Sunteți pe pagina 1din 36

Cap 30.

La Verité, jusquement la Verité


First part

The Worst Day Since Yesterday

Intrasem în interiorul clădirii imense murmurând radiantă în sinea mea cuvintele pe


care i le trântisem cu un rânjet sarcastic şi meschin, cu o voce ironică şi superioară,
individului acela de doi lei : „ Poţi să îţi iei adio de la domeniul acesta. Şi aminteşte-
ţi, eu nu-mi uit niciodată.. prietenii „. Poate nu aş fi fost aşa neiertătoare şi dură
dacă epava aia de om n-ar fi început cu linguşeli şi cuvinte false, tipice oamenilor
fără onoare.
Doar ştia prea bine Fredrick ăsta, din momentul în care mă cunoscuse, atunci, în
maşina lui Rob, că roata se mai întoarce, şi dacă nu, tocmai i-am fost o profesoară
iscusită. Merita, clar, pentru că îşi făcuse un ţel în viaţă să mă umilească pe mine.
Începuse de acolo, cu priviri arogante, ca mai apoi, să aibă el grijă să-i umple capul
lui cu toate tâmpeniile şi invenţiile posibile despre mine, orice îi trecea prin mintea
perversă şi credea tâmpitul că m-ar fi pus în cea mai proastă lumină , m-ar fi
îndepărtat instant de cel pe care îl impresaria atunci şi care, din nefericire, era atât
de modelabil şi influenţabil. Acum regret puţin că am făcut asta fără să aflu întâi
unde e respectivul, „minunatul” actor. Destul de penibilă încă să mă mai gândesc la
el. Dar cu omul de tinichea am fost scurtă şi concisă. Cu următorii voi învăţa să le
fac totul un chin prelungit şi să mă bucur în linişte de feţele lor panicate. Toţi cei
care m-au rănit vreodată vor avea parte de tratamentul ăsta, de ”ma charmente
vengeance”. În drumul meu spre nu ştiu unde exact, deoarece locul acesta era ca
un iarmaroc rusesc, necunoscut, uriaş, în aşteptarea desluşirii, gândurile mi se
încurcau în paşii nesiguri, deşi mă străduiam să mă abţin din a mă da în spectacol.
Şi asta şi era pentru mine spaţiul acesta. Ceva ce urma să analizez şi să studiez
intens. Am trecut pe lângă departamentul presei. Numele mi-a atras intenţia
imediat, mai ales că fusesem odată pasionată de jurnalism, de scris, de măiestria
cuvintelor şi de ce pot ele crea şi trezi în oameni. Am intrat dar fortota generală,
zumzetul celor care se deplasau surescitaţi, foi pretutindeni, m-a speriat, şi
tresărind, am apăsat din greşeală pe o clanţă , aruncându-mă direct într-o încăpere
suprasaturată de praf şi.. praf. Am început să tuşesc, apoi să.. strănut, evident.
Surorile gemene..tusea şi strănutul. Nu ţineam minte ultima dată să fi fost alergică
la praf. Mi-am oprit însă reacţiile când am sesizat că nimeni nu a intrat agitat peste
mine, propulsându-şi privirile curioase asupra mea, împiedicatei generale. Cred că
merit şi un trofeu pentru asta. Nimeni nu mă ia la asta. M-am ridicat scuturându-mă
de gri-ul necăcios. Mda..s-a dus dracului şi cu impozanţa mea, mi-am zis surâzând
ironic şi scuturând din cap. Adevărul e că numai serioasă şi dură nu păream eu
acum. Vi s-au părut vreodată bufniţele aşa ? Mie una, nu. Şi eu le dădeam clasă
acum, la cum arătam. Nu praful în sinea lui mă enerva teribil, ci senzaţia
neprietenoasă că el e aici, că în orice clipă va ieşi, la fel, sau mai prăfuit ca mine, să
mă întâmpine cu o replică ironică, cu chipul destins şi relaxat, radiind de voioşie. Am
dat din cap nervoasă pentru a-mi alunga gândurile şi a încerca să revin unde sunt de
fapt. La o realitate.. agasantă.
Am început ca o pisică circumspectă, uşor zbârlită, să cercetez zona. Aici un culoar
lung mă întâmpina să-l descopăr, şi pe de o parte şi alta rafturi cu multe hârtii,
multe dosare. O arhivă.. mi-am zis în sine. Şi asta şi era.Am pornit cu grijă, cântărind
orice sunet din exterior, orice persoană care asistase la circul de mai devreme şi
venea acum în căutarea maimuţei protagoniste, după un autograf. Nu am auzit vreo
intenţie a cuiva de a veni aici. De fapt, în graba lor, numai timp să mă observe pe
mine indivizii aceia înfometaţi de muncă n-au mai avut. Erau mai ceva ca omuleţii
Oompa-Loompa din „Charlie şi fabrica de ciocolată”. Am luat din treacăt nişte
dosare, pe care era trecut numele a diverşi actori, cântăreţi, celebrităţi. Atunci am
realizat că poate fi o ierarhizare a tuturor, articolelor apărute de-a lungul carierei lor.
Toţi erau aşezaţi în ordine alfabetică, iar literele corespunzătoare numelor care erau
la rafturile respective erau trecute undeva sus, la vedere. Paşii m-au purtat
necontenit către litera „P”, fără să realizez măcar cât de repede. M-a înjurat şi certat
în gând conştiinţa mea de câteva ori, dar mâinile îmi deveniseră deja mai rapide
decât raţiunea care încerca să mă împiedice. O băgăcioasă mică, asta eram, dar ţine
a de mine să îmi bag nasul oriunde apucam. Chiar şi în chestii..mucegăite. Panou,
Paramore, Parker, Parvati.. Oh, fir-ar ! Unde naiba e ? Deja simţeam că nu mai
reuşesc să asimilez aromele „minunate” care îmi perindau neinvitate prin nas, dar
nu mă mai puteam concentra şi la amănuntele exterioare. Când ochii mi se opresc
pe un scris „Patt..” încep să sclipească fericiţi. Tipici unei copile idioate ce sunt. Încă
sunt. Şi el..încă călăul meu neiertător, vinovat de gesturile mele absurde.
Am luat dosarul de pe raft citind titlul.. „ Planul distrugerii lui Pattinson”. Un frison
m-a cutremurat şi l-am văzut cum îmi alunecă din mână, sub ochii înspăimântaţi şi
încurcaţi. De om bătut în cap. Dar suna al dracului de dubios, ca un titlu sinistru din
„Dosarele X”. Şi eu cum încă n-am depăşit încă stadiul de grădiniţă, e normal să mă
impresioneze şi o muscă de care e legată o pancartă cu textul „Bu!”.
O debandadă de poze, imagini, articole, şi hârtii, mâzgăleli de neînţeles, mi se
înfăţişară într-o clipă. Adevărul e că nu mai realizasem de mult atât de mult haos
într-un singur loc. Deşi nu mai exersasem de mult, e clar că nu îmi pierdusem
îndemânarea de a fi regina încurcăturilor. Să mă bucur din cauza asta ? Mai bine nu.
Am luat o foaie ce semăna cu o ciornă mâzgălită de-a mea din liceu. Pe lângă
textului imprimat, sute de intervenţii cu un scris furios, grăbit, dar care îmi părea al
naibii de cunoscut, mi-a atras atenţia semnătura, şi numele Austin B. Kaervonski.
Aah.. iar numele ăsta semnificativ ? Peste tot dau de el. Şi.. Kaervonski ? Humm.. va
să zică e nenea cu care trebuia să am o şedinţă cel cu ideile dubioase.
Pe foaie erau prezentate titluri de articole şi ziua în care au apărut, iar intervenţiile
erau făcute la cele a căror apariţie a fost accelerată. Am luat o foaie la întâmplare,
în care era o poză destul de decentă cu el, şi cu un titlu pe măsură. Alte multe
intervenţii erau făcute cu roşu peste textul original, adăugiri de nedesluşit. Articolul
era destul de interesant, despre o activitate de-a lui, şi despre planurile pe care le
mai are în cariera sa, iar poza, era din profil, cu un Rob aşezat pe o canapea,
probabil din timpul interviului. Am întors-o după ce am frunzărit-o din priviri şi
descoperirea făcută pe spatele acesteia m-a dărâmat. Titlul, „Materialul final pentru
publicat”, era deasupra unei poze complet diferite, evident retuşate, modificate,
deoarece în ea era tot Rob, în aceeaşi poziţie, dar cu o oarecare domnişoară lângă,
ivită ca din senin. Conţinutul articolului era complet schimbat, la fel ca şi înţelesul şi
ceea ce dorea să exprime.
Era unul din ştirile acelea ce mă îngălbeniseră pe mine de fiecare dată când le
citeam, la care simţeam că mă cuprinde o furie de nestăvilit şi un şoc de
necontrolat. Era unul vinovat de multele din excesele mele de tremurat excesiv, de
ieşit din minţi, de urlat din tot sufletul cât îl detest şi cât de proastă pot fi că am avut
încredere în el, de spart totul şi distrus nervii oricărui nefericit nimerea în calea mea.
Şi acum aveam dovada clară că totul a fost o irosire, o epuizare fără rost de energie
şi gânduri negre. Că realitatea crezută de mine atunci era inventată.
Am simţit cum mi se umfla la gât o venă de furie, şi cum stă să explodeze. M-am
aşezat jos, lângă recenta mea descoperire, dar n-am reuşit să ating următoarea
foaie când zgomotele unor tocuri precise încep să se ciocnească de mintea mea
confuză şi în care se purtau furtuni adânci.

