Sunteți pe pagina 1din 8

XI

RECEPTAREA LITERARĂ

Termenul de „lectură” se delimitează de alţi termeni folosiţi uneori ca


sinonime, printre care cei de citire şi de receptare. Citirea este un tip de
receptare superficială şi neavizată, în comparaţie cu lectura, care este
specializată şi profundă. Lectura este inclusă în procesul mai larg de
receptare, este un tip particular de receptare, subordonat acesteia. Receptarea
vizează subiectivitatea destinatarului, reacţia lui faţă de text, pe când lectura
se concentrează pe obiectivitatea textului, pe structurile sale configurative.
Termenul de „lectură” are două accepţiuni majore: una limitată la
comunicarea scrisă şi una extinsă la orice tip de comunicare transmisă prin
alte sisteme semnificante decât grafismul (lecturi tactile, optice,
vestimentare etc). În accepţiune comună, lectura este definită ca totalitatea
proceselor perceptive şi cognitive direcţionate către identificarea şi
înţelegerea mesajelor communicate pe cale scrisă.
Textul şi lectorul reprezintă parametrii sau condiţionările lecturii.
Termenul de „text” are trei accepţiuni. Ca document scris, textul
însumează totalitatea frazelor care compun o scriere sau o operă.
Accepţiunea de unitate comunicativă a fost atribuită conceptului de text în
anii 1960 de către cercetătorii din domeniul semiologiei. Astfel, orice
fragment de comunicare, fie scrisă, fie verbală, se poate încadra în noţiunea
de text, cu condiţia îndeplinirii a şapte standarde de textualitate‫ ׃‬coeziune,
coerenţă, intenţionalitate, acceptabilitate, informativitate, situaţionalitate,
intertextualitate.Accepţiunea de practică semnificantă a fost atribuită
noţiunii de text de cercetătorii deconstructivişti reuniţi în jurul revistei Tel

Quel , care au cosiderat textul ca spaţiu de semnificare, ca producere de
sens, loc de întâlnire între limbă şi subiect.
Tipologia textelor cuprinde următoarele categorii‫ ׃‬texte fără subiect
(calendarul, cartea de telefoane etc), texte cu subiect(în care apar personaje

Sub influenţa lui Mallarme (care a conştientizat pentru prima dată situaţia limbajului ca
nonreprezentare), a marxismului şi a psihanalizei, „tel-quel”-ismul a contestat doctrina
saussuriană a semnului. Limba nu mai era un instrument de comunicare, ci era deconstruită şi
reconstruită.

139
şi se performează acţiuni‫ ׃‬Romeo şi Julieta etc), texte descriptive(pun
accentul pe obiecte sau situaţii relatate prin reprezentări, atribute,
stări‫׃‬România pitorească de Al. Vlahuţă), texte narative(ordonează
evenimentele şi acţiunile în funcţie de motivaţii, cauzalitate, finalitate‫׃‬
romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil
Petrescu), texte argumentative(dezvoltă opoziţia adevărat ∕ fals, pozitiv ∕
negativ, acceptarea sau respingerea unei idei, convingeri etc‫ ׃‬articole, texte
publicitare, reclame).
Lectorul este destinatarul textului sau subiectul care transformă
semnele în sens. Funcţiile îndeplinite de lector sunt‫ ׃‬performarea
(decodificarea şi interpretarea semnelor), evaluarea (atitudinea afectivă şi
axiologică faţă de text), cooperarea (rezultanta celor două funcţii amintite).
O tipologie a lectorului este propusă de Paul Cornea, care distinge
următoarele ipostaze ‫׃‬lectorul „alter ego” (cititorul textului scris de propria
persoană şi recitit ca şi cum ar aparţine altcuiva), lectorul vizat sau
destinatarul (este cel către care îşi proiectează autorul textul, prin formulări
clare‫ ׃‬culegere de texte pentru elevi etc), lectorul prezumtiv (este cititorul
ideal, imaginat de autor), lectorul virtual sau implicit (este un model sau un
construct abstract care are rolul de a prestructura potenţialul semantic al
textului), lectorul înscris (cititorul prezent în text ca personaj‫ ׃‬Fred
Vasilescu, personajul din Patul lui Procust de Camil Petrescu, este lectorul
scrisorilor lui Ladima şi naratorul-lector al scrisorilor doamnei T.), lectorul
real sau empiric(este cititorul propriu-zis, prezenţă socio-culturală precisă).
[Cornea, 1998, 62]
Intertextualitatea pune în relaţie textele, eliminând principiul
autonomiei acestora. Pentru G. Genette noţiunea supraordonatoare pentru
conexiunea textelor este cea de transtextualitate sau transcendenţă
textuală, care include cinci subcategorii‫׃‬intertextualitatea (prezenţa unui text
în alt text‫ ׃‬citatul etc), paratextualitatea (relaţia textulu cu titlul, prefaţa,
bibliografia etc), metatextualitatea (comentariul prin care se leagă un text de
altul, fără a-l cita sau numi), hipertextualitatea (derivarea unui text din altul,
prin adaptare sau imitare), arhitextualitatea (apartenenţa la un gen) [Genette,
1994].
Totalitatea cunoştinţelor necesare citirii şi înţelegerii unui text
formează competenţa lectorală. Factorii integraţi în competenţa lectorală
sunt‫ ׃‬modele lingvistice instituţionale menite să permită organizarea,
integrarea şi controlul informaţiilor(cadre, scheme, scenarii). Cadrele sunt
continuităţi semantice care indică conexiunea într-o situaţie stereotipă (oră
de curs etc). Schemele dispun cauzal sau cronologic evenimentele sau
situaţiile (călătorie cu avionul etc). Scenariile sunt alcătuite din scheme care

