Sunteți pe pagina 1din 7

VI

OPERA LITERARĂ CA ANSAMBLU DE


VALORI

Procesul de evaluare a unei opere literare se identifică cu aprecierea şi


judecarea ei în funcţie de norme, de criterii, de comparaţia cu alte opere.
Justificarea interesului pentru literatură şi a preţuirii de care se bucură
aceasta rezidă în valorile pe care le înglobează şi în funcţiile pe care le
îndeplineşte.
Înscrisă în seria artelor, literatura a cunoscut diferite accepţiuni de-a
lungul istoriei ideilor, de la cea de tehnică sau abilitate a producătorului, în
vechile postulate clasice greceşti, la trimiterile termenului medieval „ars”
către cunoaştere şi până la concentrarea artei moderne pe produsul său.
Antichitatea greacă considera purificarea prin artă sau catharsis-ul
drept efectul cel mai puternic produs de operă. Întrebările pe marginea
conceptului de catharsis privesc accepţiunea acestuia ca purificare a
emoţiilor sau ca purificare a spiritului prin emoţii, respectiv ca sublimare sau
ca eliminare a emoţiilor?! Tragedia a răspuns la aceste întrebări, acţionând
ca proces prin care spectacolul se detaşează de excesul de emoţii dăunătoare
şi dobândeşte liniştea lăuntrică. Scopul artei consta nu doar în purificarea
emoţiilor, ci şi în producerea de plăcere şi distracţie nobilă, nu distracţia
vulgară, ci aceea care combină plăcerea cu frumuseţea nobilă. Funcţia
literaturii era de a imita (mimesis), dar o imitaţie văzută nu ca reproducere
servilă a realităţii, ci ca interpretare liberă a artistului despre realitate.
Teoria mimetrică despre artă a trecut pe un plan secundar în estetica
religioasă a Evului Mediu. Literatura îndeplinea funcţii religioase, morale,
practice şi educative, cu scopul de a revela legile fundamentale ale
existenţei. Operele literare erau simbolice şi exemplare (ofereau modele de
atitudini morale).
Estetica modernă aduce în prim plan frumuseţea omului şi virtuţile
sufletului, zugrăvite, în special, de poezie. Întrucât frumosul se înfăţişează
sub diferite forme, arta are stiluri diferite, corespunzătoare formelor de
frumos. Arta este văzută ca o necesitate spontană, ca un proces creator care

68
dezvoltă individualitatea şi noutatea. Literatura vizează stimularea emoţiilor
prin exprimări care ţin de talent, imaginaţie şi intuiţie. Estetica modernă
diferenţiază adevărul artistic de cel ştiinţific.
Umaniştii au conştientizat relaţia dintre poezie şi arte. Normele,
regulile şi principiile guvernează artele şi poezia. Valoarea operei literare era
apreciată în funcţie de îndeplinirea criteriului eleganţei, noul ideal impus de
estetica renascentistă. Poeziei îi reveneau misiunile de instruire, delectare şi
stârnire a emoţiilor. Teoriile renascentiste despre artă valorizează factorul
psihologic intervenit în procesul creaţiei.
Discuţia despre valoarea operei literare implică analiza concepţiilor
despre artă şi a funcţiilor atribuite literaturii, în conformitate cu ideologiile
diferitelor epoci. Dacă Antichitatea preţuia arta pentru meritele ei practice,
iar literatura servea unor utilităţi morale, definiţia modernă a literaturii
conferă valoare purităţii artistice, respectiv detaşării artei de orice finalitate
practică ori ştiinţifică. Între apărătorii concepţiei despre puritatea artei se
numără Kant, cu Critica puterii de judecată, studiu reprezentativ pentru
teoretizarea artei ca activitate superioară, în afara intenţiei şi a finalităţii, şi
pentru diferenţierea frumuseţii pure, dezinteresate, în afara consumului, de
cea aderentă, materială sau aplicată. În acelaşi timp, această definiţie este
însă contrazisă de funcţia etică şi socială a literaturii, de prezenţa ei ca act de
propagandă şi de subminare a puterii politice în perioade dominate de
regimuri totalitare, provocate de forţa reacţionară a literaturii, devenită
purtător de cuvânt.
Opera literară se comportă întocmai ca un obiect estetic, capabil să
producă experienţa estetică. Efectul acestui tip de experientă este eliberarea
estetică, echivalentă cu o formă de extaz autentică, astfel că esenţa şi rolul
artei ar fi să creeze un imperiu al detaşării şi al înălţării deasupra vieţii, un
imperiu care îşi are sensul şi scopul numai în sine însuşi şi care exclude
orice alt interes [Hartmann, 1974, 14]. Valoarea literaturii, fiind o valoare
estetică, nu se identifică într-un context real, vizibil, ci constă în apariţie. Nu
este o valoare realizată, concretă, căci obiectul care o include, respectiv
opera literară nu este un obiect real.
Ca tip de creaţie artistică, literatura este, în acelasi timp, detaşată de
cotidian şi legată de contextul existenţei. Deşi natura artei, inclusiv a
literaturii este identificată într-un plan de superioritate detaşat de finalităţile
practice, literatura nu se poate desprinde în totalitate de valorizările
culturale, sociale, politice etc, căci tocmai arta născută dintr-o viaţă
culturală activă ajunge la creaţia unor opere excepţionale care se ridică
deasupra timpului. Tocmai din legătura deplină cu viaţa îşi trag creaţiile
spirituale puterea de a se ridica la o închegare unică şi la adevărata

