliment, la liceu venise o brigadă de
la minister să inspecteze totul şi în urma ei s-a schimbat conducerea şi unii din cei mai
buni profesori au fost concediaţi pe motive absurde. Odată cu schimbarea conducerii au
pus portar şi jandarmii patrulau printre noi. Dacă întârziai erai dus în nou înfiinţata
cameră de detenţie. Deasupra gardurilor au pus sârmă ghimpată. Portarul nu te lăsa să ieşi
mai devreme de două când se terminau orele fără o adeverinţă de la cabinetul medical.
Era oribil: ca o închisoare.
Toate astea au fost doar semne ale acelui ceva supranatural de care povesteam la
început. Încă nu se manifestase cu adevărat, încă mai credeam că totul era numai ghinion.
După un timp şi-au mai revenit şi Elena şi Carla şi s-au întors la ore. Am început
sp ne întâlnim din nou după ore şi am mai şi rămas să dormim împreună, de dragul
vremurilor apuse de vreo trei ori, însă niciodată acasă la Elena. Acolo ar fi fost şi mai
evidentă absenţa lui Lili.
Dar niciuna din noi nu fusese în stare să pună piciorul în cimitir. După şase luni
de la moartea ei ne-am hotărât însă să ne învingem teama şi tristeţea şi să mergem. Lili s-
ar fi întristat dacă ar fi văzut că am abandonat-o. Aşa că într-o duminică înorată am mers
toate cinci cu lumânări şi flori. Numai Elena îşi mai amintea unde era mormântul. Nu pot
spune cât de greu mi-a fost când am văzut crucea cu numele lui Lili pe ea. N-am stat
foarte mult. Era insuportabil pentru noi să fim acolo.
Înainte să plecăm am văzut-o pe Carla că se albeşte la faţă şi cu o privire îngrozită
se întoarce spre mormânt. Arăta de parcă stătea să leşine. Am prins-o de braţ şi am
întrebat-o:
 -Ce e?
-M-a chemat, a şoptit ea îngrozită. Am auzit vocea lui Lili că mă strigă.
Mi se ridicase părul pe mine când am auzit-o, mai ales că se vedea că ea chiar
credea ce spunea.
-Scumpo, eşti doar foarte nervoasă, toate suntem, am spus eu. Şi probabil că te-ai
gândit atât de intens la ea că ţi s-a părut că o auzi. Toate eram foarte şocate de spusele ei.
Vorbele mele au părut s-o liniştească, deşi nici eu nu eram sigură cât adevăr era în ele.
Seara am primit un telefon de la mama Carlei. Plângea şi mi-a spus că fetei ei îi
era foarte rău, delira şi au dus-o la spital. Nu-mi venea să cred! Era puţin zdruncinată de
dimineaţă, dar sănătoasă tun. Am dat fuga la spital şi am rămas peste noapte. În zori
doctorii ne-au anunţaţ că murise. Nu avusese nimic înainte, nu ştiau nici ei exact cauza...
acum eram sigură că un blestem se abătuse asupra oraşului. Nimeni nu moare de pe o zi
pe alta din nimic...
Îi mulţumescu lui Dumnezeu că peste o lună încep facultatea şi o să plec. Mi-e
groază să mai rămân aici. Mi-e groază să mă gândesc că poate lucrurile nu se vor opri
aici... Sunt convinsă că scepticii vor găsi o explicaţie foarte logică pentru ce s-a întâmplat
cu Carla. După părerea mea nu e nimic logic, raţional în asta. E ceva atât de neobişnuit că
nici nu poate fi cuprins în mintea omenească, ceva invizibil, insesizabil, misterios, dar
real. Ceva cu care sper să nu mai am de a face vreodată...