••••

- Controlează-te, fir-ar !
Îmi ţipă în cap, cu încercări zadarnice de a mă imuniza, de a-mi bloca urletele și
pornirile războinice de a distruge tot și de a dărâma toate tâmpitele astea de rafturi
ce conțineau mizeriile pe care ochii meu au fost nevoiți să le suporte. Aș fi distrus pe
oricine și orice în clipa asta, fără pic de compasiune.
- Cum dracul să fac asta ? Tu vezi ce ne-au ..ce.. i-au făcut ? mă crizam printre
gâfâieli , cu pauze grave între cuvinte.
Dar nu mă puteam liniști, nu reușeam să-mi revin în simțiri. Eram mult prea
contrariată și înfuriată, nu concepeam cum se poate juca cineva cu viața cuiva, cum
o poate distruge, cum poate anula toată munca și surpa tot ce s-a străduit să
construiască. Un renume, o carieră. Și lui îi distruseseră tot, fără milă.
- Așa au crezut că e mai bine pentru tine.. spune stângace și nesigură.
Se simțea în vocea ei o ușoară intimidare. Era o reușită personală că obținusem o
dată în viață asta. O Colleen nesigură și speriată.
- Și el oricum merita să plătească pentru tot ce ți-a făcut ! încearcă cu mai mult
curaj în ton.
După ce că eu clocotesc, stau să expldoez aici, lângă ea, mai are și nesimțirea de a
mă trata cu o superioritate care evident e ilogică. Poate a uitat cine sunt. Și așa de
”așa zisă prietenă” cum mi-a fost, o dau dracului imediat, cu tot cu ifosele ei
încărcate de fond de ten. De cea mai bună calitate, să nu uităm.
- Merita să plătească pentru ce ?! Pentru nimic ?! m-am răstit războinică.
Aveam senzația că urletele mele se aud undeva în toată clădirea. Sau tot L.A-ul. Dar
probabil ceilalţi erau mult prea înspăimântați de primitiva din mine, care se
manifesta acum cu măiestrie, pentru a interveni. Oameni inteligenți, care țin la
existența lor. Față de “chip de mătură-blondă” asta.
- Accidentul tău din pădure, modul superficial de a se comporta, planurile dubioase
pe care le avea cu tine.. Totul au culminat cu distrugerea imediată a microbului său.
- Da, mulțumesc pentru raport, domnișoara bacterioloagă.
O înfrunt sfidătoare și ironică. Nesimţita. Blondă satanică.
- Și uite cine vorbește despre asta, tocmai Regina- Superficialității.
Ea se înroșește subit, arzându-mă din privirile ei seci. Nu mai seci ca mintea. Tipa
chiar credea că mă impresionează. Pe dracu’.
- Şi oricum ,nu mai contează de acum ! Ce te agiţi aşa ? Oricine poate avea suişuri şi
coborâşuri, mai ales într-o carieră ca a lui !
- Ce ? El ..care săracul a fost ceva de genul..catapultat şi după aruncat din avion !?
izbucnesc isterică , ca mai devreme.
Adevărul e că tot cocktail-ul acesta nefericit de sentimente explozibile mocnea în
mine şi îmi înăbuşea fiecare por. Un mix de furie, uimire, ciudă, contradicţii, stătea
gata gata să mă dărâme. Dar eu eram mai puternic la el , fir-ar !
- Se mai întâmplă. zice pe un ton mâţâit, fără pic de regret.
Am luat-o de păr şi izbit-o de corpul de bibliotecă din spatele ei. A scos un sunet
scurt de durere, ca un geamăt, dar asta nu m-a oprit în a o dezechilibra şi trânti de
pământ cu ea. I-aş fi smuls cu îndemânare şi precizie fiecare firicel oxigenat,
chinuit , suprasaturat de vopsea, de produse agasante, de kitch. Aş fi lovit-o în mod
repetat cu capul de tot ce nimeream, aş fi şters fiecare colţişor prăfuit din încăperea
asta nenorocită. Şi asta am şi făcut. Dar în imaginaţia mea bolnavă şi criminală.
Am scuturat din cap cu un gest deloc subtil, în timp ce o priveam, pentru a reveni la
realitate . În loc de o Colleen chinuită de răzbunarea mea neîndurătoare,cum era în
plăsmuire, faţa ei era senină, uşor încordată, dar încă privind arogant şi superficial.
Îşi împreunase mâinile şi ţinea o sprânceană ridicată, în timp ce bătea iritant din
picior. Cât tupeu.
- Eşti o insensibilă. scuip cu dezgust. Şi o prietenă rea. o acuz cu scârbă.
Ea îşi dă ochii peste cap şi se înroşeşte ca un rac.
- Mi mi mi.. Prietenă rea.. începe să-mi imite tonul badjocoritor în timp ce gesticula
defăimător.
- Întotdeauna trebuie să fie vorba de tine ! Numai tu ! Kitty în sus, Kitty în jos !
Prinţesa acolo, prinţesa peste tot ! M-am săturat ! izbucneşte deodată plină de nervi,
în timp ce răcnetele ei m-au blocat instant.
Am rămas uimită, am mărit ochii larg, şi probabil adoptat şi o mimică a unei fraiere
cu doctorat. Doctorat în imbecilitate.
Încă nu procesam prea bine ultimele clipe. Ea..se răstea.. ? Mai rău.. urla.. la mine ?
Deja mintea mea sadică concepea scenarii de tip „Chucky” , şi nu erau înălţătoare
pentru sine gândurile astea. Chiar şi în ele mă speriam. Toantă.
- Tot timpul a trebuit să fim cu ochii în patru, să te ajutăm să te adaptezi, să ai un
mediu ambiant plăcut, primitor,să avem grijă să nu păţească nimic „comoara”, să
nu o atingă nici măcar un puf ! În timp ce tu tot ne stresai cu fiţele tale de copilă
idioată, cu ieşirile arogante şi ironice, chiar şi neştiind cine eşti şi ce putere ai !
Continua să ragă ca o văcuţă anorexică. Păcat că nu aveam o căpiţă de fân să i-o
bag pe gât, ca să se calmeze. Iarba calmează, cred.
- Nu înţeleg o iotă din ce dracu’ mănânci tu acolo ! Fii mai explicită ! i-am poruncit
stresată.
Oamenii absurzi mă enervează mai mult decât oamenii prosţi. Şi din păcate
domnişoara era fericita deţinătoare a acestor ambe calităţi, norocoasa de ea . Şi de
mine. Că eram nevoită acum să îi suport micul moment de celebritate ieftină.
- Heast ! M-a angajat să veghez asupra ta ! Să îţi creez condiţii minunate, să ai un
cămin..care tot fictiv era.. La fel ca prietenii, la fel ca tot ! Totul, absolut totul a fost
plănuit ! Ce..credeai că a fost la voia întâmplării ?
Cuvintele ei m-au lovit direct ca o bâtă în ceafă. Am simţit cum mi se înmoaie
picioarele şi m-am lăsat în jos, sprijinindu-mă de primul scaun scârţâitor şi antic care
era mai aproape. Mi-am aşezat dosarul cu infamii în poală în timp ce o mică lacrimă
a căzut neputincioasă pe el.
Ceea ce tocmai aflasem era groaznic, ceva ce nu mi-am imaginat vreodată.. Nu am
crezut că destinul, că hazardul, a mânuit cursul existenţei mele necondiţionat până
acum, dar nici că viaţa mea a fost planificată şi aranjată punct cu punct de alţii. Era
aşa o mizerie. Îmi era scârbă de toţi şi de toate.
- Vrei să spui că.. nimeni nu îmi era prieten.. ? Bred ..Melli .. Jae.. ? spun printre
suspine şi cu un ton stins. Toţi erau..falşi ? Jucau un rol ?
Deja mi se dusese naibii avântul şi curajul. Mă distrusese cu veştile ei tâmpite.
Insensibila. Şi îşi băgase ghearele în sufletul meu şi acum le frământa cu ură ca pe
un aluat. Durea al naibii de tare.
- Nu.. fraierii ăia doi de Melly- Welly şi mâncătorul de scoici sunt puri şi curaţi ca
lacrima.. Inocenţi şi la fel, fără să ştie pe ce lume trăiesc. Deci ei n-au nici o
legătură.
Am inspirat uşurată să aflu că cei pe care îi considerasem întotdeauna prieteni
adevăraţi şi îmi erau de fapt. Măcar un singur lucru sincer şi real să constat că am
avut şi eu în viaţa mea nenorocită.
- Asta..cel puţin la început. continuă cu o voce ironică. Dar..au aflat şi ei şi au şters-o
ca nişte laşi fabuloşi ce sunt. continua să-mi raporteze cu rânjete meschine.
O nouă lovitură mă dărâmă dar de data aceasta nu mai aveam unde să mă mai
aşez. Poate jos, sau, mai bine, să mă bag direct în pământ. Sau să dispar. Ar fi o
opţiune pliabilă cu sentimentele şi starea mea de acum.
Am strâns puternic de hârtiile din mâna mea, pe care le-aş fi nimicit, şi pe cei care
au scris gunoaie de genul, fără milă. Am expirat, încercând să mă calmez, şi să
asimilez noile informaţii pe care călăul meu blond mi le prezenta cu măiestrie. Direct
şi dureros. Deci.. până şi ei doi m-au trădat. Şi eu au ştiut totul, au aflat la un
moment dat, şi în loc să mă tragă de mânecă, să-mi zică.. „Tâmpito, trezeşte-te
odată, nu mai prinde fluturi şi visa la cai verzi pe pereţi ! „, ei au ales să fugă de
responsabilităţi, să mă lase să mă chinui singură când acestea vor veni
neîndurătoare să mă zdrobească.
Mi-au trecut prin minte vorbele Melissei de când a plecat, cu lacrimi în ochi..: „
Eu..eu nu le pot face jocul lor..”, şi câteva momente în care atunci nu înţelesesem
ieşirea lor şi comportamentul rigid, cum a fost prima lor întâlnire cu mine şi Rob, ca
un cuplu, imediat după împăcarea noastră, din castel. Ea era extrem de încântată şi
ţin minte că a zis : „ Cât mă bucur că eşti cu el, Kitty. Ştiam eu că în final dreptatea
va triumfa..” . Măcar acum aflasem cine fusese privat de aceasta.
Nu mi-am dat seama niciodată ce pronunţase distanţierea noastră, ca grup. Înainte
eram uniţi, deşi eram diferiţi, şi ne mai cicăleam, dar în esenţă, toti ne iubeam între
noi şi respectam. Pe când între cele două a fost o ruptură bruscă, un gol care a
intervenit deodată şi pe care nu l-am înţeles. Din prietene deveniseră duşmance, nu
se suportau, numai vorbe grele îşi adresau. Chiar şi după ce îmi revenisem eu, mă
însănătoşisem, în Franţa, ţin minte cum Colleen îl tăia în carne crudă pe Rob, fără
circumstanţe atenuante, pe când Melissa încerca să mai îndulcească imaginea de
criminal pe care blondina o crea fără milă despre el.
Măcar acum înţeleg de ce s-a rupt totul în relaţia noastră de grup. Şi de o parte au
rămas Cole şi Bred, de cealaltă Jae şi Mel, iar eu cu Karl undeva la mijloc, cu un
picior pe o margine, prăpastia sub noi, şi un picior pe cealaltă. Pentru că începusem
să am sentimente puternice pentru înfumuratul ăla brunet, şi pur şi simplu nu
puteam concepe că poate fi aşa rău cum ceilalţi mi-l descriau cu fiecare ocazie. În
cealaltă tabără, erau două suflete tare dragi mie, şi care mi-au fost alături
necondiţionat. Astfel, din.. „Ruperea în două a Titanicului”, cum numisem într-o
încercare de a face haz de necaz, clipa aceea semnificantă din viaţa noastră, cum aş
fi putut eu alege doar o parte, mai ales că eram conştientă că indiferent unde voi
rămâne, o bucată din mine se va zdrobi, va muri ?
Am strâns puternic din ochi şi mi-a mai revenit o scenă în minte, tot cu cele două
Ying şi Yang, recentă :
„ - Uuu.. Melulina.. s-a schimonosit râzând ironic. Colleen. Tu , aici ? Prin ce
minune ? continua pe același ton superior.
- Am venit să repar ceea ce voi ați distrus cu bună intenție.. Mel ripostă cu
înflăcărare”
Voi..voi.. voi.. Cuvântul ei începea să se rotească cu o viteză indigerabilă în mintea
mea torturată. Care..ei ? Totuşi, folosise pluralul. Şi cum amicul nostru Karl era
partea neglijabilă, cel puţin pentru mine, în orice clipă, rămânea..el.. El, al cărei
simple amintiri crea furtuni în mine. Al cărui simplu nume readus în scenă mă
frământa groaznic.. Brendal. El unde e, în ecuaţia asta ?
- Şi Bred.. ? rup tăcerea temătoare.
Îmi era frică de răspunsurile ei. Şi, Doamne, cât !
Ea pufneşte într-un hohot perfid, zgomotos, grosolan. Fără pic de fineţe. În clipa
aceea scenariile mele ucigaşe au revenit rapid, dar le-am alungat cu aceeaşi viteză.
Nu merita să-mi murdăresc mâinile cu o cârpă ca ea.
- Brendal.. ăla e.. mai nemernic şi ca mine şi decât toţi ! izbucni printre râsete
badjocoritoare. Despre el.. chiar n-ai habar de nimic ! Nu ştii nimic, zero, nul,
mulţimea vidă ! îmi explica cu ciudă.
Deja nu mai simţeam că pot face faţă la ce urma. Începutul ei a fost promiţător, şi,
era de aşteptat. Mai ales luând în consideraţie felul lui ciudat, ascuns, parcă
înconjurat de un zid, sau misterul care pulsa încontinuu în zona lui. Misterul ăla care
mă atrăgea ca dracu’ de fiecare dată, mă ademenea ca o sirenă cu cântul ei vrăjit.
El..avea puterea asta asupra mea. De a mă domina doar prin simplul lui fel de ..a fi.
- De ajuns ! Nu mai vreau să ştiu nimic ! zbier cu o voce severă şi hotărâtă şi ea îşi
înghite cuvintele.
Îmi arunc din nou privirea pe mizeriile care le ţineam . Scot o nouă foaie şi încep să
o analizez. Materialele ataşate ei erau fotografii cu un Robert Pattinson atacat de
fane, cu câteva pipiţe disperate agăţate de gâtul lui, şi cu un el încruntat, cu o
mimică nervoasă. Pozele aplicate în articolul final erau cu aceleaşi dudui, dar cu un
actor radiant, cu o faţă binedispusă şi radiind de fericire, cu un rânjet larg. Era
impresionant să descopăr câte poate face tehnologia sau programele de modificat
poze. Nu puteai nici în veci , tu, cu un om neprofesionist, că poza era trucată.
Mi-am aruncat privirea pe textul ataşat imaginii : – Faimosul actor Robert Pattinson
se pare că nu ţine la imaginea şi cariera lui cum o face cu viaţa personală. El îşi
trăieşte tinereţea cu intensitate şi se bucură de fiecare aspect.. „alunecos”, al vieţii.
După cum puteţi observa şi în poză, acesta a fost văzut în zile consecutive în
diverse cluburi, şi nu cele mai selecte, ci în cele rău famate, agăţând tot felul de
domnişoare dispuse să îi satisfacă toate dorinţele şi cerinţele, şi viceversa. Întâlnirile
lor „culturale”, se sfârşesc de obicei în oricare hotel sau motel întâlnit în cale, unde
actorul, cu una sau chiar mai multe domnişoare, continuă ideile începute, într-un
mod ambiant mai..plăcut.. Ce se întâmplă acolo e evident şi clar, dar vă lăsăm pe
dumneavoastră, cititorii,să vă jucaţi cu imaginaţia.. -
- Uite..chiar şi asta.. articolele defăimătoare despre Pattinson, sunt tot opera lui.
rupe tăcerea cu glasul ei piţigăiat.
Îmi ridic privirea ucigând-o din ea şi uitându-mă cât de dezgustată şi cu ură puteam,
în timp ce mâinile mele deja boţiseră, fără să-mi dau seama când, infamia pe care
tocmai o citisem.
- El e în spatele la tot. continuă cu nesimţire.
I-aş fi dat una peste mutra plasticată, de vrăjitoare, dar îmi era teamă să nu mi se
afunde pumnul în cele câteva straturi bune de fond de ten, şi apoi să fiu nevoită să
dau jos platilina de pe el.
- Termină ! Nu înţelegi că nu mai vreau să te aud ?! Nu mai vreau să ştiu nimic ?! De
nimic şi nimeni ! Vreau să te duci dracului ! Dracului, înţelegi ? Să îţi mişti odată
fundul siliconat din faţa mea şi să mă laşi să mă înfund naibii în durerea şi
dezamăgirea mea !
Încep să mă crizez, să mă consum, să ţip cu toată înflăcărarea posibilă, gesticulând
ca o nebună, cum nu o mai făcusem niciodată. Adevărul e că furtunile din interior
erau pline de năpastă, de umilire, de necrezut.
Nu mă simţisem mai folosită şi înşelată vreodată. Nu am crezut nici o clipă că viaţa
mea e mânuită de alţii, organizată, eu chiar credeam în şansă, în noroc, în
întâmplare, în destin. Şi să vezi cum toate visele şi credinţele ţi se frâng deodată,
chiar în faţa ochilor neputincioşi, e groaznic.