140
indică rolul participanţilor la evenimente (deturnarea unui avion etc). Alături
de aceste modele, competenţa lectorală mai integrează strategii preferenţiale
şi utilizarea practică sau adaptarea la situaţie a cunoştinţelor lingvistice.
Lectura se diferenţiază în următoarele tipuri‫׃‬lectura liniară (tip de
lectură neevoluată, în care se parcurge în întregime textul de către un cititor
pasiv), lectura receptivă(tip dezvoltat de lectură, care îl angajează activ pe
cititor, în direcţia explorării textului), lectura literară (cititorul pătrunde în
mediul ficţional printr-o atitudine depragmatizată), lectura informativă
globală (tip de lectură care vizează selectarea de informaţii printr-o privire
de ansamblu asupra textului), lectura exploratorie (extragerea planificată a
unei informaţii dintr-un ansamblu textual fără a acorda atenţie textului în
întregime), lectura de cercetare (variantă a lecturii exploratorii, cu
insistenţa pe selectarea de informaţii necesitate de o temă), lectura rapidă
(tip de lectură performantă, care accede la întrunirea pretenţiilor de cantitate,
prin sporirea vitezei de lectură şi a celor de calitate, respectiv asimilarea
conţinutului).
O tipologie a modalităţilor de identificare cu eroii operelor literare, în
procesul de receptare, distinge următoarele modele de identificare‫׃‬
asociativă, admirativă, simpatetică, kathartică, ironică. [Jauss, 1983,
265]
Identificarea asociativă dezvoltă o funcţie de creaţie socială şi ludică
ce constă în adoptarea identităţilor şi a poziţiilor celorlalţi, cu scopul de a
exersa modalităţi de comunicare. Identificarea admirativă vizează selectarea
unui model de comportament ideal, urmat drept întruchipare a perfecţiunii.
Identificarea simpatetică îl solidarizează pe cititor sau pe spectator cu eroul
aflat în suferinţă. Identificarea kathartică prelungeşte tradiţia aristotelică a
transpunerii spectatorului din sfera preocupărilor practice în situaţia eroului
pentru ca, prin efectele tragediei sau ale comediei, să dobândească eliberarea
spiritului şi sublimarea emoţiilor. Identificarea ironică opune tipul de
identificare aşteptat unei tendinţe de ironizare sau chiar de respingere,
menită să stimuleze reflecţia estetică şi morală.
Etapele urmărite de un creator în realizarea operei sunt‫ ׃‬pregătirea
operei, inspiraţia, invenţia, execuţia, îmbinarea elementelor raţionale şi
iraţionale în procesul creaţiei.[Vianu, 1976, 283]
Pregătirea operei coincide cu strângerea materialului oferit de
experienţele spontane sau originare (religioase, erotice etc) şi de cele
culturale, mediate de o sferă culturală (călătorii, istorie, politică etc).
Inspiraţia mobilizează fantezia creatoare şi emoţiile.
Invenţia dezvoltă germenele oferit de inspiraţie, întregind viziunile
fragmentare intr-o viziune globală.

