Sunteți pe pagina 1din 46

Facultatea de Teologie Ortodox

Universitatea Bucureti

Curs Dogmatic Ortodox Semestrul I


Rezumat

Student : Branite Costel

Bucureti
2016

Explicarea termenilor care compun definiia disciplinei


Primul termen, teologia, este comun i altor discipline, avnd ns cea mai strns
legtur cu Dogmatica Ortodox. Pentru prima dat el apare n antichitatea greac, precretin,
avnd sensul pe care l confer originea sa etimologic tiina despre Dumnezeu (TEOS I
LOGOS). Termenii teologie, teolog , a teologhisi nu sunt, prin urmare de origine cretin, pentru
antici ei definind efortul omului de a cunoate pe zei prin intermediul miturilor. Prima utilizare a
termenului de teologie o ntlnim n opera Republica a filosofului PLATON, o dat cu
indicarea a trei tipuri de teologie : epos, melos i tragedia.
Baza teologiei antice este, aadar, teologia mitic, ntruct teologia la anticii greci are
punct de plecare n miturile antice greceti, respectiv n raiunea uman, care a creat aceste mituri
pe baza reminiscenelor din Revelaia primordial, fr a avea, ns, cunotin de ea. Scriitorii
cretini au caracterizat teologia veche greac ca fiind o pseudo-teologie, lipsit de Revelaia
divin, fapt pentru care au avut fa de ea o atitudine foarte rezervat, evitnd un timp folosirea
termenului de teologie pentru nvtura dumnezeiasc a Bisericii. Doar un Dumnezeu
personal, care Se descoper pe Sine ca ntreit n persoane, prin Fiul Su, face posibil
teologia, cunoaterea i vorbirea adevrat despre Dumnezeu. n Vechiul Testament ntlnim
o concepie asemntoare, cntreii de psalmi, care aduceau laude lui Dumnezeu, erau socotii
teologi, regele David, dedicndu-le unii psalmi.
Sfntul Justin Martirul i Filosoful folose te n lucrarea sa, Dialogul cu iudeul
Trifon, capitolul 56, termenul a teologhisi pentru a indica prin el Cuvntul sau descoperirea lui
Dumnezeu ctre om. Cei care disting teologia cretin de cea pgn sunt scriitorii bisericeti
alexandrini. Astfel, Clement Alexandrinul, consider teologia cretin drept filosofia i teologia
adevrat (Stromate) deoarece bazele ei sunt date n Revelaia divin. Prin Eusebiu de
Cezareea, autor al lucrrii Despre teologia bisericeasc, a fost acceptat definitiv n cretinism
termenul teologie.
Pentru Sfinii Prini termenul teologie are n cretinism dou sensuri fundamentale
care sunt complementare: 1 discurs al omului despre Dumnezeu i lucrrile sale sau
ansamblul sistematic al nvturilor de credin cretin, implicnd i efortul de definire,
aprare i valorificare a credinei cretine ; 2 cale sau metod de cunoatere a lui
DUMNEZEU i n acelai timp de unire a sufletului cu El prin puterea Duhului Sfnt. Eusebiu
de Cezareea este primul care face distincie ntre teologie i iconomie, primul termen referindu-

se la preexistena Fiului i la comunicarea persoanelor Treimice , al doilea referindu-se la


ntrupare i la lucrarea de mntuire a omenirii (Istoria bisericeasc 1, 7).
Sensul teologiei ca metod de cunoatere nemijlocit a lui Dumnezeu l ntlnim
pentru prima dat la prinii alexandrini. Astfel, n opera sa Stromate, Clement Alexandrinul
definete teologia treapta cea mai nalt a vieii religioase, dup treapta etic i cea a
contemplaiei naturale. Pentru Origen, teologia reprezint vrful urcuului duhovnicesc, proces
ce conine trei etape: fptuirea sau mplinirea poruncilor (gr. Praxis), contemplaia (theoria)
i teologia. Prin fptuire credinciosul accept pe Mntuitorul Hristos ca Stpn, prin
contemplaie ca mprat , iar prin teologie, ca Dumnezeu. Este imposibil, afirm Origen, ca
s ajung cineva la teologie dac nu s-a exercitat mai nti prin mplinirea poruncilor i nu s-a
nlat la contemplare. Aadar la Origen teologia este inseparabil de viaa duhovniceasc i
reprezint culmea i desvrirea ei.
Sfntul Atanasie cel Mare aduce dou precizri importante privind coninutul
teologiei: 1 Dac Dumnezeirea e desvrit n Treime, teologia e desvrit n afirmarea
Treimii i ea e singura i adevrata evlavie fa de Dumnezeu. (Contra Arienilor); 2 Pe
lng cercetarea i cunoaterea aprofundata a Scripturilor mai e nevoie i de o via bun,
suflet curat i virtutea cea dup Hristos, ca umblnd pe calea ei mintea s poat cuprinde,
ct este cu putin oamenilor, cele despre Dumnezeu Cuvntul. n opinia lui Diadoh, teologia
este, nainte de toate, cunoatere duhovniceasc a tainelor lui Dumnezeu, dat n dar ca o
harism celor ce se curesc de patimi i doar apoi ea este i comunicare, cuvnt, discurs despre
Dumnezeu. Cel ce voiete s vorbeasc despre Dumnezeu va trebui s se pregtesc pe sine,
astfel nct s se fi lepdat de toate pentru slava Evangheliei lui Dumnezeu, ca srcirea aceasta
de toate s poat s vesteasc bogia mpriei lui Dumnezeu ( Filocalia 1).
O contribuie la definirea teologiei cretine va aduce i Dionisie Pseudo-Areopagitul,
care, n lucrrile sale Despre numele divine i Teologia mistic, acord un dublu sens teologiei:
cuvntul lui Dumnezeu ctre noi n Sfnta Scriptur, care duce la cunoa terea lui
Dumnezeu prin har i la cuvntul nostru despre Dumnezeu. Metodologic, ns, Dionisie
identific patru moduri de teologhisire, de cunoatere a lui Dumnezeu i vorbire despre
Dumnezeu: teologia simbolic, teologia catafatic sau afirmativ, teologia apofaticnegativ i teologia mistic.

1.Teologia simbolic tlcuiete expresiile simbolice despre Dumnezeu, pentru c noi


operm cu simboale pentru a exprima realitile nevzute.
2-3 Teologia catafatic i cea apofatic vorbesc despre Dumnezeu prin afirmaii i defini ii,
respectiv prin negaii.
4 Teologia mistic introduce pe om n norul dumnezeiesc i l conduce la comunicarea
nemijlocit cu Dumnezeu. Ea implic contemplarea, vederea, cunoaterea duhovniceasc a
realitilor dumnezeieti, fiind superioar cunoaterii catafatice. Ea nseamn unirea
sufletului cu Dumnezeu n rugciune i n tcere. Cunoaterea mistic este ns simultan
catafatic i apofatic, atingnd culmea n unirea minii cu Dumnezeu, n rugciunea inimii
(rugciunea lui Iisus).
n epoca Sfntului Simeon Noul Teolog s-a ajuns n Rsrit la dou tipuri de teologie, care
intrau n conflict, o teologie scolastic, detaat de viaa duhovniceasc, dei formal ortodox i
conservatorie, o teologie duhovniceasc, profetic, afirmnd necesitatea vederii i experierii
realitilor dumnezeieti i negnd persoanelor, care nu posedau contient pe Duhul Sfnt,
dreptul de a vorbi altora despre Dumnezeu, deci de a teologhisi, pentru c cine nu experiaz
prezena harului dumnezeiesc n el este ca un cadavru, care nu simte haina pe el.
Un moment deosebit n Rsrit, n procesul de redefinire a teologiei ca mijloc de
cunoatere i de vorbire despre Dumnezeu l-a constituit disputa dintre Sfntul Grigorie Palama i
direcia occidentalizant a teologiei rsritene de atunci, reprezentat de Achindin, Gregoras i
Varlaam. Adversarii lui Palama concepeau teologia ca pe un simplu discurs raional despre
Dumnezeu, afirmnd c Dumnezeu poate fi cunoscut n fiina Sa pe cale raional, tez susinut
de teologia catolic scolastic.
Pentru Sfntul GRIGORIE, termenul teologie trebuie utilizat n ambele sensuri,
cunoscute i afirmate de Sfinii Prini: cel de nvtur i discurs raional i cel de cunoatere n
duh a realitilor teologhisite, cunoaterea dobndit prin curirea de patimi, smerita cugetare i
rugciunea miniii. Teologii adevrai sunt marii dascli i Prini ai Bisericii, iar teolog prin
excelen este Mntuitorul Iisus Hristos n calitatea Sa de Cuvnt al Tatlui, de DumnezeuCuvntul care s-a ntrupat. Care ne-a grit i ne-a descoperit pe Dumnezeu. n acest mod
desvrit numai Dumnezeu ne poate vorbi i descoperi ceva despre Sine.
Fr a minimaliza n elesul teologiei ca discurs i elaborare silogistic a
coninutului credinei n formule dogmatice, Biserica a conferit apelativul de teolog doar sfinilor

Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz i Simeon Noul Teolog, deoarece acetia au artat c
teologia desvrit este cea referitoare la Sfnta Treime i c ea st n direct legtur cu via a
duhovniceasc, accentund caracterul harismatic i profetic al teologiei. Dezvoltatrea teologiei
ca tiin i separarea ei de viaa spiritual ncepe n secolele 11-12, mai ales n Universitile din
Apus, fapt ce a contribuit n slbirea dimensiunii contemplative i a caracterului harismatic al
teologiei.
Din perspectiva spiritualit ii ortodoxe, teologia n sensul ei cel mai propriu,
reprezint calea cunoaterii prin unire spre Dumnezeu, aa cum mrturisesc teologi i duhovnici
reprezentativi ai Bisericii Ortodoxe Romne. Cea mai nalt teologie nu este a vorbi despre
Dumnezeu, ci unirea cu DUMNEZEU prin trire, adic prin credin i prin nfptuirea
poruncilor (Printele Cleopa) .
Al doilea termen al definiiei disciplinei noastre este cel de dogmatic. Acest termen a
fost utilizat pentru prima dat de teologii protestani Pfaff i Buddeus n sintagma teologie
dogmatic ce dateaz din prima jumtate a secolului al 18 lea. Apelativul de dogmatic
provine de la coninutul acestei discipline i anume de la dogmele Bisericii, a cror expunere
sistematic o cuprinde, iar caracterul specific al teologiei dogmatice n cadrul disciplinelor
teologice este conferit de noiunea de dogm, de la care deriv dogmatica. Denumirea de
dogm deriv de la termenul grecesc dokeo al crui neles a evoluat n antichitate de la a
prea la a considera, a crede. n antichitatea clasic termenul avea att o semnificaie juridic,
hotrre, decret, porunca, ct i una filosofic, principiu, nvtur filosofic, ce se bucura de o
larg recunoatere ca adevr indiscutabil.
n Vechiul i n Noul Testament cuvntul dogm este utilizat n sens juridic de
dispoziie obligatorie, porunc, lege, aa cum apare n Septuaginta (Estera 3, 9 i 2 Macabei 10 ,
8). n Noul Testament termenul dogm apare de cinci ori, cu urmtoarele sensuri: n dou locuri,
Luca 2, 1 i Faptele Apostolilor 14 , 7, cu neles de decret, lege, ordin imperial, n alte dou
locuri, Coloseni 2, 14 i Efeseni 2, 5 , definind prescripiile legii mozaice, iar ntr-un singur loc,
Faptele Apostolilor 14 , 4, apropiat de nelesul actual, referindu-se la deciziile Sinodului
Apostolic de la Ierusalim (anul 50). La Sfinii prini i scriitori bisericeti, termenul de dogm,
indic nvturile de credin fundamentale ale cretinismului, care sunt revelate de Dumnezeu
i propuse de Biseric.

Sfntul Grigorie de Nazianz, ndeamn pe cei botezai s-i zideasc viaa pe temelia
dogmelor, artnd importana credinei corecte pentru dreapta vieuire. Pentru Sfntul Grigorie
de Nyssa, nvtura despre Sfnta TREIME reprezint dogma credinei. nvtura moral, ca i
cea disciplinar, va fi cuprins n canoane, desprindu-se n secolul al 4-lea de dogmatic. Cel
de-al treilea termen din definiia disciplinei este cel de simbolic. Acesta deriv de la cuvntul
simbol, care provine din limba greac, n antichitate avnd nelesul de semn convenional i de
semn distinctiv. n cretinism noiunea de simbol a fost utilizat fercvent, n special cu
urmtoarele trei sensuri: simbol distinctiv sau de recunoatere, simbol de evocare, rezumat
concentrat al nvturii de credin. Astzi prin simboalele de credin nelegem: simbolul zis
apostolic, cel niceo-constantinopolitan i cel atanasian.
n nvmntul teologic occidental actual, disciplina Teologie Simbolic este
denumit, Teologia comparat a confesiunilor sau tiina confesiunilor. n Biserica Ortodox, cea
mai cunoscut lucrare este Simbolica lui Hristu Andrutsos (1901), tradus n limba romn de
prof. Justin Moisescu(1952). Al patrulea termen care intr n componena definiiei disciplinei l
reprezint cel de ortodox. El provine din limba greac (orthos=drept i dokeo=a crede) i a fost
nsuit de Biserica i teologia rsritean, ca fiind cel care i definete cel mai bine identitatea i
specificul doctrinar.
Metoda Teologiei Dogmatice
Metoda Teologiei Dogmatice ca tiin i cunoatere a lui Dumnezeu este determinat
de scopul ei specific, expunerea sistematic a dogmelor care privesc planul de mntuire a lumii
de ctre Dumnezeu- Sfnta TREIME. Teologia n general i Dogmatica n mod special reprezin
att un efort uman de cercetare a Revelaiei divine, ct i iluminare de ctre Dumnezeu a
subiectului uman care cerceteaz. Afirmaia apologetului grec Atenagora, trebuie s fim
nvai de ctre Dumnezeu pentru a putea vorbi despre Dumnezeu, explic motivul pe care
teologul e cel care caut s cuprind, s neleag, dar i cel care este cuprins i ptruns de
Dumnezeu, pentru c numai prin El putem descoperi bogia cunotinei lui Dumnezeu.
n teologiile protestante, cci nu exist o singur teologie n Protestantism,
metoda tradiional ia ca punct de pornire exegeza individual a Bibliei i experiena comunitii
locale, expus ntr-un limbaj secularizat, dependent de un curent filosofic sau altul. Specificul
metodei romano-catolice rezid n efortul de conceptualizare sau raionalizare a misterului divin,