Touch Me, I’m Going to Scream


Am apăsat pe clanţă cu o mişcare şovăielnică. Am inspirat şi expirat sănătos din
nou, deoarece eram conştientă că pot risca să rămân fără suflare acolo. Încă nu ştiu
cum am reuşit să mă adun, să îmi şterg lacrimile, să îmi revin, şi să ies din arhiva aia
blestemată. Habar n-am de unde atâta putere în mine că acum mă aflu în faţa uşii
biroului său. Al distrugătorului de vieţi.
Am deschis , în timp ce mi-am îndreptat spatele şi adoptat o statură impunătoare şi
care cerea respect. Impunătoare, pe naiba ! Noroc de macaralele din picioare. Cine
a inventat platformele ar trebui să primească un trofeu. E un geniu.
Am făcut primul pas, şi ochii mi s-au oprit pe statura silfidă a unei noi porţii de
îngheţată cu vanilie, cu siguranţă la fel de reci, dar..oare şi ea conţinea cianură, ca
cealaltă ? Cel mai probabil. Claire era şi ea o copie mai micuţă a lui Colleen.
- Kitty ! sare deodată entuziasmată, ca şi cum eram cele mai bune prietene.
Am fost. Bine spus.
M-a strâns în braţe puternic, în timp ce faţa mea continua să îi condamne gesturile
imature şi prosteşti. Falsa. După toate cuvintele pe care mi le-a adresat, acum îmi
vinde mie acadele pe băt. De parcă am cinci ani.
- Bună.. zic mârâind, printre dinţi, şi cu un rânjet fals.
Numai să fac conversaţie din politeţe nu aveam eu chef acum. Mai ales cu vipera
asta perversă. Care miroase a plastic de la o poştă.
- Uh, îmi pare atât de rău, nici nu ştii.. continuă cu o voce mâţâită fluturându-şi
genele.
- Pentru ? o înfrunt ironică, privind suspect. Mă refer.. pentru care din toate ?
Nesimţire, neîncredere, jigniri, complot împotriva mea, chicoteli cu duşmanca mea ?
Să nu mai pun la socoteală ţipetele, scâncetele, bocetele iritante.
- Eu.. eu nu ştiam că tu habar n-ai de noi..
Începe stângace să se scuze. Auzeam vorbele ei de mironosită undeva în fundal, dar
erau insignificante pentru mine oricum. La fel ca şi ea. Claire era deja inexistentă
pentru mine, şi de mult.
Mi-am îndreptat atenţia către scaunul directorial impunător, de piele, care era cu
spatele la noi, şi de unde se observa într-o parte o mână puternică sprijinită, care
strângea încordată de el din când în când. Am înghiţit în sec când mi-au trecut prin
minte gânduri despre cine ar putea fi acolo.
Doamne, dă Doamne, să mă înşel ! Să nu fie el ! Te implor, Doamne ! Să fie doar
imaginaţia mea tâmpită iar şi plină de scenarii imbecile şi nerealiste !
- Şi îmi pare atât de rău că te-am acuzat atât de dur şi ..
Din spate gâfâielile celui care era cu noi se auzeau tot mai pronunţate. Respira
încordat şi ca un taur furios. Ea se opri privind temătoare cu colţul ochiului în spate,
apoi continuă stingheră :
- Te-am acuzat pe tine că te-ai băgat în relaţia mea cu Austin dar de ..
- Claire ! vocea dură a celui care ne superviza intervine ameninţătoare.
Vocea lui. Era..el. Toate rugăminţile mele fuseseră hadarnice. Toate speranţele.
- Dar de..fapt eu am fost cea care a intervenit.
Termină ridicându-şi ochii din pământ şi privindu-mă jenată.
- Claire, du-te dracu’ odată ! acelaşi ton de bas urlă din nou.
Tresărim ambele simultan şi ne privim temătoare, încercând să ne încurajăm din
priviri.
- Oricum, Kitt.. eu.. îţi doresc noroc.
- Ieşi naibii odată ! strigă turbat, mai furios.
- Du-te liniştitiă, Claire. Nu mai am ce să-ţi reproşez. Ai grijă de tine. o consolez pe
un ton blând şi înţelegător.
Îşi plecă fruntea şi se conformă. Pentru o clipă, am simţit că o compătimesc. Şi ea, la
urma urmelor, ca şi mine, era doar o victimă a lui. O victimă nefericită. Marionetă a
insensibilului ăla.
Şi uite aşa rămăsesem singură, singură cu durerea,cu dosarul în mână, cu
incertitudinile, şi cu zmeul.
- Nenorocitule. zic sec , mârâind.
Nu aveam chef de introduceri şi politeţuri false. Dulcegăriile fără substanţă nu erau
specialitatea mea, mai ales când mocnea în mine furia şi dezamăgirea, după ce
primisem, mai devreme, confirmarea de la Claire, cum că plăsmuirile mele erau
reale. Nu greşisem de data asta, când dorisem, şi din tot sufletul, să o fac ! Dar se
pare că nimic în ultima vreme nu mai ieşea cum îmi doream. Nimic.
- Hmm.. directă ca întotdeauna. zice ironic, în timp ce dădea din degete.
Nu se întorsese. Se pare că de când nu mai interacţionasem îşi pierduse şi bunele
maniere. Pe care oricum le dobândise cu greu. Misoginul.
- Punct ochit, punct lovit, nu ? spun scrâşnind din dinţi.
Îmi muşcam limba, expiram, inspiram, pentru a mă calma. Nu aveam antidepresive
cu mine şi mă temeam că voi dărâma clădirea în momentul în care încep să urlu.
- Şi eu mă bucur să te revăd, Kitty. spune uşor arogant, în timp ce se roteşte brusc
cu scaunul.
Scena a fost ca desprinsă dintr-un film, la fel şi mişcarea lui. În faţa ochilor mei deja
obosiţi de lacrimi, statura impunătoare a unui domn bine, ferchezuit, îmbrăcat într-
un costum elegant şi stilat, cu cele mai mici detalii puse la punct, cu cravata
asortată, şi cu o freză perfectă, mi se înfăţişă.
Am înghiţit în sec dar am încercat să-mi ascund uimirea, vulnerabilitatea, influenţa
pe care imaginea lui perfectă, sigură pe ea, mimica luminoasă şi hotărâtă, a unuia
dintre chipurile cele mai îndrăgite şi iubite de mine, o avea adânc în interiorul meu.
Şi mă uram şi detestam mai mult decât mi-am impus să o fac cu el, pentru că merita
cu desăvârşire, şi oricât încercam să îmi provoc o repulsie logică, de altfel, nu
puteam.
În loc de asta, mii de fiori voioşi începură să-mi circule prin sânge, prin vene, prin
pori. Doar datorită apropierii, revederii lui.
- Nu fii perfid. i-o tai cu aciditate, rotind ochii.
Şi-a încordat uşor maxilarele, care îl dădeau atât de uşor de gol când era agitat, şi a
strâns uşor de mânerul scaunului. Cu toate că nu îî era comodă situaţia, păstra un
surâs palid în colţul gurii. Mi-am oprit ochi asupra buzelor lui tentante, pline, şi am
tresărit din nou. Apoi le-am muşcat pe ale mele cu ciudă, întorcându-i spatele
simultan, şi amintindu-mi că îl urăsc, că trebuie, că merită să o fac.
L-am auzit oftând dar nu mi-am arătat faţa. În sinea mea începusem să număr până
la 100 pentru a mă linişti. Dar apoi simţeam cum pulsează informaţiile infame din
dosar sub mâinile mele şi furia urcă accelerând în mine.
- Şi tu nu fi absurdă , mormăie prost dispus.
Atunci am simţit cum sunt gata să explodez. M-am răsucit ca o furtună, şi mi-am lipit
privirea involuntar în mişcarea mea de plăcuţa cu numele : Austin B. Kaervonski. Un
nod mi s-a pus în gât şi am simţit cum mă lasă picioarele, deşi primisem variate
indicii că el e faimosul Austin din lălăielile lui Claire. Acum primeam confirmarea, şi
scrisă. Măcar acum e clar că nu era atât de penibilă şi nebună cum o credeam.
Acuzele ei aveau, până într-un anumit punct, dreptate, şi mai ales, luciditate. Nu era
o smintită, o dereglată. Nu complet, cel puţin.
- Arăţi minunat, Kitty. Eşti..impresionant de frumoasă. Parcă devii mai uimitoare pe
zi ce trece. schimbă tonalitatea în una admirativă şi duioasă.
Eu mă strâmb urât şi copilăreşte, arătându-i că nu mă cucereşte el pe mine cu
linguşeli ieftine.
- Christine. Mai mult respect, domnule. scuip cu dezgust. Sau..sa-ţi spun Austin ?
continui ridicând o sprânceană defăimătoare.
El oftează din nou, în timp ce întoarce faimoasa plăcuţă cu spatele.
- Nu, Kitt, eu pentru tine rămân acelaşi Bred. Cel care e nebun după tine.
- Ha ha. Bună încercare.
Deşi încă nu sunt sigură pe baza a câtă dreptate aveau cuvintele lui. Faptele
dovedeau că sigur are probleme la mansardă.
- Măcar acum am cu ce îmi motiva lipsa. După cum observi, nu a fost datorită
puţinelor sentimente, ci datorită..circumstanţelor nefavorabile.
- Ai fost ocupat să mai împroşti puţin cu noroi oamenii. îl acuz imediat.
El se ridică de pe scaun, şi în clipa aia m-am cutremurat. Părea mai înalt şi mai bine
făcut ca niciodată. Şi eu mai mică şi mai proastă şi mai copleşită. Mă uram.
Am văzut că se apropie dar m-am încruntat urât şi am făcut câţiva paşi defensivi, în
spate. Atunci am remarcat cât de absurdă eram, căci el nu venea spre mine, ci
ieşise în faţa biroului, să se sprijine de el.
Şi-a tras în timp ce murmura în sinea lui ceva, şi cu siguranţă nu scuze, cravata ,
slăbind-o din nod. L-aş fi atârnat cu ea de lustră. Fără regrete.
Stătea uşor aplecat şi concentrat la ea. În clipa aceea părea aşa vulnerabil, uşor de
luat prin surprindere, şi fir-ar, din nefericire pentru el, îmi venea în minte cât de
nemernic poate fi, ce i-a făcut lui Rob, ce mi-a făcut mie, simultan cu planurile mele
de răzbunare.
Simultan cu căutarea asiduuă a unui obiect tare cu care să-i arunc în cap.
– N-am chef să vorbesc de Pattinson. mi-o taie acid, deodată ridicând o privire plină
de reproşuri către mine.
Din cap mi-a zburat rapid planul vengativ din cauza intervenţiei lui bruşte, dar asta
nu mi-a domolit şi furia.
- N-ai.. n-ai chef ?! Distrugi viaţa unui om şi apoi spui fără pic de preocupare.. „n-am
chef” ?! deja vocea mea îşi ridica tonul gradat, şi simţeam cum isteria stă să mă
domine din nou.
El nu părea prea impresionat. Cum naiba să fie ? De o maimuţică agitată care
începuse să se scălămbăie în faţa lui crizată. Plus că el rar îşi pierdea calmul cu
adevărat. Dar o făcea mereu, în intensităţi mici. Ori eu acum doream să-l aduc la
pragul disperării, să ajungă să urle, să se înjure, să zică orice infamie despre el şi să
recunoască că a greşit, doar de dragul de a înceta eu cu acuzele şi insultele.
- Înţelege ! Nu vreau să vorbesc de papiţoiul ăla !! Mă dezgustă ! M-am săturat de
subiectul ăsta ! începe să se răstească la mine.
Alt imprudent pe mapamond care acţionează greşit din start. Deci şi ăsta va regreta
tot. Oricum era bifat pe listă. Capul ei.
- Cum naiba ai avut atât sânge rece să îi faci asta ?! Să îl distrugi, ca om, să îi
termini reputaţia, numele, caracterul lui integru ?! Pentru că nu doar munca lui ai
sfărâmat-o, ci întreaga lui fiinţă !
Deja dădusem startul crizării excesive. Scurt şi direct. Ce dracu’, nu e timp de
tânguieli idioate şi de lungit minutele, care oricum sunt fixe şi neiertătoare cu noi.
- Fir-ar el să fie, Christine ! răcneşte din toţi plămânii deodată.
Am simit că a creat un mic cutremur, dar n-am simţit nici o lustră care să-mi
aterizeze în cap din cauza asta. Ce naiba, au dat ăia la ZOO drumul animalelor din
regnul bovinelor ? Că văd că numai peste dintr-astea dau azi.
- Şi ştii ce, nici n-am nevoie de explicaţiile şi scuzele tale stupide, oricum am tras
deja propriile mele concluzii ! îi zic arogantă şi scrâşnind din dinţi.
El îşi împreună braţele, lăsându-şi simultan capul în jos şi începând să dea din el
contrariat. Eu înghit în sec şi îmi îndrept spatele, pentru a fi mai serioasă şi sigură pe
mine. Plus că revenise infama aia de senzaţie că nu îi pot face faţă, că la un moment
dat mă va covârşi cu toate trăirile şi senzaţiile interioare pe care le creează în mine,
doar cu simpla apropiere.
- Atunci de ce dracu’ îmi mai toci capul cu subiectul ăsta ? mârâie printre dinţi, şi cu
o privire acuzătoare.
Mda..bună întrebare. Din..plăcere ? Pentru că vreau să-l torturez ? Pentru că aşa îi
trebuie, ce, credea că va scăpa şi de data asta cu basmaua curată ? Ha. Eu..care
taie în carne pură. Poate chiar voi primi un rol într-un thriller. Şi poate chiar o să
accept. Cu condiţia ca cei pe care îi voi măcelări să fie ei. Şi nu fictiv doar.
- Pentru că.. pentru că aşa vreau eu ! izbucnesc revoltată.
El îşi ridică o sprânceană uitându-se la mine ca la o dementă, şi muşcând în gol,
cred, după mişcările maxilarului lui dur, pronunţat..
- Bine, hai, dă-i drumul. Până nu scapi de toate frustrările astea din tine e evident că
n-o să te linişteşti. observă resemnat şi privind în gol.
Ups.. eu ce naiba ar trebui să zic acum ? Nu mă aşteptam la atâta bunăvoinţă din
partea lui. N-am nici un discurs plănuit , şi chiar şi în acest caz, tot ar interveni
blocaje şi bâlbâieli specifice felului mei „magnific” de a fi. Dar..aşa ? Luată prin
surprindere. Humm.. o să sau şi eu drumul la gură şi voi spune orice îmi trece prin
cap. Sunt conştientă că 90% vor fi tâmpenii şi idei pe lângă subiect, dar măcar nu
tac ca proasta.
- De ce i-ai făcut asta ? încep direct, fără ocolişuri.
El ridică sprânceana şi se înroşeşte la faţă, dar apoi se calmează şi îşi revine.
- Hm.. din plictiseală. Distracţie, nu ştiu. răspunde badjocoritor.
Dacă aş fi putut, în secunda doi eram mai roşie ca el şi ca un vulcan care stă să
erupă.
- Era o distracţie să..ce ? încep contrariată.
- Să îl torturez pe amărâtul ăla. Să îi arăt că oricât de „Pattinson cuceritorul de
copile” o fi el, nu e mai puternic ca mine !
Copile ? Ăsta e atac direct la persoană.
- Ah..a fost o măsurare de forţe gen.. ca în Evul Mediu ? îl ironizez satirică. Probabil..
stai într-o peşteră şi nu am eu cunoştinţă de asta. E clar că nu ştiu absolut nimic
despre tine. scuip cu ciudă.
- Păi..ce nu ştii, nu te afectează, nu ? mă ia ironic peste picior râzând uşor.
În sine cântăream şansele ca dosarul faimos să ajungă până în capul lui aruncat de
aici, de unde sunt eu, şi oportunităţile ca să-l doară, sau măcar să-l taie foile
răzbunătoare. Eu mereu mă tăiam în hârtie. El de ce n-ar face-o ?
- Cu ce ţi-a greşit ? continui investigaţiile cu acelaşi dezgust şi controversă în ton.
- Cu totul. Că există ! Că s-a băgat între noi ! Că m-a îndepărtat de tine ! Că a
intervenit în planurile noastre. Şi pentru toate astea, merita să nu mai respire acum,
nu doar atât, cât a păţit. Înţelegi ? Să îl fac praf cu propriile mele mâini !!
Am aruncat în el cu primul lucru din mână, dar până la el, toate foile, articolele, poze
au sărit din el, zburând pretutindeni şi căzând alene pe jos. Un adevărat haos
generasem în locul ăsta, dar nu îmi păsa. Tot mă înjuram în gând de cât de inutilă
pot fi şi ce ţintă proastă pot avea. El se fereşte şi de singurul obiect care putea târna
mai greu în capul lui, dosarul, şi apoi începe să mă cântărească suspicios din priviri.
- Eşti un nenorocit ! Un mârşav ! Ticălos ! Om fără suflet ! încep să-mi exteriorizez
toată frustrarea din mine.
M-am apropiat de el ca o tornadă şi am început să dau cu pumnii în pieptul lui. S-a
opus puţin, dar apoi m-a lăsat să-mi fac damblaua. Eram conştientă că nu simte
nimic, că nu îl doare, că nu se zvârcoleşte de durere, cum l-aş fi vrut atunci.
- Linişteşte-te, te rog ..
Încerca să mă amorţească ca pe un copilaş, în timp ce îmi lipise capul de pieptul lui,
cu o mişcare simplă, fără dificultate, şi îmi mângâia părul cu agilitate. Eu mă
împingeam şi mă răsuceam ca un vampir care tocmai văzuse o cruce în coşciug, ca
un fluture prins de colecţionar care se zbătea ca să scape din palma sa.
- Ia labele de pe mine ! Ţip împingându-mă în coate.
El mă prinde de spate şi mă strânge din nou , lipindu-mă de corpul său încordat, dar
eu încep din nou să înot pentru a ieşi din zona crepusculară. Observând că mă
comport ca o mâţă sălbatică, îmi dă drumul, şi mă îndepărtez cu o mişcare bruscă,
cu gesturi de imbecilă. Am negat eu vreodată că aş fi altceva ? Nu cred.
- Eşti cu scelerat ! Ai probleme cu capul ! Eşti josnic, abject ! Te urăsc, înţelegi ?
Pentru ce i-ai făcut ! Pentru cum te-ai jucat cu vieţile celor din jur !
În timp ce continuam să mă descarc şi să zic orice îmi trece prin minte, deja
trântisem un grilaj cu documente pe jos, rostogolisem câteva obiecte de
decoraţiune, şi acum apucam un cub mic de metal, tot ornamental, cu care aveam
de gând să-i dau lui lovitura finală. Bineînţeles că el s-a ferit, m-a privit şocat, în
timp ce obiectul se izbea zgomotos de perete.
- Nu ştiu care e mai nebun ! Şi termină odată ! Îţi distrugi lucrurile tale, la urma
urmelor.
- Nu îmi pasă ! Şi dacă aş fi nevoită să dau foc clădirii ăsteia, dacă ştiu că asta te va
afecta, aş face-o cu bucurie ! răcneam din toţi rărunchii.
- Opreşte-te !
Încercă să mă imunizeze, apropiindu-se nervos către mine şi clătinându-mă, dându-
mi peste mâna în care mai apucasem nu ştiu ce vază asimetrică, care se sparse în
cioburi ascuţite în momentul în care ateriză în viteză de pământ. M-a înconjurat cu
braţele lui sănătoase şi strâns puternic, încât nici un gest nu îmi mai era posibil de
realizat. Doar partea cu vocalizele. Când am început să strig ca disperata după
ajutor, el m-a aşezat cu forţa pe o canapea, fixându-mă cu o palmă care apăsa
puternic pe pieptul eu care oricum gâfâia şi simţea necesitatea de aer.
A început să caute într-o cutie în grabă nu ştiu ce, dar după cutiile pe care le
împrăştia în jur, în timp ce înjura în sinea lui, erau medicamente. Am profitat de lipsa
lui de atenţie, din momentul în care era concentrat să scoată o pastilă şi să toarne
apă într-un pahar, şi am zbughit-o de pe locul unde mă ţinea prizonieră. Nu m-am
bucurat de reuşită mult timp , deoarece într-o secundă deja pusese din nou mâna pe
mine, încolăcindu-şi braţul după mijlocul meu şi târâindu-mă la loc, în timp ce eu
ţipam şi dădeam din picioare şi îl pocneam cu toată forţa oriunde apucam. Sper doar
că nu le lua ca mângâieri.
- Dă-mi drumul ! Psihopatule ! Ajutoor! urlam ca din gură de şarpe.
El m-a trântit din nou pe canapea, aruncându-se aproape peste mine, cu un
genunchi aşezat lângă mine şi plecat deasupra mea. S-a întins după pastilă, în timp
ce încerca să îmi deschidă mie gura încleştată acum, doar nu eram proastă,
înţelesesem ce are de gând, şi nu vroiam să îi dau satisfacţie nicicum.
- Ia asta, Kitt ! Îmi porunci în timp ce întindea pastila.
- Îh. hâm ! mormăiam ca un copil mic în timp ce dădeam neascultătoare din cap.
Nici în vecii vecilor nu i-aş fi făcut pe plac. Dacă vroia să mă drogheze ?! Îl cred în
stare acum, şi de multe.
- Te rog ! E pentru binele tău ! Asta te va linişti ! implora agitat şi îngrijorat.
Eu continuam să neg şi să mă opun, şi el încă se străduia să-mi bage pastila aia
nenorocită pe gât. Mi-a deschis gura şi l-am muşcat, în timp ce i-am dat una peste
pahar, care s-a vărsat jumătate pe el. A început să mormăiască mai intens şi să
devină mai violent.
- Deschide gura ! îmi porunci disperat.
- Nu ! Ce vrei să-mi faci ? Să mă otrăveşti ? mârâi printre dinţi cu ură.
El se înegreşte de furie şi scrâşneşte din fălci :
- Nu fi stupidă ! Tu conştientizezi ce zici ?
Nu reuşesc să mai scot un sunet când îmi bagă medicamentul amar în gură, şi care
avea un gust groaznic. I-am dat din nou peste mână, şi cât de se dezmeticea el, am
încercat să scuip veninul din mine, dar într-o clipă mi-a turnat lichid şi l-am înghiţit
cu noduri.
- Te urăsc, afurisitule, înţelegi ? Eşti un om infect, murdar. Te urăsc cum n-am mai
făcut-o cu nimeni..
Continuam să mormăi în sine, dar puterile îmi erau slăbite pas cu pas.
- Sstt.. când te trezeşti va fi totul bine..
I-am auzit vocea împăciuitoare şi văzut chipul palid, îngrijorat, obosit, ochii stinşi şi
îndureraţi, înainte să mă cuprindă o inconştienţă adâncă .