141
Execuţia devine posibilă prin reunirea puterii expresive şi a intenţiei
reflexive în activitatea de prelucrare a unui material concret sau a unui
material de imagini.
Îmbinarea elementelor raţionale şi a celor iraţionale are ca scop
plasticizarea operei.
Munca de creaţie a operei literare are o semnificaţie care nu este
imediată, ci construită şi analizată în cadrul fenomenului de receptare.
Semnificaţia de produce în urma unui tip particular de sensibilitate, mod de
gândire şi de asociere a faptelor: opera de artă este fondată pe schemele de
percepţie, care sunt culturale şi non-culturale. Obiectul de artă este un
obiect de civilizare. O artă nu se constituie niciodată ca un sistem de semne
destinate materializării cunoştinţelor dobândite. Obiectul este un loc de
întâlnire între diferite percepţii, care presupun învăţarea lui a şti să priveşti,
a şti să asculţi [Caune, 2000, 129].
Cuvintele sunt forme culturale sau rezultate ale practicii culturale,
care asigură exprimarea informaţiei şi, totodată, intermediază procesul
explicării ei, necesar pentru înţelegerea, receptarea şi interpretarea
semnificaţiei.
În receptarea lecturii literare, se disting patru tipuri de cititori:
aparent, adevăratul cititor, istoric sau anonim, virtual [Santerres-
Sarkany, 2000, 68].
Cititorul aparent este cititorul posibil, presupus ca entitate imaginară,
abstractă, o dată cu conceperea operei, o instanţă abstractă către care
pentru a fi sesizat, textul se îndreaptă în mod obligatoriu [Santerres-
Sarkany, 2000, 69]. Interdependenţa şi condiţionarea reciprocă dintre text şi
cititorul aparent este evidentă, prezenţa fiecărui pol asigură şi susţine
existenţa celuilalt.
Adevăratul cititor este cel dorit şi proiectat de autor în conformitate cu
cerinţele şi gustul publicului. Conştientizând dependenţa succesului său şi
implicit, al operei, de întrunirea pretenţiilor venite din partea cititorilor şi de
votul acordat de aceştia, scriitorul îşî concepe subiectul, pliat pe structurile
de mentalitate, gust, modă, actualitate social- politică, elemente cu rol
decisiv în influenţarea succesului sau eşecului operei, care nu se poate
sustrage condiţionărilor pieţei de consum: Al doilea tip de cititor, de fapt
primul cititor adevărat, este cel pe care îl doreşte scriitorul, în căutarea
unei pieţe pentru scrisul său. Structurile pieţei sunt conforme cu era
maselor, cu înalta tehnologie electronică a comunicaţilor. Piaţa, stăpân
adesea discret, dar cu atât mai puternic, al oricărei industrii şi al oricărui
comerţ, nu încetează să atârne greu asupra deciziilor strategice ale