exprimat ntr-o manier intelectualist i neduhovniceasc i concretizat ntr-o nlnuire de


silogisme.
n opinia printelui Stniloae, Teologia Dogmatic are ca scop n calitate de slujire
bisericeasc explicarea i aprofundarea necontenit a coninutului infinit al dogmelor sau a
planului de mntuire i ndumnezeire a omului. n acest sens ea trebuie s fie: apostolic,
tradiional, ancorat ferm n tradiia apostolic, contemporan cu fiecare epoc i profeticeshatologic. n acest sens trebuie neleas afirmaia mitropolitului Filaret al Moscovei (sec.
19): Niciuna dintre nvturile lui Dumnezeu, nici cea mai tainic nu trebuie s ne par
strin sau cu totul transcendent, ci, cu toat smerenia trebuie s adaptm mintea noastr
la contemplarea lucrurilor dumnezeieti. Teologia Dogmatic nu este numai tiin i
speculaie ci via, trire i experien n puterea Duhului Sfnt, care s-a pogort la Cincizecime
i lucreaz n Biseric, nedesprit de Mntuitorul Iisus Hristos (Pr. Prof. Dumitru Popescu).
mpriri ale Teologiei Dogmatice
Prezentm n continuare cteva din mpr irile pe care le-a cunoscut Teologia
Dogmatic i pe iniiatorii acestor sisteme doctrinare:
1 Cea mai veche mprire a Teologiei Dogmatice se datoreaz lui Mitrofan Kritopoulos, autorul
unei Mrturisiri de credin :
A. Teologia simpl sau pur, despre Dumnezeu n Sine, unul n fiin i ntreit n personae
i despre raportul su cu creaia n general;
B. Teologia iconomic, despre iconomia mntuirii noastre n Hristos, Sfintele Taine, Harul
mntuitor, Biserica, Eshatologia.
La nceputul sec 20, Ioan Mihlcescu, mparte dogmatica n dou pri:
A. Dogmatica general, filosofic sau principial, care este identic cu Teologia
Fundamental;
B. Dogmatica special, divizat n apte capitole: Dumnezeu unul n fiin , Dumnezeu
ntreit n persoane, Dumnezeu Creatorul, Dumnezeu Proniatorul, Dumnezeu Mntuitorul,
Dumnezeu Sfinitorul, Dumnezeu judectorul.
Hristu Andrutsos- Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rsritene (tradus 1930 Pr. Stniloae):
A. Premisele mntuirii n Hristos;
B. Mntuirea n Hristos.
Printele Stniloae Teologia Dogmatic Ortodox (1978) :

Volumul 1 - nvtura cretin ortodox despre Dumnezeu; Lumea, oper a iubirii lui
Dumnezeu, destinat ndumnezeirii;
Volumul 2 - Persoana lui Iisus Hristos i opera lui mntuitoare svr it n umanitatea
asumat de El; Opera de mntuire a lui Hristos n desfurare.
Volumul 3 - Despre Sfintele Taine; Eshatologia sau viaa viitoare;
Cursul de fa :
Partea general-introductiv
Partea special sau Dogmatica propriu-zis

I.

ISTORIA TEOLOGIEI DOGMATICE I SIMBOLICE ORTODOXE


Dac teologia greac mparte istoria Dogmaticii n 2 perioade (de la origini i pn la Sf.

Ioan Damaschin i de la el pn astzi), teologia romneasc i cea ruseasc mpart aceasta


istorie n 3 etape: de la Prinii apostolici la sfritul epocii patristice (Sf. Ioan Damaschinul
+749); de la Sf. Ioan Damaschinul pn la Marturisirea de credin a mitropolitului Petru
Movil (1642); de la aceasta Mrturisire i pn n zilele noastre.
a) Prima perioad - de la Prinii apostolici la Sf. Ioan Damaschinul
Primele elemente de doctrin cretin, de factur apostolic, le ntlnim la Prinii
Apostolici (de ex: Epistolele Sf. Ignatie Teoforul, ale Sf. Clement Romanul etc.).
Apoi, un pas mai departe l-au fcut apologeii cretini de limb greac sau latin (Sf.
Iustin Martirul i Filosoful sec. II, n operele cruia se gsesc imprecizii i erori doctrinare).
Cel dinti teolog rsritean care ncearc o sistematizare a credinei cretine este Clement
Alexandrinul (+220) conductorul colii Teologice din Alexandria. n lucrrile sale
(Protrepticul, Stromatele i Pedagogul) el are o atitudine favorabil utilizarii filosofiei n
formularea i explicarea nvturii de credin, mergnd pe linia Sf. Iustin Martirul i Filosoful.
ns, prima lucrare cu caracter dogmatic i aparine lui Origen Peri arhon (Despre
principii), dar exist i unele erori dogmatice sancionate de Sinodul V Ecumenic.
Sf. Atanasie cel Mare (+373) este primul dintre marii Parinti ai Bisericii care au
contribuit la sistematizarea in dogme a invataturii de credinta. In principala opera dogmatica,
Trei cuvinte impotriva arienilor, el apara deofiintimea Fiului cu Tatal, in Sfanta Treime; Sf.
Atanasie cel Mare fiind cel care a impus acest termen in Crez la Sinodul I Ecumenic (325).
Sf. Vasile cel Mare (+379) a aparat dumnezeirea Sf. Duh. Principala sa opera dogmatica
este Despre Sf. Duh, catre Amfilohie.
Sf. Grigorie de Nyssa (+394) a scris Marea cuvantare catehetica, Despre viata lui
Moise, Impotriva lui Eunomie.
Sf. Grigorie de Nazianz (+390) este autorul celor Cinci cuvantari teologice, in care
aduce o contributie substantiala la precizarea dogmei trinitare.
Sf. Chiril al Ierusalimului (+386) este autorul celor 23 de Cateheze si al celor 5
Cateheze mistagogice.

Sf. Chiril al Alexandriei (+444) a contribuit la elaborarea dogmei hristologice, prin


respingerea ereziei nestoriene, in lucrarile Contra lui Nestorie si Cele 12 Anatematisme.
Sf. Dionisie Areopagitul este autorul lucrarilor Despre numele divine, Teologia
mistica, Ierarhia cereasca si ierarhia bisericeasca.
Leontiu de Bizant (+542) a introdus in hristologie termenul de enipostaziere si a scris
Trei carti impotriva nestorienilor si eutihienilor.
Sf. Maxim Marturisitorul (+662) a adus contributii substantiale in domeniul hristologiei
si al cosmologiei, prin operele sale: Capete despre dragoste, Capete teologice, Raspunsuri
catre Talasie, Ambigua, Epistole si scrieri.
Sf. Ioan Damaschin a elaborat o sinteza a doctrinei oortodoxe, intitulata Expunerea
exacta a credintei ortodoxe, ceea ce i-a adus apelativul de Parintele Dogmaticii crestine.
Dintre Parintii si scriitorii bisericesti apuseni care au contribuit la dezvoltarea Teologiei
Dogmatice:
Sf. Irineu de Lugdunum, care a scris Demonstratia propovaduirii evanghelice si
Adversus haeresis, fiind creatorul teoriei recapitulatiei (aspectul recapitulativ al mantuirii).
Tertulian (+220), cu opera De prescriptione haereticorum a intrebuintat pentru prima
data termenii trinitas, dogma si persona pentru dogma Sf. Treimi.
Sf. Ciprian al Cartaginei este autor al unei opera cu caracter eclesiologic, accentul fiind
pus pe aspectul vizibil al Bisericii (care va ramane predominant in teologia romano-catolica).
Fer. Augustin (+430), comparabil cu Origen, a fost deschizator de drumuri, dar supus
erorilor dogmatice din cauza influentelor filosofiei platonice si a altor curente. A scris: De
Trinitate, De doctrina christiana, De civitate Dei, Confessiones.
Sf. Ambrozie al Milanului (+397), mentor al Fer. Augustin, are o gandire teologica
apropiata de Parintii rasariteni, dar inclina spre inovatia lui Filioque, pe care o va prelua de la
Fer. Augustin intreaga teologie apuseana, pana astazi.
Perioada a II-a De la Sf. Ioan Damaschin pana la la Marturisirea de credinta a
mitropolitului Petru Movila
In aceasta perioada, operele teologice elaborate sunt, cu putine exceptii, mai putin
originale, insa raman fidele celor patristice.
Dintre autorii mai insemnati: Teodor Studitul, Eutimie Zigabenul, Niceta Acominatul, Sf.
Simeon Noul Teolog.

Un loc special il ocupa Sf. Grigorie Palama (+1359), cel mai important exponent al
spiritualitatii isihaste, care a dezvoltat si sistematizat teologia energiilor necreate sau a harului
dumnezeiesc, afirmand distinctia dintre fiinta si lucrarile (energiile) divine. Principalele sale
scrieri: Despre sfanta lumina, Despre impartasirea dumnezeiasca si dumnezeitoare, Tomul
aghioritic.
Alti autori: Nicolae Cabasila, Meletie Pigas, Sf. Simeon al Tesalonicului, Ghenadie
Scolarul, patr. Ieremia II.
Ultimul reprezentant al acestei perioade este mitropolitul Kievului, Petru Movila, roman
de origine, autor al Marturisirii de credinta din 1640, aprobata de Sinodul de la Iasi din 1642.
Opera sa este considerata singura carte simbolica a ortodoxiei.
2) Perioada a III-a De la Marturisirea lui Petru Movila pana in zilele noastre
Evolutia Teologiei Dogmatice in aceasta perioada va fi analizata separat in cadrul
Bisericilor Ortodoxe.
a) Teologi dogmatisti greci:
Meletie Sirigul scrie Respingerea Marturisirii lui Chiril Lucaris, publicata la Bucuresti
in 1690. Patriarhul Alexandriei, Dositei, este autorul unei Marturisiri de credinta (1672).
In sec. XX, dogmatisti importanti sunt: I. Mesoloras, Zikos Rossis, Hristu Andrutsos,
Ioan Karmiris, P. Nellas.
b) Teologi dogmatici rusi:
Teofan Procopovici este considerat reformator al teologiei sistematice ruse. Altii:
Mitropolitul Platon, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Mitropolitul Macarie Bulgakov, Alexei
Homiakov, Pavel Svetlov, Serghei Bulgakov, Vladimir Lossky, Pavel Florensky, Pavel
Evdokimov, N. Afanasiev, Al. Schmemann.
c) Teologi dogmatici romani:
Melchisedec tefnescu, episcopul Romanului compune primul manual de Teologie
Dogmatica; Silvestru Andrievici al Bucovinei, Alexiu Comorosan, Ioan Mihalcescu (ulterior
mitropolitul Irineu), Nichifor Crainic.
Cel mai important profesor de dogmatica al sec. XX a fost Parintele Dumitru
Stniloae.
Majoritatea exegetilor sai considera ca la baza constructiei sale dogmatice este asezata
Persoana Mantuitorului Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat. Insa, tot in centrul creatiei

sale teologice se poate spune ca se afla si dogma Sfintei Treimi, toate dogmele fiind centrate pe
aceasta.
Dimensiunea spirituala a sistemului sau dogmatic este cea mai evidenta in ochii
contemporanilor.
Viziunea teologica a Parintelui Staniloe are un caracter interdisciplinar, concretizat prin
inseparabilitatea dintre dogma, pe de o parte, si spiritualitate, cult si apologia credintei, pe de
alta parte.
Alaturi de parintele Staniloae si sub influenta sa teologica, s-au afirmat alti dogmatisti de
mare valoare: Pr. prof. Dumitru Popescu, Pr. prof. Ioan Bria, Pr. prof. Ioan Ic, Pr. prof.
Dumitru Radu.
II. DEZVOLTAREA TEOLOGIEI DOGMATICE ROMANO-CATOLICE
Daca in primul mileniu, incepand cu Fer. Augustin, s-a resimtit influenta filosofiei
platonice, in mileniul II al erei crestine s-a impus filosofia aristotelica, care va conduce la
autonomizarea umanului in plan dogmatic, cu grave consecinte teologice.
Pentru a justifica primatul papal, teologia catolica a pus accentual pe aspectul dinamic al
Sf. Traditii, cu scopul de a putea crea dogme noi, lipsite de temei biblic si patristic.
Primele deosebiri dogmatice intre Rasarit si Apus au aparut in sec. IX, ele fiind descrise
de patriarhul Fotie al Constantinopolului. In aceasta perioada are loc schimbarea metodei in
teologia apuseana: de la invatamantul practic si strict eclezial s-a trecut la unul sistematic si
stiintific, de natur s separe teologia de spiritualitate, ceea ce va duce la secularizarea teologiei
si a vietii bisericesti.
Cea mai importanta perioada din istoria teologiei catolice este cea a Scolasticii.
Cele 3 principii fundamentale ale invatamantului teologic scolastic erau:
a) aplicarea filosofiei in teologie, considerandu-se filosofia ca slujitoare a teologiei;
b) utilizarea metodei logice pentru demonstrarea adevarurilor de credinta;
c) ntietatea credintei in raport cu ratiunea, in intelegerea Revelatiei divine.
Cearta universaliilor a avut ca obiect al polemicii dintre teologii scolastici problema
raportului dintre particular si universal.
Au aparut 3 curente, fiecare propunand o solutie filosofica a problemei:
1. dupa realiti, existenta reala o detine universalul, inaintea lucrurilor particulare;