•••

Mi-am deschis ochii pe jumătate cu o greutate inimaginabilă, ca și cum o stâncă


uriașă ar apăsa pe ei – stânca adevărului, dar imediat i-am închis cu o rapiditate
iarăși greu de înțeles, și i-am strâns puternic, ca un refuz de a mai avea contact cu
realitatea, sau de a mă mai trezi din vegetat. Chiar și lumina insistentă a soarelui
mă indispusese teribil, în acele câteva fracțiuni de secundă în care mă atacase.
Mi-am făcut curaj și i-am lărgit larg, în căutarea nenorocitei de ferestre și a unei
jaluzele pe care chinuind-o să o trag, voi scăpa de tortura strălucitoare.
Dar în loc să găsesc nemernicul de Soare, am dat de .. Stăpânul Întunericului.
Stătea la geam, privind afară, cu mâinile în buzunarele costumului negru, cambrat,
și corpul drept, cu o poziție ostentativă. Nemișcat, complet acaparat, fie de
imaginea ce i se balansa în fața ochilor de afară, fie, de gândurile care îi alergau prin
minte, părea o fantasmă plăsmuită a inimii mele trădătoare. Conturul trupului său,
profilul perfect al feței, cu buzele pline, ușor întredeschise, totul părea ireal când
venea vorba de el. Și era, într-adevăr ceva relaționat : vorbele, gesturile. Toate
false, nimic adevărat.
Am stăruit așa, cu o față copleșită de cel din fața mea, analizându-i fiecare gest.
Privirea rămânea fixată, și singurele care îl dădeau de gol că e în viața erau
mișcările pieptului, cauzate de respirație, și ale maxilarului, pe care îl încorda din
când în când.
Am vrut să tușesc ostentativ pentru a-l face atent, dar m-am oprit brusc când
creierul mi-a trimis semnale clare să evit aceleași clișee imbecile din filme proaste,
și să acționez și eu o dată sau o persoană matură. El continua să pară pierdut în
lumea lui. Nu știu cât timp a stat așa, ca o statuie, dar cu siguranță și eu l-am
cântărit din priviri îndelung și fără întreruperi. Tâmpită ca de obicei, încă mă fascina.
M-am împins în brațe încercând să mă ridic rapid și violent, pentru a-l speria. Nu am
reușit, bineînțeles, și nici nu mă miră asta. În loc să fiu capabilă să stau pe picioare,
acestea m-au părăsit imediat, fiind slăbite de putere, iar o amețeală teribilă mi-a
învolburat capul instant. M-am trântit ușor pe pat, într-o poziție șezut, ducând
instinctiv mâna la frunte. Mă așteptam, dacă nu să observ o față agitată, măcar să
aud un glas îngrijorat și care se interesa de mine.
Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Dacă până acum mă amăgeam că e mult
prea cufundat în reflexii, acum mi-am dat seama că de fapt doar eram tratată cu o
indiferență apăsătoare. Era indiferent, cum era la început când îl cunoscusem. Naiba
să-l ia de robot insensibil !
- Poți să faci ceva pentru mine ? gura a vorbit impulsivă, fără mine, și plină de
aroganță în ton.
De fapt, frustrarea grăise.
Nu și-a întors capul vreo clipă, nici n-a schițat un minim gest că mă bagă în seamă.
După câteva secunde, ce mie mi-au părut surori cu eternitatea, și-a deschis buzele,
și nu pentru a le umezi, de data asta.
- Sigur. convine vorbind calm și aparent implicat.
Fără să mă privească, sau să își schimbe poziția corpului. Ceea ce adăuga frustrare
și isterie în mine cu lingurița.
- Fă infarct. scuip cu ciudă, mai revoltată ca niciodată.
Din nou, nu am conștientizat o clipă măcar ce fac. Ce zic. La mine totul funcționa pe
bază de impulsuri. Ca o ființă primitivă ce sunt.
El a pufnit ușor, conturându-și apoi chipul, ce se luminase vizibil, cu un surâs amar.
A dat ușor din cap, continuând să se uite nu știu unde dracu’. Numai la mine nu.
- Credeam că acel calmant te va liniști, dar observ că a avut efect contrar
așteptărilor. De fapt, trebuia să știu deja că la tine nimic nu e firesc. rupe deodată
tăcerea ce se așternuse, vorbind la fel de liniștit și pragmatic.
Încă o picătură de frustrare adăugită paharului.
- Nu cred că ești demn de a avea așteptări de la ceilalți. bombănesc ca un copil.
Aruncă ochii scurt asupra mea, pentru o clipă, ca un gest de revoltă, și rămâne cu
trupul ușor inclinat către mine. Dar nu întors complet. Ceea ce îmi dovedea că încă
nu era deschis complet, spre o discuție. Infantilul.
- Unde e mortul ? mă ia peste picior arogant, zâmbind badjocoritor.
Bună întrebare. Dacă aș ști unde e , aș zbura în brațele sale. Dar nu cred că m-ar
primi. Bineînțeles că nu. Rob mă urăște.
- A distruge viața cuiva e tot o moarte lentă. mă scuz repede. Crimă cu premeditare.
- Clar, te-ai uitat la prea multe thriller-uri. persistă să mă ia peste picior indolent.
- La niciunul, de fapt. îl contrazic strâmbându-mă.
- Atunci ai o imaginație bogată.
- Măcar nu e meschină, satanică și malefică, ca a ta.
S-a sprijinit cu pumnul de perete, în sus, culcându-și fața pe braț. A expirat ușor,
apoi a revenit la poziția de ofițer insensibil.
- Poate că sunt egoist că am vrut să fiu eu fericit, și nu el . Dar asta nu mă
transformă într-un criminal.
- Nu se poate numi așa fericirea clădită pe nefericirea altuia. îl mustru neiertătoare.
Începe să se apropie de mine, și inima o ia la galop ca zăluda. De parcă bătea
sincronizată cu pașii lui, din ce în ce mai puternic pe măsură ce era lângă canapeaua
unde zăceam.
Nu am mai căutat nici un obiect pentru a i-l sparge în cap. Evident, nu aveam în
apropiere, și mai era și amorțeala asta nenorocită care mă stăpânea, o moliciune
care nu-mi permitea să acționez normal. Cred că eram încă sub efectele calmantului
acela tâmpit pe care mi l-a băgat cu forța pe gât.
Mă speriasem degeaba. El și-a schimbat traiectoria, trecând pe lângă mine, către
birou. Și-a descheiat nasturii de la costum și cu un gest atractiv l-a dat jos,
aruncându-l pe un fotoliu crem de catifea.
- Așa e. Pentru că numai eu știu câte am îndurat și cât de greu mi-a fost. răspunde
apatic.
Mda. Hai să facem puțin pe victima că așa e frumos. Artistic. Metodă veche,
previzibilă, lipsită de originalitate.
- Clar. îl ironizez pe un ton badjocoritor. Dar îți spun din start să încetezi a-ți exersa
talentul actoricesc. Nu mai ține.
Pe naiba.
S-a încruntat și pocnit degetele nervos. Apoi m-a condamnat din nou cu privirea
aceea cu care mă hipnotiza fără probleme. Și într-o clipă înotam în întunericul
învolburat, necăcios și claustrant al ochilor săi. Ceea ce a trimis frisoane scurte în
mine, să mă electrocuteze.
- Serios ? Ce a fost mai rău ? Să te pot avea și să nu pot să mă bucur de tine, ocupat
să țin mereu situația sub control, să gestionez atâtea lucruri importante, sau să fiu
ca el, să te vrăjesc cu vorbe dulci și gesturi boeme , trăncăneli iritante la chitară ?
Cine a suferit mai mult ? El, sau eu, măcinat de conștiință, de gândurile agonizante
că el e în preajma ta, că te atinge, că poate avea tot ce eu merit și mi se cuvine, de
drept ? începe discursul lui cu înverșunare și plin de el.
Din nou vorbea de mine ca și cum sunt un obiect. Un obiect ce e menit cuiva și se
cuvine să aibă un stăpân. Rudimentar îngâmfat.
- Nu fi penibil ! sar arțăgoasă. De când poți tu decide lângă cine trebuie eu să fiu,
sau nu ?! îl combat contrariată și scuipând furie. Plus că tu nu ai conștiință.
Dacă avea, acum era în spital, după nenumărate încercări de a termina cu viața lui
mizerabilă. Ori el e bine mersi și sănătos. Mai liniștit și împăcat ca niciodată.
- Hai să fim serioși, Kitty. E clar că noi doi suntem perfecți împreună, unul pentru
celălalt. Din toate punctele de vedere. mă satirizează rapid.
- Tu pentru o gorilă insensibilă poate, amice, ești făcut. La fel ca tine.
Pufnește într-un hohot zgomotos, înfuriindu-mă teribil reacția lui stupidă. Imatură.
Mai imatură decât replicile mele ”geniale”.
- Nu, crede-mă că așa e. revine imediat la discuția serioasă de mai devereme. Mai
presus de aspectele vizibile, palpabile, anume.. cine te-a protejat necondiționat ? A
vegheat asupra ta încontinuu, a făcut un scop din viață în a-ți fi ție bine, a te
acomoda, a te simți ca ”acasă”? Cine te-a scos din toate belelele, s-a luptat cu toți
imbecilii, ți-a oferit un umăr pe care să plângi duhnind a băutură, în bucătărie ?
Of, slăbiciune tâmpită.
- Minunată senzația de a îmbrățișa o scrumieră îmbâcsită de tutun, într-adevăr .
încerc să mă scot indiferentă.
Dar nu era așa. În sinea mea, reveneau pas cu pas toate momentele care ilustrau și
susțineau exemplele lui de mai devreme. Cum l-aș fi putut contrazice ? Ingrată,
nerecunoscătoare, nu eram.
- Deci în afară de toate astea, sunt mult mai multe, pe care le vei înțelege imediat,
când îți voi explica totul.
De parcă încercarea de a-și motiva comportamentul absurd mi-ar mai putea
schimba percepția amară pe care o am acum despre el. Vezi să nu.
Nu am reușit că mai zic ceva, când i-am simțit brusc, și luată prin
surprindere,suflarea în mine și buzele apăsând cu poftă, cu ardoare. Erau fierbinți,
erau cum nu le gustasem niciodată. Îmi fixase maxilarul cu palma sa, trăgându-l tot
mai insistent spre el. M-am lăsat pradă vrăjii lui și mișcărilor de basm, senzației de
plăcere, de mulțumire, care o trezea în mine. Dar m-am trezit din transă, mintea
amintindu-mi că mă sărut cu dușmanul, că nu e bine ce fac. Pe scurt, mi-am repetat
cât de nemernic e , și gura lui și-a schimbat brusc gustul din miere în venin. Mi-am
înfipt dinții în buza lui inferioară, mușcând cu turbare, și parcă i-am simțit sângele
tâșnind și-n mine.
S-a îndepărtat cu o mișcare violentă de mine, sărind ca ars în timp de înjura și
blestema de toți dracii. A scuipat cu dezgust sângele, și apoi a început să își verifice
rana, mângâind-o și apăsând ușor. Teroarea m-a cuprins pentru o clipă, cât i-am
sesizat ochii plini de răzbunare ațintiți spre mine și trimițând săgeți. M-am calmat
când am văzut cum revine la o pace forțată, impusă de sine, și continuând să țină
presat pe buză.
- Sper să nu mor otrăvită. zic mâțâindu-mă și gesticulând ca una intre fufele acelea
de plastic și fără creier, pline de fobii, ca și cum aș fi scârbită de sărutul lui.
Pe naiba. De fapt, fusesem al dracului de fericită chiar și pentru scurtele momente
când l-am simțit din nou lipit de mine cu ceva. Că am gustat din nou din splendoarea
sa. E evident.Trezise , pentru a mia oară, focul în mine, și fără greutate, chiar și
când mă amăgeam eu că devenisem imună la el.
Dar el nu trebuia să afle asta. Niciodată. Doar ar fi profitat nemilos de slăbiciunea
mea absurdă și pe care o detest. Pentru că el e rău, e manipulator, e obsedat de el
și de a-și îndeplini scopurile. Nimic pur. Nimic din suflet.
- Chiar nu ai habar să te temperezi . mă ceartă printre dinți.
Se sprijină de birou, începând să scotocească în buzunarele pantalonului după ceva.
” Sfânta țigară”. Scoate una și începe să o sorbească cu patimă și foame, ca pe un
calmant cu efecte imediate. Tranchilizantul care îi alina rana. Poate cea din interior.
Că aceea făcută de mine cu siguranță îl ustură groaznic. Ce bine îmi pare. Sadică
mică ce sunt .
- Și nu-mi mai scoate mie ochii cu faptele tale aparent ”mărinimoase” și făcute din
bunătate. Oricum la tine totul a fost făcut cu un scop, nimic fără rost. Am aflat
oricum de la Colleen că te plătea bine Heast să fii cățelul meu de companie. sparg
tăcerea cu reproșuri tăioase.
El se înegrește și boțește între degete cu furie țigara, împrăștiind conținutul pe
covor. Trântește resturile pe jos și începe să urle, scoțând fum pe nări :
- Nu pot să cred ce a făcut nefericita aia de Caroline ! O.. o tranșez, o nimicesc cu
degetele mele ! vorbea plin de furie, învârtindu-se într-un loc ca un leu în cușcă.
Caroline ? Caroline care ? Oare acolo era tutun sau hașiș ? Greu de spus.
- Dar..trebuia să îmi imaginez că așa va acționa frustrata aia , că așa se va răzbuna.
Cârpa. scuipă cu scârbă.
- Cred că tu confuzi personajul. E Colleen. repet silabisind numele ca unui copil
retardat.
El îți ridică sprânceana arogant, privind sigur pe el.
- Și de ce nu mă mir că acum pui totul în cârca surorii tale ? De parcă ai fi putut să
recunoști vinovăția faptelor tale fără să arunci greșeala pe seama altora.
Își mișcă maxilarul, încordat, cu privirea ațintită pe mine. Înghit în sec.
- Tâmpita aia nu e sora mea ! răbufnește ironic, pufnind într-un râs scurt. Și nu o
cheamă Colleen, ci Caroline. Ea e doar o arivistă flămândă după puțină celebritate și
care a dat de când o știu din coate pentru a o obține.
Era clar că eram o ignorantă. Nu știam nimic, dar absolut nimic din ce s-a aflat în
preajma mea până acum. Sărmană ignorantă.
- Ce vrei să zici ? uimirea mă face să par o proastă în ochii lui din cauza întrebării
stupide. Cine e ea , de fapt ? zic mirată.
- E asistenta lui Heast. Mă rog..secretară, ce-o fi. Și a acceptat totul pentru că el i-a
promis accesiunea în carieră și susținerea ei în lansarea ca model.
Cum bănuisem. La ei totul a fost premeditat și în urmărirea interesului propriu. Falși,
oameni fără lege, fără conștiință. Seci, goliți de sentimente. Purtați doar de ambiție,
de avuție.
- De ce nu mă mir ? Oricum e clar că habar nu aveam de nimic în ceea ce vă
privește. spun pe un ton acuzator și privindu-l cu subînțeles.
Își pleacă ochii și mai scoate o țigară. Iar nu sunt luată prin surprindere de gestul lui
previzibil și atât de obsedant. Aștept un răspuns de la el, dar primesc doar
indiferență, din nou. Așa că reîncep cu înțepături, cu acuze, cu planul meu de a-l
scoate într-un final din minți.
- Așadar, după cum spuneam, nu te mai scuza cu aparenta ta grijă, pentru că și la
tine a fost totul realizat cu un scop. Presupun că te răsplătea generos și pe tine
Gerald, așa că nu îți mai plânge de milă.
- Ești așa absurdă ! pufnește crizat. Cum dracu’ poți să ai mentalitatea asta
incredibil de eronată și imbecilă ? Crezi că banii lui îmi trebuiau mie ? Mă faci să râd.
- Tu nu.
Chiar nu era nimic amuzant din ce se petrecea.
- Atunci , de ce ai făcut asta ? Ah, visai în secret să mă prostești și manevrezi pe
mine , ca să pui mâna pe companie. Țeluri înalte, nu ?
Se întoarce brusc și dă un picior cu putere în birou. Apoi trântește la pământ un
maldăre de hârtii, izbind acum un pumn de același lemn nefericit . Tresar și înghit
speriată în sec.
- Eu n-am nevoie și n-am avut vreodată, de nimic din ce îți aparține. mârâie printre
dinți, în timp ce era aplecat peste mobilierul agresat de el. Se balansa ușor pe el,
încercând să-și domolească furia.
- Mă dau bătută. Mi-au pierit explicațiile. recunosc înfrântă.
- Nu îmi trebuia avere, pentru că întotdeauna am avut-o. Nici o condiție bună, pentru
că m-am născut cu ea . Înțelegi ? Asta față de cățeaua aia moartă de foame de
Caroline.
Rostea plin de răzvrătire fiecare frază. Gâfâia și transpira, își ștergea fruntea cu un
șervețel și continua să se balanseze, fără să mă privească.
Măcar acum înțelesesem de unde diferența asta așa mare dintre ei. Faptul că ea,
deși așa zisa lui soră bună, depindea material de el, nu avea parte de același
tratament la bani din partea ”părinților lor”. Pentru că într-adevăr nu avea. Acum
sunt logice certurile, jignirile, modul rece de a se comporta unul cu celălalt. Cum
dracu’, dacă în realitate erau mai străini ca față de mine, și nu îi unea nimic ?
- Oricum ceva tot te-a determinat să accepți târgul. o țin pe a mea.
Se întoarce și mă privește îndurerat. Pentru o clipă, nu știu de ce naiba, m-a
intimidat. Și rău.
- Nimic n-a fost cum crezi tu.
Sigur. Niciodată nu e.
- Atunci ? Am nevoie de niște explicații . De adevăr.
- Ești pregătită să-l asculți, să porți o discuție matură, fără urlete , jigniri ? Acuze ??
Deja vrea prea multe. Dar totul de dragul evadării o dată pentru totdeauna din
lumea mea paralelă cu realitatea.
- Mă străduiesc. promit cu o voce domolită.
Trage din nou din țigară, absorbind fumul în el. Repetă gestul, dar de data asta îl dă
afară, formând un nor gri în jurul său. Eu începusem să dau necontrolat din picior,
crezând că asta îl va atenționa că îmi pierd răbdarea și că aștept să dea odată
startul poveștilor ce atât de tare mă interesau. Viața mea din alte unghiuri văzută.
- Cum te numești, de fapt ? sparg eu gheața când observ că el nu dădea semne să o
facă.
- Austin Brendal Kaervonski. După cum bine citisei pe plăcută, la început. mă
testează suspicios și analizându-mi reacțiile.
Mda, minunată nouă informație. Știu alfabetul, ce reușită personală magnifică. Merit
un premiu Nobel.
- Măcar un lucru știu despre tine. Că te cheamă totuși și Brendal. Nu..Brutus, sau
mai știu eu cum. remarc mulțumită.
Deși i s-ar fi potrivit ca o mănușă.
Surâde ușor și duce din nou tutunul la gură.
- Și..ești ..? continui ezitantă, mușcându-mi buza.
Un monstru sub chip de om ? Chiar..așa rău e totul oare la el ? Așa grav ?
Eram conștientă că sună absurd întrebările, dar aveam senzația că nimic la el nu e
cum credeam, că vorbesc cu un perfect străin, pe care încerc acum să îl cunosc.
- Manager executiv ” „Heast S & K Corporation”..
Ok. Deja mă iau palpitațiile. Deci nu e un neica nimeni sau un paznic mort de foame,
cum credeam. E..deștept. Influent. Puternic ? Fir-ar.
- Și după cum poți vedea, nu am vegheat asupra ta cu nici un scop anume. Sunt
aproape egalul tău aici. ”K-ul” fermecat.. explică pe un ton sugestiv, clipind dintr-un
ochi.
Înghit în sec, uitându-mă prostește. ”Heast S & K” venea de la ” Seltzer &
Kaervonski ”, deci.
- Și nu aveam nevoie să mă aleg cu o pacoste pe cap, cum ai fost la început, pentru
a-mi împlini vreun țel.
Continuă arogant și vorbind cu ciudă. Cu superioritate.
- Nu mai înțeleg nimic. recunosc modestă.
Dacă el deja avea tot, ce rost avea să se complice cu mine ? Ce folos aveam eu în
toate amestecăturile astea ?
- Era o perioadă încurcată din viața mea. Aveam certuri succesive cu tatăl meu, care
îmi reproșa constant că nu sunt bun de nimic, că se va duce totul de râpă din partea
lui de firmă după retragerea sa, pentru că eu nu-s capabil să gestionez nimic. Că-s
indolent, că nu-mi pasă.
Son portrait exacte.
- Tatăl tău fiind.. ?
- Arthur Kaervonski, asociatul lui Gerald. Părinții lor au consolidat și pus temeliile
acestei mari industrii. Adică.. bunicii noștrii. Ei doar sunt moștenitorii.
- Deci..ești vreun conte din acela ilustru, ca din povești ? intervin chicotind.
Zâmbește ușor , destinzându-și puțin chipul concentrat .
- Ai un nume.. ciudat. Ceh, polonez, ceva ? dau cu presupusul curioasă și extrem de
interesată.
- Bunicii mei sunt descendenții unei familii aristocratice germane. Deci de acolo
faimosul nume. îmi explică înțelegător.
Am nimerit-o mai mult de o grămadă. Eu și cunoștiințele mele istorice și geografice
bogate.
Fascinant. Chiar ca în romanele vechi și citite pe răsuflate de mine. Deci, nu doar se
comporta ca un domn Darcy exact, ci avea și statul lui. Incredibil.
- Poți să continui nararea. îl indemn când o pauză enervantă intervine din nou.
Încerc să nu te mai întrerup. Așa des.
Dacă o țin așa, nu-mi ajunge eternitatea până termină povestea. Pentru că deși eu
încă nu puteam conștientiza că tot ce trăisem până acum a fost ficțiune, că asta e
realitatea de fapt.
- Așa.. cum spuneam, relația dintre mine și tata era șubredă, și fiind capabil să mă
ocup de fata asociatului lui era un mod perfect de a-mi spăla reputația proastă. Plus
că Gerald mereu a fost un prieten bun al familiei și apropiat de mine, nu am putut
refuza rugămințile lui, mai ales că era disperat atunci.
Sărăcuțul. Păpușarul suprem.
- Deci ai fost obligat. concluzionez sec.
- Nu.. sau..oarecum. Te consideram și un potențial adversar și îmi era mai ușor să te
controlez aproape de mine..
Nu pot să cred așa ceva. Chiar e un om de nimic.
- Poftim ? Ești.. ești ..Chiar ești un ticălos ! răbufnesc isteric din nou.
S-a dus dracului pactul meu de liniște. Bienvenú, le circ !
- Nu trage concluziile până nu aflii tot. încearcă să mă domolească pe un ton
persuasiv.
Nu știu cât îi va ieși asta. Să mă tempereze.
- Nu are sens să te mai scuzi. E clar că eu eram persoana ”non-grata”, că atentam,
și indirect, la patrimoniul tău, că mă detestai și doar ai fost nevoit să mă suporți !
- Nu, încetează ! Bine.. da.. Poate că la început te-am urât ! Pentru că nu aș fi
suportat ca o puștoaică ignorantă, cum te credeam eu atunci, venită din provincie –
pentru că asta e orice țară din Europa pentru mine -, care nu s-a bucurat niciodată
de facilitățile unei vieți perfecte, de o educație susținută, o copilărie cu tot ce ți-ai fi
dorit, să aibă intenția vreo clipă să se considere mai presus de mine. Oricât de
odrasla lui Heast mai erai.
- Și tu mi-ai fost antipatic, oricum, să știi !! urlu iritată.
Să nu se creadă el cine știe ce.
- Da dar.. oricât m-am străduit să te umilesc, să fiu rece, arogant, răutăcios, mă
mințeam pe mine în sinea mea. Erai adorabilă și știai să îi cucerești pe toți cu un
gest minor, îi aveai la degetul mic doar prin simplul tău mod de a fi. Toți te iubeau,
te apreciau. Și atunci am fost și mai răzvrătit și s-au purtat lupte în mine când am
realizat că tu nu aveai nevoie absolut deloc de mine, te descurcai singură, pentru că
erai, fir-ar, mi-e greu să recunosc asta, mult mai puternică decât eram eu. Și că într-
adevăr eram incapabil și inutil.
Vorbele lui m-au emoționat imediat și mi s-au lăcrimat ușor ochii. Nu credeam că voi
auzi vreodată o destăinuire mai impresionantă și sinceră. Dar..nu putea fi așa cum
zice el. Pentru că Bred a fost elementar în viața mea. Dacă mai aveam nevoie de
altceva așa vital ca aerul, el era acela.
- Și așa am realizat că eu nu puteam fi stăpânul tău cum intenționam, și nu puteam
controla pe cineva independent de cei din jur. Sigur pe el.
E trist că orgoliul lui prostesc a fost cel ce a cauzat dezamăgirea mea dureroasă
legată de el. Legată de pasiunea pe care o făcusem din prima clipă pentru tipul ăsta
distins, care avea acel ceva puternic ce mă atrăgea. Chimie ? Destin ? Fatalitate ?
Nu știu. Cert e că modul lui infect de a se comporta cu mine, fără să îi fi făcut , cel
puțin din ce știam eu la momentul acela, nimic, m-a determinat să-mi impun
părerea negativă, repulsia, depărtarea de el. De drogul lui nociv. Pentru că el a fost
primul meu drog, prima dependență .
- Și..deși mă mințeam singur, m-am luptat din răsputeri să neg asta, mi-am zis că nu
e adevărat, că așa ceva nu mi se poate întâmpla mie, mai ales că tata mă avertizase
că e posibil, și că noi doi suntem meniți să fim împreună. Perfecți. Conducătorii
viitorului imperiu, asta dacă mie mi-ar fi venit mintea la cap, într-un final.
Numai ghicitori în stele și prevestitori, din câte văd. Păpușari de marionete.
- Te mințeai că..
- M-am îndrăgostit de tine. Și asta din prima clipă, dar eram prea prost, mândru, să
recunosc și să accept asta. Era imposibil. recunoaște stânjenit.
- Călăul se amorezează de victimă. Numai bun de pus în scenă. remarc surâzând.
Se oprește blocat , rătăcindu-și privirea asupra mea. Pentru o clipă am simțit că se
uită cu drag, cu admirație, cu blândețe. Că într-adevăr e cum zice el, că totuși simte,
sau măcar a simțit odată ceva pentru mine. Și asta mi-a adus un gol adânc în piept.
- Numai că.. reușisem deja să te îndepărtez. Mă comportasem ca ultimul om, ca un
animal, cu tine, îți călcasem în picioare sentimentele ca un dobitoc ce pot fi. Și apoi
mi-am făcut un scop în continuare să te recuceresc. Să îți dovedesc că nu sunt așa
imposibil, că am un suflet, că poți avea certitudinea că în brațele mele vei găsi
întotdeauna ce îți dorești. Mi-am propus să te câștig în viața mea, să te fac să mă
iubești..chiar și un sfert din cât o făceam eu.. Și mi-ar fi fost de ajuns.
Sunau atât de frumos, de ireal, frământările lui. Din buzele lui reieșeau ca niște
cuvinte adevărate, spuse de un om aparte, sufletist, nu o sculptură frumoasă de
ghips, cum îl consideram eu atunci. Și e așa o ironie e sorții că în timp ce el își
propusese să mă facă să țin la el, eu mă luptam cu încerșunare să-l urăsc. Deși , fir-
ar, nu-mi ieșea. Deloc.
- Nu credeam că îmi va fi imposibil. Știam că greu,oricum, după cum o pornisem noi
doi, cu stângul, dar faptul că posedam, cred eu, un șarm ce le ademenea pe femei,
și nu mi-a fost niciodata greu să cuceresc o domnișoară, din contră, ele se băteau pe
mine, îmi dădea speranțe. Aveam credința că tu mai ai un dram de înțelegere
pentru mine, și asta îmi era de ajuns. Un mic sentiment pozitiv.
Un amalgam de sentimente, de fapt. Asta aveam.O furtună, asta crease în mine. Nu,
nu îl detestam pe el. Ci pe mine, pentru că erau așa bine înrădăcinate trăirile mele,
speranțele legate de el. Dragostea mea imposibilă.
- Dar.. dar atunci a intervenit el ! Și te-a amețit, te-a îndepărtat de mine cu aerul lui
stupid de artist boem !
Tonul lui liniștitor și melodios se transforma dintr-o baladă într-o melodie rock
violentă, plină de frustrare, de ură. Doar amintindu-și de el. De..Robert.
- Și a început să fie totul din ce în ce mai greu, nu doar trebuia să te atrag pe tine, ci
să-l îndepărtez și pe el, cumva, prin orice mijloc.
Nu e corect să-l învinuiască. El nu a vrut să apară în viața mea, ci printr-un joc de
noroc, prin hazard, s-a întâmplat. Nu trebuie să judece pe cel care mi-a vindecat
rănile dureroase ale unei iubiri neîndeplinite, care îmi lăsase un gust amar, cauzate
chiar de cel ce condamnă acum.
- Ai fi putut juca cinstit. Luptai de la egal la egal. Și deznodământul ar fi fost altfel,
poate.
Ar mai fi avut o șansă acum să îl aleg pe el. Deși, la naiba, încă o are ! Ființă slabă
ce pot fi !
Sau să o fi avut atunci, oportunitatea, mai ales că era, clar, avantajat în sufletul meu
, față de Rob, deși e evident că el crede tocmai opusul. Bred prostuțul.
- Puteam, dar am fost prea orgolios. Și față de mine, el era un nimic. Poate nu aș fi
decis să-l distrug dacă nu îți punea ție viața în pericol, cum a făcut-o.
Căzătura naibii.
- A fost un accident, pentru numele lui Dumnezeu ! intervin revoltată, ridicând
palmele spre cer.
- Pe dracu’ ! El trebuia să aibă grijă de tine, chiar cu prețul vieții lui ! Eu aș fi făcut
asta necondiționat, înțelegi ?! începe să vorbească tot mai alterat, ridicând gradat
tonul.
Nu e bine să se înfurie. Deloc sănătos pentru mine.
- Și nu a făcut-o pentru că e un laș și o momâie și un om fără caracter ! O epavă !
- Nu-l mai jigni. îl rog vorbind frumos.
Nu mai avea sens să urlu și eu. Oricum nu aveam șanse să-l dovedesc în asta.
Femeie neputincioasă.
- Și atunci s-a îmbolnăvit tatăl meu, așa că am fost nevoit să preiau conducerea
alături de Heast, în locul lui. Plus că acesta era un mod perfect de a-i demonstra lui
că eu sunt demn de tine, că te merit, dacă mă voi comporta exemplar în firmă.
- Tot nu înțeleg cum ai putut controla atâtea, cum ai putut decide, modifica
știri..articole..
Vieți.
- Pentru că în Imperiul ăsta creat de ai noștrii, pe lângă multe altele, există
departamentul care conține diverse studiouri, printre care și Universal Studios. Iar
Universal e părintele Summit-ului, cum ar veni. Unde avea el contract. A fost o joacă
să simt că e mic și inutil, că îl pot manevra cum vreau.
- Josnic. zic acidă.
- Plus că această corporație minunată conține diverse reviste, tutoriale, tipografii. A
fost așa ușor să pot domina și controla orice..
- De ajuns ! Nu mai vreau să știu nimic ! îi tai vorba deodată.
Rămâne uimit, și blocat. Cu pachetul de țigări în mână, acela pe care îl chinuise pe
tot parcursul discuției noastre.
- Cel puțin.. momentan.
În curând îi voi cere explicații și să-mi zică absolut tot, fiecare pas al său, gest, gând,
decizie, de ce a luat-o și cum.
Dar nu acum. Acum nu mai am timp.