142
editorilor şi, prin ricoşeu, asupra deciziilor autorilor [Santerres- Sarkany,
2000, 71].
Cititorul istoric, anonim, este cititorul concret, evidenţă palpabilă, cel
care intră în relaţie directă cu cartea şi cu conţinutul operei. Este cititorul
suveran, care desfăşoară actul lecturii raportat la contexte culturale, istorice
şi sociale diferite, în funcţie de poziţionarea geografică: Acest cititor nu va
mai fi determinat de scriitură. El se desemnează şi se formeză singur. Nu
este nicidecum o parte a genezei literare. El se găseşte de cealaltă parte a
baricadei: în faţa scrierii. El întâlneşte scrisul, produsul finit şi această
întâlnire îl integrează în procesul literar [Santerres- Sarkany, 2000, 73].
Cititorul virtual poate prelungi textul graţie aptitudinilor sale creative,
de potenţial scriitor sau creator de texte mentale, devenind, astfel, un
producător de gradul al doilea, subordonat autorului real şi operei, dar lansat
de aceştia spre o activitate originală de creaţie. Cititorul virtual se dovedeşte
o prezenţă- cheie, care indică în ce condiţii se face producţia / recepţia
literaturii, cu impact asupra actualităţii. Ea este o instanţă decisivă, o
instanţă extratextuală, culturală, determinantă a lizibilităţilor textului.
Textul se oferă pentru ansamblul cititorilor posibili, cei pentru care textul
poate deveni sau este pe cale de a deveni accesibil [Santerres- Sarkany,
2000, 76].
Cititorul virtual profită de statutul său de destinatar al finalităţilor
textuale pentru a crea noi sensuri şi finaluri posibile, revalorizându-şi
imaginarul propriu.
Lectura se defineşte ca o activitate publică diferenţiată în funcţie de
tipurile de cititori, grupate după grade de competenţă. Gradele de
competenţă sunt dictate de nivelul de educaţie şi de studiile cititorilor, de
statutul lor social şi professional, de profilul tradiţiilor culturale şi literare,
de mediul de provenienţă al cititorilor. Raporturile socio-culturale iniţiate de
cititori, contextele socio- istorice în care ei acţionează, organizează o
sociologie a receptării şi a cititorilor, alimentată de istoria mentalităţilor. În
funcţie de aceşti parametri, se structurează patru tipuri de public: marele
public literar, cu nivel mediu de studii; publicul popular sau neinstruit;
publicul semişcolit, intermediar între primele două şi publicul iniţiat, situat
în zona elitistă a spaţiului cultural. Cele mai interesante observaţii le
furnizează studiul asupra publicului semiinstruit şi asupra celui popular.
Situat la un nivel intermediar de înţelegere şi receptare, cititorul semiinstruit
îşi orientează lectura spre scrierile din zona divertismentului, care nu ridică
probleme deosebite de vocabular şi de organizare textuală: presa cotidiană,
sportivă, romane populare (gen A. Dumas), de dragoste(S. Brown), poliţiste
(A. Christie). Publicul popular este atras în principal de intriga şi de

143
desfăşurarea firului narativ al acestor tipuri de texte, fără pretenţii de acces la
abordarea organizării de limbă sau de stil.
Un alt element de importanţă în influenţarea receptării, ancorat în
zona mentalităţilor care conturează profilul cititorului este discursul social.
Acesta este definit drept ieşirea în evidenţă a unei mulţimi de cuvinte,
pronunţate, auzite, scrise, repetate despre efemere locuri comune,
caracteristice pentru o anumită constelaţie socio- temporală a societăţii
globale, ale cărei acoperiri se diversifică, putând chiar intra în conflict.
Discursul social este ceea ce se spune . El se compune din sisteme de valori
enunţate, hegemonice, din vestigii ale altor sisteme de valori, moştenite din
trecut, şi din deformări expresive autosuficiente. Eficacitatea acestui discurs
se imprimă prin ascultare şi construieşte un cod la care locutorii se
raportează, în mod intenţionat sau aluziv [Santerres- Sarkany, 2000, 84].
Discursul social se constituie ca un fond predeterminat de activităţi
educative şi extraprofesionale, preexistent etapei lecturii, alimentat de
mijloacele mass-media care furnizează material informaţional cotidian şi
organizează vocabularul cititorului. Din acest vocabular ancorat în cotidian,
care asigură comunicarea interpersonală, cititorul îşî selectează noţiunile
cele mai uzuale lui pentru accesul al un nivel de înţelegere transferat ulterior
în planul lecturii.
Discursul social articulează modelele de opinie generală (referitoare la
evenimentele de actualitate), opinie culturală (atitudini, comportamente
însoţitoare ale comentariului despre arte şi ştiinţe), opinie specific literară
(formulată ca rezultat al interviurilor acordate de personalităţi ale vieţii
literare, al anchetelor şi chestionarelor adresate cititorilor, al scrisorilor
expediate de aceştia).
Discursul este un produs al mentalităţilor influenţate şi modelate, al
rândul lor, de el. Cele două noţiuni sunt însă completate de alţi indici, printre
care factori bibliologici sau bibliometrici referitori la cantitatea şi calitatea
cărţilor depozitate în biblioteci, la fluxul cititorilor, la comportamentul lor;
factori biologici, igienico-sanitari, psiho-sociali, care influenţează calitatea
vieţii cititorilor şi le compartimentează timpul acordat lecturii, în funcţie de
satisfacerea altor necesităţi existenţiale.
Din reunirea parametrilor sociali, istorici, geografici, culturali care
impun profilul mentalităţilor, se clasifică profilul cititorului potenţial, către
care sunt îndreptate câteva întrebări fundamentale pentru rolul său de
component al procesului lecturii: când, în ce loc, cu ce reminiscenţe istorice
se manifestă el, la ce ritualuri participă, în ce relaţii biologice şi materiale
(alimentare, igienice, tehnologice) se află, ce fel de discurs ţine(ce
vocabular recurent foloseşte, ce sensuri modifică, în ce direcţie avansează)