2. dupa nominaliti, numai particularul are o existenta reala, universalul fiind o abstractie a
mintii umane;
3. dupa realitii moderati, universalul este real doar in particular.
Nici pana astazi teologia catolica nu a gasit solutia acestei probleme.
Inca de la inceputul scolasticii (sec. XI) si pana in sec. XIII a dominat realismul platonic
absolut. Apoi, prin Toma dAquino, realismul moderat al lui Aristotel capata intaietate, pentru ca
prin Duns Scotus sa se faca trecerea la nominalism.
Scolastica a cunoscut 3 etape:
- perioada de inceput (sec. XI-XII) a fost marcata de personalitatea arhiepiscopului Anselm de
Canterbury (+1109), supranumit parintele scolasticii si doctorul intruparii (aceasta a doua
denumire datorandu-se lucrarii De ce s-a facut Dumnezeu om?). Alti reprezentanti: Bernard de
Clairvaux, Abelard, Petru Lombardul.
- perioada de inflorire are ca reprezentanti pe Alexandru de Halles, Bonaventura (cel mai mare
mistic al Evului Mediu), Albert cel Mare si Toma dAquino (printul scolasticii), cel mai
sistemic teolog scolastic, a carui opera (Summa Theologica) a devenit normativa pentru
Biserica Romano-Catolica. Duns Scotus si Roger Bacon au fost teologi franciscani si adversari ai
teologiei tomiste.
- perioada de decadere a scolasticii (sec. XVI) este marcata de speculatii teologice lipsite de
baza revelationala si de un pietism interiorizat. Este reprezentata de 2 teologi: Wilhelm de
Ockham (nominalist englez) si Magistrul Eckhart (mistic panteist german).
Dupa scolastica a urmat epoca prerefeormatorilor, care cereau o schimbare a
mentalitatilor si o intoarcere la credinta asemanatoare celei din Biserica primara. Wycliff, Jan
Hus si Jeronim de Praga au renuntat la importanta faptelor bune in mantuirea subiectiva, la
cultul sfintilor si al icoanelor, adoptand teoria predestinatiei.
Miscarea de contrareforma, centrata pe hotararile dogmatice si canonice al Sinodului de
la Trident (1543-1563) a dus la aparitia primelor catehisme in teologia catolica. Reprezentanti:
Petru Canisius, Cajetan, Melchior Cano si Belarmin care au adoptat un ton polemic fata de
protestantism.
In sec. XVIII, catolicismul se confrunta cu jansenismul (curent teologic care neaga liberul
arbitru, initiat de Cornelius Jansenius, episcop de Ypres).

In sec. XIX, Biserica Romano-Catolica cunoaste criza modernismului, provocata de


conflictul dintre credinta si spiritul stiintific modern. La jumatatea sec. XX are loc o innoire a
studiilor biblice, eclesiologice si liturgice.
Teologia dogmatica romano-catolica se caracterizeaza in prezent prin:
- sistematizarea abuziva a doctrinei si credintei, incat este imposibila o distinctie intre dogma si
teologie;
- introducerea in formularea dogmelor a unor notiuni metafizice si concepte scolastice,
caracteristice unor scoli filosofice particulare;
- dezvoltarea continua a doctrinei in dogme noi;
- instituirea unui magisteriu infailibil, care se pronunta ex cathedra, la nivelul universal;
- necesitatea de a impune cu forta dreptului canonic si acceptarea dogmei;
- separarea dintre functia invatatoare a ierarhiei si spiritualitate, dintre teologie si sfintenie.
III. DEZVOLTAREA TEOLOGIEI DOGMATICE IN PROTESTANTISM
Teologia protestanta s-a ancorat in filosofie si stiinta (cu care a facut compromisuri
inacceptabile), din cauza subiectivismului si individualismului interpretarii Sf. Scripturi,
abandonarii Sf. Traditii si respingerii oricarei autoritati a Bisericii.
In plan dogmatic, primeaza parerile personale, astfel ca avem o mare diversitate de
conceptii dogmatice, unele opuse intre ele, cele mai importante fiind consemnate in cartile
simbolice protestante.
Martin Luther si-a expus o parte din conceptia sa doctrinara in cele 2 Catehisme, precum
si in Confessio Augustana sau Marturisirea de la Augsburg (1530), al carui autor este
Melanchton.
Alt teolog protestant din sec. XVI a fost Martin Chemnitz, coautor al Formulei de
concordie (1577) a doua Marturisire ca importanta a Luteranismului.
Ulrich Zwingli reformator elvetian este considerat cel mai radical, respingand total
Sf. Traditie, Sf. Taine si cultul Bisericii.
Jean Calvin reformator francez care si-a desfasurat activitatea predicatoriala in Elvetia,
la Geneva este cel mai important dogmatist dintre reformatori. A mentinut teoria dublei
predestinatii, astazi abandonata de protestanti. Lucrarea sa principala Institutio Religionis
Christianae are 2 adevaruri dogmatice: decretul vesnic al predestinatiei si soli Deo Gloria

(numai lui Dumnezeu se cuvine slava), care minimizeaza la maximum valoarea persoanei
umane, maximalizand rolul exclusiv al harului divin (sola gratia).
In sec. XVII au aparut primele opera dogmatice in Protestantism, care afirmau caracterul
normativ al cartilor simbolice. Teologia protestanta a acestui veac (numita mai tarziu Ortodoxia
protestanta) s-a dezvoltat in 3 directii: biblica, istorica si filosofica, dupa cele 3 universitati care
le-au promovat: Wittenberg, Jena si Helmstadt.
Curente teologice ale sec. XIX:
- Teologia sentimentului, considera ca religia consta in sentimentul de dependenta totala fata de
infinit, fara a fi si un act de cunoastere si de vointa.
- Teologia meditatiei, opusa Teologiei sentimentului, a cautat sa reduca importanta elementului
filosofic si sa mentina un echilibru intre revelatie si filosofie.
- Teologia confesionala, produce lucrari dogmatice in care primeaza elementul confesional.
- Teologia rationalismului modern sau criticista, care contesta dogmaticii caracterul sau
speculativ.
- Teologia dialectica sau a crizei, apare in prima jumatate a sec. XX, si pune capat
subiectivismului teologic protestant din sec. XIX, exprimat prin liberalism, criticism rationalist si
psihologism.
In a doua jumatate a sec. XX apar teologiile genitivului, care fac din istorie si
sociologie criteriul teologiei.
IV. OBIECTUL TEOLOGIEI DOGMATICE SI SIMBOLICE DOGMA,
TEOLEGUMENA SI OPINIE TEOLOGICA PARTICULARA
Raportul dintre Revelatia divina si dogma bisericeasca poate fi exprimat astfel: Revelatia
reprezinta punctul de pornire al dogmei, iar formularea bisericeasca constituie punctul final, care
incheie si defineste Revelatia dumnezeiasca si spre care tinde orice adevar revelat.
Numai prin formularea si receptarea de catre Biserica, dogmele devin normative pentru
toti membrii Bisericii.
Necesitatea formularii dogmelor de catre Biserica pe temeiul Revelatiei rezulta si din
urmatoarele motive:
- o invatatura descoperita de Dumnezeu, dar neformulata de catre Biserica poate fi interpretata
diferit de catre credinciosii lipsiti de lumina Bisericii, Biserica avand drept cap pe Hristos si fiind
calauzita spre adevar de Duhul Sfant.

- o invatatura revelata, desi se poate impune prin ea insasi, nu se poate apra prin ea insasi de
rastalmaciri si nici pe credinciosi de rataciri.
- daca identificam invatatura revelata cu dogma (asa cum fac neoprotestantii), excludem
posibilitatea oricarei precizari si explicatii din partea Bisericii, aceasta sarcina revenind fiecarui
credincios in parte (credinciosul trebuie sa caute si sa inteleaga adevarul).
A existat opinia potrivit careia pot fi considerate dogme numai acele invataturi formulate
de catre Biserica in Sinoadele ecumenice. Majoritatea teologilor ortodocsi sunt de alta opinie,
considerand ca admiterea acestei teorii ar duce la unele concluzii gresite: pana la Sinodul I
ecumenic, Biserica nu ar fi avut dogme; dezvoltarea dogmatica s-ar fi incheiat cu Sinodul VII
ecumenic; in lipsa unui Sinod ecumenic, Biserica ar fi in imposibilitate de a se pronunta in
privinta unor probleme misionare noi.
In practica Bisericii Ortodoxe exista 2 modalitati de a defini adevarurile de credinta
revelate:
- In mod obisnuit, prin propovaduirea si marturisirea permanenta a adevarurilor dumnezeiesti in
Biserica, prin Apostoli, ierarhi, sinoade locale, marturisiri de credinta. Acestea sunt dogme de
fapt si sunt numeroase.
- In mod solemn, proclamate in Sinoadele ecumenice, ca organe de exprimare a infailibilitatii
Bisericii (Biserica este in totalitatea ei infailibila, Sinoadele fiind doar organe de exprimare a
acestei infailibilitati). Acestea sunt dogme de drept, al caror rezumat il gasim in Crez.
Nu se poate spune ca de la Sinodul Apostolic (49-50) si pana la Sinodul I ecumenic,
Biserica nu a invatat pe credinciosi adevarurile de credinta, cuprinse in Crez. Marturisirile de
credinta din Biserica primara (care au stat la baza redactarii simbolului niceo-constantinopolitan)
cuprindeau adevaruri de credinta fundamentale, dar intr-o forma mai simpla si concisa.
De asemenea, de la ultimul Sinod ecumenic si pana astazi nu s-a proclamat in mod
solemn nici o dogma, dar Biserica a putut sa-si precizeze pozitia dogmatica intr-o serie de
probleme de credinta, precum, de exemplu: purcederea Duhului Sfant; raportul dintre fiinta si
lucrarile necreate ale lui Dumnezeu; fiinta si infailibilitatea Bisericii, etc. Toate acestea pot fi
considerate dogme de fapt, intrucat au temei in Revelatie, iar Biserica le-a propovaduit
credinciosilor dintotdeauna.
Teologumene si opinii teologice particulare

Teologumene acele invataturi de credinta care au un oarecare temei in Revelatia divina,


dar care nu detin consensul unanim al Bisericii, chiar daca au o larga circulatie printre
credinciosi.
Asadar, teologumenele sunt invataturi care nu au temei deplin in Revelatie si care nu sunt
definite si nici acceptate de catre Biserica, caci altfel ar deveni dogme.
Cele mai cunoscute exemple de teologumene: timpul crearii si caderii ingerilor, originea
sufletelor urmasilor lui Adam, modul transmiterii pacatului stramosesc.
In general, se considera ca, in afara de dogme, tot ceea ce poate constitui obiect de
reflexie teologica, constituie o teologumena.
Opinia sau parerea teologica reprezinta o invatatura de credinta cu o justificare
insuficienta in Revelatia divina sau fiind lipsita de astfel de justificari.
Parerile particulare sunt admise in teologia dogmatica doar in masura in care ele nu
contrazic dogmele si se apropie de teologumene.
In domeniul dogmaticii ortodoxe, numarul opiniilor personale este mai mare decat cel al
dogmelor. Teologii ortodocsi nu trebuie sa se lase condusi de spiritul luciferic si sa infatiseze
simple opinii personale drept teologumene.
Unii teologi ortodocsi din sec. XX (precum S. Bulgakov, Paul Evdokimov si Petru Rezus)
au avut opinii eronate, afirmand ca teologumenele predomina asupra dogmelor, inclusiv
productiile Sf. Parinti si ale Sinoadelor ecumenice fiind teologumene si nu dogme.
Impartirea dogmelor posibil subiect de examen
Dogmele cuprind adevaruri mantuitoare si toate trebuie crezute si marturisite in acelasi
mod.
Unele dintre dogme sunt centrale, altele reprezinta consecinte ale acestora, dar toate
dogmele, avand continutul revelat, sunt de aceeasi valoare.
Dogmele se impart in functie de unele criterii stabilite de teologi:
a) dupa obiectul lor: dogme de credinta sau teoretice si dogme de morala sau practice;
b) dupa raportul lor cu ratiunea umana: dogme pure (care nu pot fi intelese rational) si
dogme mixte (care pot fi cunoscute atat prin Revelatie, cat si prin puterea ratiunii);
c) dupa relatia dintre ele: dogme generale (care cuprind in sine alte dogme) ele constituind
temeiul dogmelor speciale (de ex: cele 12 articole ale Simbolului niceo-constantinopolitan) si
dogme speciale (care sunt cuprinse in cele generale si in definitiile dogmatice ale Sinoadelor

ecumenice sau in Marturisirile de credinta; de ex: dogma speciala despre cele 2 firi, vointe si
lucrari din Persoana Mantuitorului);
d) dupa modul formularii si proclamarii lor: dogme de drept si dogme de fapt;
e) dupa modul acceptarii lor de catre Biserici si Confesiuni: dogme comune tuturor
Bisericilor (dogma Sf. Treimi, dogma hristologica) si dogme sprecifice (purcederea Sf. Duh,
modul prezentei lui Hristos in Sf. Euharistie);
O alta impartire, in dogme explicite si dogme implicite (nedezvoltate), este de
provenienta romano-catolica si nu este acceptata de majoritatea dogmatistilor ortodocsi.
In teologia romano-catolica avem urmatoarea impartire:
a) dogme formale sau dogme de credinta definite (descoperite de Dumnezeu si formulate de
Biserica) si dogme materiale sau dogme de credinta dumnezeiasca (descoperite de Dumnezeu,
dar nepropuse formal de catre Biserica);
b) adevarurile catolice sau invataturile bisericesti (reprezentand a doua categorie de invataturi,
cu o autoritate mai mica):
- concluziile teologice adevaruri de credinta deduse din 2 premise, dintre care una este revelata
sau virtual revelata;
- adevarurile filosofice care sunt obtinute pe cale rationala (de ex: cele referitoare la existenta
si la atributele lui Dumnezeu);
- faptele dogmatice (de ex: episcopatul Sf. Petru la Roma).
Desi aceasta categorie (a adevarurilor catolice) nu se intemeiaza pe Revelatie, ele au
autoritatea dogmelor, fiind deduse din premise revelate si propuse de papa.
Distinctia facuta de catolici intre dogmele biblice revelate in Sf. Scriptura si dogmele
bisericesti intemeiate numai pe autoritatea Bisericii (respectiv a papei) a fost respinsa de
ortodocsi, deoarece catolicii au formulat dogme fara temei revelat si nemarturisite de Biserica
primului mileniu.
D.p.d.v. ortodox, nu exista adevaruri dogmatice care sa nu se afle in Sf. Scriptura, deci
toate dogmele trebuie sa fie concomitent si biblice (revelate) si bisericesti.
In sec. XVII a existat in Teologia protestanta o impartire in dogme esentiale (necesare
pentru mantuire) si dogme neesentiale sau nefundamentale (care nu sunt necesare pentru
mantuire). D.p.d.v. ortodox aceasta impartire este gresita, pentru ca toate dogmele sunt esentiale
si mantuitoare. Astazi, in general, confesiunile protestante nu dogmatizeaza, intrucat, dupa