•••

Second part

If You Are Going Through Hell, Keep Going.

Nu conștientizasem vreo clipă adevăratul dezastru. Nu mă mai încarcerasem însă


zile întregi într-o cameră, plângându-mi de milă și dramatizând fără repaus, cum
obişnuiam în ultima perioadă, ce-i drept. Dar asta nu alinase cu nimic sufletul meu
vătămat. Mă închisesem însă în mine, cu gândurile, cu mustrările de conștiință, şi
nimeni nu putea desluşi ce se petrece în interiorul meu măcinat de tristeţe. Mă
obosisem să analizez în ce stadiu e viața mea acum, să plănuiesc cum o voi lua în
propriile mâini, și dacă voi fi capabilă de asta, pentru că, până acum, aceasta nu îmi
aparținuse. A fost regie pură. Doar regie.
Plecasem plină de speranțe atunci, după înfruntarea de la companie cu Bred, la
prima adresă oficială, găsită fără greutate de un oarecare angajat al firmei, a celui
care se dovedise că fusese singurul afectat şi fără vină din toate ,Robert . Eu
reprezentam autoritatea acum la companie, și mi s-a dovedit din prima clipă.
Când am ajuns în fața ușii , aparentul curaj izvorât din disperare s-a dispersat ca o
slipire de speranță zdrobită de adevăr. Am bătut cu ezitare, la început, ca mai apoi
neliniștea că nimeni nu îmi răspundea să se manifeste în ciocniri nervoase,
nerăbdătoare, cu pumnul, în ușa solitară de lemn de abanos. Am simțit o greutate
de nesuportat, și mi-am salvat picioarele amorțite de chin, sprijinindu-mă de ea și
scurgându-mă ca o relicvă în jos. Am abdicat acolo, pe cimentul rece, dar nu mai
rece ca inima mea, ca un cățeluș abandonat de stăpân, cu lacrimile scurgându-se pe
chipul obosit deja de atâtea înfrângeri.
Mi-am dat seama că Robert nu e acolo. Și dacă s-ar afla într-adevăr înăuntru, s-ar
simți cu siguranță repulsat și de gândul că cea care i-a cauzat atât rău, care a
aruncat fără milă cu pietre în el, el, singurul suflet curat până la urmă, se află atât
de aproape. Și o rușine de neînchipuit s-a
așezat pe umerii mei, am plecat, și mi-am
făgăduit că nu îl voi mai căuta, pentru că nu
merit, pentru că sunt josnică, și îi voi respecta
liniștea pe care cu siguranță o poate avea
doar departe de mine.
M-am întins pe pat a treia oară după încercări
eşuate de a face ceva util din ziua asta, şi mi-aş fi dorit să fiu o gumă de care să
tragă în toate direcţiile cei cărora le-am cauzat durere. Am rămas cu ochii aţintiţi
asupra tavanului opac, dar nu aveam eu norocul să îmi cadă în cap. Cu toate că îl
simţeam atât de greu, şi cum îmi pulsează în cap. Am smuncit cu ură telefonul
iritant care începuse să îmi bombardeze liniştea cu nesimţire de ceva timp, şi a cărui
ţârâit nu îl înţelesesem şi percepusem prima dată ca ceea ce era de fapt. Mi-au
trosnit oasele amorţite când m-am întins să îl caut, după pat, dar asta e bine, pot să
o consider gimnastica de dimineaţă. Deşi era prânzul. Adevărul e că deţineam un
adevărat imperiu acolo : orice prindeam în mână trânteam şi ascundeam, locul acela
devenind un tărâm de nedesluşit. Mă mir că nu reuşeau să mă catapulteze toate
lucrurile furioase de sub mine.
- Mda.. răspund molfăind în gol şi „plină de viaţă”.
Cu siguranţă cel care îndrăznise să îmi perturbe dimineaţa din miezul zilei ar fi
înţeles ce încântare preţioasă l-ar fi copleşit de convorbirea cu mine. Măcar să ştie
din prima la ce să se aştepte.
- Mă scuzaţi că vă deranjez, am sunat în legătură cu instrucţiunile pe care mi le-aţi
dat acum câteva zile. o voce ezitantă începe.
Ce uşor pot intimida. Şi ce.. minunat că habar n-am la ce se referă. Clar, vegetatul ,
chiar şi pentru scurt timp, ucide neuroni.
- Ascult. zic aparent nepăsătoare pentru a nu mă da de gol.
Am simţit cum individul şovăieşte, ceea ce m-a agitat şi pe mine mai mult. Nu
simţeam nevoia să aud alte evenimente nefaste, om sunt şi eu, şi nu ştiu câte mai
pot suporta.
- Nu am descoperit încă unde este Robert Pattinson.
A, ce noutate. De ce nu mă mir ?
- Bineînţeles, pentru că sunteţi toţi nişte incompetenţi ! mă răstesc furioasă.
Mai uşor ar fi găsit ultimul soldat în viaţă al Primului Război Mondial sau creierul lor
cu defecţiuni. Deşi nu sunt sigură la ultima variantă.
- Nu, dar.. ştiţi.. nătărăul începe să se scuze.
- Sau nu v-a lăsat ticălosul ăla de Brendal.. mormăi în sinea mea, în timp ce îi închid
în nas telefonul.
Nu ştiu de ce în ultima perioadă puneam în seama lui orice se întâmpla sau era pe
cale să o facă. Deşi poate în multe din cazuri mă înşelam, trauma descoperii
manevrelor lui de până acum nu-mi permitea să găsesc vreun vinovat absolut a tot
ce se petrece pe Globul Pământesc decât el. Austin Brendal Kaervonski.
M-am ridicat ţâfnoasă şi hotărâtă să fac ceva pentru a schimba starea deplorabilă în
care mă aflu de ceva timp. Nefericirea atinsese suprasaturaţie în ultimele luni
pentru mine şi doream să o îndepărtez, o dată pentru totdeauna, din viaţa mea. Şi
apoi să mă duc să culeg orez în Zībó sau mandarine în.. unde o fi.
Am tras cu greutate pe mine o rochie vaporoasă, a cărui fermoar mi-a fost lene să îl
mai deschid. Am simţit cum se împotriveşte şi cum scârţâie uşor, dar asta nu m-a
descurajat. Mi-am înnodat poşeta după încheietură, postat nişte girofare negre şi
impenetrabile pe ochi, şi am ieşit ţâfnoasă, cu o siguranţă aparentă pe mine şi pe
ceea ce urma să fac. De fapt începuseră deja toate din mine să tremure şi să se
frământe doar la ideea că îl voi revedea, că eu sunt singura care îl poate găsi, şi fără
ajutor.

...