69
măreţie, aşa cum, invers, numai atare creaţii sunt în stare să dea individului
şi societăţii o conştiinţă suficientă a puterii şi adâncimii lor, altfel ascunse
[Hartmann, 1974, 14-15].
Valoarea operei literare este una de natură estetică, rezidă în
experienţa estetică, iar valoarea frumosului inclus în opera literară este una
de natură extraestetică, câştigată din relaţia de intercondiţionare a artei
literare cu planul vieţii sociale.
Un alt criteriu de valorizare a operei literare îl reprezintă relaţia de
corespondenţă între formă şi conţinut, necesară pentru desăvârşirea operei şi
a scopului estetic. Materialul sau conţinutul-respectiv materialul lingvistic,
cuvintele, ideile, comportamentele, atitudinile, experienţele sau, într-un
cuvânt „lumea” operei este organizată estetic la nivel formal şi, din
cooperarea reuşită a celor două planuri rezultă o operă valoroasă artistic.
Criteriul noutăţii, încetăţenit de estetica romantică şi, mai târziu
promovat de reprezentanţii şcolii formaliste ruse, este un alt indice al
valorii. Noutatea constă în exprimarea inedită, deviată de la normele
comunicării stereotipe sau, altfel spus, în deformarea şi stilizarea limbii
comune, prin care opera literară şi, în special poezia, devine fapt de limbaj.
Formele surprinzătoare îşi propun, deopotrivă să exploreze neobişnuitul şi să
îl facă familiar. Noutatea este cea care condiţionează şi influenţează calitatea
actului artistic.
Reactualizarea operelor, recurenţa lor permanentă şi revenirea pe
scena literară sunt alte criterii de valorizare, impuse atât de istoria şi critica
literară, cât şi de gustul publicului. Opere care se bucură de apreciere pe
parcursul a generaţii la rând şi sunt studiate drept piese de referinţă pentru
cultura naţională sau universală permit descoperirea a noi aosciaţii sau
nivele de sens, ce le conferă actualitate şi le transformă în surse inepuizabile
de analiză: Operele literare care, ca acelea ale lui Homer sau ca acelea ale
lui Shakespeare, continuă să fie admirate, trebuie să posede, conchidem noi
(folosind expresia lui George Boas ), «polivalenţă», valoarea lor estetică
trebuie să fie atât de mare şi atât de complexă, încat să includă printre
straturile lor unul sau mai multe straturi, capabile să ofere mari satisfacţii
fiecărei perioade ulterioare [Wellek, Warren, 1967, 321]. În acest caz,
valoarea operei constă în complexitatea ei, indentificată fie la nivelul
prozodiei, fie la cel al tematicii, fie la cel al intrigii sau în alte straturi care
compun structura operei, pe scurt la nivelul formei sau la cel al conţinutului.
Complexitatea materialului rezidă în diversitatea lui şi în frumuseţea
dificilă sau expresivă, atribuită subiectelor cu caracter sublim sau
caracteristic, categorii estetice care conduc traseul artistic al obiectelor sau al
subiectelor neinteresante din punc de vedere estetic. Cantitatea nu