protestanti, credinta nu trebuie bazata pe dogme, ci exclusiv pe cuvantul lui Dumnezeu din
Biblie, iar pe de alta parte, Biserica nu reprezinta o autoritate superioara, investita cu dreptul si
puterea de a stabili dogme.
Asadar, la protestanti Biserica nu are calitatea de organ de mantuire a credinciosilor, nu
exista autoritate bisericeasca si nici sinoade ecumenice pentru a putea formula dogme.
Protestantii au acceptat dogmele primelor 4 Sinoade ecumenice doar ca o legatura cu Biserica
primara, dar si pe acestea numai pentru ca ele cuprind adevaruri care sunt in acord cu Scriptura.
Dogmele celorlalte 3 Sinoade ecumenice nu sunt acceptate pe motiv ca nu au temei in Revelatie.
Notele caracteristice ale dogmei (cele 5 note care compun definitia dogmei)
Definitia dogmei: un adevar teoretic, revelat de Dumnezeu, formulat de Biserica,
neschimbabil si predicat in vederea mantuirii.
Aceasta definitie cuprinde cele 5 note caracteristice ale dogmei:
a) cea mai importanta nota caracteristica aceea de adevar revelat de Dumnezeu, pe care
il aflam in Sf. Scriptura si Sf. Traditie.
Datorita acestui adevar revelat, dogmele se mai numesc dogme ale lui Hristos sau
dogme dumnezeiesti.
Dogma nu este produsul mintii omenesti, ci un adevar supranatural.
Dogmele nu sunt irationale si antirationale, ci suprarationale (intelectul uman nu le
poate descoperi fara Revelatia divina).
Nu toate invataturile sau adevarurile din Sf. Scriptura sunt dogme (asa cum sustin
sectele), deoarece s-ar confunda datul cu dogma.
Insa, toate dogmele trebuie sa fie fundamentate pe Revelatie, Biserica fixandu-le in
formule concentrate, care delimiteaza adevarul de eroare.
Revelatia este baza obiectiva a dogmei.
b) a doua caracteristica a dogmei calitatea de adevar formulat, proclamat si aparat de
Biserica, altfel spus dogma are un caracter eclezial.
Prin aceasta nota, dogma se deosebeste fundamental de interpretarile subiective si
arbitare ale textelor scripturistice facute de catre protestanti si neoprotestanti.
Doar Biserica, sub asistenta (prezenta) Duhului Sfant nu poate gresi in formularea precisa
a dogmelor, avand pe Hristos prezent in ea prin Duhul Sfant, Cel care o calauzeste spre tot
adevarul.

Biserica a pastrat practica formularii dogmelor in Sinoade de la Sf. Apostoli.


Datorita caracterului bisericesc al dogmelor, Sf. Parinti le-au numit dogme bisericesti
sau dogme ale Bisericii.
Dogmele nu pot fi traite/experiate decat in ambianta de rugaciune si comuniune a
Bisericii. Cel care renunta la ele sau le rastalmaceste se situeaza singur in afara Bisericii.
c) Dogmele sunt adevaruri de credinta teoretice, deosebite de normele morale si
canoane (care si ele au ca temei Revelatia divina, dar sunt adevaruri cu caracter practic).
Pana in Evul Mediu, normele morale au fost expuse impreuna cu dogmele, separatia
intervenind dupa diversificarea disciplinelor teologice in Universitatile apusene.
Caracterul teoretic rezulta din aceea ca dogmele sunt formule logice ale unor adevaruri
supralogice, antinomice sau paradoxale. De ex: toate formulele din Crez sunt inteligibile, dar ele
presupun si cer dimensiunea apofatica a cunoasterii lui Dumnezeu (Revelatia supranaturala).
Desi formal dogma este un adevar teoretic de credinta, in fond este un adevar
dumnezeiesc.
d) Dogma este un adevar de credinta neschimbabil, deoarece adevarul sau este
dumnezeiesc, deci vesnic, imuabil.
Odata formulata dogma de catre un Sinod ecumenic, nu se poate schimba nici fondul si
nici forma ei.
Biserica nu accepta nici formulari noi ale dogmelor. Atunci cand conditiile o impun,
formularile vechi se pot dezvolta, prin adancirea unui aspect sau altul, care nu au fost avute in
vedere initial.
Neschimbabilitatea dogmelor nu inseamna conservatorism sau stagnare, caci sarcina
teologiei este tocmai de a aprofunda necontenit dogmele cu ajutorul experientei ecleziale.
e) Dogma este un adevar care duce la mantuire, fiind absolut necesar pentru aceasta.
La mantuire nu se poate ajunge fara credinta, iar obiectul credintei il reprezinta dogmele.
Dogmele sunt adevaruri de credinta absolute, iar credinta dreapta trebuie sa aiba ca obiect
dogmele bisericesti, altfel credinta este lipsita de continut, este goala.
Noi nu ne inchinam la dogme, dar prin dogme il descoperim de Hristos, pe Adevaratul
Hristos.
Dogmele stau la temelia trairii crestine, a identitatii eclesiale a crestinului, la temelia
progresului su in morala.

Erezia este atat indepartarea de la dreapta credinta formulata in Biserica, cat si


denaturarea si pervertirea credintei. Erezia este ruperea din comuniunea cu Hristos si cu Biserica,
tocmai prin stalcirea credintei noastre in Hristos, iar iesirea din comuniunea Bisericii inseamna
indepartarea de la Duhul Sfant.
Dupa Sf. Parinti, erezia este atat cel mai grav, cat si cel mai primejdios si pagubitor pacat,
fiind impotriva Duhului Sfant, deoarece denatureaza continutul credintei noastre in Hristos,
corupe si rupe pe credincios din Trupul lui Hristos.
V. FORMULAREA DOGMELOR
Factorii care contribuie la formularea dogmelor
- Principalul factor Duhul Sfnt, Care este prezent si lucreaza in Biserica, o pazeste si
o conduce spre tot adevarul.
- Al doilea factor Biserica (a fost determinata in formarea dogmelor: pozitiv de
nevoia credinciosilor de a patrunde in tainele invataturii crestine, de a oferi o explicatie teoretica
randuielilor liturgice si moravurilor; negativ de erezii).
Etapele formularii dogmelor
Sunt 3 etape:
1) Posesiunea linistita a adevarului revelat, primit direct pe caile de transmitere a
Revelatiei divine (Sf. Scriptura si Sf. Traditie)
In aceasta etapa, adevarul revelat se caracterizeaza prin bogatia de sensuri si prin faptul
ca poate fi explicat in moduri diferite.
2) Perioada de discutii si framantari sau a controverselor
Deoarece Biserica inca nu s-a pronuntat, sunt posibile unele pareri eronate, insusite de
teologi, de clerici si de credinciosi (de ex: apocatastaza, hiliasmul).
Greselile dogmatice anterioare Sinoadelor nu sunt sanctionate de Biserica, iar dupa
dogmatizare, cei care s-au supus autoritatii sinodului nu au fost osanditi.
3) Etapa definirii intr-o forma concisa a adevarului revelat si formularea
bisericeasca
Dupa proclamarea solemna sau dupa acceptarea prin consensul Bisericii de preturindeni,
adevarul de credinta devine izvor al Traditiei dumnezeiesti.
Dupa formarea dogmei, urmeaza perioada explicarii teologice interminabile a
continutului infinit al dogmelor, perioada aprofundarii si a trairii dogmelor.

Caracterul supranatural al dogmelor


In continutul dogmelor se regasesc taina lui Dumnezeu si taina omului, care trebuie
intelese prin lumina Revelatiei.
Prin continutul lor, dogmele sunt taine, iar dupa forma lor, ele sunt determinate de
cugetarea umana (formularea lor revenind ratiunii luminate de credinta).
Spre deosebire de filosofie, in teologie ratiunea este mereu luminata de credinta si de
iubirea fata de Dumnezeu.
Referitor la raportul dintre dogma si ratiune:
a) temeiul acceptarii adevarurilor dogmatice este autoritatea lui Dumnezeu (nu se
bazeaza pe ratiunea umana) si acestea pot fi primite doar prin credinta, din 2 motive:
- ratiunea nu poate ajunge la descoperirea adevarurilor supranaturale prin puterea ei;
- nici chiar dupa descoperirea adevarurilor de credinta de catre Dumnezeu, credinta nu se
transforma in cunoastere rationala (adica ceea ce a fost obiect al credintei sa devina obiect al
stiintei);
b) ratiunea este organul formularii, insusirii, justificarii si explicarii teologice a
dogmelor.
In opinia Parintelui Staniloae, rolul ratiunii consta in a demonstra ca dogmele nu sunt
imposibile in sine, ci sunt in acord cu ratiunea si folositoare, ele raspunzand si corespunzand
nazuintelor celor mai adanci ale ratiunii umane.
Dimensiunea doctrinara a vietii duhovnicesti
Doctrina ortodoxa si viata spirituala a Biserici sunt inseparabile. Doctrina fara
spiritualitate e fara finalitate si nu isi atinge scopul, iar spiritualitatea fara temei dogmatic
aluneca spre panteism.
In ortodoxie, spiritualitatea se intemeiaza pe adevarul descoperit in Hristos si definit in
dogme de catre Biserica.
Dogmele determina continutul si specificul vietii spirituale ortodoxe.
Spiritualitatea ortodoxa poate fi definita ca fiind trinitara, hristocentrica,
pnevmatologica si eclesiala.
D.p.d.v. ortodox, dogma este calea si usa spre Adevarul Iisus Hristos, adevar personal si
mantuitor.

Negarea sau falsificarea dogmei inseamna negarea si falsificarea vietii noastre in Hristos,
Care este viata noastra.
Intelegerea gresita a tainei Sf. Treimi, a tainei persoanei lui Hristos si a lucrarii Sale,
precum si a persoanei si lucrarii Sf. Duh inseamna si o stalcire a tainei mantuirii noastre, in
Hristos, prin Duhul Sfant.
Dogma este norma vietii noastre bisericesti.
Deci, dogma nu reprezinta doar continutul obiectiv al credintei ortodoxe, ci si baza
doctrinara a vietii noastre spirituale in Hristos, care, la randul ei, este expresia, trairea si rodirea
invataturii dogmatice a Bisericii.
Daca doctrina rodeste in spiritualitate, si spiritualitatea influenteaza modul de teologhisire
al Bisericii, ferind teologia si pe teologi de secularism.
Progresul dogmelor si dezvoltarea lor necontenita in Biserica
In limbajul de astazi, notiunea dogmei are nuante conservatoare, fiind perceputa ca o
stagnare spirituala, insa realitatea este cu totul alta.
Astfel, definirea bisericeasca a adevarului revelat (care protejeaza acest adevar de
rastalmaciri si pe credinciosi de rataciri) si forma foarte generala a dogmelor (care necesita
explicitarea teologica interminabila a continutului infinit al dogmelor) contrazic aceasta
perceptie.
Dogmele nu evolueaza (pentru ca orice evolutie ar presupune schimbari substantiale),
insa intelesul lor progreseaza, se adanceste (putem vorbi de o dezvoltarea creatoare a Traditiei).
Biserica nu creeaza adevaruri noi, ci formuleaza si defineste mai bine adevarurile revelate.
Revelatia divina nu se imbogateste, ci noi, credinciosii. Putem vorbi despre:
a) progresul cantitativ si calitativ al dogmelor - inseamna ca numarul dogmelor creste
in decursul timpului (din sec. I pana astazi s-au formulat o multime de dogme).
b) progresul formal - consta in amplificarea dogmei prin largirea formulei deja
existente.
Fiecare Sinod ecumenic a inglobat in definitiile lui formulele anterioare, astfel ca un
sinod poate scoate in evidenta aspectele care nu au fost atinse in definitiile dogmatice anterioare.
c) progesul nostru spiritual in intelegerea dogmelor (care este nelimitat), prin explicatii,
prin experienta si trairea continutului lor.
Asadar, dezvoltarea dogmatica este nu doar posibila, ci si necesara.