Nu înţeleg cum dracu’ acceptasem să dau curs “invitaţiei” lui, făcută imediat ce am
ieşit pe uşă, când am realizat că el era afară, aşteptându-mă. Asta poate pentru că
nu era aşa ceva ci o nouă încercare tipică a lui de “obligat-forţat”, condimentată de
rugăminţi persuasive întâi, disperate apoi. Da, mare mi-a fost şi mie uimirea să
constat că Brendal are din când în când reacţii umane. Dar câştigase şi de data asta.
Reuşise prin felul lui dominant de a fi să mă convingă, mai ales că mă asigurase că
Heast are nevoie urgentă să mă vadă.
Maşina impresionantă de teren galopa ca un ciclon, şi mă întrebam de ce naiba şi-o
schimbase. Nu mai încăpea în cealaltă cu toate păcatele şi mişeliile ? Cel mai
probabil. L-am privit cu colţul ochiului deşi era un gest imbecil. El nu putea să
observe la ce mă uit, datorită ochelarilor negrii, impenetrabili. Stătea încordat şi
respira destul de greu. Deşi părea să se concentreze la condus, era vizibil faptul că
din când în când privea pierdut în gol. Îşi încorda maxilarele şi se încrunta din când
în când, dar se putea citi tristeţe în ochii lui, deşi se străduia bine să o ascundă, să
pună zidul de duritate înainte.
M-am cutremurat când a frânat deodată, brusc, datorită neatenţiei şi investirii
concentrării asupra elementelor nule şi care nu merită. Cum ar fi mutra lui şi
descifrarea stării sale după ea.
- Am ajuns. mă informează mecanic.
Am întors capul ţâfnoasă, prefăcându-mă că nu-l aud. A oftat şi a oprit motorul
maşinii, şi-a luat pachetul de ţigări şi a ieşit , fără să privească înapoi. Am aşteptat
capricioasă să vină să-mi deschidă portiera, dar nu dădea semne de bune maniere
azi. S-a îndepărtat puţin, în timp ce îşi aprindea nenorocita aia de ţigară. Nu mai
nenorocită ca el. Nu îl vedeam totuşi nicăieri pe Heast, şi sincer, cred că dacă nu va
apărea în următoarele minute cineva va începe să ţipe de durere.
Am început iritată să claxonez, pentru că nu aveam răbdare şi nici chef să îmi pierd
timpul, mai ales că aveam altceva extrem de important de făcut, şi fiecare minut
care trecea atârna greu în defavoarea mea. Nu părea prea impresionat de
intervenţiile mele, aşadar am lăsat mâna apăsată pe claxon, şi când îşi va ieşi din
minţi din cauza poluării sonice va deveni imediat mai cooperant. A început să vină
robotic spre maşină, aruncând cu ciudă ţigara, şi deschizând brusc portiera. A
îndreptat o mână înspre mine, intenţionând să mă ajute. Ha. Ce glumă seacă.
- Pot şi singură. am zis pe un ton dur, ieşind pe lângă el şi lăsându-l cu palma
întinsă.
Am început să privesc frumosul peisaj, casa grandioasă, florile şi aranjamentele
stilate şi lacul improvizat şi care dădea un aer romantic, ce se observa din
depărtare. Nu, nu mai fusesem aici niciodată, şi asta e clar.
- Unde e Heast ? întreb pe un ton autoritar.
El surâde uşor, sugestiv.
- Nu e. Şi nici n-o să vină. recunoaşte nonşalant.
Am simţit cum mi se accelerează sângele în vene dar m-am străduit să mă calmez
înainte să fac ceva necugetat. Intenţia mea era să o termin cât mai repede aici, ca
să mă ocup de ce era cu adevărat esenţial. Să-l găsesc pe Rob.
- Atunci ? Ţi se pare că am chef de glume, sau ce dracu’ ai în creierul ăla ? În afară
de tutun ?
Nu ştiu cum pot fi atât de imbecilă şi că cad în joculeţele lui stupide din nou. Îmi
merit soarta.
- Ai plecat zilele trecute de la birou aşa agitată şi.. n-am reuşit să mai vorbim de
atunci, să terminăm ce am început..
Îl priveam rece şi impasibilă. Nu mă atingeau cu nimic vorbele lui, şi nici nu simţeam
nevoia acum să mai descopăr manevrele lui mizerabile făcute în trecut. Nu ştiu de
ce se încăpăţâna să mă facă să-l urăsc, într-adevăr.
- Plus că doream să îţi arăt unde vom locui de acum.. şi să aud dacă ai vreo dorinţă
sau ce schimbări vrei să faci.
Vorbea sigur pe el şi nu părea că glumeşte. Pentru
o clipă am crezut că ori am luat-o eu razna, şi aud
altceva, ori că el. Una din două, clar.
- Singura schimbare pe care aş vrea să o fac e să nu
te fi cunoscut niciodată. îl lovesc cu răutatea din ton
şi vorbe.
Şi-a întunecat chipul, contractându-şi maxilarele. Nu
părea că pricepe ce zic. Cineva se pare că nu a
depăşit încă stadiul de grădiniţă. Un creion, vă rog,
să îi desenez ?
- Ce vrei să zici ? întreabă revoltat, încruntându-se.
- Nu înţeleg cum poţi să-ţi faci planuri cu cineva
care nu te mai suportă nici în poză ! Tâmpitule. mă
răstesc enervată.
- Kitty..fii serioasă.. doar ştii că cel mai bine ţi-e
lângă mine, şi că mă iubeşti, chiar dacă nu vrei sau
nu îţi dai seama de asta.. continuă plin de el.
Modul lui superior şi egocentrist de a vorbi îmi
făceau rău.
- Cineva cu morală nici nu ar îndrăzni să spere măcar la asta, după câte a făcut. Dar
am uitat, tu nu ai aşa ceva.
Nu pot conştientiza cum exista atâta nesimţire într-un singur om.
- Am crezut că ai înţeles. Nu am făcut nimic cu rea intenţie, totul a fost gândindu-mă
la noi, la viitorul perfect pe care îl vom avea împreună.. Şi acum totul e pus la punct.
Casa, compania pe care o vom conduce ambii, cariera ta, pe care am ajutat-o…
- Ce vrei să zici ? îl întrerup circumspectă.
- Chiar credeai că poţi să faci ce te taie capul, ca actriţă, şi nimeni n-o să te judece
sau să-ţi reproşeze nimic ? Ai mai văzut tu alt exemplu care nu a avut niciodată de
suferit din cauza răutăţii presei ?
Se opreşte aşteptând un răspuns, dar doar am ridicat sprânceana uitându-mă urât,
aşa că a continuat :
- Nu. a răspuns singur. Pentru că eu am oprit orice articol negativ ar fi apărut despre
tine. Ca să îţi fie bine, să fii fericită.
- Bineînţeles că am suferit din cauza răutăţii vulturilor ălora. îl contrazic arţăgoasă.
Cum aş putea uita perioada aceea neagră când eram hăituită şi trasă la răspundere
peste tot, datorită identităţii şi numelui meu ?
- Atunci au fost circumstanţele nefavorabile. A fost acea criză cu îmbolnăvirea lui
Gerald şi lucrurile au scăpat de sub contro, de aceea şi avalanşa aia de acuze la
adresa ta, pentru că nu a mai avut cine să îi controleze în acea perioadă.
Poate ar fi trebuit să îi fiu recunoscătoare pentru tot, dar în clipa asta mă lăsau rece
cuvintele lui. Poate pentru că orice ţinea de actorie nu a fost real şi construit pe forţe
proprii, deci nu aparţine realităţii mele, al cărui merit să fie al meu complet.
- Îmi pare rău că nu am putut fi lângă tine mereu, dar ai văzut că am fost foarte
ocupat să..
- Distrugi vieţi. îl completez cu ură.
Mă priveşte pierdut şi se blochează pentru o clipă. Apoi revine la acea siguranţă de
sine insuportabilă.
- Nu. Am fost ocupat să construiesc viaţa noastră împreună. mă contrazice
accentuând ultimul cuvânt.
Mai bine mănânc ciuperci otrăvitoare.
- Cred că sunt destul de matură ca să aleg alături de cine vreau să îmi petrec zilele.
îl anunţ mârâind.
- Ce vrei să zici ?
Chiar avea nevoie de scheme şi schiţe individul ăsta, se pare.
- Nu cred că am vreun contract cu tine. Nu ştiu ce te face să fii aşa convins de viitor.
În afară de nebunia ta care observ că se accentuează.
- Dar.. te iubesc.. Şi suntem meniţi să fim împreună. se scuză încurcat.
- Zice cine ? îl iau peste picior ironică.
- Eu.
- Tu..tu.. Afirmaţiile tale eu le iau din start ca false. Şi nu mă învinui pentru că nu
mai pot avea încredere în tine.
- La dracu’ , Kitt, ştii prea bine ce simt şi..
- Nici eu nu mai ştiu ce cunosc cu adevărat. Ce e real şi ce nu.. îl opresc din nou pe
un ton de gheaţă. Sau să separ adevărul de minciună. Şi nu mă învinovăţi pentru
asta, voi m-aţi adus în starea de faţă !
Şi nu ştiu de ce are el impresia că mi-a dovedit vreodată ce simte, când mereu a
făcut contrariul ? Cum se aşteaptă la înţelegere când el cu bună ştiinţă m-a
îndepărtat ?
Şi-a plecat capul cu greutate, respirând greu şi în reprize. Deoarece nu dădea semne
să facă altceva, am continuat eu.
- Şi oricum dacă există , dragostea ta e bolnăvicioasă, obsesivă, nu e curată şi
sinceră . Şi eu nu vreau aşa ceva.
Îmi era ciudă pe mine deoarece nu puteam lega nici o frază logică şi sigură pe mine.
Gândurile îmi erau departe, şi eram mult prea contrariată de ce se întâmpla ca să fiu
capabilă să reacţionez cum trebuie.
- Te înşeli ! spune ridicând tonul.
Îşi scoate încă o ţigară şi începe să o chinuie, în timp ce se învârtea în cerc ca un
tigru călcat pe coadă. Murmura în sinea lui şi se frământa. I-am întors spatele şi am
început să mă îndepărtez. Oricât de mult aş fi ţinut la el, nu avea dreptul acum să
profite de asta. Şi e cert că niciodată nu l-aş fi primit în viaţa mea aşa, cu una, cu
două. Fără să sufere, să se căiască pentru fiecare lucru pe care l-a făcut.
- Nu pot să cred că faci asta. Că dai cu piciorul la tot ce am construit ! Întoarce-te,
greşeşti ! vorbea precipitat şi agitat în spatele meu, în timp ce continuam să-l ignor.
- Nu am nevoie de sfaturile tale ! Pot să greşesc şi singură. am bombănit plictisită
continuându-mi calea.
I-am observat intenţia de a-mi prinde mâna şi am smuls-o rapid înainte, doar
atingându-se uşor de a lui din zbor. Nu puteam risca să fie apropieri de genul între
noi. Nu ştiu cât aş fi rezistat în condiţiile astea să fiu la fel de neiertătoare şi
hotărâtă în ceea ce fac acum.
- Te duci după el ?! îmi reproşează cu un amestec de amar şi dezamăgire în ton.
Am întors capul calmă şi m-am lovit de ochii lui negrii, mari, cuprinşi de îndurerare
cum nu i-am văzut niciodată. M-a emoţionat şi afectat imaginea aceasta, şi am
deschis gura să spun ceva, dar am terminat prin doar a înghiţi în sec.
- Nu contează. rupe el tăcerea pe un ton conformat. Te las să te duci purtată de
primul impuls, şi te voi aştepta, când vei înţelege că locul tău e de fapt lângă mine şi
asta e cel mai bine pentru tine. Şi sunt sigur că nu mă înşel, şi că te vei întoarce.

...

Mergeam stingheră de parcă păşeam pe cioburi.


Nesiguranţa mea nu se datora fricii de durere
cauzate de tăieturi, ci dorinţei de a nu mai modifica cu nimic sau perturba un mediu
deja format, înrădăcinat, pentru că am înţeles într-un final că doar pentru asta eram
eu bună : să distrug. Suflete, sentimente, oameni, linişte. Toate le nimiceam.
Că si la cealaltă încercare eşuată a mea de a-l întâlni, curajul impus mai mult mi se
dispersase uşor şi se împrăştiase câte puţin la celelalte locuri de unde pornisem
căutarea lui, și la care nu aflasem nimic altceva decât dezamăgire și suspine. A fost
o prostie din partea mea să îl caut în hotelul lui Heast , ar fi fost ca șoricelul inocent
care și-a ales casa capcana de fier. Dar nu mai îmi folosea capul decât pentru a nu-
mi ploua în gât. Rațiunea mă părăsise de mult, iar logica nu mi-a fost niciodată
fidelă prietenă. Se pare că de data asta și impulsivitatea cu instinctul, ghizii mei
devotați în viață, m-au indus fără milă în eroare.
Împrejurul meu se contura odată cu înseratul
care se lăsa ușor peste tabloul semi-viu al
naturii ca o cortină la teatru amintirea
nelipsită. Prospețimea și voioșia verde era
întunecată de imaginea macabră, dureroasă,
a copăceilor cu magnolii ofilite, scorojite,
moarte. Aceleași flori minunate și pline de
viață de atunci, acum erau cufundate în
nuanțe maronii, negre, uscate, seci. Călcam
pe resturi din ele, catapultate pe jos de vânt,
și un foșnet supărător, ce apăsa pe conștiința
mea, armoniza peisajul dezolant acum, din
jurul meu. Și , fir-ar, nu trecuse atât de mult timp de când petrecusem clipe de basm
aici, cu el. Cum am putut uita că magnoliile trăiesc doar două săptămâni ? Dar..
iubirea noastră ?
M-am abătut de la calea fixă, îndreptându-mă către ocean. Aveam nevoie de un
moment de liniște, să-mi trag răsuflarea și pacea din limpezimea lui. Înainte de
furtuna ce se anunța, atât afară, cât și în mine, doream să mă bucur de o clipă de
singurătate, în care să îmi adun gândurile. Cu cât înaintam, pierdută de realitate,
nici n-am sesizat când am și ajuns la apa care acum îmi scălda pantofii de lac. Am
tresărit și făcut un pas , murmurând în sinea mea. Am închis ochii, lăsându-mi chipul
amorțit pradă adierii reci, umede. Am așteptat să-i simt atingerea blândă pe mână
mea, să-i adulmec suflarea și parfumul când se va apropia de mine. Dar nu s-a mai
întâmplat ca atunci. El nu mai e. Am suspinat și l-am proiectat cu ajutorul minții.
Dorul l-a evocat rapid, și pentru o secundă i-am zărit chipul frumos, părul auriu în
bătaia soarelui, adâncitura dulce pe care o făcea lângă buzele moi când surâdea.
Am zâmbit și eu datorită invaziei de împăcare și fericire care o aducea în mine, chiar
și ca fantasmă. Dar adevărul dur m-a adus la realitate când un val furios s-a izbit de
picioarele mele brusc.
M-am speriat când am deschis ochii și m-am lovit de imaginea apei învolburate,
negre, tulbure. În loc de sfaturi și încurajări pe care așteptam să le primesc de la el,
se pare că și acesta, oceanul, mă trădase, și acum se comporta ca un aprig dușman
care vroia să mă alunge. Dar nu va reuși, nu așa ușor. Chiar tot Universul de va fi
împotriva mea, de se va opune să îl văd, să îi cer iertare, nu va reuși. Nimeni nu o
învinge pe Kitty.
Am dat startul cercetării teritoriului. M-am învârtit o dată în jurul casei, încercând să
receptez vreun sunet din interior, orice altceva decât valuri sau flori scârțâind. Am
început să cercetez ușa , care bineînțeles că era ca încă un catâr pe lista mea. Am
apăsat în clanță, dar era în van, așa că pumnii mei au început să își facă conștincioși
treaba cuprinsă fiind de nerăbdare. M-am oprit brusc când am auzit un tușit
sugestiv, și mi-am îndreptat privirea către un bătrân îmbrăcat ciudat care mă
analiza din cap până în picioare. Purta o haină veche, roasă în coate, dar cu un
model milităresc, aparte. Târâia după el un căricior cu o cutie în el, și o țigară pe
jumătate arsă. Se pare că al găsit eu soldatul până la urmă. Ura.
Am adoptat o față prostească însoțită de un rânjet fals și stingher, în timp de
necunoscutul continua să nu mă slăbească deloc din ochi.
- Da, după comportament , corespunzi descrierii. murmură pentru sine ca o
constatare personală.
Încep să caut o scuză înainte să mă creadă vreun hoț sau o nebună. Chiar așa, cum
m-ar putea considera altceva ?
- Sunt ..
- Știu cine ești. îmi taie vorba repede.
Da, normal, sunt o persoană cunoscută. Deși nu credeam că și de oamenii de pe
front. Ce victorie. Înghit în sec și continui cu aceeași amabilitate prefăcută:
- Îl caut pe..
- Nu e aici. îmi curmă rapid cuvintele,repetând scenariul.
Oftez fără să dau prea tare de gol dezamăgirea mea. Mai aveam o mică speranță,
aceea că bătrânul se înseală, sau că vorbim de persoane diferite. Infirme șanse,
oricum.
- Nu știți unde e ?
- Anglia, Olanda.. ar putea fi oriunde. răspunde pasiv ridicând din umeri.
Glumeşte ? Boşorog pesimist. Nu mă așteptam la un răspuns așa negativist. Nu
credeam că a plecat peste ocean. Că poate fi așa.. departe de mine.
- Dar știa că vei veni. Ți-a lăsat asta.
Continuă blând şi vizibil mai amabil, scoțând un ceas de buzunar și întinzându-l spre
mine. L-am luat cu sfială din palma sa, fără să îi înțeleg rostul. De ce ar fi vrut
Robert să primesc asta ? Care era scopul său.. mesajul. Oare..acela că timpul nostru
s-a terminat, sau dacă mai există, e pe sfârșite ?
- Important e să fie în inima ta, copilă.
Rupe tăcerea cu sfatul lui, în timp ce se îndepărtase vizibil şi încă continua să o facă.
I-am răspuns la surâs, mulţumindu-i din cap, şi apoi
am deschis misteriosul ceas, încercând să-i
descopăr misterul.

...