70
condiţionează complexitatea, astfel că, poeme de mică întindere
concentrează estenţe deosebit de puternice, care întrunesc atributele valorii.
Criteriile extraestetice intervin în valorizarea operei atunci când
literatura tratează teme majore selectate din sistemul experienţelor umane
fundamentale. În acest sens, superioritatea artei constă in conţinutul
dezvoltat în operă. Literatura se inspiră din realitate şi nu poate fi separată de
cotidianul care îi serveşte drept sursă de inspiraţie. Concepţia despre viaţă,
care, în opinia lui T.S. Eliot trebuie să întrunească criteriile coerenţei,
maturităţii şi fidelităţii faţă de experienţă este dezvoltată de către R.Wellek
şi A. Warren într-un sistem de corespondenţe între: logică, specificul
cuprinzător al complexităţii lumii în operă şi comparaţia între lumea operei
şi experienţa personală a cititorului. Acest sistem de corespondenţe, o dată
finalizat, atrage aprecieri estetice de genul „veridicitate” sau „artistic”, care
influenţează valoarea.
Valorizarea şi ierarhizarea scriitorilor, operaţii absolute până în
secolul al XIX-lea, întrucât erau aduşi spre exemplificare exclusiv
reprezentanţii Antichităţii clasice greceşti şi romane, au devenit, în secolul al
XIX-lea gesturi arbitrare şi relative. Reputaţia neştirbită şi absolută a unui
scriitor este un ideal iluzoriu, deoarece fiecare apariţie pe scena literară
poate modifica şi influenţa scara valorilor. Reputaţia scriitorilor
reprezentativi pentru literatura universală rezistă datorită criteriului
complexităţii, menţionat mai sus, dar acelaşi criteriu poate fi realizat de
opera unui scriitor nou apărut în viaţa artistică. În vreme ce operele apreciate
peste timp îşi realizează polivalenţa din tratarea unor teme de interes major,
valabile pentru orice perioadă istorică, operele valorizate vremelnic într-un
anumit context istoric şi social depind de compatibilitatea lor cu profilul
epocii şi de posibilitatea reapariţiei acestei compatibilităţi , care să îi
faciliteze reactualizarea: operele foarte originale, foarte aparte (de pildă,
creaţia lui Donne), şi operele minore (bune în cadrul stilului perioadei
respective, de pildă scrierile lui Prior sau Churchill) îşi sporesc prestigiul
când literatura momentului prezintă o oarecare afinitate cu cea a epocii lor,
şi pălesc atunci când această afinitate lipseşte [Wellek, Warren, 1967, 328].
Valoarea operei literare este identificată de către criticul literar, în
mod ideal, din reunirea consideraţiilor despre operă şi despre cititor, precum
şi în relaţia de intercondiţionare dintre cei doi poli. Activitatea de evaluare
este indispensabilă în detalierea cercetării literare şi în realizarea sintezei
istorico literare a operelor. Conceptul de valoare se regăseşte la nivelul
operelor analizate separat, la nivelul influenţelor reciproce sau la nivelul
efectelor produse de creaţie.