VI. CUNOASTEREA DOGMATICA


Cunoasterea dogmatica este miezul cunoasterii religioase.
Obiectul cercetarii cunoasterii dogmatice este Revelatia divina.
Desi formuleaza adevarul revelat cu ajutorul ratiunii, adevarurile pe care le exprima
cunoasterea dogmatica sunt suprarationale si supralogice.
In cunoasterea dogmatica trebuie folosita ratiunea, insa doar ratiunea luminata de
credinta si incalzita de iubire.
Caracterul uman ii confera dogmei obiectivitate (dogma este asigurata in fond de
originea divina a Revelatiei), dar ea are si caracter antinomic si paradoxal, caci uneste in sine
realitati ce par opuse: materia cu spiritual, harul cu vointa, creatul cu necreatul, pe Dumnezeu cu
omul, fiind depasite limitele firesti ale unei cunoasteri rationale.
Teologul grec H. Andrutos a descris caracterul antinomic al dogmelor, astfel:
a) ratiunea nu poate dovedi ca dogmele sunt logic necesare, nici nu-i poate constrange pe
toti sa le accepte, dar poate dovedi ca nu sunt imposibile in sine, ci in acord cu ratiunea umana;
b) ateismul nu poate dovedi ca dogmele sunt imposibile sau absurde si nici nu poate
inlocui dogmele cu invataturi pur omenesti, care sa satisfaca nevoile adanci ale persoanei umane
in plan spiritual.
Diferenta dintre cele 2 elemente esentiale ale cunoasterii dogmatice (ratiune si credinta)
consta in aceea ca ratiunea discerne doar unele aspecte ale realitatii, fara a putea sa surprinda
intreaga complexitate de realitati create si necreate.
Cunoasterea dogmatica nu este irationala, intrucat Revelatia isi are originea in Ratiunea
absoluta a lui Dumnezeu, in Logosul divin Care cuprinde intreaga creatie.
Daca ratiunea umana are caracter partial, cunoasterea divina are un caracter total.
Rolul cunoasterii dogmatice este de a permite ca, pornind de la propria ratiune, sa
patrunzi in lumea ratiunii absolute, a adevarului absolut, a luminii si iubirii dumnezeiesti, care se
cer contemplate.
Pentru ca sa fie accesibila adevarurilor divine, ratiunea umana trebuie sa se dilate. Harul
divin, care este interior fiintei umane de la Botez, si chipul lui Dumnezeu din om (care tinde spre
asemanarea infinita cu Dumnezeu, inclusiv in planul cunoasterii) sunt implicate in procesul de
desavarsire a posibilitilor de cunoastere umana.

Cunoasterea dogmatica nu trebuie sa fie pur speculativa si abstracta, ci si duhovniceasca


si morala (care implica transfigurarea naturii umane).
Progresul in cunoasterea dogmatica este direct proportional cu angajarea pe calea
virtutilor.
Din cauza inrobirii filosofice, teologia scolastica medievala a adus unele obiectii
impotriva cunoasterii dogmatice, reducand dogmele la o cunoastere strict naturala. Aceasta
teologie a incercat sa adapteze adevarul revelat la posibilitatile cunoasterii umane, fara sa caute
sa ridice cunoasterea umana la inaltimea adevarului revelat. Teologii scolastici au separat
teologia de spiritualitate, a.i. in Biserica Romano-Catolica a existat o perioada in care doar
intelectualii erau considerati adevarati cunoscatori ai dogmelor, simplii cetateni fiind considerati
ignoranti.
In sec. XIX, teologul catholic Laberthonniere a adus obiectii impotriva cunoasterii
dogmatice, sustinand ca adevarurile revelate nu sunt primite doar prin ratiune, ci si printr-o
lumina pusa in noi de Dumnezeu la creatie. Aceasta conceptie i-a scandalizat pe teologii catolici,
deoarece se opune teologiei tomiste, acceptand premisele unei teologii augustiniene sau
pascaliene, ale unui crestinism launtric, liber de orice constrangere exterioara.
D.p.d.v. ortodox, Revelatia divina premerge oricarei experiente interioare, iar dogma
implica si o traire interioara. Nu trebuie sa existe separatie intre ratiune si iubire, caci ratiunea
fara iubire duce la o cunoastere formala. Iubierea fara ratiune este oarba, fiindca nu cunoaste
caile iubirii, care vine de la Dumnezeu.
Rolul Sf. Duh si al Bisericii in cunoasterea dogmatica
Celor 2 tipuri de Revelatie divina naturala si supranaturala le corespund 2 modalitati
de cunoastere a lui Dumnezeu: naturala (prin intermediul naturii) si supranaturala.
In spiritualitatea rasariteana se spune ca Dumnezeu poate fi cunoscut din fapturi si din
Scripturi.
Sf. Parinti admit ca intreaga creatie constituie un mijloc de dialog intre Dumnezeu si om.
Din contemplarea firii inconjuratoare, omul credincios se poate ridica pana la Creator, stabilind
unele concluzii cu privire la atributele Sale. Dar cunoasterea prin natura nu este suficienta, caci
ea nu evidentiaza caracterul de persoana a lui Dumnezeu si nici modul in care El este prezent in
creatia Sa.

Revelatia supranaturala il ajuta pe om sa nu-L confunde pe Creator cu creatia Sa, sa nu


cada in panteism. Ea a aratat ca lumea este opera lui Dumnezeu si ca isi gaseste finalitatea in
unire cu Dumnezeu, fiind teocentrica.
Revelatia naturala este mai usor de inteles, cea supranaturala fiind mai dificila si
implicand intr-o mai mare masura procesul de purificare si indumnezeire a omului.
1. Revelatia supranaturala s-a facut prin inspiratie, adica prin puterea Duhului Sfant
(dimensiunea pnevmatologica).
Inspiratia actul tainic, dar real, prin care Dumnezeu il face pe om capabil sa primeasca,
sa inteleaga si sa transmita Revelatia divina.
Sf. Duh este prezent in opera de dogmatizare prin asisten. Asistenta are o intensitate
diferita de inspiratie si este o lucrare a Duhului Sfant, nedespartita de prima, ci aflata intr-o
relatie interioara, caci ambele tin de Duhul adevarului, Duhul lui Hristos.
Dupa Cinzecime, Dumnezeu nu mai descopera adevaruri noi, intrucat Revelatia
supranaturala s-a incheiat si s-a implinit in Persoana Mantuitorului Iisus Hristos.
Asistenta Sf. Duh are rolul de a ajuta Biserica sa patrunda in cunoasterea duhovniceasca a
adevarului revelat.
2. Cunoasterea dogmatica are si o puternica componenta eclesiala.
Biserica este subiectul cunoasterii lui Dumnezeu. Doar ea primeste, pastreaza si
comunica fara greseala adevarul despre Dumnezeu si planul Sau de mantuire.
In Biserica, adevarul este experiat nu in sens intelectualist (ca abstractie), ci in mod
existential, ca Persoana (Persoana lui Hristos, Cel care a revelat Treimea).
Adevarul revelat nu a fost incredintat unei singure persoane, ci unei comunitati de
persoane Biserica. Numai comuniunea perihoretica a Bisericii poate pastra in mod infailibil
adevarul suprem despre Dumnezeu.
Sf. Apostoli si Sf. Parinti au marturisit colaborarea lor cu Sf. Duh in lucrarea de
dogmatizare: Parutu-s-a noua si Duhului Sfant (F.Ap. 15,28), altfel spus: am hotarat noi si
Duhul Sfant.
VII.

METODE

ALE

CUNOASTERII

DOGMATICE:

ANALOGIA

SI

SIMBOLISMUL
1. Analogia este utilizata in cunoasterea dogmatica, plecand de la premisa ca universal
este opera lui Dumnezeu, iar tot ce exista in el sunt plasticizari ale ratiunilor divine necreate.

Prin analogie sau comparatie cu lumea creata, omul poate cunoaste ceva despre Creatorul
ei si despre unele insusiri sau atribute ale Lui.
In cunoasterea dogmatica exista 3 tipuri de analogii, care sunt tot atatea trepte pe drumul
de la creatie la Creatorul ei necreat:
a) Prima treapta a analogiilor teologice are ca punct de pornire fie creatia in ansamblul
ei, fie doar o parte a creatiei (intrucat universul poarta pecetea lui Dumnezeu in intregimea sa, ca
si in fiecare molecula sau atom).
Atat la nivel cosmic, cat si la nivem microcosmic, totul este guvernat de ordine si
armonie. Descoperirile stiintifice de astazi demostreaza ca nu exista dilema/opozitie intre unitate
si pluralitate, unitatea manifestandu-se sub aspectul pluralitatii, iar pluralitatea se imbina unitar
in intregul microcosmos.
Aceasta conciliere intre unitate si pluralitate duce la concluzia ca intreaga creatie este un
reflex al Sf. Treimi.
b) A II-a treapta a analogiilor o gasim in lumea fiintelor spirituale, ingerii si oamenii.
Pornind de la lumea noastra spirituala, creata, ne apropiem mai mult de taina existentei
lui Dumnezeu, ca spirit absolut si personal.
In acest sens, existenta ingerilor, fiinte spirituale necorporale, serveste mai bine analogiei
cu Dumnezeu.
Insa, si persoana umana, prin spiritual si sufletul su, trimite la existenta pur spirituala a
lui Dumnezeu.
Unii Sf. Parinti au demonstrat ca sufletul omenesc este analogia Sf. Treimi, prin unitatea
lui de esenta si prin intreita functie (ratiune, vointa si sentiment), dar aceasta analogie (utilizata
de Fer. Augustin) comporta unele riscuri: in Sf. Treime nu este vorba de functii, ci de Persoane.
Sf. Parinti rasariteni au preferat sa faca o analogie intre familie si Sf. Treime, deoarece
familia este compusa din persoane unice, care au in comun firea omeneasca.
c) Cel mai inalt grad de analogie cu Dumnezeu, din lumea creata, il constituie sfntul,
omul ajuns la asemanarea cu Dumnezeu prin har.
Exista unele deosebiri interconfesionale. Ortodocsii considera desavarsirea la care poate
ajunge omul inca de aici drept rezultat al harului (inteles ca energie ce izvoraste din fiinta lui
Dumnezeu). Catolicii considera ca perfectiunea umana este rodul unei gratii create, separate de

Dumnezeu, care lasa un gol intre om si Dumnezeu. Protestantii resping, in general, aceste
analogii, si, in special, conceptul de indumnezeire, pe care il considera de factura panteista.
Analogiile din domeniul cunoasterii dogmatice nu trebuie supraevaluate, supralicitate (de
ex: nu trebuie sa se considere ca lumea de dincolo este intru totul ca lumea de aici), deoarece s-ar
ajunge la antropomorfism, care se intalnea in politeismul antic, dar nici subevaluate, deoarece ar
favoriza agnosticismul, crezand ca nicio expresie umana nu reprezinta pe Dumnezeu.
Rolul analogiilor este de a indruma spre un sens mai inalt ceea ce exprima ele, implicand
metoda anagogica (de urcus).
2. Simbolismul (ca metoda de cunoastere dogmatica) utilizeaza simbolul, caruia ii
confera alte intelesuri decat arta, filosofia, cultura in general.
In teologie, simbolul este un semn material, care invaluie si dezvaluie o realitate sau o
prezenta spirituala. Cei care il inteleg disting 2 parti in simbol: una vizibila si alta invizibila,
ceea ce insemna ca de simbol este legata o taina, pe care el o evoca sau o face prezenta.
Simbolul ne descopera dimensiunea adanca, fundamentala, religioasa a realitatii.
Simbolul este limba religiei, limba in care religia se poate exprima direct. Prin simboale spunem
mai multe decat prin cuvinte.
D.p.d.v. teologic, tot ce exista in lumea aceasta este un simbol al lumii de dincolo, chiar si
omul insusi, care inchipuie in el divinul si umanul.
Cosmosul este un simbol imens, lumea creata e un simbol al lumii necreate, iar
exprimarea acestui fapt este o exprimare simbolica. Deci, simbolul religios nu este un simplu
semn conventional.
Sf. Ap. Pavel spune ca Hristos este Pastele nostru, un simbol al trecerii noastre de la
moarte la viata si de la pamant la cer.
Cele 7 Sf. Taine sunt, in acelasi timp, si simboale, care descopera si fac prezente, prin
lucrarea lor, diferite lucrari ale harului divin nevazut, precum si prezenta nevazuta a lui Hristos,
in calitate de savarsitor al Tainelor.
Prin excelenta, domeniul Sf. Taine este unul simbolic. La fel cel al sf. Icoane, al Sf.
Cruci.
Intrega teologie se foloseste de simboale ca mijloace de exprimare a realitatilor
dumnezeiesti, insa in mod special se foloseste Liturgica, Mistica si Teologia Dogmatica.
Simbolul nu este identic cu lucrul simbolizat, ci el trimite dincolo de sine.

Simbolul este punctul de legatura unde se intalneste lumea vazuta cu cea spirituala,
punctul de intalnire al divinului cu umanul.
Raportul dintre simbol si lucrul simbolizat
S-au formulat 2 opinii: realistii extremisti identifica simbolul cu lucrul simbolizat, ceea
ce duce la magie; nominalistii, care considera simbolul ca pe un simplu semn conventional, fara
legatura cu realitatea simbolizata.
Solutia o ofera realismul moderat, care considera ca realitate obiectiva in simboalele
vazute prezenta reala a divinului, dar a carei evidenta este conditionata subiectiv de credinta
noastra, credinta care are si un aspect obiectiv, intrucat ea este si darul lui Dumnezeu.
Limita cunoasterii simbolice
Simbolul ofera o cunoastere supraconceptuala a realitatilor dumnezeiesti mai profunda
decat analogia, insa cunoasterea prin simbol are limitele ei, deoarece simbolul da marturie despre
realitatea divina, dar ofera putine amanunte despre ea si nu ne arata modul coexistentei in simbol
a lumii create si a celei necreate.
Apusul crestin a abuzat de metoda analogiei (din considerente filosofice), exprimandu-si
preferinta pentru cunoasterea catafatica. In Rasaritul crestin, Sf. Parinti au utilizat simbolul,
exprimandu-si preferinta spre cunosterea apofatica.
VII. REVELATIA DUMNEZEIASCA IZVOR AL CREDINTEI CRESTINE SI
PRINCIPIU OBIECTIV AL TEOLOGIEI DOGMATICE
Invatatura de credinta se afla cuprinsa in Revelatia dumnezeiasca - izvorul credintei
crestine si principiul obiectiv pe care se fundamenteaza Teologia Dogmatica.
Revelatia dumnezeiasca este actul prin care Dumnezeu iese din Sine, descoperindu-Se
oamenilor prin lucrarile si prin Cuvantul Sau, facandu-le cunoscut acestora tot ceea ce este
necesar pentru mantuirea lor.
D.p.d.v. teologic, prin Revelatie dumnezeiasca se inteleg 2 lucruri:
1) actul sau faptul descoperirii, lucrarea de manifestare a lui Dumnezeu in afara;
2) continutul descoperirii, adevarul despre Dumnezeu si despre vointa si lucrarea Sa.
Revelatia dumnezeiasca este descoperirea tainei celei ascunse din timpuri vesnice, din
cauza invartosirii oamenilor in pacat. Aceasta descoperire se face treptat, in diferite forme si in
mai multe etape:

- in mod indirect, din chiar momentul creatiei, prin cosmos si prin om, adica prin natura
creata;
- in mod direct, supranatural si personal, mai intai prin cuvantul pe care Dumnezeu L-a
adresat oamenilor in Rai, apoi prin cuvintele profetilor si, in mod desavarsit/plenar, prin Fiul lui
Dumnezeu, Cuvantul intrupat.
Revelatia naturala
Este prima forma de revelare de Sine a lui Dumnezeu la nivelul creatiei vazute, El
aratandu-Se pe Sine, prin natura creata, care este efectul direct al lucrarii Sale creatoare,
manifestata in mod liber.
Parintele Staniloae afirma ca intreg cosmosul si odata cu el si omul formeaza continutul
Revelatiei divine.
Lumea intreaga este plina de prezenta Creatorului ei. Ea Il reflecta si Il descopera in
perfectiunile Lui. Din momentul creatiei, Dumnezeu este pretutindeni de fata in lume, prin Duhul
Sfant. Revelatia naturala sta la baza unei credinte naturale a omului.
Insa, treapta credintei naturale trebuie depasita sau completata, caci descoperirea lui
Dumnezeu in natura este insuficienta, incompleta, indirecta si generala, deci are limitele ei.
Revelatia supranaturala
Este a doua forma de revelare de Sine a lui Dumnezeu, de o maniera personala si de o
intensitate mai ridicata.
Revelatia supranaturala este descoperirea mai directa pe care Dumnezeu o face prin
cuvinte, acte minunate, prin oameni alesi si, in mod culminant, prin Sine nsusi.
Ea se numeste revelatie supranaturala deoarece prin ea Dumnezeu Se comunica in mod
supranatural, este acceptata prin credinta si cuprinde adevaruri care depasesc puterea de
intelegere a fiintei umane.
Posibilitatea acestei forme de revelatie este data de faptul ca Dumnezeu (care este
Persoana spirituala absoluta, orientat ontologic spre comuniune) vrea si poate sa Se comunice
fapturilor create dupa chipul si asemanarea Sa, chemandu-le la comuniune prin chiar aceasta
descoperire.
Revelatia supranaturala este posibila in ce priveste omul, intrucat omul este persoana
spirituala si corporala creata, care este orientata ontologic (fiintial) spre prototipul sau, spre

comunicarea cu Creatorul si Proniatorul sau, putand astfel sa primeasca si sa raspunda la cele


comunicate de Dumnezeu.
Prin Revelatia supranaturala, Dumnezeu confirma si completeaza Revelatia naturala,
intarind credinta naturala in Dumnezeu si precizand sensul ultim al existentei, intuit de om prin
Revelatia naturala.
Prin Revelatia supranaturala, Dumnezeu se descopera direct, deplin ca Persoana absoluta,
iubitoare, care ne cheama sa participam la viata de comuniune a Sf. Treimi prin Iisus Hristos.
Desi intre cele 2 forme de revelatie exista o distinctie, intre ele nu este o ruptura, ci o
corelatie, o corespondenta, intrucat Fiul lui Dumnezeu, Logosul Tatalui Se intrupeaza, venind
intru ale Sale.
Etapele revelatiei supranaturale
1) Revelatia primordiala, care a fost facuta primilor oameni (Adam si Eva) in Rai si a
fost pastrata prin urmasi pana la Avraam, apoi reminiscente ale ei s-au pastrat in religiile si
miturile tuturor popoarelor;
2) Revelatia speciala a Vechiului Testament, care a fost facuta poporului ales si pregatit
special de Dumnezeu, prin fagaduinta facuta lui Avraam.
Aceasta Revelatie s-a facut treptat, prin patriarhi, prooroci si alti barbati alesi, de mai
multe ori si in mai multe chipuri, ea cunoscand un progres continuu.
3) Revelatia absoluta, universala a Noului Testament, data de insusi Fiul lui
Dumnezeu intrupat. Ea este culmea si incheierea Revelatiei divine, peste care nimeni nu poate
spune sau adauga ceva.
Revelatia VT trebuie inteleasa si interpretata in lumina NT, avand in centru pe Hristos
Mesia, prefigurat si profetit in VT.
Revelatia divina supranaturala s-a incheiat, gasindu-si expresia ultima in Persoana
Mantuitorului - Revelatia insasi. O noua revelatie nu mai este posibila.
IX. MODALITATILE SAU CAILE DE PASTRARE SI TRANSMITERE A
REVELATIEI SUPRANATURALE DIVINE: SF. SCRIPTURA SI SF. TRADITIE
Revelatia dumnezeiasca supranaturala se pastreaza si se transmite de catre Biserica pe 2
cai/moduri: Sf. Scriptura si Sf. Traditie.
Initial, Sf. Apostoli au transmis pe cale orala Cuvantul lui Dumnezeu, pe calea traditiei,
ulterior si in scris, prin Sf. Evanghelii sau Epistole (care formeaza canonul NT, stabilit de catre

Biserica si inseparabil de celelalte invataturi de credinta neconsemnate in cartile NT, dar pastrate
de catre Biserica, si care constituie Traditia apostolica).
Daca Sf. Scriptura este expresia scrisa a Revelatiei supranaturale, Sf. Traditie este
cealalta forma, initial orala, apoi fixata si in scris, in Biserica, a aceleiasi Revelatii.
Numai impreuna cele 2 forme exprima Descoperirea/Revelatia dumnezeiasca in
plenitudinea ei, ele fiind egale in autoritate si importanta.
Cele 2 forme de pastrare si transmitere a Revelatiei divine supranaturale nu pot fi
separate, intrucat detin impreuna Cuvantul lui Dumnezeu, primit prin inspiratia si asistenta
Duhului Sfant.
Relatia dintre Biserica, Sf. Scriptura si Sf. Traditie
In VT, Legea a fost incredintata de Moise unei comunitati religioase. La fel si in NT, Sf.
Apostoli au predicat, dupa Cinzecime, unei comunitati crestine constituite, careia i-au incredintat
Evanghelia sau Revelatia desavarsita prin Iisus Hristos.
Asadar, atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie sunt bunuri ale Bisericii, care le primeste,
le fereste de interpretari eronate si le fructifica prin Duhul Sfant in folosul membrilor ei.
Cum Biserica este mediul in care lucreaza ca Mantuitor Domnul Iisus Hristos, in prezenta
sfintitoare a Duhului Sfant, atunci doar aici Revelatia divina poate fi inteleasa si exprimata in
mod corect.
In mod concret, Sf. Scriptura este interpretata de Biserica prin Sf. Traditie.
In ortodoxie, Biserica, Sf. Scriptura si Sf. Traditie sunt interdependente si indisolubil
legate.
Sf. Scriptura din punct de vedere dogmatic
Autoritatea dumnezeiasca a Sf. Scripturi consta in inspiratia ei. Sf. Scriptura contine
Cuvantul lui Dumnezeu adresat oamenilor, transmis prin puterea si lucrarea Duhului Sfant, care a
grait prin prooroci pe care i-a inspirat si ferit de erori. Biserica a selectat si adunat cartile
canonice ale VT (39) si NT (27), separandu-le de cele apocrife.
Raportul dintre Biserica si Sf. Scriptura
D.p.d.v. cronologic, Biserica este anterioara Sf. Scripturi. Biserica este aceea care
explica/interpreteaza Sf. Scriptura, avand si responsabilitatea de a pastra continutul ei, in sensul
lui autentic.

Biserica are nevoie de Sf. Scriptura pentru a spori in cunoasterea si in trairea in Hristos.
Daca Biserica este Hristos extins in umanitate, iar continutul Sf. Scripturi este Acelasi
Hristos, insemna ca intre Biserica si Sf. Scriptura este o legatura indisolubila.
Biserica in plenitudinea ei este cea care interpreteaza Scriptura, avand harisma
infailibilitatii. De aceea, hotararile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice devin normative doar
atunci cand sunt receptate de intreaga Biserica.
Exista diferente interconfesionale majore in privinta raportului dintre Biserica si Sf.
Scriptura. Romano-catolicii, prin papa, au ridicat magisteriul (clerul si teologii) si Biserica
(redusa la ierarhie) deasupra Sf. Scripturi, care este total dependenta de Biserica. Astfel, BRC a
introdus dogme noi in invatatura ei oficiala: infailibilitatea papala, primatul papal, imaculata
conceptie, inaltarea cu trupul la cer a Sf. Fecioare, etc., interzicand in Evul Mediu folosirea
Bibliei de catre credinciosi.
Reformatorii si urmasii lor au trecut la dependenta Bisericii fata de Scriptura. Ei au
instituit drept criteriu de interpretare a textului scripturistic constiinta libera a fiecarui credincios,
refuzand Bisericii orice autoritate in materie de credinta. D.p.d.v. al ortodoxiei, cunoasterea Sf.
Scripturi se poate realiza doar in comuniunea de credinta, iubire si adevar a Bisericii, prin harul
lumintor al Sf. Duh.
Sf. Traditie si relatia ei cu Biserica
Alaturi de Sf. Scriptura se afla Sf. Traditie ca modalitate de pastrare si transmitere a
Revelatiei supranaturale.
Sf. Traditie reprezinta totalitatea adevarurilor revelate, care nu au fost cuprinse in
Sf. Scriptura, ci au fost predate pe cale orala de catre Mantuitorul si de Sf. Apostoli,
acestea fiind consemnate ulterior si pastrate de Biserica pana astazi.
Pentru a evidentia dimensiunea pnevmatologica sau pe cea hristologica a Sf. Traditii, ea a
fost denumita de unii teologi viata Duhului in Biserica si viata Bisericii in Duhul Sfant V.
Lossky, memoria vie a Bisericii S. Bulgakov sau permanentizarea dialogului Bisericii cu
Hristos D. Staniloae.
Existenta Sf. Traditii se intemeiaza pe faptul ca Mantuitorul a predat toate invataturile
descoperite pe cale orala, acelasi lucru cerand si Sf. Apostoli: Mergand, invatati toate
neamurile (Matei, 28,19). Sf. Apostoli au fost constienti de necesitatea Sf. Traditii.

Prin Sf. Traditie se intelege atat actiunea de transmitere a Evangheliei lui Hristos, cat si
continutul acestei transmiteri, adica insasi Evanghelia Mantuitorului, care este identica cu
Revelatia divina.
In sens larg, Traditia incepe in timpurile premozaice, cu primele date ale Revelatiei
paradisiace, pe care Moise le-a transpus in scris.
Adevarurile revelate necuprinse in Sf. Scriptura, dar pastrate si transmise de Biserica,
dupa moartea ultimului Apostol si dupa scrierea cartilor NT, au circulat mai intai pe cale orala,
concomitent cu cartile NT. Ulterior, au fost consemnate in scris. Ele au alcatuit Sf. Traditie in
sens restrans (numita Traditia apostolica), avand aceeasi autoritate cu Sf. Scriptura.
Traditia precede si include initial Sf. Scriptura (care reprezinta consemnarea in scris a
unei parti din Traditia orala).
Revelatia s-a transmis pe ambele cai, de unde si relatia interioara dintre ele. Despre egala
importanta si autoritate a Sf. Scripturi si a Sf. Traditii dau marturie si Sf. Parinti (Sf. Epifanie, Sf.
Ioan Gura de Aur, Sf. Vasile cel Mare).
Totusi, intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie (care sunt complementare si unitare) exista si
unele nuante deosebite, si anume:
1) In ceea ce priveste Sf. Scriptura, autoritatea se exercita si in cazul unei singure
afirmatii, intrucat Dumnezeu vorbeste direct, prin inspiratia Duhului Sfant. In Sf. Traditie,
Dumnezeu vorbeste indirect, prin oameni care dau marturie despre adevarurile descoperite si
care uneori pot gresi (exista Parinti si scriitori bisericesti care au facut erori dogmatice). De
aceea, Sf. Traditie este confirmata prin consensul Bisericii de pretutindeni (consensus Ecclesiae
dispersae) si prin consensul deplin al Sf. Parinti (consensul Patrum).
2) Nu orice opera a Traditiei este egala cu cea a Sf. Scripturi. Din Traditia primara,
Biserica a ales doar acele carti scrise prin inspiratia dumnezeiasca pentru a compune canonul Sf.
Scripturi.
3) Sf. Traditie completeaza (liturgic si canonic, nu si dogmatic) si transmite Sf.
Scriptura. D.p.d.v. dogmatic, Sf. Traditie contribuie prin asistenta Sf. Duh in Biserica, prin unele
precizari si formulari noi ale adevarurilor revelate, oferind o explicatie autentica si
duhovniceasca a Sf. Scripturi.
Unii teologi ortodocsi (S. Bulgakov, St. Tankov), contrar opiniei majoritare, au admis o
subordonare a Sf. Traditii fata de Sf. Scriptura.