Nu ştiu cât timp trecuse de când descoperisem


cheia din ceas şi intrasem sfioasă aici. O cheiţă într-
un ceas ? Atât de tipic lui. Am pufnit uşor atunci, din
cauza indiciului aparte. Dar acum mâhnirea mă
revendicase din nou, şi ţinea cu dinţii de mine.
Nu înţelegeam la ce să mă aştept, dar nicidecum la o singurătate apăsătoare cum e
nu. Casa, la fel de goală cum o lăsasem atunci, dar mai apatică şi lipsită de viaţă ca
niciodată. Urmele pantofilor mei se impregnau în praf şi zgomotul tocurilor era
singurul care dădea senzaţia de altceva decât pustiu şi dezolare. Pianul imens,
frumos, stătea părăsit în acelaşi loc, şi aceleaşi trăiri şi amintiri le trezi în mine doar
la revederea lui. Am mers spre el cu o greutate de neimaginat, de parcă târâiam un
munte după mine. Un munte de nefericire.
Descopeream pe parcurs, înşirate şi aruncate alandala, elemente ce ţineau de el.
Chiştoace, foi mototolite, praf, o sticlă de Jack Daniels trântită pe jos din care se
scursese o dâră de băutură, praf, o cutie de ţigări boţită, scaunul de la pian distrus,
vizibil izbit cu furie de un perete ce păstra impregnată durerea impactului, praf, praf,
mult praf. Şi amintiri carbonizate. Fiecare părticică descoperită ţinea de el . Îmi
amintea de obiceiurile sale, de modul de a reacţiona atunci când nefericirea l-ar fi
persecutat.
M-am făcut mică , mică, şi m-am ghemuit într-un colţ de perete. Mi-am înfundat
capul între genunchi , încercând să îl blochez de orice gând ce-ar fi străpuns cu
mustrări de conştiinţă otrăvitoare. L-am văzut cum prindea cu degetele tremurând
de ură picioarele de lemn, cu venele
pronunţate pe mâini, cum îl ridica şi îl trântea
cu mânie de zidărie, în timp ce aşchii săreau
pretutindeni. L-am auzit înjurând şi
blestemându-şi zilele nenorocite şi pe mine,
am simţit fumul expirat necontrolat pe nări ca
de la un taur şi apoi cum îşi îneacă amarul
dând pe gât băutura arzătoare. Şi poate sună
tragic, dar mi-aş fi dorit chiar să fiu martora
acestor întâmplări, nu să privesc ceea ce
imaginaţia îmi dicta acum. Putea să mă sfâşie
pe mine cu pumnii lui, dacă astfel s-ar fi descărcat, dacă i-ar fi făcut mai bine. Orice
ca să mă ierte.
Mi-am făcut curaj şi m-am apropiat de pian. L-am atins cu două degete şi parcă m-a
electrocutat. Probabil nu eram demnă să îl murdăresc. Am riscat din nou şi l-am
mângâiat uşor, în timp ce vizualizam o tânără fericită aşezată pe el, în timp ce un
cavaler parfumat şi sensibil îi gusta uşor buzele, îi alinta fiecare colţişor de piele şi îi
dedica fiecare suflare, preocupat să-i deseneze clipe de basm în care ea să fie
prinţesa, şi să vadă astfel cât de deosebită şi importantă e pentru el. Pentru că asta
e făcut pentru mine. Şi momentele cu el au fost singurele reale din viaţa mea,
sincere, curate, fără intenţii dubioase sau cu scopuri ascunse. Acum realizez că eu
de fapt doar în prezenţa lui „am trăit”, în adevăratul sens al
cuvântului.
Mi-am sprijinit capul de o margine a clapelor apăsând smerită
pe unele, creând un sunet dur şi aspru cu notele grave. M-am
ridicat când urechile insultate mi-au atras atenţia să încetez,
şi am remarcat o cutie legată cu o panglică neagră, apărută
ca din neant, aşezată pe el. Nu pot să-mi imaginez cum n-am
observat-o până acum. Pentru o clipă am avut senzaţia că era
cutia pe care o căra după el bătrânul acela trăsnit. Dar din a
crede că el era o iluzie sau o zână cu aripioare, zâna bună,
sau nu, în acest caz, şi că a făcut să apară obiectul ca prin vis,
sau a fi de acord că simţurile mele dau greş adesea în ultima
perioadă, la fel ca şi proasta concentrare, de aceea n-am
zărit-o, aleg a doua variantă.
Am şters cu grijă praful ce se aşternuse pe ea şi am deschis-o. Un fior m-a cuprins
doar la ideea că e ceva ce are impregnat atingerea lui. M-am dezmeticit şi am luat
câteva foi din ea, care nu erau altceva decât partituri boţite uşor. Partiturile lui. Mi-a
atras atenţia un cuvânt scris îngrămădit într-un colţ, cu o săgeată lângă , „vezi pe
verso”. M-am cutremurat uşor când am descoperit scrisul lui pe spate, apăsat şi clar,
şi am început să descifrez mesajul lui din primul paragraf :
„De jumătate de zi caut mâzgăliturile alea valoroase. De fapt, mâzgălituri din
punctul ei de vedere, comori pentru mine. Nu le-a înțeles rostul. Dar o va face într-o
zi. Deși când acel moment tragic va sosi, va fi tocmai pentru că nu mai contează. Ce
a fost, ce aș fi vrut să fie. Foile acelea în mâinile ei vor anunța finalul.
Și dracu’ să le ia ! Tâmpit cum n-am fost niciodată, vulnerabil dar ancorat cu zidul
de indiferență și duritate pe fața mea, acum , după ce mi-am propus a mia oară să
dau naibii tot ce-a fost , acum forfotesc alterat după
hârtiile alea care îmi vor aminti tot de ea. De noi.
De mine lângă ea. Poate că are dreptate, în felul ei
complicat și în modul codat de a gândi. Poate chiar
nu știu să trăiesc. Dar oricum fără ea nu am de ce. „
Forţată de o insuficienţă periculoasă de aer, am
pornit cu o strângere de inimă înspre fereastră, cu
paşi fragili, nesiguri, şi balansaţi, cu partitura aceia
în mână, cu un nod puternic în gând, şi genele
neputincioase care stăteau ca un baraj împotriva
valului de lacrimi care dorea să le înghită. Furtuna se oprise, dar devastase în mare
parte tot frumosul peisajului. Nu şi furtuna din mine. Ea se pregătea să mă înşface
cu colţii tăioşi şi ascuţiţi.

...

Stăteam în apartamentul de hotel de la „ Ramada”. Deşi îl căutasem prima dată aici,


acum câteva zile când mă hotărâsem să fac pe cont propriu asta, şi plecasem
consimţind că greşisem, se pare că tot aici am ajuns. În aceeaşi încăpere în care ne
privasem relaţia de ochii indiscreţi şi flămânzi după bârfă. Îmi propusesem să citesc
ce scria pe acele partituri, fiind mai multe, în locurile care încă îi mai păstrau
parfumul sau esenţa. Spiritul. Locurile prielnice evocărilor.
Amânasem o bună perioadă de timp aflarea gândurilor sale , un timp dedicat
restabilirii mele psihice. Am vrut să îmi revin, să fiu sigură că pot face faţă cuvintelor
lui tăioase şi menite să mă extermine, cum credeam eu că vor fi. Folosind perioada
aceasta pentru a mă lăsa pradă vechilor obiceiuri, tabieturilor care înainte mă
făceau fericită, reîntâlnirilor cu peisajele pe care le cutreieram înainte să apară el în
viaţa mea, se instalase o siguranţă în mine, nu multă, dar suficientă, cred eu, pentru
a continua să lupt. Nu ştiu încă exact pentru ce. Sau cine. Sau dacă mai are vreun
rost.
M-am ghemuit jos, sprijinindu-mă cu spatele de pat, în zona în care o văpaie mică de
lumină reuşea să pătrundă la despărţirea unde cele două draperii mari, de catifea
roşie, erau trase de mine în încercarea de a izgoni soarele. Mi-am aşezat lângă mine
puţinele poze cu noi pe care le aveam, dar care erau suficiente în acest proces
intens şi complex de rememorări. În partea opusă stătea misterioasa cutie găsită.
Am tras aer în piept şi apoi m-am conformat să iau o foaie, şi m-am cufundat fără să
realizez măcar când în lectură..

**
„ Pacoste. Dacă ar fi să o descriu într-un cuvânt definitoriu, ăsta e. E o mare
pacoste.
Zilele de când împărţim acelaşi spaţiu m-au făcut să descopăr mici detalii despre ea,
şi la care mă aşteptam. Mereu am zis şi e boemă şi visătoare. Că are sânge de
artistă, dar fiindcă e aşa impulsivă şi nerăbdătoare nu ştiu dacă ar putea să ducă la
bun sfârşit vreo operă. E aiurită, împrăştiată, dezordonată. Mai ceva ca mine, şi nu
sunt eu regele curăţeniei. La tot pasul te împiedici de rochiile ei, aluneci pe tot felul
de cutiuţe, pătrăţele, prostii pe care ea le numeşte „machiaje”, sau orice alte
tâmpenii pe care consideră că le va găsi mai repede dacă le înşiră peste tot. Dar la
proba contrarie, nu-şi găseşte nici capul din ele.
Îşi lasă mereu lămâia din ceai pe fundul cănii, şi dacă nu eşti atent să o culegi de
după ea, mari şanse să o găseşti cu ea mucegăită, aruncată pe vreo măsuţă,
undeva. Râde mult şi din orice, foieşte
televizorul ăla mai ceva ca un copil la
Playstation , până îi dereglează posturile. Şi
asta obligatoriu de fiecare dată. ~O
plictisesc~, se scuză mereu fluturând din
gene.
Cred că structura ei e greşită. Şi în loc de
mâni şi picioare, are patru membre stângi.
Scapă din mână orice, dacă nu eşti pe fază
adesea trebuie să o culegi de pe jos, e în
stare să arunce cu uşurinţă în aer edificii.
Doar ea ar putea reuşi să carbonizeze o
nefericită pungă de popcorn pe care sunt
trecute clar instrucţiunile de timp şi căldură
necesare în cuptorul cu microunde. Şi apoi
să zburde râzând în hohote prin fumul
necăcios care l-a creat fără dificultate,
mândră de pozna ei..
Uneori e capricioasă şi ţâfnoasă,
dramatizează mult sau deloc. Pare superficială , deşi e cea mai profundă, dar doar
evită să se complice, să se hazardeze şi mai mult în probleme, mai ales când viaţa
ei oricum e guvernată de acestea, cu sau fără voia ei.
Am mai spus vreodată cât de mult şi des râde ? I se pare amuzant orice, lucruri care
mie nu îmi provoacă nimic. Zero surâsuri. Nu şi pentru ea.
Îmi face vraişte prin lucruri, se joacă cu partiturile la care muncesc o mulţime ca şi
cum ar fi conffeti, consideră monoton şi de neînţeles modul meu de a mă comporta
din ultima perioadă. Pasiunea mea pentru chitară, pentru linişte.
Nu pot să îi condamn părerea. Deşi întotdeauna am fost adeptul păcii, un trântor
care să stea aruncat pe un pat sau un fotoliu toată ziua, fără să facă altceva, n-aş fi
optat niciodată să par dacă nu eram nevoit. Dar nu regret măcar o clipă. Şi dacă aş
fi din nou pus în faţa faptului acesta, la fel aş alege.
Pentru că e fermecătoare şi radiază de viaţă. Îmi luminează dimineaţa doar la
vederea chipului ei bosumflat şi care se ceartă cu soarele nesimţit care a îndrăznit
să o trezească. Mă amuză doar zărind cum merge împiedicată şi târâind picioarele
prin casă, ca o fantomă, într-un tricou lălâi de-al meu care oricum nu s-ar fi aşezat
aşa uimitor pe altcineva vreodată.
Mă ciufuleşte şi se agaţă ca o pisicuţă de gâtul meu când sunt bosumflat, mă ceartă
când tac şi îmi mângâie buzele când mă odihnesc.
Fredonează adesea melodii franţuzeşti şi se leagănă ca o balerină prin casă. E
adorabilă şi sufletistă şi caută frumosul în orice. În cele mai întunecate şi murdare
părţi ale realităţii, mereu optimismul scoate la liman din ea o glumă, o ironie, un
gând inteligent.
Şi, la urma urmelor, chiar şi lămâia aia, ce mai contează, când ceaiul îl bea seara cu
mine , cocoţată în poalele mele ca o păpuşă de porţelan, cu capul lipit de gâtul meu,
şi cu parfumul dulceag al părului ei aproape de nas ? Ce importanţă au celelalte
aspecte, dacă am ocazia să îi strâng uşor cu palmele mijlocul firav, să îi aud glasul
agitat şi nerăbdător să-mi povestească orice s-a petrecut în fiecare zi, în lipsa mea
de lângă ea, să îmi demonstreze încă o dată cât i-am lipsit şi cât de nefericită a fost
că eu am rămas aici ?
Ce importanţă au lungile ore de monotonie şi agonie, în care mă forţez adesea să
adorm ca să treacă mai repede, când ştiu că la sfârşitul zilei urmează să adaug noi
trăiri cu ea în cartea vieţii ?
Sau că am ajuns să aberez,şi mai grav, să aştern ce-mi debitează mintea, ca un
fătălău deprimat şi jalnic ? Dar câteodată simt că explodez dacă nu vorbesc cu
cineva. Şi scriind mă descarc de tot amarul şi
uniformitatea plictisitoare de care am parte în
camera asta anostă de hotel. „

Pacoste, pacoste, pacoste. Cuvântul ăsta îmi dansa


pe creier can-can, dar îmi provoca o senzaţie plăcută.
La fel ca fiecare cuvânt al lui. Mi-am umezit buzele
pe care îmi rămăsese un surâs amar şi am purces
mai departe în călătoria mea .

**

„ E agasant de dureroasă aşteptarea asta. Ia-mi capul, fă-mi-l ţăndări, dar nu mă


condamna să aştept. Să o aştept.
Nu pentru că nu m-aş putea comporta ca un tânăr stilat şi cu maniere, care să nu îi
reproşeze nimic frumoasei domnişoare care se pare că are o pasiune în a-i face praf
nervii. Din contră, pot fi destul de calm şi răbdător şi maleabil, când iubesc. Şi cred
că ăsta e primul atribut pe care l-am adoptat în firea mea de când am cunoscut-o.
Sfânta pacienţă.
Dar ce e şi mai al dracului de insuportabil e
gândul nenorocit cu care mă confrunt de câteva
zile, acela că nu o pot face fericită, că nu sunt
construit genetic cu această capacitate. Dar cum
naiba să reuşesc asta ? Cum să îi arăt cum sunt,
ce poate trăi alături de mine, când sunt
condamnat acum la patru pereţi, pentru că asta e
singura cale de a nu o pierde definitiv ? Ştiu că
sunt un imbecil, poate laş, conformist, pentru că
m-am băgat cu bună ştiinţă în mizeria asta de a
deveni un puşcăriaş fără ordin judecătoresc. Dar
nu aveam alternative.
Mi-am tras chitara lângă mine şi am băgat câteva acorduri proaste, fără pic de
armonie. Adevărul e că nu pot crea când sunt agitat. Şi mie acum nu îmi stă capul
decât la Kitty.. la ce face, dacă e bine. Îmi vine să-mi dau pumni că eu nu pot fi
alături de ea, să o ocrotesc necondiţionat de răutatea pe care ea nici măcar n-o
sesizează în jurul ei. Să o ţin departe de acel dement , obsedat de control. Tipul ăla
care mi-o fură, şi care m-ar îndepărta fără efort din nou din viaţa ei dacă se simte
ameninţat de prezenţa mea. De aceea şi stau aici ca un pustnic, ca un pensionar
invalid pe care îl mănâncă moliile şi frustrările. Pentru că e singura modalitate de a
fi cu ea, fără ca el să afle, şi să îşi înfingă tentaculele otrăvitoare în viaţa noastră iar.
Să inventeze gunoaie despre mine, să îi spele mintea şi s-o întoarcă împotrivă.
Ştiam că asta îmi va costa cariera, dar oricum era compromisă. Nu aveam cale de
mijloc.
Aş putea, bineînţeles, să îi spun, dar nu am dovezi. Nu ştiu exact cine e tipul ăsta şi
cum de are aşa o funcţie importantă, şi putere de control. E imposibil ca ea să n-
aibă habar de astea. Poate nu ştie cât e de perfid dar ce ocupaţie are sigur
cunoaşte. Acum doar ar fi cuvântul lui împotriva mea. Şi Brendal ăsta, naiba să-l
mănânce, are o influenţă iminentă asupra Christinei, şi nu înţeleg încă cum, şi de ce.
Nu ştiu ce rol a avut sau încă mai are în viaţa ei.
Însă pentru ea renunţ la toate. La orice element insignificant. Pentru că, la urma
urmelor, degeaba am tot dacă nu o am pe ea. Fără Kitt nu există bucurie, optimism,
nimic. Am ajuns la concluzia că doar ea e văpaia care îmi face viaţa să existe, care
mi-o umple cu felul ei aparte şi minunat de a fi. Şi decât să fiu acel Pattinson
aclamat de fanele cu salivă inestetică pe la gură, prefer să fiu un nimeni. Dar un
nimeni cu ea alături. „

Măcar acum mi se confirmaseră bănuielile. Motivele care l-au determinat atunci să


se izoleze, ascundă. Eu l-am acuzat că e anost, lipsit de viaţă, placid, dar adevărul
era cu totul altul. Fusese constrâns să facă asta, să fie aşa. Cât de dur l-am judecat.
Şi cât de nedrept !