144
şi care-i sunt reacţiile în momentele dificile, în faţa evenimentelor celor mai
proeminente ale istoriei prezentului său şi mai ales in faţa evenimentelor
culturale şi literare [Santerres- Sarkany, 2000, 91].
Cititorul, parametru esenţial în procesul receptării, urmează în
descirarea şi înţelegerea discursului un traseu marcat de specialişti, dar, în
aceeaşi măsură, operează o muncă de descoperire, lansându-se în aventura
expediţiilor personale de-a lungul textului, devenind, astfel agentul cel mai
bine ancorat în cotidian şi, în acelaşi timp, cel mai expus hazardului
[Santerres- Sarkany, 2000, 125].
Referinţele existenţiale şi contextele socio-culturale sunt reperate la
nivelul spaţiului textual, dar, identificarea lor implică şi nivelul câmpului de
lectură, respectiv al asocierii componentelor formale, care conduc la
formarea sensurilor. Puntea de legătură între text şi lectură este mediată de
trei parametri: enunţarea, indicii formali, dialectele sociale.
Enunţarea este polul prim al comunicării, care presupune intenţia
expeditorului sau emiţătorului de a problematiza o situaţie lansată
destinatarului sau receptorului spre soluţionare. Prezenţa acţiunii de enunţare
implică conştientizarea receptorilor cu poziţia lor în sistemul cultural, ca
participanţi activi la un proces monitorizat de reacţiile şi relaţiile lor.
Indicii formali provin din sfere diverse: morfologici(exemplu
traiectoria fabulaţiei unei povestiri, întreruptă de salturi, tot atâtea
popasuri evenimenţiale care conduc câtre un «vârf» ), narativi (exemplu:
decalajul între cronologia evenimentelor relatate şi dispunerea lor în cadrul
relatării), retorici (exemplul unei metonimii care structurează textul),
stilistici (exemplul unei figuri în interiorul unei fraze) [Santerres- Sarkany,
2000, 128].
Parametrul dialectelor sociale (sociolecte) este constituit pe baza
variabilelor geografice şi sociale care informează despre experienţele şi
gustul segmentelor de public desfăşurate de-a lungul dispunerilor teritoriale
şi temporale. Dialectele sociale clarifică semnificaţiile operei ca ansamblu
de valori înregistrate la nivel colectiv prin raportare la studierea
mentalităţilor, a comportamentelor, a aspectelor socio- culturale definitorii
pentru o anumită colectivitate.
Elementul-cheie plasat în centrul procesului de interpretare a unui text
literar este cititorul. De la acesta iradiază conceptul de competenţă literară,
ca set de cunoştinţe aduse de cititor(şi de scriitor) în relaţia cu textul şi cel de
reader response criticism, potrivit căruia experienţa cititorului orientează
inţelesul textului: Dacă o operă literară este concepută ca o succesiune de
stimulări ale puterii de înţelegere a unui cititorr, atunci interpretarea acelei
opere poate fi o istorie a întâlnirii dintre cititori şi operă, cu urcuşurile şi

145
coborâşurile ei: diverse convenţii sau anticipări sunt aruncate în joc, sunt
formulate asocieri şi anticipările sunt infirmate sau confirmate. A interpreta
o operă înseamnă a spune povestea citirii ei [Culler, 2003, 75].
Interpretarea unui text literar este o practică socială menită să propună
răspunsuri implicite şi speculative la întrebările legate de modalităţile de
funcţionare a discursului literar.

146