Aspectele Sf. Traditii


Desi are caracter unitar, Sf. Traditie trebuie privita prin prisma celor 2 aspecte prin care
se manifesta: cel statornic si cel dinamic.
a) Prin aspectul statornic al Sf. Traditii, intelegem fondul Traditiei apostolice, pe care
Biserica l-a primit din ziua Cincezimii si pana la moartea ultimului Apostol, fond pe care ulterior
l-a consemnat in scris, pana la sfarsitul perioadei patrisctice (adica in epoca sinoadelor
ecumenice).
Cele 8 monumente sau documente ale Traditiei statornice sunt:
1. Simbolurile de credinta, rezumate sau dreptare de credinta.
Sunt 3:
- Simbolul apostolic - nu are o origine sigura, fiind ulterior epocii apostolice. Cuprinde,
printre altele, invatatura despre coborarea la iad si cea despre comuniunea sfintilor. Avand
continut ortodox, este considerat unul dintre documentele doctrinare de baza ale Bisericii
crestine primare;
- Simbolul niceo-constantinopolitan este opera primelor 2 Sinoade ecumenice si este
singurul folosit in cultul Bisericii Ortodoxe. Se considera ca are la baza marturisirea de credinta a
Bisericilor din Cezareea si Cipru;
- Simbolul atanasian desi pus sub numele Sf. Atanasie, este de origine mai tarzie
(probabil din sec. V, intrucat cuprinde si adaosul Filioque, care apare in acea perioada).
2. Cele 85 de canoane apostolice, care cuprind randuieli stabilite de Sf. Apostoli, desi nu
au fost formulate de acestia.
3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 Sinoade ecumenice si ale celor 2 Sinoade
locale confirmate de Sinodul VI ecumenic Trulan.
4. Cultul divin, consemnat in cartile de slujba, avand in centru cele 3 Sf. Liturghii.
5. Marturisirile de credinta ale martirilor, cuprinse in actele lor martirice (de ex: ale Sf.
Policarp, ale Sf. Ignatie Teoforul).
6. Scrierile Sf. Parinti.
7. Definitiile dogmatice impotriva ereticilor (anatematisme), cuprinse in Sinodiconul
Ortodoxiei.
8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta crestina apostolica, precum
si operele de arta bisericeasca (pictura, arhitectura).

Aceste 8 izvoare (sau monumente) ale Traditiei statornice sunt neschimbatoare, deoarece
contin Traditia apostolica fixata in primele 8 secole ale crestinismului, cand Biserica nu era
divizata.
Intrucat contine Revelatia dumnezeiasca, Traditia statornica nu este inchistata,
conservatoare, ci ea poate fi permanent explicata si adancita.
b) Prin aspectul dinamic al Sf. Traditii, intelegem Traditia bisericeasca in sens larg,
adica aprofundarea, actualizarea si fructificarea Traditiei apostolice, in interiorul Bisericii.
Acest aspect al Sf. Traditii confirma dreptul Bisericii de a lucra prin iconomie, prin care
adapteaza viata credinciosilor (dar nu si credinta) la epocile pe care le strabate.
In virtutea acestei iconomii (atitudine pastorala de condescendenta), Biserica a manifestat
toleranta fata de cei care s-au rupt de ea, dar doresc sa se intoarca la ea prin pocainta,
recunoscand Taine savarsite de eretici sau eterodocsi. Alteori, Biserica a lucrat prin acrivie
(atitudine pastorala intransigenta) fata de cei care nu recunosc ca au gresit, iesind din
comuniunea Bisericii, astfel ca Biserica nu a recunoscut Tainele acestora.
Aspectul dinamic al Sf. Traditii se manifesta si in dezvoltarea slujbelor bisericesti, in
explicitarea Revelatiei, in activitatea pastoral-misionara.
Traditia statornica a formulat raspunsuri la marile probleme religioase din perioada
Bisericii nedivizate, pe cand Traditia dinamica sau bisericeasca a formulat raspunsuri in perioada
urmatoare si va face acest lucru (pe baza Sf. Scripturi si a Sf. Traditii) pana la sfarsitul veacurilor.
In privinta raportului dintre cele 2 aspecte ale Sf. Traditii, Traditia dinamica
(bisericeasca) nu are o valoare egala cu cea statornica (apostolica sau dumnezeiasca) care atesta
continuitatea in si prin Biseric a credintei apostolice. Traditia bisericeasca isi are temeiul in
Traditia apostolica si ramane in cadrul acesteia ca Traditie dinamica.
Progresul Traditiei bisericesti este un progres subiectiv (de intelegere tot mai adanca a
adevarului dumnezeiesc) si nu un progres obiectiv (de dezvoltare a Revelatiei).
Prin aspectul dinamic are loc o imbogatire personala a credinciosului (Fer. Augustin:
Ieri intelegeai putin, azi intelegi mai mult, maine cu mult mai mult. Creste in tine lumina lui
Dumnezeu.).
In sec. IV, Vincentiu de Lerini a formulat un criteriu pentru deosebirea dintre Sf. Traditie
si traditiile false care au aparut in istorie: Ceea ce a fost crezut totdeauna, pretutindeni si de
catre toti.

Intre cele 2 aspecte ale Sf. Traditii exista o relatie interioara, ele constituind o singura
realitate.
Diferente confesionale cu privire la Sf. Traditie
In teologia romano-catolica se accentueaza aspectul dinamic al Sf. Traditii, minimalizand
oarecum Traditia apostolica, din dorinta de a putea formula dogme noi, fara temeiuri revelate.
Altfel spus, BRC considera ca Traditia apostolica nu a fost fixata in primele 8 secole ale
erei crestine, ci ea se formuleaza permanent prin hotararile dogmatice ale papilor, care au valoare
si importanta asemanatoare Traditiei apostolice (dumnezeiesti).
Deci, la catolici nu se face distinctie intre cele 2 aspecte, Papa Pius IX afirmand: Eu sunt
Traditia.
Pentru a justifica inovatiile doctrinare, teologii catolici utilizeaza teoria virtualului
revelat, cale pe care au aparut celebrele concluzii teologice (de ex: Filoque). Asadar, teologia
catolica accentueaza tot mai mult rolul Sf. Traditii, pentru a putea sa justifice inovatiile
doctrinare ale papilor.
BO spune ca intre cele 2 moduri de pastrare si transmitere a Revelatiei divine (Sf.
Scriptura si Sf. Traditie) exista un raport de complementaritate.
Pentru religia ortodoxa, fiecare adevar de credinta sau dogma trebuie sa posede temei in
Sf. Scriptura si in Sf. Traditie. D.p.d.v. dogmatic, diferenta esentiala dintre cele 2 aspecte ale
Traditiei este aceea ca Traditia bisericeasca nu aduce noi dogme sau adevaruri de credinta, ci
explica si interpreteaza datele Revelatiei supranaturale.
La polul opus fata de catolicism, protestantismul, incercand sa sanctioneze exagerarile
acestuia cu privire la folosirea abuziva a Traditiei bisericesti, a respins Sf. Traditie, sustinand ca
Sf. Scriptura este singurul mod de pastrare a Revelatiei divine (Sola Scriptura).
Reformatorii au afirmat ca fiecare credincios poate interpreta corect Sf. Scriptura, nefiind
necesar ajutorul Sf. Traditii in intelegerea Bibliei deoarece interpretul sau talmacitorul Scripturii
este insasi Scriptura.
Totusi, protestantii accepta astazi, in general, primele 4 Sinoade ecumenice si acorda o
anumita importanta operelor Sf. Parinti, fara a le acorda o autoritate dogmatica (cum, de altfel,
nici Bisericii insasi nu-i acorda).
Insa, toate confesiunile protestante si-au format propria traditie bisericeasca, pe care o
contrapun Traditiei bisericesti a Ortodoxiei si Romano-Catolicismului.

X. MARTURISIRILE PRINCIPALE ALE BISERICII ORTODOXE


Marturisirea Mitropolitului Petru Movila
Petru Movila, fiu de domnitor al Moldovei, este autorul Marturisirii de credinta, care in
greaca se numeste Orthodoxos omologhia. Ea a aparut cu scopul apararii credintei ortodoxe in
fata propagandei uniatiste si a tendintelor prozelitiste protestante.
In Sinodul de la Kiev din 1640 a avut loc prima analiza a acestei lucrari teologice, fiind
scoase in evidenta 2 puncte controversate din continutul ei: locul sufletelor dupa moarte si
momentul prefacerii darurilor la Sf. Liturghie.
Pentru solutionarea acestor controverse s-a apelat la Patriarhia Ecumenica de
Constantinopol, care si-a trimis reprezentanti la Sinodul de la Iasi din 1624 (15 sept 27 oct.),
din initiativa domnitorului Vasile Lupu.
Sinodul a stabilit pozitia ortodoxa fata de punctele controversate: dupa moarte nu exista
foc curatitor, rugaciunile si milosteniile celor vii folosesc raposatilor; Sf. Daruri se prefac in
Trupul si Sangele Mantuitorului in momentul invocarii Sf. Duh, adica la epicleza.
Astfel, au fost indepartate din Marturisire unele influente romano-catolice provenite din
sursele apusene utilizate de Petru Movila (in special catehismul catolic al lui Petru Canisius).
Ulterior, Marturisirea a fost aprobata de cele 4 Patriarhii istorice ale Ortodoxiei:
Constantinopol (1643), Alexandria (1645), Antiohia (1645) si Ierusalim (1650). In 1667 este
tiparita in lb. greaca.
Marturisirea a cunoscut cea mai larga raspandire si utilizare in tarile ortodoxe dintre toate
Marturisirile de credinta.
Cuprinsul Marturisirii este expus intr-o forma catehetica, prin intrebari si raspunsuri,
forma pe care o vor adopta toate catehismele ortodoxe pana astazi. El are 3 parti care corespund
celor 3 virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.
Partea I contine 126 de intrebari si raspunsuri cu privire la Simbolul de credinta niceoconstantinopolitan si a altor probleme teologice ce deriva din el.
Partea II cuprinde 63 de intrebari si raspunsuri cu privire la rugaciune si Fericiri.
Partea III cuprinde 72 de intrebari si raspunsuri cu privire la poruncile lui Dumnezeu,
pacat si Decalog, justificandu-se rugaciunile catre sfinti, cinstirea sf. icoane si a sf. moaste.
Insemnatatea Marturisirii e data de faptul ca ea a aparut in vremuri de criza pentru viata
BO, expusa la atacuri uniate si protestante, fiiind timp de cateva secole principala arma de

aparare contra prozeilitismului eterodox, precum si instrument de pregatire teologica pentru


viitorii clerici ortodocsi.
In Marturisire este expusa in mod corect d.p.d.v. dogmatic invatatura ortodoxa, totodata
in mod nepolemic si in foma scolastica a vremii sale.
Ea este actuala si astazi, constituind Marturisirea prin excelenta a BO si reprezentand
singura carte simbolica a BO (D. Popescu).
Marturisirea Patriarhului Dositei
Contextul istoric al aparitiei acestei Marturisiri: Protestantismul incerca sa dovedeasca
BRC identitatea invataturii lui cu cea a Bisericii primare, teologii protestanti incercand sa arate
ca pozitia lor doctrinara este impartasita si de BO. Astfel se explica aparitia unei Marturisiri de
credinta cu continut reformat, la inceputul sec. XVII, pusa pe seama Patriarhului de
Constantinopol Chiril Lucaris (+1638).
Deci, scopul aparitiei Marturisirii Patriarhului Dositei este de a demonstra ca Marturisirea
lui Chiril Lucaris nu apartine BO si, totodata, de a formula invatatura ortodoxa, combatand
doctrina calvina punct cu punct.
1n 1672 Sinodul de la Ierusalim a aprobat Marturisirea Patriarhului Dositei, intitulata
Pavaza Ortodoxiei.
Marturisirea are 18 capitole si 4 intrebari si raspunsuri (la fel ca Marturisirea calvinista
pusa pe seama lui Chiril Lucaris).
Ea expune invatatura despre Sf. Treime (cap. I), Sf. Scriptura (cap. II), libertatea
omeneasca si predestinatia relativa (cap. III), creatie si Providenta (cap. IV-V), pacatul
stramosesc (cap. VI), etc.
Cele 4 intrebari si raspunsuri trateaza despre Sf. Scriptura si cartile ei, despre sfinti,
icoane, monahi si post.
Protestantii l-au invinuit pe Dositei (+1707) ca s-a lasat influentat de romano-catolicism,
influenta care reiese mai ales din primele 4 invataturi principale ale Marturisirii, si anume:
1. asezarea cartilor apocrife alaturi de cele canonice si de cele bune de citit;
2. oprirea laicilor de la citirea Sf. Scripturi;
3. folosirea termenului transsubstantio;
4. lipsa de claritate asupra Purgatoriului.

Aceste influente pot fi insa justificate de atitudinea intransigenta a lui Dositei fata de
protestanti, in incercarea de a demonstra/sustine nevinovatia lui Chiril Lucaris.
Valoarea Marturisirii provine si din faptul ca este singurul document cu autoritate in BO
privitor la teoria protestanta a predestinatiei, pe care o combate.
Ca si Marturisirea lui Petru Movila, nici aceasta Marturisire nu a obtinut adeziunea
tuturor teologilor ortodocsi.
Enciclica Patriarhilor Ortodocsi din 1848
Enciclica constituie primul document oficial al Ortodoxiei prin care sunt combatute
inovatiile dogmatice si canonice romano-catolice de pana in sec. XIX.
Ea este un raspuns la provocarea papei Pius IX care, intr-o enciclica, invita BO sa se
uneasca cu cea Catolica, oferindu-i o serie de privilegii.
Deoarece enciclica papala omitea diferentele fundamentale care separa cele 2 Biserici,
Enciclica Ortodoxa staruie asupra lor si evidentiaza obstacolele ce stau in calea apropierii acestor
Biserici.
Chiar daca aceasta Enciclica nu a fost cunoscuta si utilizata de toate Bisericile Ortodoxe,
totusi i se recunoaste rolul de Marturisire de credinta.
Enciclica cuprinde 23 de pargrafe, primele 8 formand o introducere generala a starii
Bisericii Catolice. In paragraful 8 se arata pericolul propagandei catolice si se protesteaza
impotriva prozelitismului romano-catolic. Incepand cu paragraful 9 se face analiza propriu-zisa a
enciclicii paralele, care e combatuta punctual in paragrafele 10-23.
In Enciclica se arata ca dorinta de suprematie a papilor se traduce in subordonare fata de
papa. Intaietatea scaunului papal nu este de origine apostolica, ci se datoreaza importantei
capitalei vechiului Imperiu Roman. Mai mult, papii din vechime au recunoscut autoritatea
Sinoadelor ecumenice. Patriarhii rasariteni recunosc scaunului de Roma intaietate in iubire, nu si
in suprematia universala.
In concluziile Enciclicei se considera ca se impune inlaturarea inovatiilor latine. Astfel de
inovatii nu au aparut in Ortodoxie, intrucat chiar corpul BO este aparatorul credintei Bisericii. Se
cere credinciosilor ortodocsi sa reziste in fata propagandei catolice.
Valoarea dogmatica a acestei Enciclice se bazeaza pe autoritatea celor 4 patriarhate
ortodoxe din acea vreme. Ea reda cu fidelitate atitudinea ortodoxa fata de catolicism.
XI. MRTURISIRI SECUNDARE SAU PARTICULARE ALE B.O.