71
Evaluarea intervine hotărâtor în popularizarea scrierilor literare, prin
includerea lor în circuitul de lansare şi valorificare pe piaţa cărţii, până la
achiziţionarea lor în biblioteci personale sau publice şi la recomandarea pe
listele de bibliografie şi de lectură şcolară.
Factorul cantitativ intervine în procesul de evaluare a unei creaţii prin
frecvenţa şi sfera ei de acţiune în timp şi spaţiu, dar şi în evaluarea literaturii
naţionale, prin însumarea operelor înscrise în patrimoniul cultural.
În capitolul Valori şi evaluări in cercetarea literară, inclus în tratatul
Conceptele ştiinţei literaturii, Henryk Markiewicz realizează profilul
conceptului de valoare, în diferitele sale accepţiuni, plecând de la utilizarea
lui frecventă în vocabularul cotidian, pentru a-l extinde apoi la sfera artistică.
Potrivit accepţiunii comune, valoarea este reprezentată de Capacitatea unui
obiect de a îndeplini o funcţie care să satisfacă o anumită trebuinţă umană
[Markiewicz, 1988, 346]. Valoarea este un concept subiectiv, prin raportarea
la aprecierea individuală sau colectivă, dar este în aceeaşi măsură obiectivă,
întrucât nu poate fi separată de un obiect concret care o include, de o
prezenţă materială ca întreg sau ca părţi componente ale acestuia, purtătoare
ale capacităţii de a îndeplini o funcţie pliată pe satisfacerea unor trebuinţe.
Un obiect poate întruni calităţi valorice omogene, care compun
valoarea ca întreg, sau poate îngloba calităţi diferite ale valorii. H.
Markiewicz numeşte criterii categoriile de valori folosite în aprecierea
obiectelor şi norme categoriile de valori utilizate ca postulate.
Sfera de interes în cercetarea noţiunii de valoare nu o formează opera
literară sau creaţia artistică concretă, ci un grup de obiecte cu diferenţieri
calitative, variabile din punct de vedere istoric. O dificultate în garantarea
identităţii obiectului evaluării provine din desemnarea aproximativă a
concretizărilor din sfera formaţiunilor semantice superioare, precum
personajele, conflictul, ideea operei. Rezultatul este că deşi teoretic se
justifică diferenţierea valorii operei literare ca obiect artistic de valoarea
concretizării ei ca obiect estetic, în practică putem să evaluăm opera
literară numai în mod indirect, prin propria sa concretizare, străduindu-ne
să ţinem seama şi de concretizările celorlalţi receptori [Markiewicz, 1988,
347]. Receptorii pot percepe în mod diferit aceeaşi calitate evaluată la un
grad de superioritate sau de inferioritate, apreciată pozitiv sau negativ, în
funcţie de simţul lor subiectiv.
Trebuinţele satisfăcute de funcţiile operei literare sunt atât de natură
estetică, respectiv necesitatea de trăiri estetice, cât şi de natură extraestetică.
Aprecierea variabilă aduce în discuţie importanţa evaluărilor şi
condiţiile necesitate de evaluările competente. Printre condiţiile relative şi
insuficiente se numără contextele psihice şi fizice favorabile lecturii,