**
„ Cred că mă transform într-un tâmpit iritant şi fără sare sau piper.. De fapt, cred că
mi-am intrat prea bine în rolul pe care acum îl joc, pentru ca ea să nu bănuiască
nimic. Rolul acesta menit să mă transforme într-un tip indiferent la încercările ei,
insensibil , care să spună rece de fiecare dată un „nu” categoric, chiar şi când ea
apelează la inocenţă, la tertipuri fine de a mă păcăli să fac ce vrea. Chiar crede că
ăsta sunt eu !
Epava asta care sunt nevoit să fiu. Chiar mă consideră imbecil pentru că nu vreau să
ies cu ea, nu o duc să danseze, nu îi umplu viaţa cu bucurie, cu adrenalină. Ei aşa îi
place, să trăiască la maxim. Dar fir-ar, blestemat să fiu, ea nu înţelege că de fapt nu
pot ! Că sunt legat de mâini şi de picioare, chiar,
în situaţia asta. Că dacă am ieşi s-ar descoperi
relaţia noastră, barbarul ăla ar afla şi ne-ar
despărţi subit.
A mai făcut-o o dată. M-a ţinut la distanţă luni
întregi. După ce a venit atunci, pe platourile de
filmare, să mă ameninţe să stau deoparte. A venit
să-mi zică că ei oricum nu îi mai pasă de persoana
mea, că a realizat imensitatea greşelii şi pericolul
de a fi cu mine. Că acum, dacă accidentul acela nefericit de la castel a trecut fără
urmări majore, a plecat fără să întoarcă capul vreo clipă în urma ei. Că e fericită, că
nu mai vrea să ştie de mine niciodată. Şi eu, ca un idiot, cretin, retardat ce sunt, l-
am crezut ! Cât mă detest. Şi cât aş savura dacă aş putea să-l fac bucăţi cu mâinile
mele acum.
Nu m-a deranjat că vrea să danseze. Din contră, îşi luase o rochie drăguţă şi care
stătea foarte bine, mulată pe curbe, senzuală chiar. Trezea instincte animalice în
mine şi trebuia să le atenuez. Mi-a fost groaznic de greu să o refuz, să par nepăsător
în faţa rugăminţilor şi încercărilor ei care mă făceau să mă înjur în gând, dar am
făcut-o. M-a durut când ea a decis să plece fără mine, dar n-am judecat-o pentru
asta. E tânără, impulsivă, e logic.
Dar o disperare m-a cuprins imediat după ce a ieşit pe uşa aia, şi primul meu gând a
fost să mă duc după ea. Deja raţiunea îmi fusese înlocuită de sentiment, şi nu mai
conştientizam ce fac, şi că mă expun.
Ce a durut al dracului de tare a fost că ea şi-a descărcat frustrarea şi nefericirea în
braţele mucosului ăla disperat de Taylor, şi, mai grav, că javra cealaltă se afla, şi ea,
acolo. I-aş fi bătut cap în cap pe ambii, le-aş fi turnat vodkă şi absint pe gât şi apoi
le-aş fi umplut gura cu beţe de chibrit aprinse. Nu ştiu de unde dracu’ am găsit
puterea şi autocontrolul să nu o fac. Poate gândul care mi-a trecut prin mintea şi
aşa răvăşită că asta doar ar răni-o pe ea, asta m-a oprit. Orice numai să nu sufere
Kitty.
Nu am condamnat-o pentru nimic. Când eram pe drum, în maşină, mi-am ocupat
mintea cu planuri, cu ce voi face de acum, am evitat să îi vorbesc. Puteam să mă
înfurii, să îi reproşez sau adresez vorbe grele, şi mai apoi să regret. Dar aş fi
scuturat-o puţin la realitate, aş fi certat-o pentru că niciodată nu se gândeşte la
consecinţele faptelor ei, dar m-am calmat în sine. Oricum ea nu ar fi înţeles nimic
din ce i-aş fi scuipat cu furie. Şi nu e vinovată de asta.
Am continuat să fac acelaşi lucru şi în camera de hotel, cât timp ea s-a închis într-o
cameră undeva, cu mustrări de conştiinţă. Puteam să i le alung, dar am lăsat-o aşa,
să îşi pună semne de întrebare, să se gândească la ce e mai rău. Poate aşa se va
comporta mai puţin pueril şi ghidată de primul impuls data viitoare.
M-am frământat, întrebându-mă dacă a sosit finalul, dacă hiena de Brendal
descoperise secretul nostru, am căutat variante despre ce va urma şi cum voi
acţiona. Cele mai frecvente erau cum să îl distrug, să îl termin cu mâinile mele, cum
să îl fac să sufere şi să mă roage să îi curm durerea, să îi iau existenţa şi aşa mizeră
şi menită doar să facă rău. Dar nu eram un criminal. Doar în scenariile mele.
Celelalte o vizau pe Kitty : cum îi voi explica, cum o voi ţine lângă mine. Nu foarte
solide nici acestea. Dar nu aveam multe variante. Cheia e la ea. În inima ei.
Şi ce mă neliniştea cel mai tare era că e posibil să se termine totul. Să mă lupt în
zadar, să fiu înfrânt. Aveam un adversar mult prea puternic, şi cu o artilerie grea în
spate. Dar nu mă voi lăsa uşor învins. „

Am lăsat foaia să-mi alunece din mână, şi am rămas


aşa, fără vlagă, destule secunde, clipe, minute. Fără să
gândesc, fără să fac nimic care să demonstreze că încă
mai trăiesc, doar să respir.
M-am uitat la cutia ce încă mai avea un manuscris,
poate două.. trei.. Nu ştiu. Cert e că acolo voi afla într-
un sfârşit răspunsul la întrebarea ce mă macină de atât
timp. Dacă mai aveam vreo şansă, sau dacă nu e totul
prea târziu.
Am luat ceasul în mână studiindu-l atent. L-am strâns
la piept , şi am intrat din nou în acea stare
deconectată.

***

Şi când un ultim suflu de putere mă împinse de la spate, făcându-mă să tresar, nici


n-am sesizat cum degetele mele deja lucraseră conştiincioase apucând un alt
partitiv, şi ultimul care intenţionam să îl mai citesc acum :
” Nu am mai scris de mult pentru că doar aş fi
irosit foile aiurea cu dramatizări şi frustrări
imprimate. Salvaţi pădurea. Dar parcă norocul
meu şi aşa limitat şi egoist a luat-o dracu’ la
fugă, dezechilibrându-mi astfel şi viaţa
(ne)liniştită. La mine are aceeaşi conotaţie.
Credeam că dacă ea îmi va fi aproape, dacă am
şansa să consolidez totul între noi, o voi avea ca
aliatul cheie în lupta cu restul lumii când va dori
să ne fărâmiţeze relaţia. Dar nimic nu e cum
speri, şi , fir-ar, mi se demonstrase suta oară că
e cea mai mare risipă să îţi faci planuri în
privinţa ei. Imprevizibilă cum e, mereu va
acţiona total opus faţă de cum te aşteptai. Asta
e ea.
S-a întâlnit din nou cu el. Îl vedea adesea, şi
asta mă consuma încetul cu încetul. Nu ştiu
dacă era ceva consimţit de ambele părţi, şi dacă pe Kitty o încânta, dacă îi făceau
bine revederile astea. Nu am bănuit-o niciodată că ea ar fi facilitat apropierea lor, e
cea mai integră şi cu valori fiinţă pe care o cunosc, ci că el e unicul vinovat, că el a
căutat-o, că a hărţuit-o, că intenţiona să îşi ţese pânza de păianjen în care o va
prinde apoi cu tact şi pas cu pas. Totul e al dracului de planificat la imbecilul ăla.
Da, o ştiam. O simţeam. Nu în felul ei de a se comporta cu mine, pentru că încă era
drăguţă şi deschisă, jovială şi dedicată scopului de a mă face fericit. Dar i se putea
citi în ochii în care înainte te puteai reflecta ca într-o oglindă, şi care acum erau
umbroşi şi impenetrabili, culpabilitatea. Plus că în ultima perioadă o surprindeam
adesea îngândurată şi departe cu firea, şi oricât încerca să mă ducă cu zăhărelul, să
se scuze că e obositor şi o covârşeşte tot ce face acum, şi ce ţine de actorie, eram
conştient că nu e ăsta motivul. Ea , care dădea cu uşurinţă dracului ce nu demult
orice o irita sau îi displăcea legat de subiectul ăsta, devenea brusc afectată de el ?
Vezi să nu.
O frământa prezenţa lui, o consuma, şi asta doar îmi dezvolta bănuielile nenorocite
că ticălosul ăla nu a avut un rol important doar în viaţa ei, ci şi în inimă. Asta doar
creştea disperarea în mine pentru că, totul devenea al dracului de greu de îndurat.
Aş fi luptat cu mişeliile lui, cu loviturile sub centură, atât timp cât erau doar
frustrarea şi disperarea din mintea lui bolnavă că nu o poate avea, că e obsedat de
persoana ei, armele cu care se lupta. Dar dacă el ar fi avut şi avantaje cântărite în
sentiment din partea ei, asta m-ar fi ucis lent, dar sigur. Şi nimic nu doare, fir-ar
decât procesele interioare, care au desăvârşirea de a te mistui încet şi cu precizie,
cum se întâmpla cu sufletul meu. Nimic nu răneşte mai mult decât să o văd aşa, şi ,
mai ales, să constat că toată strădania mea de a continua relaţia într-un mod firesc
şi fericit tindea să fie inutilă.
Nu am cum să nu mă înjur şi să recunosc că şi eu am îndepărtat-o la un moment
dat. Am devenit rigid şi ursuz, certăreţ şi apatic, creând astfel doar o barieră între
noi. S-a luptat mult să o elimine, mă copleşea cu dulceaţa ei caracteristică, cu
modul înfloritor şi încrezător de a fi, mă dezmierda de fiecare dată când avea
ocazia. Dar eu nu îi mai puteam răspunde apropierii ca înainte. Eram conştient că nu
îmi greşise, nu grav, dar izolarea şi claustrofobia din camera asta înnegrită de
frământările mele mă transformaseră într-o statuie rece şi scumpă la atingere.
Vedeam tragedii peste tot. Augmentam gravitatea situaţiilor, mă comportam mai
indiferent ca niciodată.
Începusem să nu îi mai acord nici minimul de atenţie şi iubire. O neglijam, şi eram
conştient de asta. Ajunsesem doar să fumez, să fumez, să zdrăngăni la chitară, şi iar
să fumez. Nu mă preocupa nimic altceva, mă transformasem într-o legumă cu
acelaşi tricou lălâi şi uzat, cu aceeaşi blugi rupţi şi plini de iţe. ~ Dacă mă placi, mă
laşi să fiu cum vreau ! ~, i-am impus arţăgos odată, când ea încerca pe un ton
mieros să mă convingă să probez nu ştiu ce cămaşă fină îmi cumpărase cu mult
drag şi fără intenţii negative.
Se distanţase şi începusem să văd ce greşeală teribilă făcusem. Practic i-o servisem
pe tavă. Îmi schimbasem toanele proaste dar asta nu modificase răceala ce încă
persista între noi. Continuam să ne certăm, şi ea era acum cea care îşi pierdea rapid
răbdarea, părea nepăsătoare şi insensibilă la
tot ce era relaţionat cu mine. Am încercat
disperat să apelez la prima idee ce îmi venise
în cap, să plecăm în Anglia. Să încep acolo o
nouă viaţă. Îmi surâdea planul şi abia
aşteptam să îl punem în desfăşurare. Deja
vizualizam lungile plimbări pe străzile paşnice
londoneze, vizite interesante în diverse
locaţii, deja îi auzeam râsul copleşitor când
ne-ar fi prins adesea ploaia împreună, şi cum
ar fi zburdat ştrengară ca un copil prin ea.
Dar, din nou – nu mai visa ! Noua mea deviză.
A evitat subiectul şi l-a tratat cu o mare de dezinteres, ceea ce m-a durut, dar şi
înfuriat în interiorul meu. Eu renunţasem aproape complet la cariera mea, care era
înfloritoare şi bine consolidată, chiar şi cu valul de mizerii scrise despre mine, care
nu părea să afecteze pe mulţi, ci mai ales pe ea. Dar ea nu făcea acest sacrifiu
minor. Şi nu o puteam înţelege, de ce ţinea să continue ce începuse dacă oricum nu
o împlinea, dacă intrase în mediul ăsta doar pentru mine, cum zisese odată ? Bizară
fiinţă. Am acuzat-o, în mintea mea, şi că se lasă îndepărtată, ademenită de
nenorocitul ăla.
Ceea ce mi s-a şi confirmat rapid, în seara în care el a descoperit tot. A fost o
adevărată luptă de forţă din partea lui, autocontrol dintr-a mea. El era mai explozibil
ca o artilerie de TNT, măcar eu să dau dovadă că mai am altceva în cap decât
violenţă. Plus că putea să îmi rupă fundul în bătaie, era experimentat omul. Nu ca
mine, care lovesc ca o fată.
Atunci am greşit cel mai mult, pentru că valul frustrării m-a luat şi am început să o
acuz pe Kitty, şi să îi vorbesc urât. Mi-am ieşit din pepeni şi nu am conştientizat ce
fac, sau zic. Şi am izgonit-o cu bună ştiinţă . Am dat cu piciorul la tot ce obţinusem
până acum, ca un bou obstinat ce pot fi.
De fapt încercam să fug de tortura şi învinovăţirea interioară că sunt aşa slab, că
pot fi aşa uşor impresionat, că mă pierd ca un cretin, exact când ea are nevoie de
mine. Cum a fost episodul dinainte când ea ieşise cea rănită, şi eu am fost cel care a
salvat-o, purtat-o pe braţe, îngrijit-o şi refăcut-o, dar doar în visele mele stupide.
Prinţul şarmant, cavalerul salvator, sigur pe el şi clar în fapte, fusese tot imbecilul
ăla. Cât mă urăsc. De aceea am şi reacţionat ca un turbat şi i-am reproşat toate
tâmpeniile. Din invidie cred. Invidie către el. Nu ştiu ce naiba urmăream cu asta.
Poate să o aduc la disperare, să îmi reproşeze în faţă ceea ce începeam deja, fir-ar,
şi dracu’ să mă ia, să cred şi eu. Că Brendal e mai bun ca mine, că ei i-ar fi mai bine
alături de el. Fericirea ei rămăsese încă prioritară pentru mine, şi tot ce conta.
Şi acum, ce mai rămâne de făcut ? Să demonstrez că aşa sunt, şi să capitulez ca un
laş, sau să continui războiul, cât voi mai considera că are rost. Va fi al dracului de
greu de acum, mai ales că am înţeles rolul tâmpitului în existenţa ei. E prima iubire.
Am citit totul ca într-o carte din reacţiile ei.
E primul care i-a făcut inima să tremure şi să se cutremure. Insuportabil de dureros
să descopăr că nu am fost eu. Până şi cu asta e mai presus de mine. Dar nu
contează. Dracu’ să mă ia dacă nu merg mai departe în confruntare. Am de ales
între asta sau nefericirea nelimitată. Şi speranţa mea cea mai mare, şi asul din
mânecă pe care pariez e ceea ce se află în sufletul ei pentru mine, pentru că am
simţit-o , am citit-o, şi sper să nu mă însel.
Nu e totul pierdut. Nu sunt fraierul care se bate cu morile de vânt din start. Nu, nu
sunt. Pentru că mereu am avut această convingere, şi nu va fi tocmai ea cea care
mă trădează în final, aceea că nu contează cine e prima iubire, nu are importanţă că
nu eşti tu, ci în final să reuşeşti să rămâi ultima. Aceea e cea mai valoroasă, şi care
e importantă, mai presus de toate. Şi ăsta va fi scopul care mă va ghida de acum.
Să fiu eu aceea : ultima iubire. „

The Penny Dropped

Se spune că adevărul e menit să reveleze ce se întâmpla în jurul tău cât tu erai


ocupat să prinzi fluturi. Nu, nu se spune, de fapt. O spun eu. Să aflii totul poate fi
uneori şi să primeşti avertizări şi cartonaşe roşii când continui să stai întins pe
terenul răcoros şi verde după un fault, pentru a trage de timp. Mai confortabil decât
să te ridici şi să continui să lupţi, pentru a nu pierde
jocul.
Am reflectat, din nou, asupra cuvintelor lui. Mă
duruseră enorm frământările şi chinul prin care a fost
nevoit să treacă. Aproape că am simţit cu aceeaşi
intensitate şi am trecut prin aceleaşi stări ca el atunci.
Citisem în celelalte partituri intenţiile lui, planurile.
Cerceta fără respiro ca să afle cine e Brendal cu
adevărat, care e misterul din jurul său, ca să-l
demaşte. Pe cealaltă parte, se străduia să mă
recâştige, deoarece era acea perioadă în care aflată
sub influenţa articolelor, ce abia acum s-au dovedit a fi
mincinoase, despre diversele lui relaţii, dar mai ales
acela în care el recunoştea fără nonşalanţă că avusese
o legătură de ceva timp cu o duduie fără principii, în
perioada când noi eram împreună. Acela îmi pusese
capac. Atunci când luasem decizia cruntă să îl dau
dracului, şi de data asta bine, el îşi însemnase gândurile şi stările sufleteşti prin care
trece. Aşa s-a descărcat e tot amarul, sau de o parte din el.
Majoritatea înscrisurilor lui erau vechi, făcute când se închisese în el, când corela şi
acţiona de capul său. Admiraţia mea a crescut, uimitor, şi respectul, pentru tot ce a
suportat , şi mai ales, în tăcere. Deşi aş fi preferat să fie ca mine. Să urle din toţi
plămânii când îl doare ceva. Dacă aş fi ştiut la timp ce se întâmpla cu adevărat,
poate altfel ar fi fost cursul poveştii. Eu, cum însă el a recunoscut, eram mult mai
puternică. Poate că aş fi reuşit să-i înfrunt şi înfrâng atunci pe toţi. Dar acum e inutil.
Am făcut asta prea târziu.
Un singur manuscris, cel mai recent, era cu totul altfel. Nu mai conţinea trăiri şi
frământări ale lui, ci îşi deschidea sufeltul în faţa mea. Poate pentru prima dată
complet. Îmi era adresat, direct, şi sublinia totul. Tot ce nu apucase să îmi spună
înainte să plece, tot ce ţinuse în el, se acumulase în sine.
Doar acele fragmente m-au torturat şi frământat puternic, groaznic chiar, deoarece
fiori şi tremur mă luau la fiecare pas când citeam. Acele cuvinte au pus punctul final.
Vorbele lui treziseră în mine ce ştiam deja. Aveam o conştiinţă, aveam raţiune, deşi
le închisesem undeva în ultima vreme, cu bună ştiinţă. Preocupată să nu rănesc pe
nimeni, dar să continui să aleg şi să fac doar ce inima mă
ghida, cum eram obişnuită, am refuzat mereu să cred un
adevăr ce era sub ochii mei , dar pe care îi ţineam strânşi
închişi ca să nu-l văd. Un adevăr aflat din însemnele lui. Un
adevăr nou, dar şi vechi pentru mine.
A fost nevoie de el ca să-mi deschidă ochii, după atât de
mult, mult prea mult timp de orbecăit prin întuneric, iar eu
trebuie de acum să revin la realitate, şi să-mi găsesc
singură calea prin lumina puternică ..

____________________________________________________________

Vă sfătuiesc să ascultaţi următoarele melodii când citiţi, pe


care le-am folosit ca sursă de inspiraţie:
Within temptation- Memories
Nelly Furtado & Josh Groban – Silencio
Sarah McLachlan – I Will Remember You

____________________________________________________________