Mrturisirea de credin a lui Ghenadie Scholarul:


Cea mai veche dintre Mrturisirile ortodoxe are ca autor pe primul patriarh al C-pol dup
1453, fiind redactat la cererea sultanului Mohamed II. Este mprit n 20 de capitole, expune
mai nti dogma Sf. Treimi, folosindu-se pentru cele 3 Persoane termenul idiomata (atribute) n
loc de ipostasuri. Persoanele divine pot fi comparate cu cele 3 funciuni ale sufletului (raiune,
voin i sentiment). n continuare: dogma hristologic, soteriologic (nemurirea sufletului i
rsplata viitoare).
Are valoare deosebit pentru contextul istoric n care a aprut i de intenia autorului de a
aplana adversitile musulmane fa de religia cretin. Aa se explic eroare de exprimare
(idiomata n loc de ipostasuri), din dorina de a evita acuzaia de triteism.
Rspunsurile patriarhului Ieremia al II-lea:
Luteranii au vrut s i considere pe ortodoci aliai mpotriva catolicilor a a se explic
iniiativa profesorilor de la Universitatea din Tubingen (Iacob Andrea i Martin Lrusius), care
trimit 3 scrisori patriarhului C-polului, Ieremia II, ntre anii 1573-4. Patriarhul a rspuns la cea
de-a treia scrisoare, artnd c toi conductorii credincioilor sunt urmai ai lui Hristos, lund
aprarea ierarhiei bisericeti, contestat de luterani.
1575 profesorii din Tubingen trimit o nou scrisoare, susinnd c ei nu se deprteaz
de tradiiile vechi i c accept toate cele nvate de Sf. Prini i de Sinoadele Ecumenice (fr
s prezinte adevratele concepii luterane).
Patriarhul Ieremia II le rspunde, artnd c nvtura Mntuitorului se tlcuiete n
lumina Sf. Prini, iar mntuirea se face prin credin i fapte bune. Acest rspuns conine i o
analiza a Confesiunii Augustine, toate erorile dogmatice fiind combtute punctual.
1581 - Ultimul rspuns al Patriarhului, n care respinge toate erorile luterane. De aceast
dat patriarhul se exprim energic i cateogric, artndu-le greeala de a se situa deasupra
Sinodului Ecumenic i a Bisericii.
Aceste rspunsuri constituie prima ncercare de luare de poziie ortodox fa de
protestantism. Ele n-au fost confirmate de vreun Sinod, ns teologia greac le pune alturi de
Mrturisirile de credin.
Teologii ortodoci admit c aceste rspunsuri nu sunt fr greeal d.p.d.v. dogmatic (ex:
la mntuirea subiectiv se pune mai nti accentul pe faptele bune i abia po pe har, cnd de fapt
ordinea e invers).

Mrturisirea lui Mitrofan Kritopoulos:


Nepot al patr. Chiril Lucaris, clugr n Mt. Athos, trimis de unchiul su n Anglia. La
ntoarcere, trece prin Germania pentru a cunoate Bisericile protestante. Prilejul compunerii
Mrturisirii l-a constituit vizita sa n Germania i este rodul convorbirilor pe care le-a purtat cu
profesorii protestani (este dedicata prof. de la Univ. din Helmstadt).
Are 23 de capitole i sunt expuse n ordine nvturile Bisericii despre Sf. Treime,
creaie, iconomie, Sf. Taine, Biseric etc.
Acuzaia de nclinare ctre protestantism este nentemeiat, deoarece consacr capitole
ntregi postului, cinstirii icoanelor, a sf. moate, Maslului, Mirungerii etc.
Are mare valoare istoric i teologic, tratnd la nivel nalt punctele care separ pe
ortodoci de celelalte confesiuni cretine.
Catehismele Bisericii Ortodoxe:
Catehismele sunt exuneri mai prescurtate ale nvturii cretine. Ca i mrturisirile de
credin, ele au circulat dintr-o ar ortodox n alta. Printre cele mai importante catehisme apar
n sec. XIX n B.O. din Rusia (Platon i Filaret mitropoliii Moscovei).
n B.O.R. au aprut catehisme ale unor teologi romni, cum este cel al mitr. Irineu
Mihlcescu. De mare importan este Catehismul din 1952, evalorat de un grup de teologi
(printre care si Pr. D. Stniloae).
XII. CRILE SIMBOLICE ALE ROMANO-CATOLICILOR
Biserica R.C. nu face distincie ntre aspectul statornic i cel dinamic al Sf. Tradiii
crile lor simbolice (corespondente n Catolicism al Mrturisirilor de credin n Ortodoxie),
precum i toate decretele emise de pap (enciclice, bule) aparin aspectului statornic al Sf.
Tradiii.
Principala carte simbolic o constituie canoanele i hotrrile doctrinare ale Sinodului
de la Trident (autoritatea papei este superioar sinoadelor ecumenice).
Biserica R.C. recunoate cele 7 sinoade ecumenice i cele 3 simboluri de credin, ns
adaug 13/15 sinoade inute n Apus ca fiind ecumenice.
Sinodul de la Trident (1545-1549; 1551-1552; 1562-1563): convocat sub papii Paul III
i Juliu III. Scopul declarat a fost contracararea Reformei i iniierea unei Contrareforme:
interzicerea lecturii Sf. Scripturi credincioilor, oprirea simoniei, obligaia episcopilor de a vizita
anual parohiile, interzicerea cumulului de funcii ecleziastice.

Sinodul tridentin a reluat toate marile capitole ale dogmaticii, crora le-a dat o formulare
scolastic clasica. 1566 papa Pius V publica celebrul Catehism al Conciliului de la Trident.
1622 papa Grigore XV a creat congregaia De Propaganda Fide cel mai important
organism misionar al Bisericii R.C.
Conciliul Vatican I (1869-1870): considerat al 20lea ecumenic, convocat de papa Pius
IX. n cadrul acestui conciliu, n 1870 este votat constituia Pastor aeternus (primatul
universal al episcopului de Roma i infaibilitatea persona a papei, atunci cnd el se pronun
ex cathedra). 1854 acelai Pius IX proclam (fr sinod) dogma Imaculatei concepii.
Conciliul Vatican II (1962-1963): convocat de papa Ioan 23, ncheindu-i lucrrile sub
papa Paul VI. n cadrul conciliului, papa Paul VI a promulgat 4 constituii: 2 dogmatice ( Despre
Biseric i Despre Revelaia divin) i 2 pastorale (Despre Liturghie i Despre Biserc n lumea
actual).
Constituia dogmatic Despre Biseric este documentul cel mai important al acestui
conciliu definete Biserica drept trupul tainic al lui Hristos dar o prezint i ca pe o realitate
vizibila, organizat ca societate.
Decretul conciliar asupra ecumenismului (De Ecumenismo) este la fel de important (3
capitole: principii catolice ale ecumenismului; exercitarea ecumenismului; Biserici i Comuniti
bisericeti separate).
Primul efect al Conciliului II Vatican a fost ridicarea anatemelor dintre B.O. i B.R.C., n
anul 1967, de ctre patriarhul ec. Atenagora i papa Paul IV. 2 mari idei tradiionale ortodoxe
au fost recuperate: conciliaritatea (sinodalitatea) i catolicitatea (universalitatea) Bisericii locale.
n ceea ce privete ecumenismul, B.O. nu mai sunt considerate schismatice, ci sunt
numite Biserici surori s-a deschis dialogul ntre B.R.C. i B.O. (1980). n cadrul acestui
dialog, prima oar la Freising (1989), Catolicii au recunoscut c uniatismul a reprezentat un eec
i o eroare istoric.
D.p.d.v. eclesiologic, Conciliul Vatican II a dezvoltat ideea colegiului episcopilor (papa
reprezint fundamentul juridic al Bisericii, episcopii r.c. reprezint fundamentul sacramental).
Bulele papale: decrete ale papilor date n chip solemn, n mprejurri deosebite.
Unam Sanctam (papa Bonifaciu 8 papa deine att puterea spiritual ct i pe cea
lumeasc); Exurge, Domine (papa Leon X sunt osndite erorile lui Luther) i Inefabilis Deus
(papa Pius IX dogma imaculatei concepii).

Catehismele oficiale ale B.R.C.:


Cel dinti catehism catolic aparine lui Petru Canisius (1554), prin intermediul lui
B.R.C. ia poziie fa de cele 2 catehisme ale lui Luther. Leonardo Marino compune un catehism
n aceeai perioad.
Cel mai recent catehism oficial al B.R.C. este cel din 1992 are progrese dogmatice n
direcie ortodoxiei, ca efect al deschiderii lor, n urma Conciliului Vatican II. Pentru prima dat
se prezint relaie dintre Sf. Treime i Biseric, se vorbete despre viaa n Hristos i despre rolul
laicilor n Biseric.
Cri de ritual, izvoare simbolice:
Missale romanum (papa Grigore I - cuprinde rnduiala Sf. Liturghii, formulat la
Trident); Rituale romanum (cuprinde slujba Sf. Taine, corespunde Molitfelnicului ortodox, tot la
Trident) i Breviarum romanum (colecie de psalmi).
Importana crilor simbolice: sunt considerate ca aparinnd Sf. Tradiii, n aspectul ei
statornic.
XIII. CRILE SIMBOLICE PROTESTANTE
n protestantism a existat de la nceput o respingere a Tradiiei i a autoritii Bisericii
(din cauza exceselor catolicismului medieval). Reformatorii s-au vzut silii s precizeze poziiile
lor doctrinare n Mrturisiri de credin, prin care i-au creat propria Tradiie Bisericeasc
Confesio Augustana (1530).
Luther a susinut unica autoritate a Sf. Scripturi i a negat dreptul Bisericii de a formula
nvturi de credin n afara bibliei. Crile simbolice protestante au fost considerate de la
apariia lor ca avnd o valoare egal cu cea a Simbolurilor ecumenice.
Crile simbolice ale luteranilor: Cele 2 catehisme ale lui Luther (mic i mare);
Confesiunea de la Augsburg (cartea simbolic prin excelen a luteranismului, redactat de
Melanchton); Articolele de la Smalkalde (Luther) i Formula de Concordie.
Crile simbolice ale calvinilor: Catehismus genevensis (Calvin); Consensus
tigurinus; Consensus genevensis. Mrturisiri cu caracter naional: Confessio Gallicana;
Confessio Belgica, Confessio Scoticana; Confessio Hungarica.
Crile simbolice ale Bisericii Anglicane: Cele 39 de articole ale Bisericii episcopale
din Anglia; Confesiunea din Westminster (revizuire a celor 39 de articole).

n teologia protestant putem discerne 2 mari curente, cu atitudini deosebite fa de


importana crilor simbolice: curentul conservator/ortodox susine necesitatea stabilirii
precise a nvturii de credin, crile simbolice dein un rol pozitiv, fiind considerate mijloc de
aprare mpotriva ereziilor; curentul liberal importana crilor simbolice este strict istoric i
apologetic.
XIV. RAPORTUL DINTRE TEOLOGIA DOGMATIC I FILOSOFIE
Gndirea teologic patristic i bizantin a utilizat n elaborarea dogmelor metodele,
categoriile i termenii filosofiei greceti, ca mijloace de argumentare a nvturii cretine.
Aceeai gndire teologic a refuzat, ns, s fac o sintez ntre sistemele filosofiei pgne i
cretinism (pentru a rmne credincioas Revelaiei Divine).
Sf. Scriptur nu este, n principiu, mpotriva filosofiei i gndirii umane, ci declar direct
c toate nelepciunea este de la Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel distinge 3 tipuri de n elepciuni:
nelepciunea acestui veac; nelepciunea stpnilor i nelepciunea de tain a lui Dumnezeu.
Sf. Prini au luat o atitudine conform cu scopul urmrit de filosofie: uneori potrivnic,
alteori favorabil. Dac Taian Asirianul se ridic mpotriva amestecului celor omeneti cu cele
dumnezeieti, iar Sf. Grigorie de Nazianz compara introducerea filosofiei n cugetarea cretin
cu cele 10 plgi ale Egiptului; alta este atitudinea Sf. Justin Martirul i Filosoful sau a lui
Clement Alexandrinul, care considerau c filosofia are un rol providenial.
Prin urmare, Sf. Prini i-au nsuit doar metodele, schemele i tehnica argumentrii, ca
mijloace de comunicare i prezentare a nvturii revelate. Atunci cnd termenii filosofiei s-au
dovedit insuficieni pentru a transmite coninutul Revelaiei, ei au creat ali termeni (ipostas,
ousia).
Sf. Prini s-au folosit de tot ceea ce a creat spiritul elin n materie de cultur i gndire,
pentru a expune gndirea cretin la nivelul cultural al epocii.
n B.R.C., relaia dintre Dogmatic i Filosofie a fost conceput diferit fa de ortodoxie,
acetia lsndu-se vizibil influenai de sistemele filosofice, nu numai n forma de exprimare, ci
i n fondul cugetrii religioase.
Astzi, teologia r.c. face eforturi considerabile de a depi scolasticismul medieval,
ntorcndu-se cu mai mult atenie spre gndirea Prinilor rsriteni i spre spiritualitatea
Ortodox.

n concluzie, n privina atitudinii teologiei fa de filosofie, nu poate fi vorba de


respingerea i subestimarea adevrului filosofic, nici de supralicitarea i nsuirea lui integrala, ci
de folosirea cu discernmnt a tuturor cercetrilor ei, pentru cunoaterea aspiraiilor i
problemelor omului de astzi, n vederea contemporarizrii sau actualizrii mesajului cretin n
contextul epocii.