72
însuşirea şi înţelegerea convenţiei literare, practica literară, stăpânirea limbii.
Condiţiile suficiente sunt întrunite de factori verificabili, ca, de exemplu,
concretizarea fidelă a operei literare (căci concretizările sunt accesibile
altui subiect numai în mod parţial şi indirect, iar criterii de verificare a
gradului de fidelitate nu au fost elaborate), înţelegerea intenţiei artistice
(căci intenţia este cel mult ipoteză) sau, în sfârşit, sensibilitatea manifestată
în domeniul respectiv al literaturii (căci principalul indiciu al acestei
sensibilităţi este tocmai exactitatea aprecierii literare) [Markiewicz, 1988,
350]. Sensibilitatea stimulată şi potenţată a cititorului în timpul receptării
generează aşteptări şi cerinţe noi, în conformitate cu care opera capătă
valoare individuală pentru receptorul respectiv. Aşadar, experienţa
individuală constituie un alt criteriu de evaluare.
Valorile definitorii pentru opera literară sunt: valorile constructive,
valorile plastice, valorile emotive, valorile cognitiv-evaluative şi
postulative.
Valori constructive sunt date de unitatea şi de diversitatea operei
literare. Mărcile unităţii sunt: caracterul integral al obiectului, dat de
asamblarea elementelor componente, funcţionalitatea elementelor şi
interdependenţa lor, aşadar unitatea calitativă a întregului şi uşurinţa
cuprinderii lui cognitive (eusinopsia) [Markiewicz, 1988, 352]. Printre
mărcile diversităţii, se numără: pluralitatea elementelor componente,
gradarea lor, varietatea, contrastul semantic şi formal şi […] multitudinea
planurilor semantice atât ale diferitelor expresii, cât şi a întregii opere
[Markiewicz, 1988, 352]. Sinteza acestor elemente îşi găseşte expresia în
teoria lui Wolfgang Kayser despre finalitatea fiecărei părţi componente în
raport cu unitatea integrală a operei.
Plasticitatea, definită drept capacitate a construcţiilor semantice
prezente în compoziţia operei de a stimula formaţiuni imaginative se
constituie ca valoare o dată cu frecvenţa, claritatea şi calitatea formaţiunilor
imaginative. Expresivitatea plastică este de natură subiectivă.
Valorile emotive sunt generate de situaţii sau personaje care întrunesc
proprietăţi producătoare de sentimente specifice evaluative. Asemenea valori
îşi găsesc corespondenţe în categoriile estetice tradiţionale.
Literatura îndeplineşte funcţii cognitive în cunoaşterea realităţii
umaniste. Spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, cunoaşterea artistică nu
surprinde realitatea obiectivă în formule clare şi fixe. Conţinutul cognitiv-
evaluativ şi postulativ identificat în literatură se constituie ca valoare
specifică inclusă în evaluarea literară, în virtutea următoarelor considerente:
datorită ficţionalităţii operei literare valoarea ei cognitivă (precum şi cea
postulativă) sunt atenuate şi multiplicate totodată, deoarece din cauza

73
polisemiei sugerează variate generalizări; ea se referă cu precădere la
domenii care nu sunt pe deplin obiect al cercetării ştiinţifice (de exemplu
caracterul individului sau descrierea trăirilor sale interioare); că, uneori,
constă în primul rând în valoarea euristică, adică în importanţa şi
fertilitatea problemelor ridicate, chiar dacă acestea sunt lipsite de
soluţionări sau sunt false; că opera literară concepe obiectele în mod
particular şi concret (adică integral şi plastic); că aceste obiecte sunt
înzestrate cu capacitatea de a genera faţă de ele diferite sentimente cu
caracter de apreciere; că, în sfârşit, ideile generale, prezenţe explicite în
operă, sunt exprimate, de asemenea, în mod plastic sau contopite cu
exprimarea emoţiilor [Markiewicz, 1988, 359].
Cele patru tipuri de valori se îmbină în planul operei literare. Poate
exista, însă, o preponderenţă a unora dintre tipurile de valori, de exemplu, a
celor constructive sau plastice, faţă de cele cognitive sau postulative, fapt
care nu alterează valoarea operei. Se sesizează dependenţa valorilor
expresive, cognitive şi postulative de cele constructive şi plastice, lucru care
nu este valabil şi invers: cu mari valori constructive sau plastice, o operă
poate să fie falsă din punct de vedere cognitiv sau să susţină postulate
dăunătoare. O operă lipsită de valori constructive sau plastice poate să
posede valori cognitive şi postulative, dar, atunci – şi numai atunci – aceste
valori nu mai sunt specific literare, capabile de înrîurire estetică
[Markiewicz, 1988, 362-363].
Valorile cognitive însumate în literatură sunt cele mai preţuite în
momentul în care aceasta îşi defineşte existenţa în afara cunoaşterii
stiinţifice; astfel de valori, precum cele care ţin de adevărul spiritual şi
sufletesc sunt de neînlocuit în afara artei. În raport cu receptarea individuală,
valorile constructive şi plastice sunt relative; în raport cu apartenenţa
sociologică de grup, valorile postulative sunt mai precise. Deşi nu este o
valoare în sine, originalitatea influenţează constituirea şi amplificarea
valorilor. Valoarea integrală a operelor diferite este vizată de critica literară,
în timp ce evaluarea lor comparativă, ca modele cu contribuţie la dezvoltarea
literaturii este operată de istoria literară.

74